METODOLOGIE LOGICA

METODOLOGIE LOGICA

"Omul de stiinta are in vedere stiinta asa cum este,

iar logicianul are in vedere stiinta asa cum ar trebui sa fie'.

T.Dima (1975, p. 130)

Inca de la sfarsitul secolului trecut, delimitarea stiintelor a determinat o corespunzatoare diferentiere a metodelor generale si particulare de cercetare, fapt oglindit cel mai clar in manualele de logica, si anume in sectiunea denumita "metode' sau "metodologie' (de ex., Titu Maiorescu, 1898, L. Liard, 1884).

Pentru exemplificare, amintim clasificarea stiintelor facuta de Titu Maiorescu, fiecarei grupe de stiinte fiindu-i specifice anumite metode si procedee: a) stiintele descriptive (de exemplu, minerologia, botanica, zoologia, anatomia) cu metodele descrierii, clasificarii, definitiei; b) stiinte riguros demonstrative (de ex. matematica, adica aritmetica si geometria) cu metoda demonstratiunii - metoda deductiva; c) stiintele experimentale (de ex., fizica, chimia, fiziologia) cu metodele de analiza, sinteza, comparatie, observatie, ipoteza si analogie -metoda inductiva (T. Maiorescu, 1898; T. Dima, 1975).

In zilele noastre, conceptia sistemica obliga cercetatorul sa vada nu numai specificitatea unor grupe de stiinta, ci si interconexiunea acestora. Aparitia stiintelor de granita indeamna si la gandire interdisciplinara. In felul acesta, acum nu se mai sustine apartenenta unor metode la anumite stiinte. 

De asemenea, in domeniul nostru, cercetarile de biomecanica vorjbeneficia de metodologia stiintelor matematice simultan cu a stiintelor "descriptive' sau "experimentale'.

1. METODELE DEDUCTIVE

Logica formala a descris inca din antichitate (Aristotel) cele doua forme de rationamente: rationamentul deductiv si rationamentul inductiv.

"Deductia este derivarea riguroasa a unei propozitii (numita concluzie) din alte propozitii date (numite premise) (P. Botezatu, 1971, p. 7). Forma cea mai complexa a deductiei, anume silogismul, a fost descoperita de Aristotel.

In conceptia lui Aristotel, silogismul este instrumentul stiintei, al demonstratiei, al cunoasterii stiintifice. "Doctrina este perfect clara: a cunoaste stiintific inseamna a cunoaste necesar, a cunoaste necesar inseamna a cunoaste prin cauze, a cunoaste prin cauze inseamna a cunoaste silogistic' (P. Botezatu, 1971, p. 14).

Silogismul este tipul fundamental de rationament deductiv, in care dintr-o judecata de predictie universala deriva cu necesitate o noua judecata de predictie universala, prin intermediul unei a treia judecati de predictie

Schema silogismului este:

Toti M. sunt P.

Toti S. sunt M.

Deci, toti S. sunt P.

(Toate metalele sunt bune conducatoare de electricitate; Mercurul este metal.

Deci: Mercurul este bun conducator de electricitate.)

Derivarea necesara a concluziei din premise a devenit fundamentul logic al demonstratiei.

Logica formala descrie pe larg structura silogismului, regulile termenilor, premiselor, figurilor silogistice, modurile silogismelor si tot ce tine direct de axioma silogismului. Axioma silogismului suna astfel: "Ceea ce este adevarat despre gen este adevarat si pentru specie'.

La deductia prin judecatile categorice, deci la deductia silogistica, se adauga rationamentele ipotetice (de forma: Daca A este B, C este D; dar A este B; Deci C este D) si rationamentele disjunctive (de forma: A este B sau C; dar A este B; deci A nu este C; sau: A este B sau C; dar A nu este B; deci A este C), fiecare dintre ele cu forme diferite (rationamente ipotetico-categorice, rationamente disjunctive - categorice, disjunctive-ipotetice), toate avand rol deosebit in demonstratiile din stiintele empirice - in sustinerea adevarului unei judecati, la demonstrarea falsitatii unei judecati, la demonstrarea falsitatii unei teze, in stabilirea mai degraba a insusirilor pe care le poseda un obiect, decat a celor care ii lipsesc.

Exista, in sfarsit, un al treilea tip de rationament, alaturi de rationamentul deductiv si inductiv si anume, rationamentul transductiv in care nu se face trecerea de la general la particular sau invers, ci trecerea se efectueaza de la adevaruri cu un anumit grad de generalitate spre adevaruri de acelasi grad de generalitate. Aceste rationamente cuprind relatii de egalitate si de grad (de ex.: A = B, B = C, deci A = C sau A > B, B > C, deci A > C).

Dezvoltand teoria silogismului, Aristotel a subliniat insemnatatea cognitiva a acestuia, si anume apropierea de adevar si evitarea erorilor. Cunoasterea este indirecta, mijlocita si derivata, pe baza cunostintelor anterioare care sunt exprimate in premise. Datorita acestei caracteristici, rationamentul deductiv este mai putin euristic in comparatie cu rationamentul inductiv.

Metoda deductiva, asa cum a construit-o Aristotel, a suferit o prima dezvoltare cu Descartes care, criticand aspectul formal al silogismului, de mecanizare a gandirii, arata ca demonstratia se poate face atat prin analiza, cat si prin sinteza (silogismul fiind un procedeu al metodei sintetice, care convinge, dar nu duce la descoperiri). Descartes prefera metoda analitica si devine precursor al stiintei moderne, prin metoda sa categorico-deductiva prefigurand procesul de matematizare a stiintelor.

In sensul larg al cuvantului, inductia si deductia se aplica si mersului de la parte la intreg si de la intreg la parte, care sunt o determinare in comprehensiune.

Acesta este cazul lui Descartes pentru deductie si la Bacon pentru inductie, cu deosebirea ca Descartes considera numai deductia cantitativa, in vreme ce Bacon vorbeste, in primul rand, de inductia calitativa.'

Epoca moderna a pus in discutie atat inductia, cat si deductia, nici una nefiind scutita de critici, dar bucurandu-se si de dezvoltari. Metoda deductiva capata astazi extensie si caracter integrativ, suferind un amplu proces de formalizare ("astazi traim momentul in care matematica s-a formalizat si biologia intra in sfera axiomatizarii'. P. Botezatu, 1971, p. 196).

Separarea oarecum artificiala dintre deductie si inductie este inlocuita astazi cu o atitudine mai realista, mai putin formala. Stiinta moderna de tip gaiileo-newtonian cultiva pluralismul metodologic. In investigatie utilizeaza deductia si inductia, fiecare fiind complementul celeilalte. "In procesul inductiv se observa usor impletirea inferentelor inductive cu aspecte deductive. Ipoteza, fiind o propozitie universala, nu poate fi supusa la proba faptelor decat deducand din ea anumite consecinte' (P. Botezatu, 1971, p. 146).

Metodologia moderna, ca un demers unificat si unificant, utilizeaza ambele strategii, in raport cu structura diferitelor stiinte: metoda deductiva este demonstrativa, iar metoda inductiva este euristica. In disciplinele deductive va prevala metoda de expunere a rezultatelor, iar in disciplinele inductive, metoda de descoperire a ideilor.

2. METODELE INDUCTIVE

Spre deosebire de deductie care opereaza cu concepte, din a caror relatie se construieste concluzia, rationamentul inductiv pune in relatie fapte, date, fenomene, din ale caror caracteristici extrage regula sau legea dupa care ele se succed cauzal sau conditional. Rationamentul inductiv a fost definit in logica formala mai veche ca trecere de la un grad mai mic de generalitate la un grad mai mare de generalitate, de la particular la general. O astfel de definire a inductiei o aflam la Aristotel, dar ajungerea la o judecata generala pornind de la cazuri individuale nu se poate face decat daca au fost luate in considerai toate cazurile individuale (inductia completa, sumativa sau sumara, aristotelica).

In stiintele modeme, teoria inductiei a fost fundamentata de Fr. Bacon. Ea a primit numele de inductie baconiana, inductie amplitianta, inductie incompleta si, de asemenea, inductie stiintifica.

"Numim inductie, in stiintele naturii, rationamentul prinjsare trecem de la cunoasterea faptelor la aceea a raporturilor constante si generale care le reunesc. Inductia este implicata in toate concluziile modelelor experimentale' .. "stiintele naturii sunt o perpetua concluzionare de la particular la general, de la prezent la viitor' (Liard, 1984, p. 150-151).

Rolul stiintei este sa descopere cauzele si conditiile de producere a fenomenelor, pe baza lor putandu-se face si precizarile. In acelasi timp, stiinta trebuie sa explice pentru a face inteligibile fenomenele. ("Vere scire est per causas scire' - a sti este a sti cu ajutorul cauzelorF. Bacon, cum aratam in cap. 4).

Metoda inductiva din stiintele naturii (sau empirjce, in terminologia actuala) are un evident caracter euristic, propunandu-si sa descopere relatiile dintre fenomene si reusind acest lucru printr-o "reductie' specifica folosind proctdeul eliminativ.

Inductia stiintifica este amplifianta atenuand restrictiile impuse de tendinte spre rigoare ale logicii formale. In acest tip de inductie se infereaza "de la unii la toti' cu evident risc de a gresi, dar increderea in justetea concluziei provine din acceptarea neconditionata a principiului cauzalitatii.

Principiul cauzalitatii sta la baza generalizarilor din stiinta. Acest principiu postuleaza determinarea tuturor fenomenelor de catre altele. Un fenomen numit cauza provoaca un alt fenomen numit efect. Legatura cauzala dintre fenomene este obiectiva, universala si necesara. "Ex. Causas data, necesario sequitur effectus' (din cauza data efectul decurge cu necesitate - Spinoza). De principiul   determinismului universal este legata si convingerea existentei legii uniformitatii naturii, ca suma a uniformitatii fenomenelor partiale, uniformitate cu caracter de generalitate si constanta: aceleasi cauze produc aceleasi efecte. Principiul cauzalitatii realizeaza o prima extrapolare de tip generic, "de la trecut sau prezent la viitor' ceea ce-i confera atributul de creativitate.

Revolutiile contemporane din stiinta au pretins o treapta mai inalta a principiului pentru care determinismul nu e decat un caz-limita al notiunii de probabilitate (Dima, 1975, p. 70).

Metodele de stabilire a relatiilor cauzale intre fenomene

Am aratat in capitolul anterior modul in care Fr. Bacon a fundamentat metodele inductive ale stiintelor moderne. Pentru a se putea orienta in multimea si varietatea fenomenelor si a le desprinde antecedentele, dupa ce s-a eliberat de "idolii' producatori de erori, savantul alcatuieste tabele de prezenta, absenta, variatii sau comparatii.

SINTEZA - INDUCTIA

Definitie. Operatie logica de miscare de la cunostinte actuale la raporturi constante si generale, Ia concepte; inferenta de la particular la general.

Felurile inductiei

Completa sau sumativa sau sumara sau abstracta (intuitiva). (Aristotel).

- Este extragerea universului din particularul cunoscut.

- Este trecerea de la planul sensibil la planul logic al generalului si conceptelor.

Incompleta (Aristotel) sau problematica (Johnson) sau amplifianta (Peirce, Lalade, Kneale, Dima).

- Este ridicare de la individual Ia general (Aristotel, in Topica).

- Este atribuirea proprietati lot, "de la unul la toti' (Bacon).

Generalizarile inductiei amplifiante:

1. Forma judecatilor categorice universal afirmative.

2. In forma statistica (inferenta despre o anumita proportie).

. Din punctul de vedere al formei

Inductia demonstrativa - in forma silogistica (MilI, Johnson), dar cu concluzie mai generala decat premisele.

. Din punctul de vedere al concomitentei

1. Inductii cantitative - generalizari referitoare Ia dependenta functionala (ex. Legea caderii corpurilor).

2. Inductii calitative - generalizari referitoare numai la concomitente (ex. tabelele lui Bacon).

. Din punctul de vedere al procedeului:

1. Inductii enumerative - prin simpla enumerare, inductie completa.

2. Inductii prin eliminare. Nu numarul enunturilor e important, ci felul lor, adica varietatea lor (ex. tabelele lui Bacon, metodele lui Mill).

(Sinteza din T. Dima - 1975, E. Goblot - 1929, L. Uard - 1894, T. Maiorescu -1898)

Fr. Bacon formuleaza metodele de determinare a relatiilor cauzale intre fenomene, pe care John Stuart Mill le va dezvolta ulterior. Aceste metode au un dublu rol: de a gasi cauza unui efect dat si de a gasi efectul sau proprietatile unei cauze date. Se ajunge astfel la generalizari inductive sub forma legilor cauzale sau a uniformitatilor cauzale.

Metodele lui J. Stuart Mill (discutate la capitolul 4), in numar de cinci, sunt metode experimentale, mijloace sigure de demonstratie prin intermediul rationamentului inductiv al relatiei de cauzalitate. Inductia are rol decisiv in verificarea ipotezelor, utilizand cu precadere procedeul eliminativ.

Schema 5.2

Explicatii generalizate

Rationamentul inductiv Teorie

(leaga ipotezele intre ele)

Explicatii generalizate

ipoteza ipoteza obs. obs. obs. obs.

ipoteza obs. obs.

ipoteza obs. obs.

Se incepe prin observatii

(R.L. Hoenes & B.S. Chissom, 1971, citati de Thomas & Nelson, 1990 - trad., 1996, p. 38)

In sensul acesta vorbeste si W. Federer: "Inferentele inductive alcatuiesc o mare parte a obiectului statisticii. Acest tip de inferenta este caracterizata de faptul ca din datele unui esantion se trag concluzii privind populatia..O astfel de metoda stiintifica implica urmatoarele:

a) folosirea, in investigatie, a ipotezelor, teoriilor si legilor; b) aplicarea unei atitudini stiintifice care pretinde abilitatile cercetarii observationale si critice; c) folosirea inferentelor deductive si inductive; d) folosirea unui mod ordonat si organizat de obtinere a cunostintelor.' (W. Federer, 1991, p. 69-70)

IPOTEZA Sl ROLUL El IN CERCETARE; PREVIZIUNEA

Stiinta avanseaza cu pasi mici prin transformarea presupunerilor, a ipotezelor, in certitudini. Procesul are la baza lui capacitatea omului de a anticipa atat propriile sale actiuni si efecte ale acestora, cat si desfasurarea evenimentelor din natura si societate.

Ipoteza este o presupunere, o explicatie provizorie, cu care incercam sa aflam relatiile intre fenomene, legaturile lor cauzale, mecanismele sau structura acestora

Este exprimata, de regula, printr-un rationament de forma: "daca A, atunci B' si este enuntata pe baza faptelor, datelor si legilor cunoscute. Formularea ipotezei da impuls cunoasterii tocmai a acelor fapte observate sau experimentate si care nu-si gasesc explicatia in teoriile admise pana in prezent.

Din punct de vedere epistemologic, ipoteza nu este o forma de cunoastere, ci este un moment al cunoasterii. Din punct de vedere metodologic este considerata ca "tehnica mentala cea mai importanta pe care o poate folosi cercetatorul si rolul ei principal este sa sugereze noi experimente si noi observatii' (Beveridge, 1968, p. 72).

Orice teorie a inceput prin a fi initial formulata ca ipoteza; experimentele si observatiile stiintifice urmarind, in principal, sa verifice justetea ipotezelor formulate de cercetator.

Ce este ipoteza? J. Kepler (1571-1630) - Mai intai, schitam o imagine a naturii lucrurilor; apoi introducem, sprijinindu-ne pe aceste ipoteze, un calcul si-1 punem in miscare, deducand consecintele; in fine, aceste consecinte ale calculului vor fi comparate cu starile observabile, stabilindu-se valabilitatea lor.'

Functiile ipotezei

-Ipoteza este o satisfactie, adesea anticipata, dar necesara, a nevoii de unitate, care indeamna spiritul uman sa nu astepte in toate ocaziile revelatiile adesea tardive ale naturii.

- Ea este conforma cu spiritul stiintei care consta in reductia sistematica a multiplicitatii la unitate.

- Este, printre altele, un excitant pentru experienta si totodata un ghid pentru cercetare.

- Stimuleaza si coordoneaza investigatiile.

- Cand apare o astfel de ipoteza, contradictiile pe care le provoaca, discutiile aprinse conduc la rezultate fericite pentru progresul stiintei.

- Se trece la treaba pentru a o confirma sau pentru a o distruge si, in final, cunoasterea avanseaza.

- In situatiile in care faptele o dezmint, trebuie abandonata, fara intentia de revenire sau regret; altfel, independenta intelectuala a savantului este compromisa si cu ea, succesul cercetarilor sale. (L. Liard, Logique, Paris, Masson,1894, p. 149-150)

Formularea ipotezelor poate avea doua izvoare:

1. Practica, datele concrete faptele observate sau aparute chiar in cadrul experientelor si care au nevoie de o explicatie, intrucat ies din comun si nu se incadreaza in teoriile si legile cunoscute - acestea sunt ipotezele inductive (din categoria unor observatii referitoare la faptul ca la altitudine s-au obtinut performante superioare s-a ivit ipoteza si, apoi, teoria antrenamentului la altitudine, ca metoda de crestere a nivelului de pregatire a sportivilor).

2. Legile si teoriile deja cunoscute si prin care se cauta sa se fundamenteze alte fenomene din realitate - acestea sunt ipotezele deductive - numite de Liard ipoteze generale - (un exemplu este aplicarea teoriei si legilor aerodinamicii generale la materialele, echipamentele si tehnicile miscarilor din sport: forma sulitei, costumul schiorilor, pozitiile de "cautare a vitezei' etc). in felul acesta, ipoteza este legata atat de teorie, cat si de practica.

Specific ipotezei este faptul ca ea constituie un raspuns incert, posibil la o problema sau intrebare aparuta in procesul cunoasterii stiintifice. La formularea ei, subiectivitatea cercetatorului este angajata foarte mult si numai o buna cunoastere a domeniului si o gandire logica si creatoare il fereste pe acesta de formulari inutile, sortite esecului.

O alta particularitate a ipotezei este aceea ca este formulata in intentia si speranta confirmarii, a verificarii printr-o serie de observatii si experimente.

Confirmarea - raspunsul pozitiv pe care il va da verificarea - va transforma ipoteza in teza, presupunerea in teorie, in certitudine. Prin acestea, ipoteza dobandeste caracter operational.

Ipoteza este o constructie conceptuala care incepe prin a fi initial o idee provizorie cu ajutorul careia omul de stiinta incearca sa explice structura sau comportamentul anumitor elemente. Deci prima etapa in constructia conceptului este conjunctura (supozitie, pe baza aparentelor), care in stiinta survine in urma unor observatii neintamplatoare si care are - in continuare - nevoia de "testare' sau verificare pentru confirmare sau infirmare (cf. Bogdan & Milcoveanu, 1974, p. 187-186).

Conditii. Pentru a-si indeplini functiile sale de sugerare de noi cai de cercetare (prin experimente si observatii) si de deslusire a semnificatiei unui obiect sau fenomen, ipoteza trebuie sa indeplineasca anumite conditii atat in privinta formularii, cat si in privinta cailor de verificare.

. Ipoteza trebuie sa fie in concordanta cu baza empirica din care s-a ivit; consecintele care decurg din formularea ipotezei trebuie sa coincida cu fenomenele de baza observate. Evident ca testarea ei se va face intr-o baza empirica mult mai larga decat baza initiala.

. Ipoteza este justificata numai daca explica si alte fenomene, mult mai numeroase decat cele cuprinse in observatia initiala.

. Ipoteza trebuie sa fie principial verificabila, chiar daca pentru aceasta trebuie intrunite anumite conditii de organizare si tehnice.

. Ipoteza nu trebuie sa fie in contradictie cu alte legi si teorii considerate adevarate si nici sa contrazica legile logice ale gandirii (legile corectitudinii gandirii). In acest caz ipoteza este veridica (este de acceptat si de crezut).

Fiind un elaborat subiectiv, se pot formula unele recomandari cercetatorilor in legatura cu formularea si utilizarea ipotezei:

a) sa evite incapatanarea in idei care s-au dovedit infructuoase. Sa fie gata sa abandoneze sau sa modifice ipoteza care intra in neconcordanta cu faptele;

b) fata de afectiunea paterna pentru ipoteza, sa aiba disciplina intelectuala de a-si subordona parerile si dorintele, evidentei obiective (aspiratiile sa se adapteze faptelor, nu sa forteze faptele sa se armonizeze cu aspiratiile);

c) examinarea critica a ideilor, neacceptarea cu usurinta a ideilor "evidente' (vezi recomandarile lui Bacon si Descartes);

d) evitarea conceptiilor gresite pe baza unei depline stapaniri cunostintelor si metodelor domeniului si a informatiilor din stiinta acestuia;

e) incredere in sine, pentru a nu renunta cu usurinta in fata unor insuccese si in timpul experientelor de verificare

Conditiile verificarii ipotezei sunt foarte importante, intrucat prin aceasta verificare se confirma sau se infirma ipoteza.

Cercetarea concreta care vizeaza verificarea (testarea) ipotezei trebuie sa ofere o baza empirica mult mai larga si sa utilizeze principiile logice ale cercetarii experimentale enuntate inca de Bacon si Mill. Pentru a fi admisa ipoteza nu trebuie sa fie contrazisa de nici unul din actele sau metodele de verificare si nici de legi sau teorii admise in stiinta.

Experimentarea si utilizarea mijloacelor statistice de prelucrare si interpretare a datelor sunt principalele cai de verificare a ipotezelor. intrucat vom trata mai pe larg - la capitolul despre experiment - cerintele testarii ipotezei, vom mentiona acum doar faptul ca in stiinta sunt exprimate pretentii foarte mari fata de rigurozitatea verificarii. Lucrul este explicabil daca ne gandim la faptul ca ipotezele care au fost confirmate devin teorie stiiintifica.

Ipoteza se verifica prin cazuri particulare, de cele mai multe ori neputand fi total verificata. De aceea se recomanda verificarea ei pe cat mai multe cazuri, in conditiile cele mai variate, pentru a oferi astfel un nivel mai ridicat de incredere in ea. Verificarea poate fi directa, experimentala in cazul ipotezelor de nivel elementar si indirecta, prin intermediul altor mijloace de investigatie, in cazul ipotezelor de nivel intermediar sau maxim (cum sunt acelea care au devenit postulate sau legi intr-un anumit domeniu). In acest caz, consecintele sunt trase prin deductie si calcul despre concordanta presupunerii cu faptele cunoscute (Liard, 1894, p. 145).

Deoarece in stiinta ipotezele sunt rareori unice, izolate, fenomenele neaflandu-si raspunsul intr-o singura ipoteza, ci in mai multe, si intrucat adevarul este unul singur, este clar ca nu pot fi adevarate in acelasi timp doua sau mai multe ipoteze care explica fiecare in alt fel acelasi fenomen.

Inspirati din metodologia lui Bacon, logicienii secolului al XlX-lea au formulat ideea experimentului de verificare decisiv sau crucial (experimentum crucis) care determina alegerea uneia dintre doua ipoteze opuse. Infirmarea unei ipoteze atrage dupa sine infirmarea intregii teorii in alcatuirea careia ipoteza respectiva intra ca veriga. Experimentul crucial este permanent folosit in stiintele "descriptive', ca piatra de incercare a adevarului sau falsitatii unei teorii.

In sfarsit, in cercetarile experimentale, verificarea ipotezei este facuta prin "ipoteza nula', care presupune ca rezultatele cercetarii nu provin din actiunea variabilei independente, ci din cauze intamplatoare.

Ipoteza de cercetare afirma ca datele provenite de la doua grupe supuse experimentului, una asupra careia variabila nu actioneaza si deci are valoarea zero - sunt deosebite, in timp ce ipoteza statistica (ipoteza nula) afirma absenta acestor deosebiri. Respingerea ipotezei nule va conduce la afirmarea justetei ipotezei de cercetare. Acest lucru se face cu ajutorul testelor de semnificatie (testul t si x²) care verifica faptul ca diferentele sunt (sau nu sunt) intamplatoare.

Avand in vedere caracterul euristic al ipotezei, de descoperire si constituire a conceptelor, desfasurarea experimentelor, observatiilor si verificarea semnificatiei lor trebuie sa asigure certitudinea teoretica.

Previziunea stiintifica. Socotim utile cateva randuri despre previziune, ca forma de anticipare a mintii umane, diferita insa de ipoteza prin caracteristica de certitudine care se bazeaza pe un proces logic discursiv.

Previziunea anticipeaza, formuleaza o judecata care descrie modul cum se produce un fenomen inainte de aparitia lui, in virtutea cunoasterii legilor clasei de fenomene si a conditiilor prezente in care acestea se pot produce

Daca in ipoteza rationamentul era ipotetic-deductiv, pornind de la propozitia universala spre propozitia particulara care descrie starea viitoare a fenomenului (ipoteza fiind o anticipare probabila), previziunea este o anticipare certa (Wald, 1966, p. 225). In viata sociala previziunea este aceea care ofera caile de realizare a scopului; scopul este numai constiinta necesitatii, in timp ce previziunea este anticiparea explicativa si operationala-praxiologica a atingerii acestuia.

Sub aspect general, predictia poate fi probabilist-statistica (prelungire inductiva si deductiva a unor constructii teoretice) si sintetica (exprimare a consecintelor logico-deductive teoretice certe), in cercetarea concreta, observationala si experimentala, St. Lantos (1971, pag. 115) deosebeste:

a) predictia - scop sau proiectiva;

b) predictia - mijloc sau strategica.

Prima cuprinde orientarea activitatii, iar cea de a doua mijloacele tehnologice de efectuare a cercetarii.

6. METODA ANALIZEI Sl SINTEZEI

Rene Descartes este primul dintre reformatorii stiintei care formuleaza regulile metodologice de cunoastere a adevaruliu. Primele reguli pentru "conducerea ratiunii' si cautarii adevarului in stiinte se refera una la: "a imparti fiecare dintre dificultatile pe care le cercetez in voie, pentru a le rezolva mai bine', iar alta: "la a conduce in ordine gandurile, incepand cu obiectele cele mai simple si mai usor de cunoscut, pentru a te ridica, putin cate putin, ca pe niste trepte, pana la cunoasterea celor mai complexe, si presupunand ca exista ordine chiar intre cele care nu se succed in mod natural unele dupa altele' (R. Descartes, trad 1967, pag. 48). Iata cum caracterizeaza Liard, formula dubla a analizei si sintezei: pentru Descartes, lucrurile sunt de doua feluri: unele obscure si compuse, altele clare si simple; acestea din urma pot fi cunoscute imediat, prin simpla inspectie a spiritului, prin intuitie (perceptie, zicem noi astazi). Aceste elemente simple si distincte, cunoscute intuitiv sunt factorii lucrurilor complexe si obscure. Cunoasterea lucrurilor complexe este, prin urmare, reducerea, descompunerea lor in factori simpli si ireductibili din care ele sunt facute. De aici, un prim demers al stiintei: reducerea compusului la simplu, a sensibilului la inteligibil. Al doilea demers este invers, cautarea modului cum lucrurile simple concureaza la compunerea celor complexe, urmand ordinea de complexitate crescatoare (Liard, 1884, p. 159).

Savantii din secolul nostru confirma faptul ca metoda analizei si sintezei constituie secretul metodologic al oamenilor de stiinta care au infaptuit, de la Galilei pana la Newton, marea revolutie din stiintele naturii. Metoda analizei si sintezei este de fapt generalizarea rationamentului constructiv din geometrie.

Iata cum formuleaza Newton aceasta metoda: "in filosofia naturala, la fel ca si in matematica, investigarea lucrurilor dificile prin metoda analizei trebuie intotdeauna sa preceada metoda sintezei. Aceasta metoda consta in a face experiente si observatii si in a trage din ele, prin inductie, concluzii generale si a nu admite nici o selectie impotriva concluziilor decat cele pe care le luam din experimente sau din alte adevaruri sigure. Deoarece ipotezele nu trebuie luate in considerare in filosofia experimentala, si cu toate ca argumentele scoase prin inductie din experimente si observatii nu sunt demonstratii ale concluziilor generale, totusi este metoda cea mai buna de argumentare pe care o admite natura lucrurilor si ea poate fi considerata cu atat mai riguroasa cu cat inductia este mai generala. Iar daca din fenomene nu apare nici o exceptie, concluzia poate fi enuntata in general. Daca insa la orice timp ulterior va aparea vreo exceptie din experimentare, enuntarea va trebui sa se pronunte cu exceptiile care intervin. Pe aceasta cale a analizei, putem proceda de la compusi la ingredientii lor, iar de la miscare la fortele care o produc; si, in general, de la efecte la cauzele lor si de la cauzele particulare la cele mai generale, pana ce argumentatia se incheie in generalitatea maxima. Aceasta este metoda analizei, iar sinteza consta in a admite cauzele ca descoperite si stabilite ca principii si a explica prin ele fenomenele care provin din ele si a demonstra explicatiile.' (citat dupa Alexandrina Parvu, 1978, pag. 351).

Schema metodei lui Newton comporta urmatorii pasi:

1. Analiza unei situatii date in ingredientii si factorii ei.

2. Examinarea interdependentei acestor factori.

3. Generalizarea relatiilor astfel descoperite la toate situatiile similare.

4. Aplicatiile deductive ale acestor legi generale pentru a explica si a preciza alte situatii. Aceasta paradigma analitica este identificata de Newton cu structura metodologica a stiintei experimentale (A. Parvu, 1978, p. 352).

Louis Liard descrie deosebirea dintre analiza si sinteza din stiintele experimentale si analiza si sinteza din stiintele matematice (unde analiza se numeste rezolutie, adica solutie in sens invers, iar sinteza este combinatia faptelor).

Incheiem paragraful cu cuvintele aceluiasi logician: "Suntem indreptatiti sa spunem ca stiinta experimentala consta esential din descompunerea experientei prezente pentru a compune experienta viitoare' (sublinierea autorului) (L. Liard, 1984, p. 167).

7. DEMONSTRATIA Sl EXPLICATIA IN STIINTA

Demonstratia

Am aratat mai inainte ca Aristotel a acordat o deosebita atentie demonstratiei, dezvoltand teoria silogismului ca forma de rationament deductiv, in care dintr-o judecata de predictie universala deriva cu necesitate o noua judecata de predictie, prin intermediul unei a treia judecati de predictie.

Demonstratia in stiinta nu trebuie confundata cu rationamentul, ea fiind ceva mai mult, si anume este o operatie de intemeiere logica suficienta a unei judecati, prin alte judecati dovedite mai dinainte cunoscute. Rationamentul este inferenta logica prin care descoperim adevaruri noi, cunostinte noi, in timp ce demonstratia, utilizand diferite rationamente si argumentari de fapte concrete, prezinta probele pe care se intemeiaza judecatile noi rezultate fie din experiment fie din rationamente. Atunci cand rationamentele sunt grupate in scopul de a respinge o teza si a dovedi falsitatea ei, forma gandirii noastre se numeste combatere sau infirmare. Fiind o varianta a demonstratiei, combaterea va fi tratata impreuna cu aceasta.

Structura demonstratiei

Elementele care alcatuiesc structura demonstratiei (ca si a combaterii) sunt:

a) teza de demonstrat (teorema enuntata);

b) fundamentul demonstratiei (teoremele demonstrate anterior);

c) procedeul demonstratiei.

Teza de demonstrat are caracter de noutate si nu este evidenta prin sine insasi. Pana la demonstrare, ea are caracter problematic, incert.

Fundamentul tezei este reprezentat de:

a) faptele reale, concrete, adevarate;

b) documentele certificate;

c) definitii;

d) teoreme;

e) postulate;

f) axiome - adica elemente demonstrate anterior si din care decurge in mod necesar justetea tezei de demonstrat. Utilizarea fundamentelor poate avea loc sub forma deductiva (in stiintele matematice si fizice, in care se porneste de la postulate, axiome, teorii) si sub forma inductiva (in celelalte stiinte, in care faptele date de experienta, documentele sau judecatile demonstrate anterior sunt folosite in argumentare).

Procedeele demonstratiei

Dupa scop am vazut ca demonstratia propriu-zisa urmareste confirmarea si argumentarea unei tezt, iar combaterea respingerea, infirmarea tezei.

Procedeele de demonstratie sunt doua: demonstratia directa si demonstratia indirecta.

In demonstratia directa, adevarul tezei rezulta din argumente si ca o concluzie a unui rationament. Teza apare ca o concluzie necesara a unor premise adevarate.

In demonstratia indirecta, adevarul tezei de demonstrat rezulta din afirmarea altor teze, presupune (demonstratie indirecta disjunctiva) sau el rezulta din respingerea tezei contradictorii pe baza tertiului exclus (demonstratia indirecta-apagogica).

Combaterea este si ea directa si indirecta, demonstrandu-se in prima forma falsitatea tezei prin falsitatea consecintelor care rezulta din teza si in cea de a doua - indirecta - adevarul tezei contradictorii.

Reguli in utilizarea demonstratiei (ca si a combaterii), este necesara respectarea unor reguli, care privesc in mod deosebit fundamentul demonstratiei. Aceste reguli se bazeaza, in ultima instanta, pe legile logice ale gandirii amintite mai inainte. Regulile cu privire la teza sunt urmatoarele:

a) teza de demonstrat sa fie o judecata clara si precis determinata;

b) teza de demonstrat sa ramana identica cu ea insasi in cursul intregului proces al demonstratiei.

Regulile cu privire la fundamentare

a) fundamentele - argumentele - aduse in favoarea tezei sa fie adevarate;

b) fundamentele trebuie sa prezinte ratiunea suficienta pentru teza de demonstrat;

c) fundamentele trebuie sa aiba legatura logica cu teza;

d) fundamentele sa fie demonstrate si dovedite independent de teza de demonstrat. Nerespectarea acestor reguli conduce la un mare numar de erori, pe care logica le-a descris inca din primele sale inceputuri si pe care caracterul acestei lucrari nu ne ingaduie sa le trecem in revista.

Pentru a incheia acest paragraf vom mai sublinia faptul ca sensul si valoarea dmonstratiei rezida in legatura stransa si indisolubila dintre partile ei principale, judecatile si rationamentele. Este necesar ca legatura acestora sa fie corecta din punct de vedere logic (conform cu legile si regulile formale ale gandirii), iar elementele lor componente sa fie adecvate (conforme cu datele realitatii, ale experientei). O buna demonstratie pretinde deci atat cunoasterea regulilor logice, cat si cunoasterea corecta a continutului care trebuie demonstrat. in istoria filosofiei si a stiintei si in viata de toate zilele s-au intalnit numeroase cazuri in care au fost incalcate cele doua conditii de mai sus, fie in mod neintentionat (paralogisme), fie intentionat (sofisme)²; logica formata ne ajuta sa ne orientam logic si argumentat tezele si sa combatem erorile.

2) Astfel de erori sunt: ignorarea tezei de demonstrat (ignotatio elenchi), eroarea fundamentului (eror fundamentalis); baza nedemonstrata (petitio principii), cercul vicios (circulus in demonstrado), greseala accidentului (fallacia accidentis), teza nu rezulta din fundamentele date (sofismul quatemio terminorum), intelegerea gresita a raportului dintre conditie si consecinta - falsa secventa (fallacia consequentia) etc. si pe care manualele de logica clasica le descriu in amanuntime, manualele Ed. Goblot (1929), L. Liard (1884), T. Maiorescu 1898) s.a. descoperite pentru progresul conditiei social-economice a omului. Explicatia este operatia prin care se dezvaluie temeiul fenomenelor sau evenimentelor considerate, precum si cauzele sau motivele care determina o anumita activitate.

Am vazut mai inainte ca una din functiile teoriei stiintifice este aceea explicativa. De asemenea, ne dam cu usurinta seama de legatura care exista intre explicatie - ca operatie izvorata din necesitatea de cunoastere a determinarii fenomenelor - si demonstratie, ca procedeu de argumentare, de intemeiere logica a judecatilor afirmate.

Explicatia raspunde la intrebarile: de ce? cand? unde? cum? cat? si cauta sa lamureasca, sa faca inteles un fapt, un fenomen, o conduita. in stiinta ca si in viata se cer explicate diferite fapte sau fenomene:

1) evenimente particulare unice;

2) evenimente sau fenomene general-repetabile;

3) fenomene care se explica prin factori subiectivi (scop, dorinta, motivatie s.a.).

Din alte puncte de vedere sunt situatii in care se cer explicate fenomene fizice, biologice s.a. existente in mod obiectiv (la nivel optic) sau se cere explicatia unor relatii rationale intre concepte; sunt situatii in care explicatiile sunt cauzale, de tip dinamic, iar altele au caracter statistic. Toate acestea se caracterizeaza prin faptul ca actul discursiv are loc dupa producerea evenimentului (A. Surdu, 1971, p. 62-63).

Schema 5.4

Conditiile explicatiei corecte

Cj, C₂.Cj2(K) Enunturi despre conditii precedente

Lj, L₂.L_n Legi generale Explanans

Descrierea fenomenului empiric ce trebuie explicat Explanandum

Bogdan si Milcoveanu dau un exemplu concret:

Grivei latra la toti necunoscutii, (generalizare) Explanans

Acest om era un necunoscut, (date concrete)

Grivei a latrat la acest om. Explanandum

(faptul de explicat)

(Bogdan si Milcoveanu, 1974, p. 204)

Conditiile unei explicatii corecte pot fi rezumate astfel:

a) explicatul (fenomenul de explicat) sa fie o consecinta logica a propozitiilor care alcatuiesc explicantul;

b) explicantul sa cuprinda in formularea sa legi generale;

c) explicantul sa cuprinda enunturi despre conditia premergatoare;

d) propozitiile explicantului sa fie adevarate (cf. A. Surdu, 1971, p. 28).

Principalele tipuri de explicatii sunt:

1. Explicatia nomologica sau logica in care temeiul este dat de legea care guverneaza producerea fenomenului de explicat. Legea este elementul teoretic de baza, propozitia cu un inalt grad de generalitate. In domeniul stiintelor social-umaniste, legea are caracter mediu, ca lege a unor fenomene de masa, abaterile individuale intr-o parte sau alta compensandu-se reciproc. Legile medii sunt legi de forma statistic-probabilista (care pot conduce la explicatii deductiv-statistice, de deductie a unei propozitii de forma unei legi statistice, sau la explicatii inductiv-statistice, din existenta unui suport inductiv). (A. Mihu, 1971, II, p. 30-32).

2. Explicatia cauzala. Modelul clasic este oferit de explicatia de tip inductiv, despre care am amintit in mai multe locuri si care respecta in mod necesar canoanele cercetarii experimentale (modele de stabilire a relatiilor cauzale dintre fenomene). Explicatia cauzala este si de tip deductiv, cand se folosesc ca premise ale deductiei (propozitiei de explicat) una sau mai multe legi universale, impreuna cu diferite propozitii singulare -conditiile initiale (vezi schema de mai sus).

3. Explicatia teleologica. Fenomenele - in mod particular conduitele umane - individuale sau colective sunt explicate prin scopurile urmarite, motivele care indeamna la activitate.

Datorita diversitatii datelor (obiecte, fapte, fenomene, relatii, concepte, acte de conduita) pe care un numar mare de stiinte le prelucreaza, este firesc ca explicatiile sa fie si ele diverse. Dam mai jos, cu titlu informativ, doua puncte de vedere, unul pedagogic si altul psihologic, privitoare la tipurile de explicatii, a caror lectura poate sugera aplicatii valoroase si cercetatorilor din domeniul psihologiei activitatilor corporale.

George F.F. Kneller, in "Logica si limbajul educatiei' prezinta sase tipuri de explicatii, dupa tipul antecedentului folosit pentru explicarea consecintelor: 1) prin mecanism; 2) cauzala; 3) consecutiva; 4) procedurala; 5) tehnologica; 6) normativa (G.F. Kneller, 1973, pag. 124-125).

Brian M. Floss enunta urmatoarele modalitati mai importante de explicatii psihologice: 1) cauzale; 2) istorice; 3) teleologice; 4) prin respectarea unor reguli; 5) structurale; 6) functionale; 7) contingente (B.M. Floss, 1973, pag. 17-19). In considerarea acestor tipuri sau modalitati explicative, trebuie sa avem in vedere faptul ca ele se intrepatrund, ca fenomenele complexe necesita explicatii ample, din mai multe puncte de vedere.

CERCETAREA COMPORTAMENTULUI

Am vazut in capitolul 1 care este diversitatea stiintelor. Trecand la problematica metodelor empirice, adica a metodelor care folosesc simturile, experienta, vom aminti distinctia dintre stiintele fizice, stiintele biologice si stiintele umaniste, numite si ale comportamentului. (M. Robert, 1988, p. 39). Atat stiinta psihologiei, cat si stiinta activitatilor corporale studiaza comportamentul oamenilor, din punctele de vedere specifice propriilor obiective. Ambele insa au in vedere, in acelasi timp, comportamentul manifest, deschis, (overt behavior) si cel ascuns, neobservabil, (covert behavior).

Comportamentul deschis consta din multimea reactiilor, de tip adaptativ, ale subiectilor: gesturi si acte motrice, activitati complexe, reactii fiziologice (puls, respiratie, capacitate aeroba si anaeroba, rectii biochimice s.a), comunicare nonverbala, comunicare verbala - toate desfasurate in timp, spatiu si in interactiune cu ambianta materiala si sociala. Comunicarea verbala nu este numai un comportament deschis, ci, ca multe alte reactii vizibile, are in fond un intreg complex de stari psihice si manifestari ale personalitatii. Chestionarele sunt etichetate ca "masura verbala a comportamentului' (D. Allaire, citat de M. Robert, 1988, p. 229). Pana si testele proiective urmaresc decelarea unor stari sau atitudini din cele mai "profunde' ale personalitatii, prin interpretarea pe care o realizeaza psihologul din modul de raspuns al subiectului. Comportamentul "inchis' consta din mecanismele descrise si partial explicate de ne-urostiinte si este inteles existential prin coroborarea si interpretarea unui numar extrem de mare de indicatori ai comportamentului deschis.

Metodele, tehnicile si procedeele folosite in cercetare nu apartin exclusiv stiintelor care studiaza comportamentul omului; ele sunt rezultatul unor adaptari, uneori foarte specifice, a metodelor din multe domenii. Istoria concreta a evolutiei psihologiei, ca si a stiintei activitatilor corporale a adaptat multe din metodele existente in stiintele naturii, conferindu-le, in cel mai rau caz, specific punctual. Stiintele fizice folosesc in mare masura metode si tehnici metrice, care asigura obiectivitate rezultatelor; stiintele biologice se folosesc de instrumente de masura pentru a evalua fenomene diacronice, de dezvoltare si functionare; stiintele umaniste isi propun sa fie cat mai exacte si sa masoare si ceea ce pare greu de masurat, psihometria fiind una dintre directiile metodice din psihologie, asa cum analiza de scalograma este specifica anchetelor sociologice.

Cercetarea concreta a diferitelor manifestari ale activitatii umane individuale si sociale specifice domeniului nostru urmeaza a fi descrisa in acest capitol si in cele care urmeaza.