METODOLOGIA SI TEHNOLOGIA INSTRUIRII

1. Delimitari conceptuale - tehnologie didactica, strategie didactica, metodologia instruirii

Tehnologia didactica Sintagma poate avea doua acceptiuni:

Ansamblu al mijloacelor audio-vizuale utilizate in practica educativa (sens restrans, din ce in ce mai putin utilizat);

Ansamblu structurat al metodelor, mijloacelor de invatamant, al strategiilor de organizare a predarii - invatarii, puse in aplicare in interactiunea educator-educat, printr-o stransa corelare a lor cu obiectivele pedagogice, continuturile transmise, formele de realizare a instruirii, modalitatile de evaluare.

Cea de-a doua acceptie este mai curent utilizata, mai raspandita in ultimul timp. Daca raportam conceptul de tehnologie didactica la contextul derularii educatiei, ajungem si la alte forme de definire ale acestuia : 'aplicarea descoperirilor stiintifice in vederea rezolvarii unor probleme practice' ( Ioan Nicola, 1994, p. 306), presupuse de ansamblul actional al predarii - invatarii - evaluarii, demersul intreprins de profesor pentru aplicarea 'principiilor invatarii intr-o situatie practica de instruire' ( R.J. Davitz, S. Ball, 1978, p. 106) etc.

Strategia didactica desemneaza un demers actional si operational flexibil (ce se poate modifica, adapta), racordat la obiective si situatii prin care se creeaza conditiile predarii si generarii invatarii, ale schimbarilor de atitudini si de conduite in contexte didactice diverse, particulare. Strategia reprezinta o schema procedurala care vizeaza eficientizarea demersurilor didactice si este dimensionata astfel incat sa prefigureze o realitate educationala generatoare de cunoastere, mobiluri, credinte, valori, in conditii care se pot schimba.

Termenul de strategie didactica (sau strategie de instruire) indica modul de 'combinare si organizare cronologica a ansamblului de metode si mijloace alese pentru a atinge anumite obiective'. Pentru pedagogul Marin Stoica, strategia didactica desemneaza "modalitatile mai complexe de organizare si conducere a procesului de instruire pe baza combinarii metodelor, a mijloacelor de invatamant si a formelor de grupare a elevilor, in scopul realizarii obiectivelor pedagogice" ( M. Stoica, 1996, p. 213 ).

Strategia didactica este caracterizata prin mai multe dimensiuni (Cucos, 2002):

Epistemologica - prin faptul ca este inainte de toate un construct teoretic, coerent, coextensiv anumitor reguli stiintifice;

Pragmatica - in sensul ca este menita sa modeleze situatii didactice concrete pentru a le maximiza eficienta;

Operationala - deoarece include suite de operatii corelate, in rezonanta cu situatiile didactice concrete;

Metodologica - deoarece include ansambluri de metode si procedee didactice consonante si compatibile reciproc.

Ioan Nicola ( 1994, pp.307-308 ) enunta cateva caracteristici ale strategiei didactice:

Prin orice strategie de instruire se urmareste 'aparitia si stabilirea unor relatii optime intre activitatea de predare si cea de invatare'; optiunea pentru o varianta sau alta a strategiei didactice nu constituie un scop in sine sau o modalitate de 'a da culoare' activitatii profesorului, ci reprezinta un mecanism menit sa genereze efecte pozitive in invatarea elevilor. Acest obiectiv constituie, de altfel, argumentul cel mai convingator al necesitatii perpetue de instituire de noi strategii educationale in institutia scolara.

. Actualizarea oricarei strategii didactice impune 'imbinarea dintre activitatea profesorului si cea a elevului'. In acest caz, vizam doua aspecte complementare: pe de o parte, in cadrul strategiei imaginate de catre profesor trebuie incluse momente, situatii, sarcini care sa permita manifestarea activa a elevului in sens ascendent, in asa fel incat educatul sa acceada pana la ipostaza de subiect care realizeaza 'invatarea independenta si creatoare'; pe de alta parte, optiunea pentru o strategie concreta de instruire trebuie sa aiba ca repere decisive ritmul si calitatea rezultatelor activitatii desfasurate de elevi. In consecinta, preferinta subiectiva, strict personalizata a profesorului ( pe baza a ceea ce 'place acestuia sau a ceea ce il incanta' dintr-un motiv sau altul ) va fi cel din urma argument utilizat in alegerea si realizarea unei strategii didactice. Factorul determinant, motivator pentru a dezvolta o formula strategic - metodologica anumita trebuie sa fie exterior subiectivitatii cadrului didactic si sa se centreze pe nivelul intelectual al elevului, pe specificul activitatii lui etc. Atunci cand educatorul primeste 'semnale' despre o activitate a elevului lipsita de performante, va trebui sa supuna unei evaluari atente propria strategie didactica (generatoare, intr-o proportie variabila, a insuficientei sesizate ), cu scopul de a schimba, imbunatati, perfectiona calea de instruire adoptata. Fara a fi rezultatul unei alegeri discretionare sau capricioase, strategia didactica reprezinta, totusi, o 'manifestare si expresie a personalitatii profesorului'.

Instituirea unei strategii de instruire se produce intr-un 'camp de factori' si intr-un registru variabil de posibilitati. Deoarece in orice strategie sunt prezenti si factori intamplatori, cu o pondere si cu un rol necontrolabil in cadrul actiunii pedagogice, 'finalitatea ei include un oarecare grad de probabilitate'.

Fiecare profesor poseda un arsenal metodologic propriu de instruire si actualizeaza multiple variante de strategii didactice. Experienta educationala a relevat adeseori faptul ca valoarea sau calitatea actiunii pedagogice este dependenta nu doar de 'cat de multe metode' poate operationaliza un pedagog, ci si de inspiratia sau 'neobisnuitul' strategiei didactice concepute si aplicate (sau aplicabile). Putem accepta caracterul limitat (din punct de vedere numeric) al metodelor, insa nu si pe acela al strategiilor de instruire. Cele din urma sunt nelimitate (desigur, in termeni teoretici), deoarece depind, alaturi de experienta profesionala si de cultura psiho-pedagogica si metodologica, de creativitatea si imaginatia formatorului, de nivelul comprehensiunii si adecvarii profesorului la specificul fiecarei situatii de predare/ invatare etc. In ultima instanta, competenta metodologica a cadrului didactic se exprima prin capacitatea acestuia de a elabora si actualiza strategii didactice eficiente.

Profesorii si elevii pot si trebuie sa stapaneasca mai multe moduri de abordare a invatarii. Existenta unui numar mare de strategii de instruire, aplicate sau aplicabile in experienta educationala, a impus cerinta de a le ordona, de a le tipologiza, dupa un ansamblu de criterii.

R. Iucu (2001, p. 101) ofera o clasificare destul de cuprinzatoare a strategiilor instruirii:

Dupa criteriul continuturilor si domeniilor psihocomportamentale vizate se disting strategii cognitive, afectiv-atitudinale, psihomotrice si mixte;

Dupa operatiile cognitive predominante: strategii inductive, deductive, analogice (explicarea unui concept, fenomen prin analogie cu un altul cunoscut), transductive (prin apel la rationamente mai sofisticate de natura metaforica, eseistica, jocuri de limbaj etc.), strategii mixte; (Cerghit si Vlasceanu)

Dupa gradul de structurare a sarcinilor de instruire: strategii algoritmice (pe baza de structuri fixe, repetitive de actiuni mintale); strategii semi-prescrise (permitand si schimbarea traiectelor actionale); strategii euristice (axate pe explorare, descoperire pe cont propriu, prin incercare si eroare).

Dupa mediul de organizare a situatiilor de invatare: strategii formale (la nivelul orei inscrise in program), semiformale (in contextele dinainte sau de dupa programul obligatoriu de instruire), extrascolare (prin activitati complementare traseelor didactice)

Dupa forma de organizare a elevilor: individuala, pe grupe si frontala;

Dupa gradul de explicitare a continuturilor: directa, sugerata si ascunsa;

Dupa dimensiunea (cantitatea) continutului transmis: secventiala, integrata (pe unitati tematice), globala;

Dupa gradul de interventie sau asistenta din partea cadrului didactic - permanent, episodic, combinat;

Dupa coeziunea si gradul de legatura intre diferitele secvente - episoade independente, autonome, episoade corelate pe plan sincronic, episoade derivate pe un plan diacronic.

Noul Curriculum national accentueaza importanta demersurilor educationale ce favorizeaza personalizarea predarii si formarea autonomiei elevului. Regasim in documentele oficiale (Ghiduri metodologice) explicitate diferentele dintre strategiile didactice traditionale si cele de orientare moderna:

Metodologia instruirii reprezinta teoria si practica metodelor si procedeelor didactice, stiinta care studiaza natura, definirea, statutul, functiile, clasificarea si cerintele de valorificare a acestora, pe baza unei conceptii unitare despre actul predarii si invatarii. Sunt descrise caracteristicile operationale ale metodei, din perspectiva adecvarii lor la circumstante diferite ale instruirii si sunt evidentiate posibilitatile de ipostaziere diferentiata ale acestora, in functie de creativitatea si inspiratia profesorului.

Metoda didactica / instructiv-educativa / de predare - invatare / de invatamant

Originea termenului, aflata in grecescul "methodos" ("metha"- catre, spre; "odos"- cale, drum), ii confera sensul de drum de urmat in vederea atingerii unui anumit scop. In cazul particular al instruirii, este vorba de atingerea obiectivelor educationale. Metodele de invatamant se aseamana cumva cu metodele de cercetare stiintifica deoarece ambele tipuri conduc la conturarea unor legitati, descrieri, interpretari ale realitatii; deosebirea fundamentala dintre ele consta in faptul ca metodele de cercetare stiintifica sunt cai de producere, elaborare a cunoasterii stiintifice, pe cand metodele de invatamant doar prezinta, vehiculeaza si ajuta la (re)descoperirea, invatarea cunoasterii existente la un moment dat.

Metoda are un caracter polifunctional - ea poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv educative. I. Cerghit (1997, p. 15-17) inventariaza urmatoarele functii ale metodelor:

Cognitiva- constituie pentru elev o cale de acces spre cunoasterea adevarurilor si procedurilor de actiune, spre insusirea stiintei si tehnicii, a culturii, a comportamentelor umane;

Formativ-educativa - metodele aplicate in predare-invatare ii implica pe elevi in actiuni prin care isi dezvolta procesele psihice si fizice, deprinderi intelectuale si structuri cognitive, atitudini, sentimente, capacitati, comportamente;

Motivationala - reusind sa faca activitatea de invatare mai atractiva, sa suscite curiozitatea epistemica, sa amplifice satisfactiile invatarii, metoda devine factor motivational al invatarii;

Instrumentala - prin raportare la procesul de invatamant, metoda indeplineste atat pentru profesori, cat si pentru elevi, o functie instrumentala, operationala, prin faptul ca mijloceste atingerea obiectivelor.

Normativa, de optimizare a actiunii - metoda arata cum trebuie sa se procedeze, cum sa se predea si cum sa se invete, astfel incat sa se obtina cele mai bune rezultate.

Pentru ca utilizarea unei metode sa genereze efecte pozitive maxime asupra celor educati, pedagogii au indicat unele dintre conditiile favorabile atingerii acestui scop. Intre acestea, ei au optat, adeseori, pentru asocierea metodei didactice cu alte elemente sau componente ale actiunii educative. Astfel, metoda didactica poate fi insotita de:

1) un suport material relevant, demonstrativ sau ilustrativ pentru intentiile cadrului didactic; in acest sens, in actiunea educativa sunt incluse : obiecte naturale reale sau originale (plante, animale, aparate, instrumente, masini, icoane, inscrisuri, obiecte de cult, carti etc.); obiecte construite cu valoare de substitute ale realitatii ( machete, mulaje, globuri terestre, truse de piese demontabile etc. ); reprezentari figurative pentru anumite obiecte sau fenomene ( desene, ilustratii, fotografii, harti, atlase, tablouri, panouri, reproduceri de arta etc.); reprezentari vizuale sau vizual - auditive ( diapozitive, diafilme, emisiuni de televiziune, imagini stereoscopice, discuri, video, benzi etc.; I. Cerghit, L. Vlasceanu, 1988, pp. 204-205).

un simbol sau un ansamblu de simboluri ( reprezentari grafice, scheme etc.);

3) o forma determinata de grupare a elevilor ( grupuri mici: 3-6 persoane, grupuri mari: 12-15, clasa intreaga: 30-35 elevi ) sau individualizarea activitatii pentru cate o persoana (ibidem.). Despre componentele care alcatuiesc prima dintre aceste trei categorii de clasificare spunem ca formeaza mijloacele actiunii educative.

Metoda didactica poate fi considerata un sistem omogen de procedee, actiuni si operatii, selectionate functie de caracteristicile situatiei de invatare, ordonate, ierarhizate si integrate intr-un mod unitar de executie, subordonat metodei respective. Valoarea unei metode intr-un context poate fi data si de calitatea, adecvarea si congruenta procedeelor care o compun.

Procedeul didactic reprezinta o componenta, o secventa a metodei, care tine de executia actiunii, o tehnica particulara cu rol de instrument. El consta intr-un sistem de operatii intelectuale si/sau practice ale profesorului si ale elevilor, operatii care transpun in plan practic modalitatea de actiune a metodelor, contribuind la valorificarea lor eficienta. Relatia dintre procedeul didactic si metoda pe care o sprijina este flexibila si dinamica: o metoda poate deveni procedeu al unei metode considerata principala in activitatea instructiv-educativa, iar un procedeu poate dobandi statutul de metoda in situatiile de instruire in care este folosit, cu precadere, in activitatea didactica. De exemplu, modelarea materiala poate detine rol de procedeu in cadrul explicatiei, iar explicatia poate deveni procedeu in procesul modelarii materiale.

Modul de organizare al invatarii este un concept supraordonat celor de metoda si procedeu didactic, ajutandu-ne sa circumscriem aspecte ale metodologiei didactice care de multe ori sunt asimilate procedeelor si metodelor simple.

2. Clasificari ale metodelor didactice

Ordonarea metodelor de invatamant, in functie de un ansamblu de criterii, aduce un plus de claritate intr-un camp problematic foarte bogat, nelipsit de controverse. Desi contributiile semnificative in problema, atat romanesti cat si straine, sunt numeroase ( I. Cerghit, 1980; G. Palmade, 1975; C. Moise, 1993; I. Cerghit, L. Vlasceanu, 1988; I. Nicola, 1994; E. Macavei, 1997; C. Cucos, 1996, O. Oprea, 1979 s.a.), prezentam sumativ ( si nu analitic, fapt pe care il va realiza cursul de 'Metodica specialitatii') tabloul sintetic elaborat de pedagogul iesean C. Cucos ( 1996, 85-86) si clasificarea propusa de I. Cerghit ( 1980, p. 89):

a). Din punct de vedere istoric:

• metode traditionale, clasice: expunerea, conversatia, exercitiul etc ;
• metode moderne, de data mai recenta: utilizarea calculatorului, algoritmizarea, problematizarea, brainstormingul, instruirea programata etc. ;

b). In functie de extensiunea sferei de aplicabilitate:

metode generale ( valabile tuturor disciplinelor de invatamant): expunerea, prelegerea, cursul magistral etc.

metode particulare sau speciale ( valabile numai pentru unele discipline, trepte ale instructiei si educatiei, laturi ale educatiei sau situatii formative ) ; spre exemplu, pentru educatia morala este aplicata metoda exercitiului moral.

c). Pornind de la modalitatea principala de prezentare a cunostintelor:

metode verbale ( utilizeaza cuvantul scris sau rostit);

metode intuitive ( bazate pe contactul concret-senzorial cu realitatea sau substitutele acesteia).

d). Dupa gradul de angajare a elevilor din punctul de vedere al eforturilor de intelegere, gandire, memorare:

metode expozitive sau pasive ( centrate pe memoria reproductiva si pe ascultarea pasiva);

metode active ( bazate pe activitatea de explorare personala a realitatii).

e). Dupa functia didactica principala:

metode de predare si comunicare;

metode de fixare si consolidare;

metode de verificare si apreciere a rezultatelor activitatii.

f). Dupa modul de administrare a experientei ce urmeaza a fi insusita

metode algoritmice ( bazate pe secvente operationale stabile, construite dinainte);

metode euristice ( centrate pe descoperire proprie si rezolvare de probleme).

g). Dupa forma de organizare a muncii:

metode individuale ( care mobilizeaza elevul in mod individual);

metode de grup (omogen sau eterogen);

metode frontale ( pentru intreaga clasa);

metode combinate (prin alternari intre variantele precedente in cadrul aceleiasi lectii).

h). In functie de axa de invatare mecanica ( prin receptare) - invatare constienta ( prin descoperire):

metode bazate pe invatarea prin receptare (expunerea, demonstratia cu caracter expozitiv);

metode care apartin preponderent descoperirii dirijate (conversatia euristica, observatia dirijata, instruirea programata, studiul de caz etc.);

metode de descoperire propriu-zisa ( Moise, 1993) : observarea independenta, exercitiul euristic, rezolvarea de probleme, brainstorming-ul.

i). Dupa sorgintea schimbarii produse la elevi ( Landsheere, 1992):

metode heterostructurante (schimbarea se produce prin altul) : expunerea, conversatia, studiul de caz , problematizarea etc.;

metode autostructurante (individul se transforma prin sine) : descoperirea, observatia, exercitiul etc.

Din punctul de vedere al lui Ioan Cerghit (1980, p. 89, I.Cerghit, L.Vlasceanu, 1988), metodele didactice se grupeaza in categoriile urmatoare:

Metode bazate pe cuvant: a) cand suportul-cuvant este rostit se constituie metodele de comunicare orala; b) cand comunicarea se bazeaza pe limbajul intern, se instituie reflectia personala; c) cand cuvantul este scris / tiparit, metodele sunt de tip livresc sau metode de comunicare scrisa.

Metode bazate pe observarea directa a realitatii sau a substitutelor obiectelor reale, respectiv metodele intuitive ( obiective sau demonstrative).

Metode bazate pe actiune ( metode practice operationale; I. Cerghit, L. Vlasceanu, 1988).

Integrarea unei metode didactice in una sau alta dintre categoriile de mai sus nu exclude apartenenta ei simultana si la alte grupuri de clasificare. Evolutia metodelor de invatamant in teoria si practica instruirii a reprezentat si reprezinta un proces extrem de dinamic, cu repercusiuni importante asupra cresterii eficientei procesului instructiv-educativ. In decursul anilor au fost propuse mai multe clasificari ale metodelor de invatamant, care aveau la baza criterii diferite. In prezent, am descoperit doua clasificari cu tenta operationala in practica instruirii (M. Ionescu, 2000 si C. Moise, 1996 si 2000).

M. Ionescu, 2000 (apud. lucr. cit., 2001, p.124), propune urmatoarea grupare a metodelor didactice:

Dupa C. Moise (1996, apud. Curs IDD 2000), metodele primesc o noua structurare:

3. Descrierea principalelor metode de invatamant

1. Expunerea didactica - Definire, forme, detalieri

Sintetizand numeroase alte opinii (I. Stanciu, 1961; I. Roman si colab., 1970; V. Tircovnicu, 1975; M. Ionescu, 1979) C. Moise propune urmatoarea definitie a expunerii: prezentarea verbala monologata a unui volum de informatie de catre educator catre educati, in concordanta cu prevederile programei si cu cerintele didactice ale comunicarii. Sub aspectul functiei didactice principale, se inscrie intre metodele de predare; dupa mijloacele cu care opereaza pentru vehicularea continuturilor (cuvintul), avem a face cu o metoda verbala; dupa gradul de angajare a elevului, este o metoda expozitiva, deci care situeaza elevul mereu in postura de receptor. Este o metoda ce a beneficiat de o indelungata utilizare in procesul de invatamant, de unde incadrarea ei intre metodele traditionale ale scolii de pretutindeni. Poate sa apara si in forma 'pura', dar de regula se sprijina si pe alte metode sau se impleteste cu ele, in functie de materia la care este utilizata. De pilda, se poate combina cu conversatia, in cadrul materiilor umaniste, cum ar fi istoria ori literatura si cu demonstratia in cadrul unor obiecte ca geografia sau stiintele naturale. In functie de varsta elevilor si de experienta lor de viata, poate imbraca mai multe variante: povestirea, explicatia, prelegerea scolara.

Povestirea. Consta din prezentarea informatiei sub forma descriptiva sau narativa, respectand ordonarea in timp sau in spatiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Explicatiile nu lipsesc cu desavarsire, dar ele ocupa un loc secundar in raport cu prezentarea faptelor. Este utilizata ca una din metodele de baza in predarea diferitelor materii in clasele mici (I-IV): limba materna, cunostinte despre natura, istorie, geografie. Motivarea ponderii insemnate a povestirii la varsta scolara mica se sprijina pe o seama de realitati:

• volumul inca insuficient de reprezentari posedate de copilul de aceasta varsta scolara (vezi si I. Stanciu, 1961); prin povestire, copilului i se ofera oportunitatea de a avea contact cu materialul faptic, cu reprezentari sau imagini concrete ale obiectelor sau cu desfasurarea cronologica a fenomenelor; tendinta specifica varstei scolare mici este aceea de cunoastere a tabloului in faptic, concret, al lumii, de unde oportunitatea povestirii.
• elevul de scoala primara nu are inca suficient dezvoltata gandirea abstracta, care sa-l ajute a inregistra faptele prin intermediul explicatiei stiintifice autentice.
• povestirea este forma de exprimare in care educatorul poate uza de o anume 'incarcatura afectiva' a faptelor prezentate si a limbajului utilizat, ceea ce atrage in mod deosebit copiii, determinandu-i nu numai sa retina faptele, dar sa-si formeze fata de ele si comportamente cu semnificatie afectiva.

Explicatia este forma de expunere in care 'predomina argumentarea rationala' (vezi si V. Tircovnicu, 1975); facandu-si loc deja problemele de lamurit, teoremele, regulile, legile stiintifice etc. 'In explicatie, cuvantul profesorului infatiseaza elevilor tema desfasurata intr-o ordonare logica de date si fapte, care duce in mod necesar la o concluzie si generalizare' (O. Todoran, 1964). Asadar, pe primul plan nu se mai afla 'faptele de prezentat', ci 'faptele de explicat' (I. Roman si colab. 1970). Intr-o forma simpla, ea poate fi prezentata inca din clasele primare, dar devine predominanta din clasele mijlocii (V-VIII), continuand in clasele liceale. Explicatia are si ea la baza anume ratiuni:

• elevul a acumulat o experienta faptica suficienta, simtind nevoia sa acceada la intelegerea cauzelor elementelor faptice; tendinta dominanta a varstei incepe sa fie aceea de capatare a tabloului cauzal dinamic al lumii.
• 'mecanismele' gandirii logice sunt destul de dezvoltate, sa poata receptiona discursul stiintific propriu-zis;

Durata unei expuneri la clasele mijlocii se poate extinde pana 25-30 minute pe cand in clasele mici doar la 10-15 minute. In timpul expunerii, profesorul poate sa intocmeasca la tabla desene, schite etc., ceea ce dovedeste imbinarea ei cu alte metode sau procedee. Elevilor li se cere acum o atitudine mai activa. Ei asculta expunerea profesorului si in acelasi timp urmaresc lucrarile de pe tabla, transcriindu-le in caietele lor, asadar elaborand in acelasi timp cu profesorul.

Prelegerea scolara reprezinta forma de expunere in cadrul careia informatia este prezentata ca o succesiune de idei, teorii, interpretari de fapte separate, in scopul unificarii lor intr-un tot. Ea difera de celelalte doua variante anterioare nu numai prin scop si continut, cum se vad exprimate in definitie; ea are si o alta durata, ajungand sa acopere intreaga ora scolara. Intrebuintarea ei este benefica la clasele mari liceale deoarece:

• In aceste clase capacitatea de concentrare a atentiei voluntare este deja ajunsa la un nivel considerabil.
• Exista o motivatie pentru cunoastere mai bine conturata;
• Prelegerea vine in intampinarea tendintei specifice varstei scolare mari, respectiv cunoasterea ansamblului complex, sintetic, dialectic al realitatii.

Se poate sprijini si ea pe alte metode, din cadrul carora sa valorifice unele elemente cu rol de procedee, cum ar fi: intrebari de sondaj, cu rol de feedback sau de stimulare a auditoriului, schite, desene, planuri de idei, solicitarea opiniei elevilor pe parcursul desfasurarii etc. Ocaziile in care poate fi utilizata sunt aproximativ urmatoarele: in lectia introductiva la studierea unui scriitor; in lectia introductiva la o noua perioada istorica; in lectii care fac prezentarea unui curent literar; in lectii de sinteza, profesorul oferind cu aceasta ocazie un model de activitate pentru elevi (vezi D. Todoran, 1964; de asemenea I. Roman si colab., 1970).

Importanta utilizarii metodei expunerii in general reiese din faptul ca, pe de o parte, scurteaza timpul insusirii de catre elevi a culturii multimilenare a omenirii, ceea ce prin metode bazate pe descoperire ar fi mult mai dificil; pe de alta parte, ea constituie o ocazie permanenta pentru educator de a oferi educatului un model (sau o sugestie de model) de ordonare, inchegare, argumentare, sistematizare a informatiei din diverse domenii.

Pentru a-si putea indeplini, insa aceste roluri, ea trebuie sa respecte un minimum de cerinte (cf. D. Todoran, 1964, p. 146 urm.; M. Ionescu, 1979, p.213 urm.; I. Roman, 1970, p. 260 urm.):

(1) Continuturile prezentate sa fie autentice si convingatoare, ceea ce implica pregatirea anticipata temeinica a expunerii. Incercarea de improvizatie, chiar in timpul lectiei, poate sa deruteze elevii si sa conduca la confuzii sau esec.

(2) In cadrul oricareia dintre formele prezentate sa fie respectate limitele si obiectivele programei fiind indicata evitarea atat a prezentarii simpliste a continuturilor, cat si a excesului de detalii fara pertinenta in context.

(3) Volumul de informatie sa fie rezonabil, in raport cu varsta si cu experienta de invatare a copiilor. Unii autori dau chiar cifre orientative despre aceasta cantitate de informatie consemnand intre 3 - 5 notiuni noi, in clasele cele mai mici, pana la aproximativ 20 notiuni noi in clasele superioare (cf. I. Roman si colab., 1970, p. 265).

(4) Orice expunere trebuie sa probeze stringenta logica si succesiune logica. Stringenta logica cere ca expunerea sa aiba o idee centrala, din care decurg cateva idei principale; la randul lor, acestea trebuie sa fie explicate si sustinute prin idei de amanunt si exemple.

Succesiunea logica inseamna intemeierea ideilor noi pe cele vechi si sprijinirea ideilor generale pe cele mai putin generale. O remarca facuta de I. Cerghit, la acest titlu, pare deosebit de sugestiva. Potrivit ei, insasi utilizarea unor cuvinte de legatura adecvate, de felul: 'in primul rand', 'in al doilea caz', 'apoi', 'in sfarsit' etc., fac parte obligatoriu din structurarea sistematica a expunerii (1980, p.108).

De remarcat este ca atat stringenta, cat si succesiunea logica ies mai bine in evidenta, cand concomitent cu predarea, profesorul intocmeste la tabla schita sau rezumatul lectiei. Trebuie retinut ca numai proband aceste calitati de ordin logic in predare, profesorul devine model de gandire pentru elevi.

(5) Exemplele ilustrative sa fie doar in cantitate suficienta pentru formarea unor imagini corecte sau pentru stabilirea unor notiuni. Abuzul de exemple si de materiale intuitive consuma timp sau chiar impiedica intelegerea esentialului, dupa cum lipsa totala a acestora face neinteligibil orice continut, chiar si la varste mari.

(6) In cazul povestirii se impune ca o cerinta aparte caracterul plastic, emotional, sugestiv al expunerii, aceasta fiind sprijinita chiar pe elemente dramatice, mimica, gestica, toate destinate sa adanceasca efectul afectiv al expunerii asupra constiintei copiilor.

(7) Sub aspectul exprimarii, se impun de asemenea cateva cerinte precise: adecvare a limbajului si stilului la nivelul auditoriului; claritate logica si corectitudine gramaticala. Ceea ce se semnaleaza ca abatere cu deosebita semnificatie nociva, este mai ales incercarea unora dintre educatori de a 'straluci' in fata auditoriului prin cuvinte, expresii, stil bombastic, gandind ca astfel il vor stimula. Rezultatul este, de regula, contrariu, iar expunerea cu adevarat profitabila este cea care se prezinta in haina cea mai simpla.

(8) Concizia sau mai bine zis echilibrul intre cantitatea de cuvinte si continutul exprimat reprezinta de asemenea o conditie a expunerii. Echilibrul rezonabil este acela care evita pe de o parte stilul prolix (putine idei, spuse in prea multe cuvinte), pe de alta parte stilul prea dens, impiedicand auditoriul chiar sa poata urmari expunerea si sa stabileasca legaturile de rigoare intre idei.

(9) Expresivitatea expunerii este de asemenea o cerinta si se realizeaza prin diverse mijloace: intonatia, accente semnificative, pauze necesare, sublinieri etc. Contrariul ei este monotonia sau caracterul sacadat, ambele fiind la fel de obositoare.

(10) In fine, un ritm optim, socotind nu numai ca elevul trebuie sa inteleaga, dar ca de regula trebuie sa si noteze, ceea ce nu este posibil dupa parerea unor autori (I. Roman, 1970) daca debitul verbal depaseste ritmul de aproximativ 60 - 70 cuvinte pe minut.

Pregatirea si aplicarea concreta a expunerii

Date fiind toate cele de mai sus, educatorului i se cere o munca anume, special destinata pregatirii expunerii. Ii redam pe scurt etapele sau actiunile componente.

1. Stabilirea temei si scopului expunerii. Aceasta lucrare reprezinta o necesitate majora, practica dovedind ca orice activitate fara un scop dinainte precizat se soldeaza cu un rezultat intamplator, nu rareori inutil.

2. Stabilirea volumului de idei, ce trebuie sa alcatuiasca continutul expunerii. Acesta este elementul care, poate mai mult decat planul, va determina modul de organizare, implicatiile, ritmul desfasurarii.

3. Adunarea materialului necesar expunerii si studierea lui. Este vorba atat despre materialul teoretic, bibliografic, cat si de materialul faptic concret, pe care se va sprijini expunerea. Din practica se stie ca documentarea asigura calitatea stiintifica, iar materialul concret asigura claritatea sau inteligibilitatea.

4. Organizarea metodica a continutului expunerii, adica stabilirea esentialului, ierarhizarea ideilor, selectionarea exemplelor, formularea explicatiilor, stabilirea concluziilor.

5. Rezultatul tuturor celor anterioare consta din alcatuirea planului expunerii si insusirea lui de catre propunator. Daca precizarea scopului este necesara ca punct de plecare, intocmirea planului si insusirea lui trebuie sa reprezinte incheierea fireasca a pregatirii.

Cat priveste desfasurarea practica a unei expuneri, se disting cateva etape orientative.

Prima etapa, impusa de specificul muncii cu elevii, cuprinde pregatirea acestora sub aspect intelectual si afectiv, pentru audierea si intelegerea expunerii. Pregatirea intelectuala inseamna readucerea in mintea lor, in esenta, a acelor cunostinte care se leaga de continutul expunerii. La randul sau, pregatirea afectiva inseamna in general crearea atmosferei de curiozitate fata de cele ce urmeaza a fi comunicate.

A doua etapa urmeaza dupa anuntarea titlului si consta din rostirea expunerii potrivit planului stabilit de propunator. In legatura cu ea se pune o problema fireasca: comunicarea va capata aspectul unilateral, obisnuit intre 'scena' si 'public'? Noi consideram ca, chiar daca avem a face cu o comunicare oarecum unilaterala, vor exista si momente cand elevii insisi sa fie solicitati sa vorbeasca. Profesorul poate face aceasta prin intrebari de sondaj, fie in scopul combaterii monotoniei, fie pentru lamurirea imediata a unor chestiuni ce nu par suficient de clare.

Consideratia de mai sus ne indreptateste sa afirmam ca fiecare metoda apeleaza intr-o masura oarecare la sprijinul altei metode. In cazul de fata, s-a produs o intercalare a unor elemente ale conversatiei, desi in prim plan avem a face cu expunerea.

A treia etapa se desfasoara dupa ce continutul expunerii a fost epuizat. Ea consta din intrebari puse de catre elevi profesorului. Se intelege ca profesorul are obligatia sa dea tot acum raspunsurile necesare.

Ultima etapa poate consta din verificarea intelegerii expunerii. Prin intrebari sau formularea unor probleme aplicative, profesorul va reusi sa constate in ce masura a fost inteles.

Nu trebuie inteles ca orice expunere trebuie sa respecte aceasta structura, in amanunt. Noi oferim doar o schema generala, fara a ingradi posibilitatea fiecarui propunator de a-si modela activitatea in functie de conditiile concrete in care o desfasoara.

Expunerea in actualitate

Nu rareori se ivesc obiectii la adresa folosirii expunerii ca metoda de predare, mai ales in varianta prelegere, iar in unele cazuri in forma explicatie. Nu lipsesc nici pedagogii si psihologii contemporani, care contesta validitatea metodei expunerii, pe motiv ca ea predispune la pasivitate si chiar la 'lene' intelectuala. Sunt insa destui autori care o sustin, subliniindu-i valabilitatea prin argumente din cele mai rezonabile. In acest sens, o afirmatie a autorilor D. Ausubel si Fl. Robinson pare de cea mai mare pregnanta: 'Expunerea simbolica este, in realitate, modul cel mai eficient de predare a materiei si duce la cunostinte mai sanatoase si mai stiintifice decat atunci cand copiii devin proprii lor profesori. Astfel, arta si stiinta de a prezenta eficient ideile si informatiile - in asa fel incat din ele sa rezulte sensuri clare, stabile, neambigue, care sa fie retinute in memorie pe durata indelungata, ca un corp organizat de cunostinte - constituie una dintre principalele functii ale pedagogiei' (1981, p.127). Este drept, insa, ca autorii citati specifica faptul ca utilizarea ei devine posibila in paralel cu 'saturarea' experientei elevului cu suporturile empirice necesare (Ibidem). Autorii romani, la randul lor, ii subliniaza actualitatea si eficienta, dar mentionand totodata prudenta necesara (sau rezervele) in utilizarea ei.

Expunerea didactica este considerata o metoda valoroasa daca este ameliorata prin:

• caracterul (uneori) intuitiv, emotional, care conduce la imbogatirea imaginatiei si capacitatii de simtire a elevului (I. Gh. Stanciu, 1961);
• sprijinirea continutului ei pe argumente,
• intercalarea intrebarilor problematice sau retorice, care contribuie la dezvoltarea gandirii si formarii unui 'stil' al elevului, in alcatuirea propriului discurs (Ibidem);
• combinarea cu comentariul de text, cu discutia (dezbaterea) sau cu problematizarea, ceea ce favorizeaza imbogatirea orizontului elevului (M. Ionescu, 1980, p. 214);
• insotirea ei de un plan (in varianta prelegere) poate servi ca model de procedare si ordonare pentru elev (I. Nicola, 1994, p.311);
• prezentarea pe 'diviziuni' urmate de intrebari de fixare, ceea ce ii imprima, in acelasi timp, un caracter activ si constituie o garantie pentru retinerea de catre elev (Ibidem);
• incercarea de transformare a monologului in 'dialog oratoric', axarea pe elementul explicativ, utilizarea procedeului 'genetic' in prezentarea faptelor (expunerea faptelor prin evidentierea 'metamorfozei' lor) (cf. I. Cerghit, 1980, p.106)

Toate aceste recomandari fac din expunere un veritabil instrument de descoperire metodica a adevarului si un model pentru elev in privinta utilizarii limbajului in comunicarea sistematica (I. Stanciu, lucr. cit.).

Autori interesati in mod particular de studiul metodelor de invatamant vin si cu unele propuneri de inovare a expunerii, in vederea 'translarii' ei mai aproape de grupa metodelor active. In acest sens, I. Cerghit propune instituirea si extinderea a doua variante de expunere:

• expunerea cu oponent - ca o varianta dramatizata a expunerii, implicand prezenta unui 'actor' in plus, in afara de expozant si de auditoriu: oponentul, adica un alt profesor sau un elev bine informat, care pe parcursul expunerii sa intervina cu intrebari sau opinii deosebite de ale celui care face expunerea. Formula de 'spectacol didactic' insasi ar imprima activitatii un caracter mai viu, mai dinamic, mai antrenant. Demersul ar capata si mai mare valoare, atunci cand expunerea ar fi pregatita intr-o echipa de profesori, alcatuindu-se si din partea oponentilor un plan al interpelarilor.
• prelegerea-dezbatere - este o combinatie a expunerii cu dezbaterea. Autorul propune ca o prima parte sa se concretizeze intr-o alocutie sistematica, menita sa prezinte continuturile pregatite de catre autorul expunerii, ea acoperind aproximativ jumatate din timpul alocat invatarii. Partea urmatoare trebuie sa constea din discutie, cu participarea intregului auditoriu, pe baza tezelor emise de catre expozant. Este considerata proprie situatiilor cand participantii se pregatesc in mod special, pe baza unei bibliografii comune, altfel existand riscul alunecarii in discutie incolora si neconcludenta.

2. Conversatia didactica - (Moise, 1996) Este metoda de invatamant constand din valorificarea didactica suitelor de intrebari si a raspunsurilor acestora. Este o metoda verbala, ca si expunerea, dar impune participarea activa a partenerilor profesorului.

Conversatia euristica este metoda didactica care se prezinta sub forma unor serii legate de intrebari si raspunsuri, la finele carora trebuie sa rezulte, ca o concluzie, adevarul sau noutatea pentru elevul antrenat in procesul invatarii; ea conduce la 'descoperirea' a ceva nou pentru elev (evriskein = a gasi, a descoperi). Un alt nume ce i se da acestei metode, este acela de conversatie socratica. Ausubel si Robinson o sugereaza ca fiind forma de invatare prin descoperire dirijata (1981). Esential este, de asemenea, faptul ca profesorul orienteaza in permanenta gandirea elevului, prin felul si ordinea in care formuleaza intrebarile, astfel ca 'din aproape in aproape' sa ajunga la noutatea propusa. Intrebarile si raspunsurile se incheaga in serii compacte, fiecare noua intrebare avandu-si germenele sau punctul de plecare in raspunsul anterior.

Posibilitatea de utilizare a conversatiei euristice nu este nelimitata, ci conditionata de un fapt esential - experienta de cunoastere de pana atunci a elevului, care sa-i permita sa dea raspuns la intrebarile ce i se pun. Iata cateva ocazii cand este posibila utilizarea acestei metode: cand lectia se face pe baza unui material intuitiv, familiar elevilor in amanuntele lui aparente, ceea ce inseamna ca metoda conversatiei se impleteste cu demonstratia; cand lectia are loc pe baza studiului individual sistematic, efectuat de elevi (de pilda, o lectie de analiza a unor opere literare, din care sa rezulte caracterizarea personajelor, surprinderea elementelor specifice creatiei autorului etc.); in lectiile care urmeaza dupa una sau mai multe excursii, in care elevii au cules datele necesare discutiei (la stiinte naturale, geografie, istorie); in partea de incheiere a unei experiente sau in paralel cu aceasta; in lectiile de recapitulare si sistematizare, elevii posedand deja continuturile si urmand numai sa fie generalizate si corelate dupa anumite criterii; chiar, uneori, in verificarea elevilor, avand in vedere necesitatea unor intrebari de sprijin (cand, de pilda, elevii nu-si pot exprima singuri propria informatie, sau nu pot face legaturile necesare intre cunostintele pe care le detin).

Conversatia examinatoare (catehetica) - are ca functie principala constatarea nivelului la care se afla cunostintele elevului la un moment dat. Chiar si sub aspect formal se deosebeste de cea euristica, in sensul ca nu mai este obligatorie constituirea in sisteme sau lanturi sau serii a intrebarilor si raspunsurilor. Altfel spus, fiecare intrebare impreuna cu raspunsul sau alcatuiesc un microunivers de sine-statator in raport cu celelalte intrebari si raspunsuri. In afara de aceasta, nu este necesar ca ea sa epuizeze toate aspectele legate de continutul vizat, prezentandu-se adesea sub forma intrebarilor de sondaj.

Chiar daca rolul ei de baza este acela de examinare a elevilor, totusi, unii autori (V. Tircovnicu, 1975) o enumera si intre metodele cu functie de predare-asimilare. Si acest lucru se poate dovedi ca adevarat, putandu-se totodata mentiona situatiile de utilizare a acestei metode, anume: in cadrul conversatiei care poate preceda predarea unei teme noi, pentru ca profesorul sa-si dea seama la ce nivel trebuie conceputa predarea ca atare; pe tot parcursul predarii subiectului nou, sub forma intrebarilor de sondaj, cu rol de feed-back, adica pentru a vedea daca si cat au inteles elevii din ceea ce se preda; in acest caz, ea joaca si un rol de atentionare permanenta a elevilor asupra urmaririi 'firului' predarii; la incheierea predarii unei lectii, prin intrebari recapitulative, care sa reia in mare aspectele reprezentative din noul material predat.

Conditia necesara si suficienta a conversatiei didactice ce concretizeaza in cateva cerinte privind calitatile intrebarilor pe de o parte si ale raspunsurilor, pe de alta, (dupa I. Cerghit, 1980).

Calitati ale intrebarilor

• Sa fie formulate corect, atat sub aspect gramatical cat si logic; rabaturile de ordin fie gramatical, fie logic servesc ca exemplu negativ pentru elev.
• Sa fie precise; daca se intreaba, de pilda 'Cum este leul?', 'Cum sunt muntii?' se comite aceeasi eroare a impreciziei; solutia: sau sa fie precizat 'criteriul' intrebarii (dupa modul de hranire de pilda); sau sa se nominalizeze categoria insusirii pe care se axeaza intrebarea (in loc de 'Cum sunt muntii?', 'Ce inaltime au muntii?', 'Ce vechime au muntii?' etc.).
• Sa fie formulate concis si sa se refere la un continut limitat. Nu sunt considerate normale intrebarile lungi, de felul citat de unii autori: 'Vreau sa vad acum, dar sa fie atenta toata lumea, cine-mi poate raspunde, cine a fost Mihai Viteazul, cat a domnit, cate lupte a purtat?"
• Sa fie suficient de variate: intrebari care pretind date, nume, definitii ('Care.?', ' Ce.?', 'Cand.?'); intrebari care pretind explicatii ('Cum.?', 'De ce.?'); intrebari care exprima situatii problematice ('Daca.atunci.?', 'Ce crezi ca s-ar intampla daca.?').
• Sa fie asociata de fiecare data  (in constiinta educatorului) cu un timp de gandire adecvat nivelului ei dificultate prin raportare la nivelul de dezvoltare al elevilor. La acest titlu se citeaza eroarea educatorului 'grabit', solicitand in mod permanent raspunsul, chiar imediat dupa formularea intrebarii.
• Pe timpul formularii raspunsului, nu se intervine decat in cazul cand elevul comite 'din start' confuzii grosolane.
• Sa se evite intrebarile care cer raspunsuri monosilabice ('da', 'nu') si cele care cuprind sugerarea raspunsului, decat in cazurile cand se continua solicitarea elevului prin justificarile de rigoare.
• Sa se formuleze intrebarea si sa se adreseze intregii clase, iar numai dupa expirarea timpului aproximativ de gandire (sau dupa ce elevii 'se anunta') sa fie numit cel care trebuie sa raspunda.
• Nu sunt indicate intrebarile voit eronate de felul 'Cum s-a incheiat lupta lui Mihai Viteazul la .Stanilesti?'.

Calitatile raspunsului.

• Sa aiba intotdeauna corectitudinea gramaticala si logica necesara, indiferent de materia scolara in cadrul careia se formuleaza.
• sa acopere intreaga sfera a intrebarii. Din acest unghi de vedere, cea mai potrivita formulare este considerata cea enumerativa, sau cu sens de echivalenta.
• Sa vizeze cu precizie continutul esential al intrebarii, avand in acelasi timp concizia cea mai convenabila. Introducerile lungi, precum si tendintele spre relatari colaterale trebuie combatute in mod sistematic.
• Pentru clasele mici in special, traditia a statornicit cerinta ca raspunsul sa fie prezentat intr-o propozitie sau fraza incheiata. Date fiind unele tendinte de stereotipizare si artificializare a comunicarii, pe aceasta cale, consideram necesare investigatii axate anume pe elaborarea mai nuantata a regulii aici in discutie. Din ele ar fi normal sa rezulte solutii de cultivare, in paralela cu aceasta, si a comunicarii pragmatice, obisnuite, cu conditia respectarii corectitudinii.
• Elevul sa fie indrumat sa evite formularile fragmentare, sacadate, eventual insotite de elemente care 'paraziteaza' si uratesc vorbirea (de pilda, precedarea raspunsului de 'aa !; ii').

Dupa cum sugereaza I. Cerghit si G. Leroy (1974), precum si altii contemporani noua, cu adevarat activa ar fi conversatia multidirectionala denumita si conversatia dezbatere. Dar este necesar a preciza o seama de cerinte, in afara carora n-ar avea functionalitatea necesara (vezi I. Cerghit, M. Ionescu). Cerintele se adreseaza pe de o parte elevilor, anume: ei pot fi antrenati in dezbatere numai cand dispun (a) de informatia implicata in problema, (b) de metoda necesara investigarii in sfera dezbaterii, precum si (c) de capacitatea de a intelege punctele de vedere ale celorlalti. Pe de alta parte, cerintele se adreseaza profesorului, adica: (a) sa fi creat climatul socio-afectiv necesar, bazat cu prioritate pe coeziunea grupului; (b) sa organizeze grupul de dezbatere in numar rezonabil (15-20), pentru a da fiecaruia posibilitatea sa-si exprime parerea; (c) sa se ingrijeasca de cea mai buna dispunere in spatiu a grupului (de pilda, dispunerea in semicerc sau la masa rotunda este considerata mai productiva decat cea care plaseaza elevii unii in spatele altora, ca in sala de clasa traditionala); (d) profesorul sa evite pe cat posibil sa-si impuna propria parere, asumandu-si doar rolul de moderator; (e) sa se ingrijeasca de o repartizare aproximativa (nu absolutizanta) a timpului, pentru tratarea fiecarei probleme cuprinse in dezbatere.

Discutia Panel reprezinta o metoda recenta de invatare prin descoperire, prin implicare activa a elevilor in predare. 4-5- elevi se vor pregati special, pentru a putea sustine in fata colegilor aceasta tema. Acestia se vor constitui intr-un grup de "experti", care, se va plasa spatial in fata clasei si fiecare pe rand, va prezenta problematica din perspectiva sa. Sugestii de pregatire si lucrari de consultat, pentru experti va oferi profesorul. Metoda aceasta de familiarizare cu un domeniu informational se poate complica printr-un joc de rol, adica - cei 4-5- elevi vor deveni pe durata dezbaterii niste experti: un medic pediatru, un profesor, un parinte al unui elev de clasa a X-a, un profesor diriginte, un elev. In acest fel auditoriul, reprezentat de ceilalti elevi ai clasei, vor cunoaste in acelasi timp cinci perspective de abordare a problemei. Fiecarui expert i se vor acorda 5-7 minute pentru a-si prezenta punctul de vedere initial. Dupa ce fiecare expert isi va fi sustinut pledoaria, se introduce o runda de mesaje din partea publicului. In ce consta aceasta? In timpul expunerilor elevii din auditoriu se comporta ca un public la o conferinta, fara sa intrerupa vorbitorul; insa, fiecare are intrebari, probleme la care doreste raspuns, astfel ca, membrii auditoriului vor avea dreptul sa adreseze intrebari, sa-si expuna propria parere sau sa exemplifice din propria experienta - dar nu oral ci, scriind toate acestea pe biletele. Biletele sunt adunate, discret, din sala de doua persoane desemnate special (doi elevi). Acestia vor si "sorta" mesajele grupandu-le in: propuneri, aprecieri la adresa expertilor, completari la tema si intrebari. Intrebarile se grupeaza la randul lor pentru fiecare expert in parte. Dupa primele interventii ale expertilor se introduce prima runda de mesaje si intrebari. Apoi, expertii, ajutati de profesor, vor raspunde oferind eventual noi directii de discutie. Dupa 45 minute (discutia Panel poate dura si 3-4 ore), profesorul va concluziona precizand elementele ce trebuie retinute de pe tot parcursul activitatii. Eventual, in final se pot exprima pareri de catre fiecare elev in parte.

3. Metoda demonstratiei

Numele acestei metode este legat verbul latin demonstro-demonstrare, cu sensul de a arata, a infatisa (el are si sensul de a dovedi, dar care nu intra in discutie aici). Demonstratia este incadrata in categoria metodelor intuitive (I. Cerghit, 1980, p.171 urm.) si definita ca metoda de predare - invatare, in cadrul careia mesajul de transmis catre elev se cuprinde intr-un obiect concret, o actiune concreta sau substitutele lor; dupa gradul de angajare a elevului, poate fi considerata metoda expozitiva (cand se combina cu expunerea), sau ca metoda activa (cand se combina cu conversatia sau presupune activitatea elevului in paralel cu a profesorului, de pilda, in cadrul unora dintre experientele de laborator).

Demonstratia este prezenta intr-o forma sau alta, in toate materiile de invatamant. Daca vom separa, insa, disciplinele scolare, pe anumite categorii, o vom gasi mai frecvent utilizata fie in cele care exploreaza direct o realitate concreta (stiintele naturale, geografia fizica, fizica, chimia), fie in cele care pun pe primul plan un anume aspect executoriu (disciplinele de educatie fizica, estetica, tehnico-practica) si mai putin frecventa in celelalte categorii (stiintele umaniste). Este insa o certitudine ca ea nu lipseste cu desavarsire din nici una dintre aceste categorii de materii scolare, fiecare incluzand o parte (oricat de mica) de continuturi, a caror predare sa se realizeze prin 'aratare' directa de catre educator.

Autorii citati mai sus ne-au oferit punctul de plecare pentru a stabili diferitele forme particulare sub care se prezinta demonstratia. Am ajuns astfel la cinci forme de demonstratie relativ distincte, in functie de mijlocul pe care se bazeaza fiecare: (1) demonstratia cu obiecte in stare naturala; (2) demonstratia cu actiuni; (3) demonstratia cu substitutele obiectelor, fenomenelor, actiunilor; (4) demonstratia de tip combinat; (5) demonstratia cu mijloace tehnice.

Demonstratia cu obiecte

Caracteristica ei este aceea ca sursa principala a informatiei elevului consta dintr-un obiect natural (roci, seminte, plante, substante chimice etc.), iar pe cat este posibil incadrate in contextul lor de existenta (de pilda, plantele sau unele animale de laborator). Ca o alternativa plauzibila, in aceeasi categorie s-ar putea incadra acele mijloace de demonstratie oarecum artificializate, constand din insectare, plante presate, animale impaiate, pregatite doar pentru intuire exterioara, ele reprezentand ipostaze cvasiidentice cu cele vii.

Avantajul formei de demonstratie in discutie este ca imprima invatarii o nota deosebit de convingatoare, data fiind evidenta faptelor constatate de elevi in acest fel. Ea este modul in care se pun in valoare mai ales doua dintre principiile didactice, in masura egala: principiul intuitiei si principiul legaturii dintre teorie si practica. Elevul nu mai are nevoie de alte mijloace intermediare, asadar putand investiga direct realitatea compusa din faptele unui domeniu sau altul. De asemenea, are posibilitatea sa-si aplice propriile cunostinte teoretice, constand din principii, reguli, determinari cauzale, direct in realitatea 'palpabila' a acestor obiecte si fenomene.

Materiile la care se utilizeaza pot fi cuprinse mai ales in grupa stiintelor naturii*, atat in lectii de predare cat si de consolidare.

Lucrarile de specialitate (cf. I. Roman si colab., 1970; V. Tircovnicu, 1975; I. Cerghit, 1980) se opresc cu deosebire asupra cerintelor didactice ale utilizarii obiectelor de demonstrat, adica:

1. Asezarea si gruparea elevilor sa fie conceputa astfel incat sa favorizeze receptarea convenabila de catre toti: pe de o parte, sa fie avute in vedere particularitatile lor senzoriale, cu deosebire insuficientele unora (cu deficiente de vaz sau de auz), care sa fie in asa fel plasati incat sa poata vedea sau auzi bine ceea ce profesorul arata sau explica; pe de alta parte, dispunerea elevilor trebuie conceputa diferentiat, in functie de formula in care se face demonstratia: cand din motive obiective (de pilda, lipsa materialelor demonstrative, sau natura lor, care le face inadmisibil de manuit de catre elevi), demonstratia trebuie sa se faca frontal (adica in fata intregii clase, in acelasi timp, de catre educator), este preferabila dispunerea in semicerc; cand demonstratia este posibila prin distribuirea materialelor catre elevi, acestia pot fi dispusi pe grupe mici, care sa urmareasca concomitent demonstratia.

2. Data fiind curiozitatea fireasca a copiilor, este necesar ca obiectele sa le fie prezentate numai atunci cand trebuie sa fie explicate; altfel, lasate la intamplare in fata lor, in timp ce se desfasoara alta activitate, vor reprezenta o continua cauza de distragere a atentiei.

3. Unii autori formuleaza opinia ca elevii sa fie sensibilizati si orientati in prealabil asupra obiectelor ce urmeaza demonstrate; aceasta sa se faca prin 'reactualizarea unor cunostinte, prin constientizarea scopului urmarit, prin precizarea unor puncte de reper, care vor orienta perceptia' (I. Cerghit, 1980, p.178).

4. Alti autori precizeaza ca, atunci cand obiectele prezinta niste aspecte deosebit de atragatoare prin ineditul lor, elevii sa fie lasati un timp scurt sa-si 'risipeasca' curiozitatea (I. Roman si colab., 1970), pentru ca apoi explicatiile sa nu fie perturbate de eventualele lor reactii spontane.

5. Exemplarele prezentate sa sugereze elevului situatiile tipice din realitate, de unde necesitatea varietatii suficiente a ipostazelor in care ele se prezinta; prezentarea doar a unor probe care ar constitui exceptii este de natura sa deruteze elevul (nu doar un fel de flori, nu doar o gama saraca de roci etc.).

6. Cand imprejurarile o cer (obiectele sunt prea mici sau de prea mare varietate), prezentarea lor sa se faca in colectii. Aceasta va contribui la formarea unei imagini clare si complete asupra lor.

7. Ori de cate ori situatia o ingaduie, obiectele sa fie percepute prin participarea cat mai multor simturi. Explicatia acestei cerinte se gaseste in fiziologia sistemului nervos si in psihologie si este rezumata in rolul interactiunii analizatorilor pentru deplinatatea si durabilitatea perceptiei.

8. Sa se respecte o anumita logica a perceperii obiectelor, respectiv sa se porneasca de la intuirea intregului, sa se continue cu prezentarea analitica, sa se incheie cu revenirea la ansamblu. Este ceea ce asigura o receptare limpede a obiectelor si o exersare pentru elev in sensul cunoasterii sistematice si ordonate.

9. Ori de cate ori este posibil, obiectele sa fie prezentate 'in dinamismul lor, in diferite stadii de dezvoltare', in interesul aceleiasi cunoasteri complete.

10. Didacticile mai vechi (Barsanescu, 1941) aduc in discutie si alte cerinte, legate de anume restrictii in demonstratia cu obiecte: substantele nocive sau periculoase sa fie manevrate exclusiv de catre educator si niciodata lasate la indemana elevilor; sa nu fie utilizate in demonstratie obiecte care perturba procesul didactic, sau care degradeaza fizic sau moral lacasul de educatie, prin acestea din urma intelegand animalele a caror cunoastere trebuie efectuata in mediul lor, eventual in laboratoare special concepute.

11. Se mentioneaza pe alocuri (I. Cerghit, lucr. cit.) ca in timpul demonstratiei elevii sa fie angajati si ei in demonstratie. Dezideratul este foarte rezonabil, in sensul ca la un moment dat demonstratia trebuie sa treaca in starea de exercitiu de cunoastere pentru elev, fara sa absolutizam insa aceasta posibilitate.

Demonstratia cu actiuni

Exista si situatii de invatare cand sursa cunoasterii pentru elev este o actiune pe care educatorul i-o arata (i-o demonstreaza), iar tinta de realizat este transformarea actiunii respective intr-o deprindere (sau mai mult decat o deprindere). Aceasta ar fi demonstratia cu actiuni, mentionata de putini autori ca atare (V. Tircovnicu, 1975; D. Todoran, 1964). Autorii care s-au referit la ea, o limiteaza, de regula, la materiile din sfera educatiei fizice, artistice sau tehnico-practice. Noi facem observatia ca, desi la aceste materii este mai frecventa, ea poate fi prezenta in toate disciplinele de invatamant, cand scopul urmarit este capatarea unei deprinderi: gramatica (pentru capatarea deprinderilor caracteristice); matematica (pentru capatarea deprinderilor de calcul, de alcatuire a rationamentului specific), chiar filosofie (stiut fiind ca si demersul filosofic trebuie mai intai 'aratat', deci demonstrat de profesor, pentru a putea fi insusit treptat apoi de elev, prin exercitiu). In acest sens, s-ar putea afirma ca preambulul oricarei activitati de exersare, indiferent pe ce cale (fie prin repetarea sistematica a utilizarii manualului, fie prin reluarea experientelor in laborator, fie prin repetarea unui continut artistic etc.) este constituit de demonstratia cu actiunea ca atare, de catre profesor.

Avand ca model de abordare tipul anterior prezentat (demonstratia cu obiecte), putem creiona si pentru demonstratia cu actiuni cerintele didactice de respectat.

1. In prima linie, raman valabile si aici toate cerintele formale privind asezarea, gruparea, instruirea prealabila a elevilor, date fiind aceleasi necesitati cu privire la receptarea convenabila si interesul suficient din partea acestora din urma.

2. O exersare prealabila suficienta a actiunii de catre instructor reiese cu aceeasi evidenta. Se stie destul de bine in lumea didactica ce urmari poate avea nereusita demonstrarii unei actiuni in fata elevilor (desfasurarea sacadata, intrerupta, confuza a demonstratiei, ingreunarea intelegerii de catre elev, ducand chiar la lezarea prestigiului instructorului prin esecul actiunii demonstrate).

3. Demonstratia sa fie infaptuita efectiv, sa constea din actiune reala, iar nu din 'mimare' sau simpla verbalizare. Exceptiile sunt destul de rare, dar intr-un fel 'recuperabile'. De pilda, daca profesorul de educatie fizica nu mai are supletea si mobilitatea necesara pentru demonstrarea actiunii, poate sa recurga la instruirea temeinica a unuia dintre elevi, pe care sa-l foloseasca drept model de executie.

4. Demonstratia cu actiuni sa se impleteasca in cat mai scurt timp cu exercitiul, adica actiunea sa fie preluata de catre elev. Aceasta se justifica prin simplul fapt ca ea trebuie sa conduca la insusirea unei capacitati de a actiona. Or, aceasta nu este posibila fara asigurarea ca elevul a inteles cum sa actioneze dupa modelul demonstrat de educator.

5. Demonstratia cu actiuni sa uzeze in modul cel mai propriu de sprijin pe explicatiile instructorului. Profesorul trebuie sa gandeasca dinainte asupra formei celei mai proprii a instructajului pe care sa-l faca elevilor. Sunt situatii, de pilda, cand este nevoie sa 'descompuna' actiunea si sa o explice parte cu parte, dupa cum poate fi mai productiva explicatia completa, alternativ cu executia completa. Aceasta conditie poate asigura insasi evitarea unor evenimente nedorite, de felul accidentelor. Pentru convingerea cititorului, pot fi aduse exemple din cele mai diverse domenii in care se practica astfel de demonstratie.

Demonstratia cu substitute

Aceasta forma de demonstratie are o extensie deosebit de mare, substitutele sau materialele confectionate (in didacticile mai vechi desemnate si cu numele de artefacte) sau preparate, putand sta adesea mai usor la indemana educatorului. Substitutele redau, intr-o forma reprodusa fidel sau numai conventional, obiectele sau fenomenele ce trebuie demonstrate. Se infatiseaza sub mai multe variante concrete:

1. Planse cu cele mai felurite continuturi: desene fidele originalului; scheme cu caracter conventional, care vizualizeaza mai ales relatii (paradigme gramaticale; liste de modele lingvistice, cum sunt de pilda ortogramele; tabele statistice, reprezentari grafice, tabele sinoptice din diferite domenii ca fizica, chimia, matematica; scheme ale unor procese etc.

2. Harti din diferite domenii: geografice, geologice, istorice, lingvistice. Ele sunt de mare importanta chiar in domenii de invatare care nu au continut geografic, dar necesita sprijinul pe coordonatele geografice.

3. Fotografii si tablouri, care prezinta caracteristica de a reda cu stricta fidelitate realitatea pe care o studiem la un moment dat. Pot fi folosite, in unele cazuri, ca suporturi de baza in predare, cum ar fi, de exemplu, la materii ca Geografia, Geologia, Istoria. In alte cazuri ele servesc doar ca auxiliare, la materii cum ar fi Literatura, Filosofia, in scopul intregirii predarii, predare care se face in mod obisnuit printr-o metoda verbala.

4. Materiale tridimensionale. De regula, constau din modele: care redau fie doar ansamblul aproximativ al unor realitati de mari complexitati sau dimensiuni (machetele), fie compunerea fidela a unor obiecte (mulajele). In aceeasi categorie s-ar incadra corpurile geometrice care redau tot niste modele, ele reprezentand doar parti sau forme partiale ale obiectelor din realitate, sau chiar constructii conventionale, necesare demonstratiilor geometrice.

Utilizarea substitutelor este practicata in toate situatiile in care au fost mentionate obiectele naturale si actiunile. Ele pot adesea sa reprezinte chiar majoritatea materialelor intuitive la multe dintre materiile scolare. Motivatia frecventei acestei utilizari este multipla:

• distanta in timp si spatiu nu permite, in multe cazuri, apelul direct la obiectele sau fenomenele concrete (de exemplu, in cazul faptelor istorice, fenomenelor geografice, geologice etc.);
• alcatuirea prea complicata sau absconsa a obiectelor si fenomenelor din realitate, alcatuire care prin intermediul substitutelor se poate simplifica, fie prin vizualizare, fie prin schematizare;
• imposibilitatea recurgerii la existente naturale, cand este vorba de unele plante si mai ales de animale, greu de manevrat in interese didactice;
• faptul ca substitutele pot sta la dispozitia invatamantului timp nelimitat;
• efortul financiar mai mic, in raport cu originalele.

Si de aceasta data vom avea de respectat niste cerinte didactice:

1. Cerintele din sfera obiectelor naturale si a actiunilor, privitor la asezarea si dispunerea in spatiu a elevilor, la conformarea fata de unele exigente psihologice ale prezentarii raman valabile si aici.

2. Sa faciliteze invatarea prin respectarea unor exigente didactice de executie (plansele sa sugereze proportiile dimensionale ale diferitelor realitati substituite, in cazul obiectelor si fenomenelor total necunoscute elevului; sa fie utilizate diverse procedee de redare, care le sporesc caracterul inteligibil: linii ingrosate, pentru a accentua conturul diferitelor parti ale obiectului redat; linii punctate, trasare cu culori diferite etc., in scopul retinerii unor semnificatii diferite ale continuturilor vizate).

3. Sa se conformeze si exigentelor de ordin estetic, ele servind si ca mijloc de realizare a acestei componente de educatie.

Demonstratia combinata

Aceasta denumire ar putea fi data intotdeauna metodei demonstratiei. Fiindca, de fapt, nici una dintre formele prezentate nu apare in forma 'pura', ci cuprinde cate ceva din fiecare dintre celelalte. Exista insa anumite combinatii care apar in forme constante, cum sunt: demonstratia prin experiente si demonstratia prin desen didactic.

Demonstratia prin experiente reprezinta combinatia dintre demonstratia cu obiecte si cea cu actiuni. Ea implica actiunea de provocare a unui fenomen, concomitent cu explicarea obiectelor care se transforma prin respectivul fenomen. Este forma de demonstratie intalnita in multe materii de invatamant, ea realizand atat cunoasterea obiectelor cat si insusirea actiunii de experimentare, iar profesorul le demonstreaza pe ambele. Motivatia utilizarii ei consta in faptul ca reda, redus la scara, continutul unei serii intregi de fenomene, cultivand totodata capacitatea elevului de a investiga realitatea singur, dupa modelul pe care i-l ofera educatorul, in timpul savarsirii experientei.

Demonstratia prin desen didactic se concretizeaza in efectuarea desenului de catre educator in fata elevilor, acestia din urma desenand in paralela cu el. Combinatia ce se cuprinde aici este cea dintre o actiune (cea de a desena) si un substitut (desenul care rezulta). Si aici scopul este dublu: de o parte, insusirea sau adancirea informatiei elevului; de alta parte, formarea deprinderii lui de a reda grafic, mai mult sau mai putin simplificat, continuturile de insusit si de retinut. Extensia utilizarii acestei modalitati de demonstratie se motiveaza esentialmente prin: usurarea intelegerii si insusirii materiei de catre elev; sporirea durabilitatii retinerii. Acestea se bazeaza pe faptul ca fiecare obiect sau fenomen redat 'ia nastere' parte cu parte chiar sub ochii copilului, iar odata cu aceasta el isi insuseste algoritmul (regula sau 'tipicul') redarii obiectului prin desen, adica respectand o anumita ordine a operatiilor, in raport cu fiecare desen ce trebuie efectuat.

Cat priveste regulile de respectat, in cadrul celor doua forme combinate de demonstratie de mai sus, ele se pot reda doar ca idee, prin insumarea regulilor mentionate in dreptul fiecarei componente: ale demonstratiei cu obiecte si ale demonstratiei cu actiuni, in cadrul experientei; ale demonstratiei cu actiuni si cu substitute, in cadrul desenului didactic.

Demonstratia cu mijloace tehnice

Exista si o forma aparte de demonstratie, care isi datoreaza separarea de toate celelalte sprijinirii ei pe mijloacele tehnice si pe materialele specifice de care se intovarasesc aceste mijloace. Mijloacele tehnice in discutie au fost grupate in: mijloace audio (folosind aparate de redare sonora, iar ca materiale, benzi magnetice si discuri); mijloace video (sprijinindu-se pe diversele aparate de proiectie: aspectomat, retroproiector etc., iar ca materiale, uzand de folii transparente, diafilme, diapozitive); mijloace audio-vizuale (folosind tot aparatele de proiectie, alaturi de televizoare cu destinatie didactica si de videocasetofoane, iar ca materiale specifice, filmele scolare sonore si programele scolare televizate, casetele video). Prin intermediul lor pot fi transmise in principiu, continuturile tuturor materiilor de invatamant.

Motivarea folosirii mijloacelor tehnice este foarte concreta, adica: (a) redau cu mare fidelitate, atat in plan sonor, cat si vizual, de unde superioritatea demonstratiei prin ele, in foarte multe cazuri; (b) pot surprinde aspecte care pe alta cale ar fi imposibil sau cel putin foarte greu de redat (aspecte din tinuturi inaccesibile, din viata animalelor inabordabile etc.); (c) gratie diferitelor tehnici de trucaj pot separa, descompune si reda fenomene insesizabile pe alta cale (spre exemplu, fenomenul de crestere a plantelor, al miscarii tectonice etc., pe calea accelerarii; modul de circulatie a sangelui sau a influxului nervos etc, prin trucul incetinirii); (d) ele permit reluarea rapida, ori de cate ori este nevoie, asadar evita consumul stanjenitor de timp; (e) in plus, elevii sunt atrasi de aceste moduri de demonstrare si datorita ineditului pe care il contin si chiar dat fiind aspectul estetic pe care il implica.

Folosirea acestei forme de demonstratie necesita, insa, pe langa efortul financiar mai mare, respectarea unor cerinte in plus, sub aspect tehnic: (a) organizarea speciala a spatiului in care se fac demonstratiile de acest fel (perdele opace, pupitre care sa faca posibila utilizarea luminii dirijate, in cazul folosirii filmului didactic sau altor variante video sau audio); (b) alegerea judicioasa a momentului utilizarii demonstratiilor de acest fel, pentru a nu 'bruia' activitatea elevului; spre exemplu, sunt situatii cand aceasta demonstratie trebuie sa preceada activitatea didactica obisnuita, altele in care este mai profitabil sa-i urmeze acesteia (vezi in acest sens I. Stanciu, 1961, p.159 urm.); (c) pregatirea speciala a educatorului nu numai pentru utilizarea, dar si pentru intretinerea in stare functionala a dispozitivelor, materialelor, aparaturii cuprinse in acest demers.

4. Lucrul cu manualul

Unii autori cunoscuti de teorie didactica afirma ca manualul scolar sau cartea in general este un mijloc de 'umanizare' a fiintei umane (V. Tircovnicu, 1975), iar altii prezinta succint performantele utilizarii cartii in invatare, subliniind un randament de 3 - 4 ori mai mare decat in cazul comunicarii orale si chiar mai mare, fata de metodele de invatare prin descoperire (I. Cerghit, lucr. cit., p.143). Necesitatea care trebuie pusa in relief este aceea ca mai intai trebuie sa i se formeze elevului (omului) pe de o parte acel fond de informatie prin care sa inteleaga lectura cartii, pe de alta parte sa i se formeze deprinderea de a utiliza cartea in mod judicios, adica deprinderea de lucru cu cartea. Or, tocmai aceste doua deziderate se realizeaza prin metoda lucrului cu manualul.

O definitie cu totul provizorie a acestei metode ar suna astfel: metoda didactica in cadrul careia invatarea are ca sursa esentiala si ca instrument de formare a elevului cartea scolara sau alte surse similare. 'Lectura este o materie-instrument, de care fiecare se serveste o viata intreaga' (I. Cerghit, lucr. cit., p.146).

Si lucrul cu manualul sau metoda lecturii are variante diferite, dupa cum elevul se afla mai la inceputul experientei de invatare sau intr-o faza mai avansata. Pentru inceput se utilizeaza metoda lecturii explicative. Definirea ei cea mai simpla este: metoda de invatamant bazata pe citirea din manual si explicarea, in clasa, sub indrumarea stricta a educatorului. Lucrarile de didactica mai vechi sau mai noi o prezinta ca metoda de baza de invatare, in clasele mici, iar intr-o anumita masura chiar si in cele mijlocii (D. Todoran, 1964; I. Stanciu, 1961; I. Roman, 1970). Poate fi utilizata in scopul studierii lecturilor la 'Citire' (in clasele I - IV), fie cele cu continut literar artistic, fie cu altfel de continuturi, respectiv de cunoastere a mediului inconjurator, sau chiar a primelor notiuni stiintifice, prezentate tot sub forma lecturii. In mod obligatoriu, ea se impleteste cu alte doua metode didactice: conversatia pe primul plan, expunerea (in forma explicatiei), in plan secundar, iar ca procedeu de sprijin se poate folosi adesea demonstratia din partea educatorului.

In clasele V - VIII, aceasta metoda isi pierde oarecum din extinderea specifica pentru ciclul primar. Totusi la inceputul anului se foloseste dupa aceeasi schema la majoritatea materiilor, pentru a arata elevilor modul de folosire a manualului in invatare, ceea ce se realizeaza prin initierea lor in practica lecturii individuale, prin dirijare de catre profesor. Aceasta ia forma unui exercitiu prin care elevul invata sa-si imparta singur lectura pe fragmente, iar prin folosirea altor surse si a dictionarelor, sa dezlege intelesul celor mai complicate continuturi (vezi I. Stanciu, 1961).

Metoda lecturii explicative poate ramane in continuare proprie, incepand din clasa a V-a, mai ales pentru predarea limbilor straine, desi ea nu este singura in conditiile actuale. Dam mai jos linia generala a utilizarii ei in predarea limbilor straine, linie concretizata orientativ in momentele:

a) Se explica expresiile si cuvintele noi si se scriu pe tabla, iar elevii le scriu in caiete.

b) Profesorul face lectura integrala a lectiei si, eventual, traducerea ei.

c) Se efectueaza lectura pe fragmente de catre elevi si traducerea fiecarui fragment in parte.

d) La sfirsit se fac exercitii de insusire a citirii corecte si de conversatie pe baza lectiei predate.

Metoda lecturii se utilizeaza si in clasele liceale in predarea literaturii, cu deosebire cand este necesara lectura efectiva a unor productii literare de mare valoare artistica. Aceasta metoda capata insa mai ales forma analizei literare de text.

Dupa cum se exprima unii autori (I. Stanciu, 1961, p.155), nivelul pe care trebuie sa-l realizeze elevii claselor mari, prin exersare insistenta in lucrul cu manualul, trebuie sa fie cel al lecturii independente. Altfel spus, elevul sa fie obisnuit treptat sa se desprinda de tutela profesorului, prin lectura individuala dirijata in clasa, care incepand cu clasele gimnaziale devine o practica frecventa. Elevul este exersat in sensul insusirii urmatorului algoritm, propriu lecturii independente (cf. I. Stanciu, lucr. cit.):

• citirea textului si incercarea de a retine ideile mari;
• alcatuirea planului continutului;
• citirea surselor suplimentare, care intregesc intelegerea;
• alcatuirea unui plan sumar de expunere, care sa cuprinda tot ce se cunoaste in legatura cu problemele prezentat in text;
• incercarea de reproducere, dupa planul intocmit, odata cu recitirea pasajelor care apar mai putin insusite.

Deprinderile elevului de liceu trebuie sa se concretizeze si in anumite moduri de a face insemnari, adnotari, sistematizari. De pilda, pe langa deprinderea de a rezuma, insusita inca din clasele primare, el trebuie sa stie sa intocmeasca un conspect (respectiv rezumat comentat), iar in final sa intocmeasca fise ale cartilor, acestea cuprinzand ideile principale insotite de citate care le argumenteaza si le fac inteligibile (Ibidem).

5. Metoda exercitiului

Exercitiul este metoda didactica ce consta in executarea repetata si constienta a unei actiuni in vederea insusirii practice a unui model dat de actiune sau a imbunatatirii unei performante (vezi si V. Tircovnicu, 1975, p.232). Justificam acest adaos, 'imbunatatirea unei performante', prin rostul vizibil al unora dintre exercitii, care continua mult timp dupa insusirea deprinderii ca atare (de pilda, intre altele, antrenamentul sportiv). Exercitiul este considerat metoda bazata pe actiune (I. Cerghit), fie 'algoritmica' (I. Nicola).

Dupa I. Stanciu, I. Roman, I. Cerghit, exercitiul nu se limiteaza doar la formarea deprinderilor, ci vizeaza in acelasi timp consolidarea unor cunostinte, care reprezinta aspectul teoretic al actiunilor implicate in exercitiu. Unii autori fac chiar o lista consistenta de functii ale exercitiului: 'adancirea intelegerii notiunilor, regulilor, principiilor', 'dezvoltarea operatiilor mintale', 'invingerea rezistentei cauzate de deprinderile incorecte' etc. (I. Cerghit, 1980, p.192).

Aplicarea exercitiului este compatibila cu orice materie de invatamant, dat fiind ca fiecare materie, fie ea teoretica sau practica, implica o parte executorie. De pilda, si reluarea rationamentului filosofic in contexte diferite ne conduce tot la insusirea unei capacitati de a actiona, dupa cum o face si reluarea actiunii de educatie fizica sau de desen. Numai ca, in mod firesc, intre aceste feluri de a exersa exista niste deosebiri, si de continut si de frecventa si maniera in care se aplica. Cu alte cuvinte, vom avea a face cu exercitiul in toate materiile scolare, nuantat in modul caracteristic domeniului.

Tipuri de exercitii. Exercitiile pot fi grupate in functie de cel putin doua criterii. Astfel, dupa forma, se pot grupa in exercitii orale, exercitii scrise, exercitii practice (cf. I. Roman si colab., 1970). Dupa scopul si complexitatea lor rezulta, in principiu, patru tipuri de exercitii (cf. I. Stanciu, D. Todoran, I. Roman si colab., I. Cerghit):

-- exercitii de introducere intr-un model dat sau exercitii introductive; elevilor li se explica pentru prima oara o activitate, o operatie, un mod de executie, continuturi pe care ei le aplica in paralel cu explicatiile profesorului;

-- exercitii de insusire sau consolidare a modelului dat, denumite si exercitii de baza; elevul reia in intregime si in chip repetat, actiunea ce i s-a explicat; o face sub supravegherea profesorului sau autocontrolat; din ele trebuie sa rezulte, de regula, insusirea operatiei sau lucrarii, adica formarea deprinderii ca atare;

-- exercitii de legare a cunostintelor si deprinderilor mai vechi cu cele noi; sunt numite si exercitii paralele, avand scopul de a integra deprinderile in sisteme din ce in ce mai largi; ele reprezinta, de fapt, un nivel mai complicat al exercitiilor de baza; spre exemplu: un copil exerseaza citirea cursiva, dar in acelasi timp reia rostirea clara pe silabe a cuvintelor;

-- exercitii de creatie sau euristice; elevul le efectueaza dupa ce deprinderea deja a fost insusita, iar prin intermediul lor incearca sa introduca in 'model' anumite elemente personale; de pilda, dupa insusirea exprimarii curente in scris, copilul incearca felurite compuneri; un gimnast, dupa ce poseda bine deprinderea de a efectua o anumita proba de concurs, o reia, in scopul gasirii unei formule cat mai personale de executie.

Conditiile didactice de aplicare a exercitiului.

• Elevul sa fie constient de scopul exercitiului si sa inteleaga bine modelul actiunii de invatat. In caz contrar, exista eventualitatea dezorientarii lui si a desfasurarii la intamplare a exersarii, rezultatele fiind expuse de asemenea hazardului.
• Exercitiile sa aiba varietate suficienta, altfel riscand sa formam numai partial deprinderea propusa ca scop. Varietatea sa se oglindeasca si in planul continuturilor concrete. Spre exemplu, daca i se cere elevului sa-si exerseze deprinderea de analiza gramaticala, sa i se ceara sa o probeze si prin recunoastere in text a diferitelor constructii sintactice, si prin formulare in scris, cu respectarea regulilor necesare. Varietatea trebuie sa vizeze, cand este cazul, atat aspectul practic, cat si pe cel oral si scris.
• Exercitiile sa respecte o anumita gradatie de dificultate in aplicarea lor. Deprinderile mai complicate se formeaza prin integrarea succesiva a unor deprinderi mai simple (cf. D. Todoran, 1964). In acest sens se poate vorbi despre respectarea ordinii de dificultate de la exercitii introductive, la exercitii de baza, la exercitii paralele, apoi la exercitii euristice. Spre exemplu, nu pot cere elevului sa alcatuiasca compuneri inainte de a-i forma temeinic deprinderea de a se exprima in propozitii si de a descrie sau de a nara situatii simple (dupa tablouri sau dupa anumite aspecte concrete din realitatea inconjuratoare).
• Exercitiile sa aiba continuitate in timp (vezi D. Todoran, lucr. cit.; de asemenea, I. Roman si colab., 1970, p.290), altfel putand sa apara lacune, care impiedica elevul sa-si formeze in mod normal deprinderile vizate. Cerinta se inscrie chiar intr-un anumit principiu didactic, cel al sistematizarii si continuitatii.
• Exercitiile sa aiba ritm optim si durata optima. Aceasta cerinta deriva de fapt din cea anterioara, pe care o detaliaza in anumite aspecte. Cu alte cuvinte, exercitiile sa se reia la intervale bine determinate, iar durata exersarii sa fie de asemenea precizata. Autorii care s-au preocupat special de problema arata ca, in perioada de inceput, exersarile sa fie mai apropiate in timp si de mai scurta durata; cu timpul si pe masura ce elevul se familiarizeaza, distanta intre exersari poate fi mai mare (D. Todoran, 1964; I. Stanciu, 1961), iar durata exersarii de asemenea mai intinsa (I. Stanciu, lucr. cit., p.169).
• Exersarea sa fie permanent insotita de corectura (initial) si de autocorectura (pe masura ce elevul incepe sa stapaneasca actiunea). Este regula care reiese din insasi teoria formarii deprinderilor, altfel aparand posibilitatea insusirii mecanice si fara durabilitate.

Exercitiul este metoda cea mai intim impletita cu toate celelalte metode de predare si invatare. Drept urmare, am putea afirma ca fiecare dintre acestea se pot transforma in exercitiu, odata preluate de catre elev, dupa modelul profesorului. De pilda, lectura explicativa, dupa ce incepe a fi manuita de elev in activitatea lui individuala, devine pentru el exercitiu de formare a deprinderii de lucru cu cartea; demonstratia savarsita de profesor, la randul ei, devine exercitiu, odata cu reluarea de catre elev, in activitatea de acasa, pentru capatarea deprinderii de a reda fluent si exact cele ce i s-au demonstrat etc. Este lucrul care ne dovedeste o data in plus ca separarea neta a metodelor didactice este posibila doar teoretic, nu insa si in practica utilizarii lor.

6. Metoda invatarii prin descoperire

Este o metoda de factura euristica si consta in crearea conditiilor de reactualizare a experientei si capacitatilor individuale, in vederea deslusirii unor noi situatii problema. Esential este sa se delimiteze de catre profesor ce trebuie sa ii fie oferit elevului si ce trebuie sa fie lasat sa descopere singur. Profesorul trebuie sa favorizeze un nivel optim de incertitudine care sa il mentiona pe elev intr-o stare activa. O sarcina prea simpla, plicticoasa nu determina activismul elevului dupa cum nici una prea incerta, cu prea multe necunoscute, deoarece predispune la stres si renuntare.

Descoperirea are rol formativ intrucat dezvolta fortele psihice ale elevului - atat cognitive, cat si afectiv-atitudinale, caracteriale. In functie de gradul de dirijare al invatarii, are loc o descoperire independenta (elevul este actorul principal, iar profesorul supravegheaza si controleaza procesul) sau descoperire dirijata (cand profesorul conduce descoperirea prin intrebari, sugestii, solutii partiale). Dupa relatia care se stabileste intre cunostintele anterioare si cele la care se ajunge prin descoperire, se disting trei variante ale metodei:

Descoperirea inductiva (pe baza unor date si cunostinte particulare sunt dobandite cunostinte si se efectueaza operatii cu un grad inalt de generalitate);

Descoperirea deductiva (realizeaza trecerea de la general la fapte particulare, de la concretul logic la concretul sensibil);

Descoperirea transductiva (realizata in baza unor relatii analogice intre diverse serii de date).

7. Problematizarea

Metoda - de factura euristica - consta in crearea unor dificultati teoretice sau practice, a caror rezolvare sa fie rezultatul activitatii proprii de cercetare, efectuate de subiect; este o predare si o insusire pe baza unor structuri cu date insuficiente. O situatie-problema desemneaza o situatie contradictorie, conflictuala, ce rezulta din trairea simultana a doua realitati: experienta exterioara (cognitiv-emotionala) si elementul de noutate si de surpriza, necunoscutul cu care se confrunta subiectul. Acest conflict incita la cautare si descoperire, la intuirea unor solutii noi, a unor relatii aparent inexistente intre antecedent si consecvent.

Aplicarea metodei se realizeaza prin parcurgerea unor etape: declansatoare, tensionala si rezolutiva. Recurgerea la aceasta metoda necesita respectarea unor conditii:

Existenta le elev a unui fond aperceptiv suficient;

Dozarea si gradarea dificultatilor;

Alegerea celui mai potrivit moment pentru introducerea problemei in lectie;

Manifestarea unui interes real pentru rezolvarea problemei.

Metoda problematizarii este apreciata pozitiv deoarece implica antrenarea plenara a personalitatii elevilor, consolideaza structuri cognitive, stimuleaza spiritul de explorare, contribuie la formarea unui stil activ de munca, cultiva autonomia si curajul in sustinerea propriilor idei.

8. Jocul de rol

Este o metoda de actiune simulata constand in provocarea unor discutii pornind de la un joc dramatic pe o problema cu incidenta directa asupra unui subiect ales. Subiectul jocului trebuie sa fie familiar elevilor, extras din viata lor curenta. Se cere unor elevi sa joace rolurile improvizand o scena de conflict (de exemplu copii care nu-si asculta parintii), iar membrii grupului trebuie sa intervina pentru atenuarea sau stingerea conflictului. Scenariul trebuie sa fie spontan si nu premeditat pentru a crea premisa unei exprimari sincere, deschise, naturale a copiilor cu privire la subiectul abordat. Jocul nu trebuie sa dureze mai mult de 5-10 minute, dupa care vor urma interventiile si comentariile "spectatorilor". Jocul de roluri pe aceeasi tema poate fi reluat la finalul lectiei, dar tinandu-se cont de sugestiile date de elevi pentru atenuarea, stingerea conflictului.

Aceasta metoda este utila pentru invatarea modurilor de gandire, traire si actiune specifice unui anumit statut; dezvoltarea empatiei si capacitatii de intelegere a opiniilor, trairilor si aspiratiilor altora; stimularea aptitudinii de a surprinde, intelege si evalua orientarile valorice ale partenerilor de interactiune; formarea experientei si a competentei de a rezolva situatiile problematice dificile; verificarea corectitudinii comportamentelor formate si destramarea celor gresit invatate (Ionescu, Radu, 1995, p. 178).

9. Brainstorming

Este mai curand o metoda de stimulare a creativitatii decat o metoda didactica. Se poate utiliza in discutii, dezbateri, atunci cand se urmareste formarea la elevi a unor calitati imaginative, creative sau chiar a unor trasaturi de personalitate (spontaneitate, altruism). Specificul acestei metode consta in separarea procesului de producere a ideilor de procesul de valorizare, de evaluare a acestora. De aceea este numita si metoda evaluarii amanate sau metoda marelui DA. Pentru moment nu se respinge nici o idee, se accepta totul. Brainstormingul se bazeaza pe un mecanism al deblocarii capacitatii creative prin abrogarea pentru moment a evaluarii imediate, obiective, rationale a ideilor emise.

O sedinta de brainstorming incepe prin enuntarea problemei de solutionat, dupa care in mod spontan se emit solutii, fara preocupare pentru validitatea acestora. Scopul central este enuntarea a cator mai multe puncte de vedere, contand doar cantitatea, nu si calitatea lor.

Cadrul didactic trebuie sa propuna subiecte de interes real, sa antreneze toti elevii clasei. Evaluarea ideilor emise se va realiza dupa un anumit timp - 2-3 zile - prin compararea si selectarea ideilor valabile, sau prin combinarea acestora in complexe explicative sau operationale adecvate pentru problema propusa.

Mijloacele de invatamant

Mijloacele de invatamant reprezinta un element component al strategiilor didactice ce asigura un fundament intuitiv sau sugestiv pentru actul predarii. Aceste instrumente de lucru ale cadrului didactic contribuie astfel la atingerea finalitatilor informative si formative si il sprijina in respectarea normativelor impuse de teoria didactica (vezi Principii didactice). Mijloacele de invatamant detin atat valente formative, cat mai ales informative.

Elementele care confera valente formative si informative oricarui mijloc de invatamant, adaptate dupa R. Glaser (1972), sunt:

gradul de motivare a elevilor si configuratia sistemului lor cognitiv, respectiv ansamblul de cunostinte, competente, abilitati intelectuale si practice necesare asimilarii noului

inteligenta generala a elevilor, modul de abordare al invatarii, tipul de invatare adoptat si capacitatea lor de invatare

modalitatea concreta de proiectare a curriculumului scolar, de structurare si sistematizare a programelor de invatare, natura, logica, relevanta si structurarea cunostintelor, competentelor si abilitatilor intelectuale li practice care vor fi insusite, masura in care ele satisfac interesele si nevoile elevilor

masura in care se reuseste imbinarea organica a activitatii de predare a profesorului cu activitatea de invatare a elevilor, respectiv asigurarea caracterului activ si complementar al activitatii de predare-invatare (de exemplu antrenarea elevilor in construirea de modele si in deducerea/descoperirea noului cu ajutorul acestora, oprirea temporara a unei demonstratii didactice pentru realizarea de comentarii, aprecieri, evaluari, pentru identificarea si notarea de catre elevi a aspectelor esentiale s.a.)

masura in care se reuseste verificarea/controlarea activitatii intelectuale si practice a elevilor, a repetitiei si a exersarii noilor achizitii intelectuale si practice, asigurarea feed.backului formativ si sumativ (apud. M.Ionescu, V.Chis, 2001, p.164).

Daca putem vorbi despre un potential pedagogic pe care il detin mijloacele de invatamant, acesta este cel care permite valorificarea lor in orice forma de activitate instructiv-educativa/educationala formala sau nonformala si, sprijina eforturile profesorului in atingerea tuturor tipurilor de obiective ale activitatilor didactice:

informare, comunicare/transmitere de cunostinte

descoperire de noi cunostinte

ilustrare si demonstrare a unor adevaruri

formare de notiuni

formare de abilitati (priceperi si deprinderi) intelectuale si/sau practice

fixare/consolidare/aplicare/exersare de achizitii-cunostinte teoretice si practice, competente si abilitati intelectuale si practice

recapitulare de cunostinte teoretice si practice, competente si abilitati intelectuale si practice

verificare si evaluare de cunostinte teoretice si practice, competente si abilitati intelectuale si practice etc.

Secventele de instruire bazate pe utilizarea mijloacelor de invatamant, pot fi proiectate si realizate in orice etapa a activitatilor educationale cu caracter teoretic, practic sau teoretico-practic si facand apel la toate tipurile activitatii didactice (frontale, grupale, individuale sau combinate). Eficienta secventelor de instruire bazate pe utilizarea mijloacelor de invatamant este conditionata de considerarea lor ca elemente integrate organic in structura activitatii instructiv-educative (si nu ca elemente exterioare activitatii didactice). Din punct de vedere metodic, mijloacele de invatamant se pot utiliza in orice etapa a activitatilor didactice, functie de scopul urmarit:

la inceputul activitatii didactice-in acest caz ele avand rol de introducere intr-o anumita tema, de sensibilizare a elevilor, de stimulare a interesului acestora, de creare a unor stari emotionale favorabile invatarii, de captare si mentinere a atentiei, de creare a unei viziuni de ansamblu asupra anumitor continuturi, de reactualizare a unor cunostinte si/sau priceperi si deprinderi intelectuale si practice de lucru etc.

in anumite secvente de instruire sau pe tot parcursul activitatii didactice - in acest caz ele avand rol de informare, comunicare de date, explicare de cunostinte, ilustrare de adevaruri, evidentiere de caracteristic ale obiectelor, fenomenelor, proceselor, de mentinere a atentiei elevilor etc.

la sfarsitul activitatii didactice - in acest caz ele avand rol in realizarea sintezei cunostintelor, in fixarea si consolidarea lor, in ilustrarea, concretizarea sau completarea continuturilor predate, in corectarea eventualelor reprezentari gresite ale elevilor, in extinderea cunostintelor, in corelarea lor, in integrarea noilor cunostinte in sistemul cognitiv al elevilor etc.

Sugestiile oferite de o recenta lucrare de pedagogie editata la Cluj-Napoca, pentru alegerea mijloacelor de invatamant, se circumscrie criteriului tipologiei stimulilor prezentati:

Esentiala apare insa problema valorificarii, deci a utilizarii acestor "instrumente auxiliare predarii", pornind de la functiile pe care acestea le indeplinesc in teoria si practica didactica. Pentru a selecta mijloacele de invatamant in vederea organizarii si desfasurarii activitatilor didactice, pentru a le identifica si valorifica eficient avantajele, este necesar sa se cunoasca functiile pe care ele le indeplinesc. Iata, spre studiu, una dintre formele sub care apar precizate aceste roluri sau functii:

Functia stimulativa (de motivatie a invatarii) este asigurata de modul de concepere si realizare a mijloacelor de invatamant, de modalitatea de oferire a informatiilor, de activitatea care li se solicita elevilor, de gradul de participare al elevilor pe care ele il determina etc. Aceasta functie consta in dezvoltarea motivatiei interne a elevilor pentru studiu, in trezirea interesului si a curiozitatii acestora.

Functia formativ-educativa se refera la faptul ca utilizarea lor presupune exersarea capacitatilor operationale ale gandirii - de analiza, sinteza, comparatie, abstractizare, generalizare, precum si stimularea si dezvoltarea curiozitatii epistemice si a intereselor de cunoastere ale elevilor

Functia informativa (de comunicare) este datorata faptului ca mijloacele de invatamant (in special cele audiovizuale) ofera in mod direct un volum de informatii despre obiectele, faptele, fenomenele, procesele si evenimentele studiate.

Functia ilustrativ-demonstrativa se realizeaza atunci cand mijloacele de invatamant sunt valorificate ca substitute ale realitatii, ca auxiliare didactice elaborate intentionat pentru a inlocui obiectele, fenomenele, procesele etc. originale si pentru a le reprezenta atunci cand acestea nu pot fi cunoscute altfel sau cand este nevoie sa fie mai bine observate, analizate si studiate de catre elevi.

Functia de investigare experimentala si de formare a abilitatilor intelectuale si practice se realizeaza in situatiile de instruire in care anumite mijloace de invatamant sunt valorificate de elevi in realizarea de experimentari mintale sau practice, prilejuri cu care ei isi formeaza si exerseaza priceperi si deprinderi intelectuale si practice.

Functia ergonomica (de rationalizare a eforturilor profesorilor si elevilor si a investitiei de timp in diferitele secvente de instruire) este legata de posibilitatile unor mijloace de invatamant de:

rationalizare a eforturilor depuse de elevi in activitatea de invatare, rationalozare, respectiv diminuare a volumului de timp acordat (si necesar) invatarii si de asumare a unor ritmuri de lucru corespunzatoare particularitatilor de varsta si individuale ale elevilor.

rationalizare a eforturilor depuse de profesori in activitatea didactica de predare, rationalizare, respectiv diminuare a volumului de timp necesar realizarii diferitelor etape ale activitatilor didactice, prin reducerea ponderii actiunilor repetitive, de rutina si prin cresterea ponderii actiunilor de organizare, conducere, ghidare si indrumare a activitatii elevilor.

Functia substitutiva datorata facilitatilor oferite de unele mijloace de invatamant care permit instruirea elevilor aflati la distante mari: radioul, televiziunea, calculatoarele electronice, retelele de calculatoare, Internetul s.a.

Functia de evaluare se datoreaza valentei pe care o poseda unele mijloace de invatamant, de apreciere a rezultatelor scolare, respectiv a nivelului de cunostinte, competente si abilitati intelectuale si practice.

Functia estetica se refera la faptul ca prin utilizarea unor mijloace de invatamant, elevii sunt pusi in contact cu valorile cultural-artistice, morale si sociale si, astfel, se poate contribui la dezvoltarea capacitatii de receptare, intelegere si apreciere a frumosului.

Functia de orientare a intereselor profesionale ale elevilor se realizeaza mai ales prin intermediul mijloacelor audio-vizuale (diapozitive, diafilme, filme didactice, emisiuni de televiziune, demonstratii pe computere, inregistrari pe compact discuri etc.) care pot oferi informatii in legatura cu anumite profesiuni, insotite de imagini si, eventual, de comentarii etc. (dupa Musata Bocos, lucr.cit, p. 169-170)