PEDAGOGIA SOCIALA SI PEDAGOGIA SOCIOLOGICA

PEDAGOGIA SOCIALA SI PEDAGOGIA SOCIOLOGICA

Contrar teoriilor individualiste care considerau ca educatia trebuie sa porneasca de la individ si sa aiba ca punct final individul, catre sfarsitul sec. al XIX-lea se contura un nou curent, conform caruia factorul principal al dezvoltarii fiintei umane, precum si scopul acestei dezvoltari il constituie societatea.

Pedagogia sociala a fost, la randul sau, o incercare de constituire a pedagogiei ca stiinta, dar spre deosebire de pedagogia experimentala, care considera ca pedagogia va deveni stiinta prin cercetarea experimentala a copilului(se intemeia cu deosebire pe psihologie), cea sociala tindea spre acelasi tel, dar prin intemeierea pedagogiei pe stiinta despre societate(sociologie). Fundamentarea pedagogiei pe cunoasterea vietii sociale a fost clar exprimata de catre unul dintre promotorii acestui curent, Paul Natorp: 'Pedagogia sociala inseamna, in cel mai larg inteles, ca chestiunile de educatie trebuie tratate stiintific in legatura cu chestiunile sociale sau, in inteles mai restrans, inseamna ca stiinta despre educatie trebuie sa se intemeieze pe stiinta despre viata sociala'.

Pedagogia sociala este, de fapt, o denumire noua pentru o realitate mai veche, primul tratat de pedagogie sociala este, in opinia unora, Republica lui Platon, la care putem adauga si Legile. In timpurile moderne, Comenius a pus accentul pe aportul social al educatiei. Idei interesante privind acest aspect intalnim la iluministii francezi(Helvtius, Rousseau), la Pestalozzi si Fichte.

Paul Barth, unul dintre cei mai importanti cercetatori in domeniul educatiei sociale, considera ca pedagogia a fost intotdeauna sociala, intrucat pe langa alte scopuri avute in intentie a educat si pentru societate, insa exista o pedagogie care vrea sa educe prin societate si anume atat prin societatea copiilor insisi, cat si prin cea a oamenilor maturi. O pedagogie care isi determina programul numai prin intermediul societatii si nu in functie de interesul individual. Aceasta ar fi pedagogia sociala in sens specific. P. Barth releva, de fapt, doua aspecte care formeaza esenta pedagogiei sociale:

Educatia prin societate(deci prin mijloace sociale);

Determinarea programului educativ de catre societate;

Daca examinam literatura pedagogiei sociale intalnim o mare diversitate de opinii. Ne vom rezuma doar la doi autori reprezentativi pentru acest curent: E. Durkheim si P. Natorp.

Emile Durkheim. In preocuparile sale de pedagogie, multe concretizate in lucrarea Educatie si sociologie(1922), Durkheim nu a pornit de la premise speculative, ci de la constatari de fapt, care ii serveau ca unitati de masura pentru verificarea conceptiilor curente despre educatie. El constata, in analizele sale, ca in diverse epoci istorice au existat diferite feluri de educatie, corespunzatoare acelor timpuri si mediului social imediat. Fiecare societate, privita intr-un anumit moment al dezvoltarii sale, are un sistem specific de educatie care se impune indivizilor. Omul nu este liber sa-si educe copiii cum vrea. In fiecare epoca exista un anumit 'tip regulator de educatie', determinat de anumite traditii si idei, care nu sunt produsul unui individ, ci produsul vietii in comun, pe ale carei necesitati le exprima.

Educatia depinde de o seama de obiectivari ale spiritului uman, precum religia, organizarea politica, gradul de dezvoltare al stiintelor, starea industriei etc. , in afara de care educatia si sistemele de educatie devin incomprehensibile. Asadar, cand vrem sa studiem natura si rolul educatiei trebuie sa pornim de la studiul intregii realitati sociale, in care observatia istorica este indispensabila.

Dupa Durkheim, educatia trebuie sa formeze omul, dar nu omul abstract si general, ci omul asa cum societatea il vrea. Pe de alta parte, societatea nu-i vrea in mod intamplator intr-un fel sau altul, ci ea isi formeaza un anume ideal despre om, despre ceea ce el trebuie sa fie din punct de vedere intelectual, fizic si moral. Omul creat prin educatie trebuie sa corespunda nevoilor si conceptiilor diferitelor grupuri sociale din care face parte, precum si nevoilor si conceptiilor societatii politice careia ii apartine. Aceasta societate politica este statul si tot ce este actiune educativa trebuie supus intr-o masura oarecare actiunilor sale.

Pornind de la aceste premise, Durkheim ajunge la definitia educatiei: 'Educatia este actiunea exercitata de catre generatiile adulte asupra acelora care nu sunt inca mature pentru viata sociala. Ea are de obiect sa trezeasca si sa dezvolte in copil un anumit numar de stari fizice, intelectuale si morale, pe care le reclama de la el atat societatea politica in ansamblul ei, cat si mediul special caruia el ii este destinat in mod particular'. In conceptia sa, societatea modeleaza fiinta umana dupa nevoile sale, prin educatie. In fiecare individ exista doua elemente fundamentale: unul individual si altul social. Primul este constituit din stari psihice care se raporteaza la noi insine, la evenimentele vietii personale; cel de-al doilea cuprinde ideile, sentimentele, credintele, atitudinile care exprima grupul social. Scopul educatiei este constituirea elementului social al fiintei umane, caci ea nu este altceva decat o 'socializare metodica a tinerei generatii'.

Paul Natorp. Isi incepe lucrarea Pedagogie sociala(1922) cu afirmatia: Cuvantul 'educatie' este intrebuintat in sensul cel mai propriu atunci cand e vorba de formarea vointei. Prin 'vointa', Natorp intelege insa 'stabilirea unui scop, propunerea unei idei, adica a unui imperativ'. Constiinta lui 'Cum trebuie sa fie', ce exprima imperativul, nu o putem primi din experienta, care ne spune numai cum este ceva. Numai constiinta umana poate oferi un raspuns, caci numai omul isi poate propune scopuri.

In ce priveste educatia, Natorp constata ca intre notiunile'comunitate' si 'educatie' nu exista numai un raport exterior, ca, dimpotriva, afara de cazul autoeducatiei, ea se produce pe de-a intregul in comunitate si chiar mai mult, educatia, prin chiar notiunea ei, se sprijina pe comunitate, cel putin pe comunitatea educatului si a educatorului. Natorp merge chiar pana la a afirma ca omul devine om numai prin societate.

Individul datoreaza totul societatii; in afara de ea ar cadea in animalitate. Comunitatea ii inlesneste trezirea si dezvoltarea constiintei de sine si, prin aceasta, ridicarea pana la lumea scopurilor, lumea ideii, lumea morala. Valorile morale, virtutile, nu pot fi infaptuite decat prin societate. O lume morala, o lume proprie vointei nu exista decat pentru o societate a vointelor. Binele fara nici un fel de ingradire nu poate fi gandit ca indatorire pentru omul izolat. De aceea, educatia trebuie sa fie sociala.

Conceperea individuala a educatiei este o abstractiune care isi are valoarea ei marginita, dar trebuie sa fie depasita. Notiunea pedagogiei sociale afirma, asadar, recunoasterea principiala ca tot intr-atat educatia individului este conditionata social in fiecare directie esentiala a ei, pe cat, pe de alta parte, o plasmuire omeneasca de viata sociala este fundamental conditionata printr-o educatie adecvata a ei, a indivizilor care trebuie sa ia parte la aceasta viata.

In afara de teoriile lui Durkheim si Natorp, literatura pedagogica a cunoscut multe altele, prezentand aspecte diverse ale problemei. Toate insa, daca nu recunosc preponderenta exclusiva a elementului social, dau totusi o mare importanta societatii, fie ca e vorba de societate in general, fie ca e vorba de o societate anumita. Caracteristica educatiei sociale, fata de aceea pe care o numim individualista, consta in primul rand in predominarea preocuparilor sociale si, in al doilea rand, in considerarea individului numai ca o parte componenta a unui tot social, caci, cu voie sau fara voie, el este dependent de societate si de idealurile impersonale.

Sarcini de lucru:

1.Explicati in ce masura ideile pedagogiei sociale se regasesc in actualele abordari teoretice asupra educatiei si la nivelul exigentelor impuse prin Curriculum-ul scolar.