PSIHOLOGIA INVATARII

PSIHOLOGIA INVATARII[1]

Cuvinte cheie: invatare, invatare scolara, motivatia invatarii, invatare deplina, tipuri de invatare

Instruirea si educatia se pot desfasura in cadrul formal, organizat si institutionalizat oferit de scoala, avand obiective si finalitati bine stabilite, concretizate in sfera educatiei intelectuale, morale, estetice, fizice, tehnologice si religioase. Instruirea si educatia scolara sunt dirijate de catre profesor, dar nu se pot realiza fara participarea directa, sistematica si constienta a elevului. De aceea, unul dintre conceptele centrale in psihologia educatiei este cel de invatare.

Conceptul de invatare si invatarea scolara

Invatarea este un proces cu mare intindere si variabilitate in timp (exista invatare prescolara, scolara sau postscolara), dar mai ales in perioada scolaritatii este predominanta si reprezinta tipul de activitate fundamentala, pregatind individul sa faca fata solicitarilor sociale si profesionale.

Invatarea poate fi definita ca un proces evolutiv de esenta informativa si formativa, prin care se realizeaza noi achizitii relativ stabile in sfera comportamentala, ca rezultat al activitatii individului, cu scopul adaptarii la mediu.

Indiferent de varsta sau contextul in care se produce, invatarea are cateva aspecte caracteristice. In primul rand, invatarea este un proces individual, o forma de activitate proprie individului, care tine de activismul intern si care implica, in mod obligatoriu, participarea activa a individului. De asemenea, invatarea este un proces perfectibil, care are o desfasurare procesuala formata din momente si verigi diferite. Nu in ultimul rand, invatarea poate fi considerata o abordare activa si exploratoare a mediului, permitand dirijarea, modelarea si optimizarea mediului.

Deoarece invatarea, ca activitate fundamentala, este preponderenta in perioada varstelor scolare, sunt necesare cateva observatii asupra invatarii scolare.

Invatarea scolara se desfasoara intr-un cadru institutionalizat si este conceputa, anticipata si proiectata dupa planuri, programe si manuale, astfel incat sa decurga in directia dorita. Avand ca obiectiv general asimilarea sistematica a culturii prin studierea obiectelor de invatamant, invatarea scolara este controlata, dirijata si evaluata de catre adult (profesor/grup de profesori) si are tendinta de a deveni, pe masura ce individul (elevul) evolueaza, auto-controlata, auto-dirijata si auto-evaluata.

Invatarea scolara are cateva caracteristici principale:

este secventiala, in sensul ca presupune trecerea prin mai multe secvente sau faze (de pilda, de la neinstruire la instruire, de la instruire la verificarea cunostintelor/deprinderilor sau la reluarea cunostintelor/deprinderilor insuficient consolidate);

este graduala, in sensul ca presupune parcurgerea unor sarcini didactice cu grade diferite de dificultate (de exemplu, de la simplu la complex, de la nivel senzorial-motric la nivel logic-abstract, de la recunoastere la reproducere sau de la asimilare mecanica la asimilare logic-rationala);

este relationala, in sensul ca se desfasoara in contextul relatiei de comunicare dintre profesor si elev; in cadrul acestei relatii, elevul are o pozitie activa, rezolvand sarcini si interactionand cu situatii problematice, precum si cu ceilalti participanti la activitatea de invatare (profesori, elevi).

Rolul motivatiei in invatare

Activismul intern al elevului, care constituie conditia majora a invatarii, se fundamenteaza pe motivatia si interesele acestuia.

Motivatia reprezinta totalitatea motivelor care dinamizeaza comportamentul uman, facilitand si stimuland activitatea. Motivul este o structura psihica care determina orientarea, initierea si reglarea actiunilor in directia unui scop, fiind o cauza interna a comportamentului.

Activismul intern al elevului, care constituie conditia majora a invatarii, se fundamenteaza pe motivatia si interesele acestuia. La copilul mic se manifesta o serie de impulsuri si tendinte care determina invatarea: curiozitatea (tendinta de a explora ambianta); manipularea de obiecte; tendinta de influentare creatoare a mediului si de dominare a acestuia.

Aceste tendinte si impulsuri sunt modelate de catre mediu si de catre experienta sociala, diversificandu-se si complicandu-se odata cu varsta. Astfel, putem vorbi despre motivatie la varsta scolaritatii.

Exista, la varsta scolaritatii, o motivatie extrinseca, prezenta atunci cand elevul se incadreaza in disciplina scolara fara un interes direct pentru ceea ce se preda, ci doar pentru a primi, direct sau indirect, recompense. Acest tip de motivatie este specific scolarilor mici, in perioada de acomodare cu cerintele si exigentele instructiv-educative. Printre componentele motivatiei extrinseci se pot enumera:

dorinta de afiliere - dorinta de a fi in mijlocul grupului de elevi, de a primi recompense si de a face placere parintilor si profesorilor;

tendintele normative - obisnuinta de a se supune normelor si obligatiilor impuse de mediul familial, initial, apoi, ulterior, de cel scolar;

teama de consecintele neascultarii.

Un alt tip de motivatie care se manifesta in invatarea scolara, ca si in orice alta forma de activitate, este motivatia intrinseca. Aceasta se manifesta in conditiile in care elevul este direct interesat de dobandirea cunostintelor si formarea deprinderilor. Motivatia intrinseca implica motive precum:

curiozitatea - care are la baza un impuls nativ, dar mentinerea ei depinde, in mare masura, de atitudinea si competenta profesorului;

aspiratia catre competenta si dorinta de a deveni un profesionist intr-un anumit domeniu;

motivatia de autorealizare - care presupune realizarea aptitudinilor si dorinta de a obtine succes personal.

Ideal este ca motivatia extrinseca, odata cu maturizarea si cresterea experientei scolare si sociale, sa se transforme in motivatie intrinseca. De altfel, procesul instructiv-educativ trebuie proiectat in asa fel incat sa ofere elevului motivatii pentru invatare adecvate nivelului sau de dezvoltare. Numai astfel, motivatia poate constitui un real "motor" al invatarii si, implicit, al dezvoltarii. Intre invatare, motivatie si dezvoltare exista relatii reciproce si circulare: invatarea are nevoie de motivatie si determina dezvoltarea, care, ajunsa la un anumit nivel, ofera noi surse de motivatie si noi situatii de invatare.

Invatarea deplina

Pentru a fi eficienta si deplina, orice invatare trebuie sa se bazeze pe intelegerea materialului care urmeaza sa fie invatat, astfel incat uitarea - care intervine oricum - sa fie minima, iar cunostintele dobandite sa poata fi aplicate in practica sau transferate in alte domenii de cunoastere.

Orice act de invatare - de insusire de cunostinte sau de formare a unei deprinderi - are o dinamica proprie si o evolutie fazica, in etape, cu ritmuri si volume inegale de asimilare.

Invatarea eficienta si deplina, indiferent de metoda folosita sau de tipul materialului de invatat, trebuie sa respecte cateva reguli:

conceptele si termenii specifici trebuie invatati corect si temeinic inca din perioada de acomodare cu materialul de invatat;materialului

de invatat trebuie inteles si interpretat;

in timpul invatarii, atentia trebuie concentrata - cele mai eficiente forme ale atentiei sunt atentia voluntara (care implica efortul vointei) si atentia postvoluntara (care implica formarea deprinderii de "a fi atent");

trebuie sa se repete in a treia zi (de preferat seara) ceea ce s-a invatat in prima zi;

evitarea invatarii intensive cu putin timp inaintea verificarilor, deoarece determina o uitare rapida si masiva;

in materialul de invatat trebuie sa se identifice "repere" precum: idei principale, cuvinte-cheie, scheme, numerotari, prescurtarea enumerarilor prin initiale;

respectarea conditiilor de ambianta care favorizeaza invatarea: lumina (pe cat posibil naturala sau, daca este artificiala, lumina galbena - deci nu lumina de neon - a carei sursa sa fie situata in stanga celui care invata); liniste (evitarea poluarii fonice, inclusiv a muzicii date prea tare), incapere bine aerisita; regim termic adecvat (aproximativ 20-22^oC); respectarea perioadelor din zi in care invatarea este optima (9.00-11.00 si 17.00-19.00).

Pe parcursul unei zile de studiu, capacitatea de invatare evolueaza conform unei curbe a invatarii. Astfel, cea mai mare productivitate a invatarii se inregistreaza dimineata, intre 9.00 si 11.00, dupa care capacitatea de invatare scade treptat catre ora 13.00, instalandu-se oboseala, neatentia si plictiseala. Cea mai scazuta productivitate a invatarii este intre orele 13.00 si 15.00, dar, dupa ora 16.00, productivitatea incepe sa creasca treptat. Dupa-amiaza, curba capacitatii de invatare atinge un maximum intre 17.00 si 19.00, dar fara a-l egala pe cel de dimineata, dupa care scade treptat spre ora obisnuita de culcare.

Aceste perioade de maxima si minima productivitate a invatarii pot varia in functie de unii factori precum: deprinderile de invatare, biopsihoritmul personal, programul de studiu, capacitatea de concentrare si invatare, calitatile vointei si, mai ales motivatie (atunci cand motivatia este foarte puternica, productivitatea maxima a invatarii poate fi mentinuta foarte mult timp)

Invatarea eficienta este conditionata si de prevenirea oboselii intelectuale. Oboseala intelectuala poate interveni in conditiile in care somnul este insuficient (din punct de vedere cantitativ si calitativ), regimul alimentar este neadecvat, activitatea intelectuala are o durata exagerat de lunga si/sau un ritm foarte intens, pauzele sunt insuficiente, nu se respecta dozarea progresiva a efortului intelectual sau apar situatii de boala, consum exagerat de alcool sau tutun.

Tipuri de invatare

Dupa locul in care se desfasoara invatarea: invatare scolara (didactica); invatare sociala (care se realizeaza prin contacte interpersonale, situatii de grup, preluarea unor norme sociale si modele de conduita; poate avea efecte pozitive sau negative/perturbatoare asupra invatarii scolare).

Dupa tipul de instrumentare: invatare din proprie experienta; invatare din experienta celorlalti (parinti, profesori, colegi, prieteni).

Dupa continutul materialului de invatat: invatare perceptiva; invatare motorie; invatare verbala; invatare intelectuala; invatare afectiva; invatare psihomorala; invatare psihocomportamentala.

Dupa modul de operare cu stimulii: invatare prin discriminare (diferentierea stimulilor); invatare prin repetare; invatare prin asociere; invatare prin transfer; invatare prin generalizare.

Dupa modul de organizare a informatiilor: invatare algoritmica (respecta un algortim, adica o structura fixa de secvente care trebuie parcurs in ordinea data); invatare euristica (prin descoperire); invatare programata.

Dupa nivelul la care se realizeaza: invatare constient-dirijata (autodirijata); invatare spontana (imitatie).

Dupa complexitatea mecanismelor implicate, de la cele mai simple la cele mai complexe: conditionarea, asociatia, intarirea si imitatia; generalizarea si discriminarea; invatarea conceptelor; invatarea principiilor; rezolvarea de probleme; invatarea creatoare.