ORTOGRAFIA SI ORTOEPIA

ORTOGRAFIA SI ORTOEPIA

Ortografia si ortoepia se ocupa de studierea scrierii, respectiv a pronuntarii limbii, si

de stabilirea, pe aceasta baza, a conduitei considerate corecte in grafia, respectiv rostirea

diferitelor ei unitati si imbinari.

Ultima reforma ortografica, valabila, cu unele modificari de amanunt (in 1965 si

1993), si astazi, a fost adoptata in anul 1993 (reformele anterioare fiind facute in 1881,

1904 si 1932).

Corespondenta sunet/fonem-litera este esentiala pentru intelegerea sistemului de

reguli care constituie ortografia si ortoepia limbii romane.

Scrierea noastra este o scriere alfabetica, ce foloseste semne pentru redarea fiecarui

sunet-tip (pe care il vom numi in continuare sunet) in parte. Aceste semne sunt, in

primul rand, literele, din care fac parte, acolo unde este cazul, pentru a arata ca aceeasi

litera are mai multe valori fonetice, si semnele diacritice: accentul circumflex (la a si i),

sedila (la s si t) si semnul scurtimii (la a).

Inventarul literelor intr-o anumita ordine, stabilita prin traditie, se numeste alfabet (de

unde numele de scriere alfabetica). Scrierea utilizeaza, cu rol ortografic, si semnele

ortografice (apostroful, cratima, punctul, bara, linia de pauza).

Alfabetul.

Alfabetul actual al limbii romane are 31 de litere: a (pronuntat, ca si celelalte vocale,

cum se scrie), a, a, i, b (pronuntat, cand e singur, be sau bi), c, d, e, f, g, h, i, j, k, l, m, n, o,

p, q (chiu), r, s, s, t, t, u, v, w, x(ics), y (i grec), z. El este alcatuit numai din litere simple.

Succesiunea imediata a unora din aceste litere formeaza asa-numitele litere compuse,

care nu figureaza insa in alafabet: ch, gh (inainte de ei plenisone); chi, ghi, che, ghe (cand i

si e nu formeaza silabe); ci, gi, ce, ge (cand i, e nu sunt plenisone, grupul reprezinta un

singur sunet, cand sunt vocale reprezinta doua sunete, primul avand insa valoare diferita

fata de alte contexte). Limba romana mai foloseste, pentru scrierea unor neologisme

recente sau a unor nume proprii, litere straine: , , , c (Hndel, Kln, Mnchen, Baric).

Cele 31 de litere noteaza 33 de sunete, cate are limba romana, ceea ce arata ca intre

litere si sunete nu e o corespondenta perfecta. Din punctul acesta de vedere, literele se

grupeaza in trei clase:

1. litere (in numar de 19) care corespund cate unui singur fonem: a, a, a, b, d, f, i, j,

l, m, n, p, r, s, s, t, t, v, z;

2. litere (12) care au mai multe valori: c, e, g, h, i, k, q, o, u, w, x, y;

3. litere diferite care noteaza acelasi sunet: c, k, q noteaza pe [k]; a, i noteaza pe [i];

o, w si u noteaza pe [u]; x si cs noteaza pe [cs] (fix, dar cocs) si altele.

Principiile ortografiei romanesti.

Principiile ortografiei romanesti reprezinta temeiul doctrinar al sistemului

ortografic al limbii romane.

Principiul fonologic (fonetic) este definitoriu pentru sistemul ortografic al limbii

romane. Potrivit acestui principiu, scrierea reproduce pronuntarea, ceea ce pune in corelatie

directa ortografia si ortoepia. Cateva exemple: scrierea prefixelor des-, ras- sub forma dez-,

raz-; inainte de vocale si consoane sonore (dezavantaj, dezmosteni, dezgoli, razbate);

scrierea lui n ca m inainte de b sau p (imblani, bomboane).

Principiul etimologic (sau traditional-istoric) impune in anu-mite cazuri abaterea

de la principiul fonetic si scrierea unor cuvinte conform cu traditia istorica (roman, sunt,

subtire, snop) sau cu forma din limba de provenienta (bleu, week-end, dancing, diesel,

design, foehn, intermezzo etc.).

Principiul morfologic tine seama de structura morfematica a cuvintelor (radical,

sufix, desinenta) si de flexiunea lor. De exemplu: se scrie agreez, creez, pentru ca agre-,

cre- constituie radicalul, iar -ez reprezinta sufixul specific pentru timpul prezent al unor

verbe de conjugarea I; in interiorul cuvintelor se scrie ea sau ia in functie de cum

alterneaza cu e sau cu ie: seaca-seci, treaca-treci, viclean-vicleni, piata-piete, piarapieri,

biata-biete.

Principiul sintactic impune delimitarea cuvintelor dupa sensul lor lexical si dupa

valoarea lor gramaticala: odata, dar o data, demult-de mult, dinafara-din afara, devremede

vreme etc.

Principiul silabic actioneaza pentru diferentierea valorilor unor litere in functie de

pozitia si de vecinatatea lor in cadrul silabei. De exemplu, c are valorile k, k', c, in functie

de literele care urmeaza.

Principiul simbolic, in conformitate cu care acelasi cuvant se poate scrie diferit in

functie de acceptia care i se da: cu initiala mica, daca este folosit cu intelesul obisnuit, de

termen comun (occident, est, reforma), si cu initiala majuscula, daca are o semnificatie

simbolica, de nume propriu (Occidentul, Estul, Reforma).

Normele ortografice si normele ortoepice.

Normele ortografice si normele ortoepice sunt restrictii (imperative sau

orientative) impuse, prin hotarari academice, scrierii si pronuntarii, in vederea asigurarii

unei exprimari cultivate, unitare, stabile si functionale. Ele stabilesc ce forme sunt

corecte, respingand alte variante existente in uz. Normele concretizeaza, la nivelul unor

serii mai extinse sau mai restranse de fapte, principiile ortografiei, care, fiind prea

generale, nu pot functiona ca reguli concrete.

Variantele de pronuntare se pot constitui in opozitii ortoepice literarneliterar/

hiperliterar (paine-pane, maiou-maieu, piuneza-pioneza, marfar-marfar etc.) sau

in perechi/grupuri de forme literare ierarhizate, in sensul ca prima este preferata ca

recomandata, celelalte fiind numai acceptate: cafeina-cofeina, chiorai-ghiorai, corvadacorvoada,

procopsi-pricopsi, prora-prova, sandvis-sandvici, zbarli-zburli.

Prezentam, pentru exemplificare, in continuare, cateva dintre nor-mele ortografice si

ortoepice cele mai importante ale limbii romane.

1. Dupa s, j in radacina cuvintelor se scrie si se pronunta a (nu ea), e (nu a), i (nu

a/i):

a) a in alternanta cu e: sa-sei, sapca-sepci, sase-sesime, jaf-jefui, jale-jeli, asezaasaza,

desela-desala, insela-insala, sedea-sade. Fac exceptie unele cuvinte ca derivatele

lui jar (jaratic, jaragui, jarui), saga (sagalnic), sal (salut), sant (santulet), satra (satrar);

b) a si e fara sa fie in alternanta: asa, marsav, sarja, stejar, misel, musetel, set,

jecmani, jertfi, scrijeli, vijelie;

c) i: lesin, sina, sir, jigarit, jindui, mojic, prajina, rogojina.

2. Se scrie si se pronunta a (nu ea) dupa s, j:

a) cand e vorba de articolul feminin la nominativ-acuzativ singular: papusa,

gainusa, usa, matusa, grija, plaja, vraja;

b) cand este sufix al infinitivului si in formele de trecut ale verbelor de conjugarea I:

bandaja, bandajam, bandajasi, bandajasem, bandajat, infatisa, infatisam, infatisai,

infatisasem, infatisat (ca lucra, lucram etc.).

3. Se scrie si se pronunta a (nu e) dupa s, j:

a) cand este desinenta a nominativ-acuzativului feminin singular: papusa, matusa,

usa, grija, plaja, vraja;

b) cand este sufix al verbelor de conjugarea I la indicativ prezent, persoana I pl. sau

a III-a sg. si pl. (cand nu se conjuga cu sufixul -ez) si la perfect simplu, persoana a III-a

sg.: ingrasam, ingrasa, ingrasa, atasam, atasa, bandajam, bandaja (ca adunam, aduna

etc., respectiv lucram, lucra etc.).

4. Se scrie si se pronunta a-e (nu a-ie):

a) in cuvinte noi, ca: aer, faeton, maestru;

b) in elementul de compunere aero- (aerodinamic, aeroport);

c) la intalnirea dintre formantii unor cuvinte compuse sau derivate, ca: contraexpertiza,

supraestima, ultraelegant, decaedru.

5. Se scrie si se pronunta ea (nu a):

a) in sufixe verbale dupa s, j, s, z, t: afiseaza, aranjeaza (ca in lucreaza), gresea,

greseasca, cojea, gasea, gaseasca, trezea, trezeasca, patea, pateasca (ca in citea, vechea,

urechea);

b) in sufixele: -eala, -ean, -eata, -easca: greseala, prajeala, maramuresean,

clujean, roseata, vitejeasca (ca in acreala, muntean, verdeata, romaneasca).

6. Se scrie si se pronunta ia (nu ea):

a) la initiala de cuvant: iarna, iasa, iasca;

b) la initiala de silaba, in general: baiat, femeia, intemeiaza, indoiala, vasluian, joia,

aceluia, unuia, faianta;

c) dupa labiale si dupa k', g', daca alterneaza cu ie: piatra (pietre), biata, fiare, viata,

amiaza, cheama, gheata;

d) dupa consoane, fara alternanta cu ie, in abia, coniac, diavol, maghiar, chiar.

7. Se scrie cs (nu x):

a) dupa etimon, in: cocs, comics, fucsina, rucsac, sconcs, tocsin, vacs;

b) dupa traditie, in: catadicsi, imbacsi, micsandra, ticsi.

8. Se scrie si se pronunta -h in: halva, hegemonie, helesteu, hernie, hieroglifa, himera

(dar: artag, elicopter, igiena, ilar si hilar, umor, eteroclit si heteroclit, eterodox si heterodox,

emistih).

9. Se scrie si se pronunta r in: apropria, expropria, frustra, fereastra, proprietar,

oprobriu, propriu, improprietari (dar repercusiune).

10. Succesiuni de litere interzise in ortografia romaneasca (chiar daca acestea ar

transcrie pronuntarea secventelor respective): ua la inceput de cuvant (se scrie oala, oaie,

oameni, oase, desi se pronunta uala etc.), ia (se scrie studiem, studie, nu studiam, studia),

iea (se scrie studiaza, viata, nu vieata), iia (se scrie sfiala, nu sfiiala).

Despartirea cuvintelor in silabe.

11. Despartirea cuvintelor in silabe urmeaza pronuntarea literara, cu unele

amendamente de natura morfologica. Se realizeaza la sfarsitul randului sau pentru scopuri

expresive ("Plea-ca!", "Fru-mos!"). Orice segment rezultat din despartirea in silabe

trebuie sa contina cel putin o vocala plenisona:

a) vocalele in hiat se despart in silabe diferite: a-er, po-em;

b) diftongii si triftongii se grupeaza in aceeasi silaba: fai-ma, ve-nea;

c) semivocala intre doua vocale trece la silaba care urmeaza: oa-ie, po-ia-na;

d) o consoana intervocalica trece la silaba care urmeaza: a-ra, sea-ma, vi-na;

e) doua consoane intervocalice trec, prima la silaba anterioara, cealalta la silaba care

urmeaza: ar-ma, plim-ba;

f) grupurile formate dintr-una din consoanele b, c, d, f, g, h, p, t, v si r sau l trec

integral la silaba urmatoare: a-cru, ti-gru, ta-bla;

g) cand sunt trei sau mai multe consoane alaturate, prima trece la silaba anterioara, iar

celelalte trec la silaba care urmeaza: as-tro-no-mi-e, am-plu;

h) in grupurile de consoane lpt, mpt, ncs, nct, nct, ncv, rct, rtf, stm, ndv, primele

doua trec la silaba anterioara, iar cealalta trece la silaba care urmeaza: sculp-tu-ra, somptu-

os, sfinc-sii, in-stinc-tiv, func-ti-e, de-linc-vent, arc-tic, jert-fa, ast-ma, sand-vis;

i) in unele neologisme, taietura grupului de patru sau cinci con-soane se face dupa

consoana a doua: ang-strom, tung-sten etc.

j) cuvintele compuse si cuvintele derivate se despart dupa regulile fonetice

mentionate, dar este acceptata si despartirea in functie de elementele lor de compunere:

drept-unghi, bi-o-sfe-ra, ne-sta-bil, sub-li-ni-a, de-scri-e, sa-vant-lac;

k) cuvintele conjuncte care formeaza silaba comuna nu se des-part la capat de rand,

daca intre cratime nu exista minimum o vocala. Despartirile l-a, i-a, sa-mi, in-tr-o etc.

sunt gresite.

Semnele ortografice

12. Semnele ortografice sunt semne cu ajutorul carora se con-semneaza in scris

aplicarea unor norme ortografice. In limba romana sunt folosite cu aceasta functie:

apostroful, cratima, punctul, bara, linia de pauza. Fiecare semn marcheaza anumite

fenomene, mai ales de natura fonetica.

Cu exceptia apostrofului, toate semnele mentionate servesc si ca semne de

punctuatie, cu alte functii, fireste.

Apostroful (') marcheaza grafic inlaturarea intamplatoare (de regula, in vorbirea

grabita, neglijenta, sau pentru scurtarea unor secvente foarte frecvent folosite) a unor

sunete (silabe) dintr-un cuvant sau a unor cifre din notatia unui an: 'mneata (dumneata),

'neata (buna dimineata), dom'le (domnule), pan'la (pana la), '90.

Cratima (sau liniuta de unire) (-) marcheaza pronuntarea impreuna a doua cuvinte

alaturate, cu elidarea vocalei din finalul primului cuvant sau a vocalei de la inceputul celui

de-al doilea, ori cu transformarea lor in diftong sau triftong, iar alteori numai cu alipirea unor

cuvinte reduse fonetic la cuvantul invecinat sau cu inversarea unor forme gramaticale

analitice: s-a (se+a) vazut, m-as (ma+as) duce, intr-un (intru+un); las-o lasa+o), se-ntelege

(se intelege), parc-aud (parca aud); mi-a zis, ti-i da, da-i-o, vorba-i, pentru a-i spune, nu-i

bine, de-a curmezisul, de-ar putea, l-am, multi-s, spus-a parandu-ni-se, du-ce-se-vor, face-lise-

va. Cratima se foloseste si la: despartirea cuvintelor in silabe (ma-sa), la scrierea unor

cuvinte compuse sau derivate (prim-ministru, ex-senator, galben-auriu), la derivate

ocazionale sau la articularea ori flexiunea unor neologisme neadaptate limbii romane: CFRist,

show-ul, site-uri.

Punctul (.), ca semn ortografic, se foloseste in abrevierile formate din initialele

cuvintelor (a.c. = anul curent, etc. = etcetera, id. = idem, v. = vezi) sau in unele abrevieri

traditionale (dr. = doctor, nr. = numar). Nu se pune punct: dupa abrevieri formate din

initiala unui cuvant si finala lui vocalica (cca = circa, D-ta = Domnia-ta); dupa unele

abrevieri oficiale si simboluri stiintifice (E = est, C = carbon, n = numar intreg, cm =

centimetru); dupa componentele cuvintelor compuse din initiale, cand cuprind si

fragmente de cuvinte (RENEL = Regia Nationala pentru Energie Electrica).

Substantivele compuse din literele initiale pot fi scrise cu sau fara punct dupa fiecare

componenta (ONU sau O.N.U.).

Bara (/) ca semn ortografic se foloseste in abrevierea unor formule distributive (km/h,

m/s) sau a prefixului contra- (c/val = contravaloarea);

Linia de pauza ( - ) ca semn ortografic marcheaza scrierea unor cuvinte

compuse care au cel putin un termen compus deja: americano - sud-coreean, sud-vest

- nord-est.

Cu exceptia apostrofului, toate celelalte semne servesc si ca semne de punctuatie, cu

alte functii, fireste.

Dictionarul ortografic al limbii romane (1993) introduce si notiunea de marci

ortografice, in care cuprinde blancul (sau pauza alba), literele folosite numai in cuvinte

ale vorbirii cultivate (k, q, w, x, y), majuscula si logograma (abrevierile prin initiale;

denumirile literelor din alfabet; succesiunile de litere care reproduc cuvantul ca obiect de

referinta: de este prepozitie).

13. Scrierea cu majuscula

Literele mari (majusculele) au, in principiu, aceleasi valori fonetice cu literele mici

(minusculele), dar, prin conventie ortografica, transmit si alte informatii fata de acestea.

Aceste informatii pot fi de natura lexicala (valoarea semantica de individualizare a numelor

proprii, spre deosebire de valoarea de generalizare a numelor comune; a se vedea diferenta

dintre creanga si Creanga, dintre diesel si Diesel), morfologica (substantive comunesubstantive

proprii, cu tot ce presupune aceasta distinctie; de exemplu, genul personal),

sintactica (functia de delimitare a unor comunicari lingvistice, indeplinita de majuscule),

stilistica (sublinierea emfatica a unor cuvinte). Daca, principial, valorile majusculelor sunt

clare, folosirea acestora in diverse situatii necesita cunoasterea unor norme detaliate.

Marcarea inceputului unei comunicari prin majuscula se refera la urmatoarele

situatii: 1) primul cuvant al unui text; 2) primul cuvant al unui titlu; 3) primul cuvant al

formulei de adresare a unei scrisori (Domnule Ministru) si primul cuvant al textului care

urmeaza dupa adresare, desi dupa formula de adresare se pune virgula (Domnule

Ministru, Subsemnatul); 4) primul cuvant al propozitiilor si al frazelor independente din

cuprinsul unui text, dupa punct, semnul intrebarii, semnul exclamarii, puncte de

suspensie sau doua puncte (obligativitatea majusculei este numai dupa punct; dupa

celelalte semne mentionate, se scrie cu majuscula cand e vorba de o noua comunicare,

deci de o noua idee, marcata printr-o pauza mai mare, nu de continuarea ideii precedente,

iar in cazul celor doua puncte, trebuie ca acestea sa introduca o vorbire directa neanuntata

de autorul acesteia); 5) la primul cuvant al unui vers (daca autorul nu a scris altfel); 6) cu

intentii stilistice ("M-am intalnit cu Iarna la Predeal").

Marcarea numelor proprii prin majuscula necesita urmatoarele precizari:

1) Se scriu cu initiala majuscula toate numele proprii simple sau compuse cu termeni

sudati:

a) de persoane (prenume, nume de familie, pseudonime si porecle, nume de

personaje literare umane: (Gheorghe, Popescu, Pastorel, Nababul, Vidra, Gerila);

b) mitologice si religioase (Jupiter, Zeus, Buda, Alah, Iehova, Moise, Dumnezeu,

Cristos);

c) de animale (Grivei, Joiana, Murgu);

d) de astri si de constelatii: (Casiopeea, Uranus, Luceafarul, Luna, Pamantul,

Soarele, Balanta, Gemenii);

e) de evenimente istorice (Reforma, Renasterea, Comuna);

f) de organe si organizatii de stat, politice, nationale si internationale, de intreprinderi,

institutii, firme (Bundestag, Senatul, Parlamentul, Rompress, Romarta, Vulcan, Tractorul,

Ateneul, Coleus, Elvila);

g) geografice si teritorial-administrative (Bucuresti, Olt, Everest, Bucegi, Romania,

Franta, Cotroceni, Dolj);

h) de sarbatori calendaristice, religioase, nationale si internationale (Craciun, Paste,

Ramadan);

i) de publicatii periodice, de opere literare, stiintifice, artistice (Adevarul,

Morometii, Getica, Pastorala);

j) de marci de produse industriale (Arctic, Telecolor, Sony, Volvo);

k) de rase, specii, varietati etc. de animale sau de plante (Pinzgau, Bazna, York,

Sussex, Toulouse, Golden, Aurora).

1. Nu se scriu cu initiala majuscula:

a) nume comune provenite din nume proprii (ford, mercedes, coulomb, hertz,

ohm, havana, un harpagon, un mecena, o odisee);

b) numele punctelor cardinale: est, sud, apus, miazazi, occident;

c) denumirile functiilor de stat, politice si militare, titlurile si gradele stiintifice si

didactice: senator, primar, prefect, presedinte, rege, sah, imparat, voievod, general,

doctor, conferentiar;

d) termeni generici pentru organe si organizatii de stat si politice, institutii,

intreprinderi, firme, cand nu denumesc entitatea data: membrii guvernului, vine de la

facultate, merge la firma;

e) denumirile epocilor istorice si geologice care nu au semnificatia unor evenimente:

antichitatea, feudalismul, capitalismul, paleozoicul;

f) numele de popoare: roman, francez, bulgar, american;

g) numele lunilor si ale zilelor saptamanii: ianuarie, martie, miercuri, duminica;

h) numele obiectelor de invatamant: matematica, chimie, zoologie.

2. Numele proprii formate din mai multi termeni se scriu:

a) cu initiala majuscula la toti termenii ( cu exceptia cuvintelor ajutatoare:

articole, prepozitii, conjunctii, daca nu se afla pe primul loc), cand sunt: nume de persoane

si de personaje literare (Ion Creanga, Constantin Radulescu-Motru, Stefan cel Mare, Albaca-

Zapada); nume proprii mitologice si religioase (Amon-Ra, Cel-de-Sus); nume proprii de

animale (Rila-Iepurila, Rita-Veverita); numele de astri si de constelatii (Luceafarul-de-

Dimineata, Steaua-Polara, Closca-cu-Pui); denumirile de evenimente istorice (Conferinta

ONU pentru Dreptul Marii, Unirea Principatelor, Al X-lea Congres International al

Lingvistilor); denumirile organelor si organizatiilor de stat si politice, nationale si

internationale, ale intreprinderilor, institutiilor si firmelor (Serviciul Roman de Informatii,

Curtea de Conturi, Adunarea Nationala Franceza, Biblioteca Centrala Universitara,

Institutul de Lingvistica, Scoala Centrala de Fete, Ana Electronic); numele geografice si

teritorial-administrative: - care nu cuprind termeni generici (Curtea de Arges, Sub Cetate,

Slanic-Moldova, Marea Britanie, Noua Zeelanda); - care cuprind un termen generic:

balta, deal, lac, bulevard, piata etc. urmat de unul sau mai multe substantive in genitiv, de

prepozitie + substantiv, de adjective, de un numeral cardinal, termenul generic asezat pe

termenul secund sau intreaga formatie denumeste alta realitate decat termenul compus

(Balta Brailei, Bulevardul Armata Poporului, Muntele de Sare, Balta Mare, Bulevardul 1848,

Tusnad-Bai, Poiana-Brasov, Piatra-Olt); - care cuprind, pe locul al II-lea, un termen de

identificare (Puchenii-Mosneni, Eforie-Nord); care cuprind nume generic precedat de un

cuvant de legatura (Sub Arini, Dupa Deal); - care cuprind denumirea oficiala a statelor

(Statele Unite ale Americii, Republica Moldova); denumirile sarbatorilor calendaristice,

religioase, nationale si internationale (Anul Nou, Ziua Victoriei, Schimbarea la Fata);

titlurile onorifice, numele ordinelor si ale medaliilor de stat: Ordinul Mihai Viteazul,

Legiunea de Onoare).

b) cu initiala majuscula numai la primul termen (daca ceilalti termeni nu sunt

substantive proprii incorporate, ca in Columna lui Traian): formulele de politete (Domnia

voastra, Excelenta sa, Alteta sa, Maria sa, Maiestatile lor imperiale); titlurile

publicatiilor periodice, ale operelor literare, artistice si stiintifice (Convorbiri literare,

Romania libera, Amintiri din copilarie, O scrisoare pierduta); denumirile documentelor

oficiale, nationale si internationale (Legea invatamantului, Regulamentul organic);

denumirile marcilor de produse industriale: Flori de camp (sapun), Macul rosu (pudra);

numele proprii ale raselor, speciilor etc. de animale si plante (Marele alb, Cornulcaprei);

numele edificiilor si ale monumentelor (Arcul de Triumf, Monumentul

aviatorilor, Sala sporturilor).

Scrierea abrevierilor cu majuscula se face cand:

a) sunt abrevieri cu caracter international (N.B., P.S.);

b) abrevierile numelor de puncte cardinale, ale unor unitati de masura, simboluri

(matematice, chimice etc.), ale numelor de personalitati, de tari, de intreprinderi (N., E.,

Hz., A., G., Al., C., H., O., L., I.L.Caragiale, St.O.Iosif, S.U.A., C.E.C., O.N.U., Plafar);

c) formulele de politete abreviate (D-ei);

d) abrevierile numelor de intreprinderi si institutii formate din initiale si din

fragmente ale termenilor componenti (majuscula poate fi la initiala sau la toate literele

componente: Adas sau ADAS);

e) abrevierile unitatilor de masura pot avea in forma abreviata o litera majuscula

interna cand al doilea termen component se prescurteaza cu litera mare (kW, mA, MHz).

Scrierea numelor proprii romanesti si straine.

14. Scrierea numelor proprii romanesti si straine

Normele privind notarea prin litere si succesiuni de litere a sunetelor se aplica si in

cazul numelor proprii. Caracterul de entitati individuale (uneori de unicate) al acestora,

traditia scrierii lor, sistemele diferite care au fost impuse in plan public fac ca ele sa

prezinte nume-roase neregularitati: 1) unele toponime romanesti sunt scrise, potrivit

standardizarii geografice (nepusa insa de acord cu normele ortografice), altfel decat se

recomanda pentru numele comune: Ciacova si Giarmata, fata de Geamana, Cinghiia,

Euprani, Erbiceni, Esanca, Braesti (in Buzau, Iasi), dar Braiesti (in Botosani, Suceava);

Malaesti, dar Malaiesti; Mihaesti, dar Mihaiesti; Cuieni, dar Gruieni; Izvoru Muresului,

dar Izvorul Oltului, Parau Mare, dar Paraul Mare); 2) unele nume de personalitati se

scriu conform dorintei purtatorilor lor, chiar daca se incalca normele actuale privind

raportul dintre grafeme si sunete: Florian Aaron, Vasile Alecsandri, Ioan A.

Bassarabescu, Agatha Barsescu, Luigi Cazzavillan, Cezar Bolliac, Constantin Brancusi,

Ovid Densusianu, Jacques Byck, Maria Filotti, Dumitru Ghiata, Bogdan Petriceicu

Hasdeu, Constantin Jiquidi, Nicolae Kalinderu, Dimitrie Kiriac, Mihail Kogalniceanu,

Nicolae Kretzulescu, Alexandru Macedonski, Constantin Mille, Matei Millo, Costache

Negruzzi, Dimitrie Ollanescu, Theodor Palady, Anton Pann, Isac Peltz, Ion Pillat,

Nicolae Quintescu, Vasile Parvan, Al. Philippide, Camil Ressu, C.A. Rosetti, Alecu

Russo, Anghel Saligny, Eugeniu Sperantia, Carol Popp Szatmary, Christian Tell, George

Tatarescu, Nicolae Tonitza, Iuliu Zanne; 3) numele proprii straine din tarile care folosesc

alfabetul latin se scriu si se pronunta ca in limba de origine: Bordeaux, Bruxelles,

Mnchen, New York, Quito, Goethe, Hugo, Mickiewicz, Racine, Shakespeare; 4) numele

proprii din tarile care folosesc alfabetul chirilic se scriu dupa normele de transliterare

stabilite de DOOM: Baku, Celeabinsk, Kazan, Cernasevski, Scedrin, Tolstoi, Turgheniev;

5) numele proprii din tarile care folosesc alte caractere sau sisteme de scriere decat

alfabetele latin si slav se scriu conform cu transcrierea internationala cu litere latine

stabilita de statele respective: Beijing (se accepta si Pekin), Okinawa, New Delhi, Amman,

Marrakesh; 6) numele proprii cunoscute si folosite de multa vreme la noi, care s-au

adoptat fonetic limbii romane, se scriu potrivit acestei traditii, indiferent daca tara din

care provin foloseste alfabet latin, slav sau alte alfabete ori sisteme de scriere: Copenhaga

(fata de numele originar Cobenhavn), Florenta (Firenze), Lisabona (Lisboa), Londra

(London), Marsilia (Marseille), Praga (Praha), Varsovia (Warszawa), Viena (Wien),

Loara (Loire), Sena (Seine), Rin (Rhin, Rhein), Tamisa (Thames), Belgrad (Beograd),

Bitolia (Bitola), Moscova (Moskva), Plevna (Pleven), Nipru (Dnepr), Ohrida (Ohrid),

Scoplie (Skopje), Alexandria (El Iskandariya), Atena (Athinai), Creta (Kriti), Salonic

(Thessaloniki).