Laturile personalitatii

Laturile personalitaTii

Parte componenta a teoriei trasaturilor, viziunea europeana asupra structurii de

personalitate cuprinde referiri si la laturile fundamentale, intre care in psihologia

romaneasca se trateaza: latura dinamico-energetica (temperamentul), latura

instrumental-operaTionala (aptitudinile) si latura relaTional-valorica (caracterul).

a. Studiul temperamentului porneste de la concepTia tipologica ce se refera la

clasificarea persoanelor in tipuri si la criteriile dupa care se efectueaza aceasta. Potrivit

acestei concepTii, tipul este o asociere de trasaturi pregnante, consistente si cu valoare

semnificativa. Aceasta concepTie se afla la intersecTia dintre idiografic si nomotetic,

urmarind selectarea unor trasaturi comune proprii unei categorii de persoane, selectare

bazata pe criterii valide. Se evita utilizarea unor criterii nesemnificative, recurgerea

forTata la unele apropieri, dar si largirea nejustificata a structurii tipologice. Primele

incercari de tipologizare aparTin medicilor Hipocrat si Galen, fara o fundamentare

teoretica, dar bazate pe o bogata experienTa medicala. De altfel, chiar denumirea celor

patru tipuri temperamentale - coleric, sangvin, flegmatic, melancolic - provine de la

viziunea lui Hipocrat cu privire la umorile organice (fierea galbena, sange, flegma, fierea

neagra). Literatura psihologica semnaleaza tipologiile constituTionale bazate pe raporturi

cantitative dintre diferite dimensiuni ale corpului. Principalele tipuri constituTionale sunt:

brevilin (cu dimensiuni orizontale accentuate), longilin (cu dimensiuni verticale

accentuate) si tipul intermediar. ContribuTii remarcabile in domeniul tipologiilor

constituTionale le-au avut E.Kretschmer (1921) care distinge tipurile: picnic (membre

scurte, gat scurt, abdomen si torace bine dezvoltate), intalnit si in cazul maniacilor

depresivi; astenic-leptosom (membre lungi, gat mai lung, trunchi mai puTin dezvoltat),

intalnit si in cazul schizofrenilor; atletic (torace si musculatura dezvoltata), intalnit parTial

si in cazul epilepticilor; precum si W. Scheldon (1927) care distinge tipul somaticendomorf

cu dezvoltare accentuata a viscerelor, avand corespondent temperamental visceroton (relaxat, comunicativ, dorinTa de confort); tipul mezomorf cu dezvoltarea sistemului osos si muscular, avand corespondent temperamentul somatoton (energic, dominator, curajos, agresiv) si tipul ectomorf cu constituTie corporala astenica, avand corespondent temperamentul cerebroton (reTinut, izolat, inhibat, incordat, meditativ).

Autorii menTionaTi constata o anumita corspondenTa dintre constituTia corporala si profilul psihiatric sau cel psihologic.

Alte cercetari au demonstrat relaTia dintre tipurile de activitate nervoasa

superioara si temperament, pornind de la teoria pavloviana. In aceasta viziune s-au avut

in vedere cele trei criterii de determinare a tipurilor de activitate nervoasa superioara si

anume: forTa sau energia sistemului nervos pe baza caruia s-a determinat un tip puternic

si unul slab; echilibrul dintre excitaTie si inhibiTie, de la care s-a determinat un tip

echilibrat si unul neechilibrat; mobilitatea proceselor nervoase, in funcTie de care avem

un tip mobil si unul inert. Din combinarea acestora s-au determinat tipurile fundamentale

de activitate nervoasa superioara: a) tip puternic, neechilibrat care ar corela cu

temperamentul coleric; b) tip puternic, echilibrat si mobil, care conduce la temperamentul

sangvin; c) tipul puternic, echilibrat, inert egal cu temperamentul flegmatic; d) tipul slab

care ne trimite la temperamentul melancolic.

Caracteristicile temperamentale pot fi rezumate astfel: colericul este reactiv,

excitabil, schimbator, agresiv uneori, optimist; sangvinul este sociabil, saritor, vivace, cu

spirit de grup, cu aptitudini de conducere, uneori suprficial; flegmaticul este pasiv,

grijuliu, ingandurat, pasnic, controlat, demn de incredere, temperat, calm; melancolicul

este trist, anxios, rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, linistit.

H.Remplein (1965) realizeaza o ampla descriere a temperamentelor pornind de la

o bivalenTa concomitenta a acestora, ceea ce face ca nici un temperament sa nu poata fi

privilegiat, prezentand si manifestari avantajoase si neavantajoase, ca de exemplu

flegmaticul care este echilibrat, calm, tolerant, rabdator, perseverent, cugetat, dar si cu

reactivitate redusa, cu adaptare scazuta, calculat peste masura, monoton, pedant, comod.

O alta tipologie aparTine lui C.G. Jung, cu referire la firea umana: tipul extravert

cu orientare predominanta spre lumea exterioara, un tip perceptiv; tipul introvert, orientat

cu precadere spre lumea interioara, spre sine, fiind un tip imaginativ. Intre aceste extreme

se afla tipul intermediar sau ambivert.

H.Eysenck, pornind de la tipologia jungiana la care adauga si criteriul

nevrotismului sau al echilibrului afectiv (tip echilibrat versus tip neechilibrat afectiv)

incearca o mixare si o corelaTie cu temperamentele clasice, dupa cum urmeaza: colericul

este extravert si neechilibrat afectiv; sangvinul este extravert si echilibrat afectiv;

flegmaticul este introvert-echilibrat afectiv, iar melancolicul intovert-neechilibrat afectiv.

Elementele definitorii in caracterizarea temperamentelor sunt: a) temperamente

pure nu exita, predominand intermediarii aflaTi intre temperamentele plasate in

proximitate (intre coleric si sangvin, intre sangvin si flegmatic etc.); b) din punctul de

vedere al determinanTilor personalitaTii (ereditate si mediu), temperamentul este

predominant ereditar; c) temperamentul nu se schimba, ci doar se mascheaza sub

influenTa condiTiilor sociale sau a autocontrolului; d) temperamentul exprima latura

comportamentala a personalitaTii, fiind cea mai accesibila observaTiei, in acest sens

exprimand forma de manifestare a persoanei; e) temperamentul nu se raporteaza la

valoarea umana, deci nu se poate aprecia ca bun sau rau; f) cunoasterea temperamentului

este necesara pentru orientarea scolara si profesionala, fara insa a deveni criteriu de

selecTie.

b. Aptitudinile constituie latura instrumental-operaTionala a personalitaTii si

reprezinta insusirile psihice si fizice relativ stabile care-i permit omului sa efectueze cu

succes anumite forme de activitate.

In esenTa, se aplica criteriul performanTial in analiza posibilitaTilor de acTiune ale

individului. In raport cu deprinderea, ca o componenta automatizata a activitaTii prin care

se realizeaza un rezultat de nivel mediu, obisnuit, putand fi obTinut de orice persoana,

aptitudinea mijloceste performanTa supramedie in activitate, fiind o insusire deosebita,

proprie numai anumitor persoane. Din punct de vedere al determinanTilor personalitaTii,

aptitudinea prezinta premise dispoziTionale, naturale, dar se dezvolta numai in condiTii

favorizante (contextul social si activitate susTinuta). Este vorba de un proces continu care

se desfasoara intre ereditar si dobandit, in care atitudinea pozitiva faTa de munca mediaza

realizarea individuala, in timp ce atitudinea negativa faTa de munca duce la ratare.

Talentul reprezinta o combinare originala de aptitudini ca o condiTie asiguratorie pentru

manifestarea activitaTilor creative. Daca aceasta activitate creatoare capata valoare

istorico-sociala, ea se fundamenteaza pe o forma superioara de dezvoltare si manifestare

a aptitudinilor proprie omului de geniu. "Capul unui om de talent e ca o sala iluminata, cu

pereTi si oglinzi. De afara vin ideile, intr-adevar reci si indiferente - dar ce societate, ce

petrecere gasesc!" (M. Eminescu). Caracteristicile principale ale aptitudinilor constau in

aceea ca de cele mai multe ori nu se manifesta singular, ci in complexe aptitudinale (vezi

personalitaTile renascentiste sau G. Enescu), aparand si fenomene compensatorii, care

dezvaluie grade diferite de manifestare a nivelurilor aptitudinale, fara ca prin aceasta sa

fie prejudiciata structura integrala a omului de talent; talentul se fixeaza ca urmare a unei

munci asidue corelata cu un puternic efort de voinTa. Dupa M.Golu (2000) vorbim de

aptitudini generale (acea aptitudine care este solicitata si care intervine in orice tip de

activitate a omului sau in rezolvarea de sarcini) si aptitudini speciale (reprezinta structuri

instrumentale ale personalitaTi care asigura obTinerea de performanTe deasupra mediei in

anumite sfere particulare de activitate profesionala).

Exista atat modalitaTi empirice, cat si modalitaTi stiinTifice de descoperire a

aptitudinilor. Printre cele empirice menTionam: precocitatea, care dupa A. Rosca, poate fi

aparenta sau falsa (urmare a educaTiei sau a "doparii") si poate fi reala sau congenitala

(care a facut ca Mozart sa compuna la 5 ani, Hayden la 6 ani, Enescu la 10 ani etc.).

Precocitatea, ca indiciu al aptitudinii, nu trebuie absolutizata, existand destule cazuri de

talente tarzii (Flaubert, Cervantes etc.). Interesul poate fi un simptom al inzestrarii, desi,

daca o aptitudine speciala atrage dupa sine si un interes cristalizat in domeniul concret de

manifestare, invers lucrurile nu stau la fel, adica un interes aparte pentru o activitate

(muzicala, picturala, sportiva) nu se insoTeste cu necesitate si de o aptitudine

corespunzatoare. Calitatea superioara a produsului activitaTii (compuneri, rezolvari

euristice de probleme etc.) reprezinta si ea tot o modalitate empirica de descoperire a

aptitudinilor. Urmeaza ritmul evoluTiei talentului, de obicei accentuat si fara a sari stadii

de dezvoltare (ci doar a le accelera; vezi copiii supradotaTi), factorul succes care

insoTeste, de obicei, performanTa, dar nu intotdeauna dezvaluind talent si nu intotdeauna o

data cu dezvaluirea talentului (impresionismul in pictura obTine succes cu mult timp dupa

apariTia sa).

Aptitudinile se clasifica in aptitudini simple-elementare, care se sprijina pe un

tip omogen de operaTii (auz absolut, acuitate vizuala), si aptitudini complexe, bazate pe

un proces de interacTiune, ele determinand stiluri. Exista aptitudini complexe generale

(inteligenTa, spirit de observaTie) si aptitudini complexe speciale (didactice, artistice).

InteligenTa - ca aptitudine complexa generala - prezinta structuri operaTionale dotate cu

calitaTi de tipul complexitaTii, flexibilitaTii, fluiditaTii, productivitaTii, prin care se asigura

eficienTa conduitei. Astfel, inteligenTa este reprezentata ca un sistem de insusiri stabile

propriu individului si care la om se manifesta ca un mod calitativ de activitate intelectuala

evaluat dupa randamentul invaTarii, dupa usurinTa si profunzimea inTelegerii, dupa modul

de rezolvare a problemelor.

Cea de-a treia latura a personalitaTii este cea relaTional-valorica - caracterul.

Este relaTionala pentru ca exprima un complex de atitudini stabilizate faTa de realitate, fie

ea din afara persoanei, fie faTa de propria persoana. Prin urmare, orice atitudine se

manifesta constant si durabil in fapte de conduita, reprezentand prin aceasta caracterul

relaTional eu- celalalt. In ceea ce priveste atributul valoric, persoana exprima prin

conduita adoptata valorile dupa care se conduce si chiar caracterul, ca latura de conTinut

al personalitaTii, reda valoarea putandu-se vorbi despre caracter bun sau rau.

In esenTa, caracterul este definit de trasaturi esenTiale care se exprima in

activitate si manifesta o relativa stabilitate. De aceea, caracterul, spre deosebire de

temperament care este extrem de accesibil, trebuie urmarit timp indelungat pentru a putea

deduce constanta comportamentala. Elementele sistemului caracterial sunt atitudinile, ca

modalitaTi relativ constante de raportare a persoanei faTa de alTii si faTa de sine. Orice

atitudine dispune de o componenta cognitiva, o componenta afectiva ce atrage dupa sine

evaluarea, si de o componenta comportamentala, ca o cale de acTiune in raport cu obiectul

atitudinii.

Caracteristicile principale ale caracterului se refera la considerarea acestuia ca

instanTa de control constienta, ca expresie a conTinutului si a valorii personalitaTii, ca

latura a personalitaTii mai puTin condiTionata ereditar si indeosebi dobandita, fiind ca

urmare disponibila pentru formare si educare. In dependenTa de aceste caracteristici,

sistemul de atitudini, propriu caracterului, devine un sistem bipolar in care orice tip de

atitudine poate traversa caracteristici specifice de la polul pozitiv la cel negativ, sau

invers.

Principalele trasaturi atitudinale ale caracterului sunt, pe de-o parte, trasaturile

derivate din orientarea persoanei (orientare faTa de alTii - sociabilitate, sinceritate,

corectitudine versus individualism, indiferenTa; orientare faTa de sine - modestie,

demnitate versus ingamfare, lasitate; orientare faTa de activitate - harnicie, punctualitate

versus neglijenTa, lene), iar, pe de alta parte, trasaturi derivate din voinTa omului

(fermitate, hotarare, perseverenTa, curaj, spirit de iniTiativa). Trasaturile de caracter se

formeaza si se organizeaza in structura de personalitate, fiind de aceea in atenTia

educatorilor.

Ca orice sistem, sistemul de personalitate se caracterizeaza prin integralitatea sa.

Numai din considerente strict didactice sau datorita unor obiective precise de cercetare

stiinTifica, laturile personalitaTii se "trateaza" strict analitic. In realitate, intre laturile

personalitaTii, ca elemente de sine statatoare, in ansamblu se produc relaTii interacTionale,

de interinfluenTare, de posibile compensari, de feed-back (efectul unei laturi asupra alteia

resimTindu-se inapoi la sursa), dar prezentand o anume ierarhie in care caracterul domina

asupra celorlalte doua laturi, ca instanTa de control, reglaj si valorificare. RelaTiile dintre

caracter, aptitudini si temperament se manifesta variat in conduita persoanei, putand

capata unele aspecte precum: temperamentul se reflecta in manifestarea trasaturilor de

caracter, astfel perseverenTa este pregnant avantajata de temperamentul flegmatic, iar

spiritul de iniTiativa mai ales de cel coleric si sangvin; pe de alta parte, caracterul

influenTeaza pozitiv sau negativ caracteristicile temperamentale (un coleric calat pe

trasaturi pozitive de caracter se manifesta activ, prin infruntarea greutaTilor, prin trasaturi

volitive accentuate, tot asa cum un coleric calat pe trasaturi negative de caracter se

manifesta ca o persoana iritabila, agresiva, nerabdatoare, dominatoare etc.). Exista o

relaTie directa intre caracter si aptitudini, caracterul punand in valoare capacitaTile atunci

cand se produc atitudini pozitive faTa de sine si faTa de munca, sau conducand la ratarea

talentului cand se produc atitudini negative faTa de munca. Totodata, descoperirea unor

aptitudini poate schimba si atitudinile faTa de anumite tipuri de activitaTi (deja anumite

aptitudini sportive decoperite la unii tineri a schimbat atitudinea parinTilor faTa de astfel

de "profesie"). In sfarsit, exista o relaTie intre temperament si aptitudini, in sensul ca

aptitudini de acelasi fel pot sa apara la orice temperament, iar influenTa temperamentului

asupra valorificarii aptitudinale se exprima nu in valoarea produsului realizat cu talent, ci

in stilul de realizare a acestuia (mai ales in domeniul artistic).

In concluzie, sistemul de personalitate este unitar, compus din laturi relativ

specifice aflate in interacTiune si ierarhizate, unde temperamentul este neutral,

reprezentand forma de manifestare, caracterul defineste valoarea personalitaTii, conTinutul

acesteia, iar aptitudinile se investesc in activitate si se apreciaza dupa rezultate.