Pedagogia - stiinta educatiei

Pedagogia - stiinta  educatiei

Stiinta care are ca obiect de studiu educatia (in sensul larg al cuvantului, obiect de a carui complexitate am mentionat anterior), pedagogia,   a cunoscut in evolutia sa mai multe etape, incepand cu etapa separarii de filozofie (urmata de etapa raportarii ei la realizarile socioumane, de etapa largirii ariei de cercetare in plan interdisciplinar si transdisciplinar, de etapa cercetarii profunde a discursului pedagogic) si ajungand, deloc paradoxal, din nou la apropierea de filozofie. Altfel cum s-ar explica sintagma filozofia educatiei cu care se vehiculeaza atat de frecvent actualmente?

Calitatea pedagogiei este evidentiata de perspectiva epistemologica de unde rezulta ca ea (pedagogia) e o stiinta umana (care cerceteaza -  impreuna cu filozofia, psihologia, filologia, antropologia etc. - diferite activitati ale omului), o stiinta sociala (care, ca si antropologia, sociologia, etnologia, demografia s.a., se preocupa de comunitatea umana la nivel micro - si macrostructural), o stiinta a comunicarii (care e interesata de informarea si formarea individului prin prisma folosirii la maximum a metodelor si proceselor tehnologice eficiente de ultima ora in diverse contexte socioumane prin raportare la scop (=in sens teleologic) si prin interactiunea subiect-obiect (in sensul obtinerii unui anumit produs, adica tehnologic). Profesorul bucurestean Sorin Cristea e de parerea ca "stabilitatea epistemica a conceptelor fundamentale (educatie, sistem de educatie, sistem de invatamant, proces de invatamant, finalitati macrostructurale, finalitati microstructurale, curriculum, reforma educatiei/invatamantului), ca si deschiderea conceptelor operationale, permite intelegerea corespondentelor si a contradictiilor functionale care asigura evolutia structurilor educatiei, mobilitatea si echilibrul acestora, dinamica lor specifica studiata de stiintele pedagogice/educatiei" (Sorin Cristea, Dictionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera - Litera International, Chisinau-Bucuresti, 2000, p. 282).

Aceleiasi interpretari epistemologice a fenomenelor educationale i se datoreaza trecerea de la pedagogia numita clasica la stiintele educatiei, in cadrul carora s-a stabilit o anumita structura a disciplinelor constituente (unele deja recunoscute, "incetatenite" si altele in curs de formare conforma cu cerintele respective fenomenului), care se grupeaza in stiinte de baza (teoria educatiei, teoria instruirii, zisa si didactica generala, la care mai recent adera teoria curriculumului), stiinte rezultate din diferite raporturi interdisciplinare (din care, alaturi de psihologia educatiei, sociologia educatiei, istoria pedagogiei, face parte si filozofia educatiei) si stiinte rezultate din raporturile cu diverse strategii de cercetare (pedagogia comparata, pedagogia experimentala, managementul educatiei, planificarea educatiei, planificarea invatamantului s.a.). Sunt cunoscute si alte clasificari care alcatuiesc sirul stiintelor educatiei - fiecare cu aspectul propriu si cu modul de interpretare specifica a acestuia si care, la randul lor, se grupeaza in conformitate cu forma fundamentala de existenta a materiei in continua dezvoltare. Din acest unghi de vedere, pedagogia clasica se divizeaza in pedagogie traditionala (secolul al XIX-lea), noua (sfarsitul secolului al XIX-lea - inceputul secolului al XX-lea), sociala (prima jumatate a secolului al XX-lea), globalista (1950-1980), creatoare (dupa 1980), cu finalitati determinate in ordinea expusa mai sus: de autoritatea profesorului, de cerintele elevului (prescolarului, studentului), de cerintele societatii, de nivelul modelului cultural al societatii vizand formarea individului complex/multilateral dezvoltat, de nivelul modelului cultural al societatii informatizate vizand formarea omului adaptabil la lumea in schimbare rapida.

In acelasi sens, stiintele contemporane ale educatiei se impart in: teorii spiritualiste (vizeaza conceptele religioase si cele transcedentale (in filozofia lui Kant, transcedentalism este o conceptie bazata pe ideea ca formele apriorice ale constiintei ar preceda experienta si ar constitui conditiile existentei ei), personaliste (cerceteaza valentele fortelor interne ale educatiei), psihocognitive (centrate pe stimularea la maximum a capacitatilor de invatare), sociale (vizeaza valorificarea factorilor care transforma progresiv societatea), socioculturale (au in vizor valorificarea culturala a interactiunilor dintre factorii sociali ai educatiei), academice (se preocupa de valorile clasice care asigura formarea fundamentala a omului). Asadar, conceptiile si teoriile stiintelor contemporane ale educatiei se caracterizeaza prin diversitate, prin lipsa de omogenitate in continuturi, printr-un diferit aparat conceptual. Cum se explica o atare cunoastere eterogena? Care ii sunt particularitatile? E posibila oare existenta unor stiinte ale educatiei omogene ca structuri, ca moduri de abordare a problemelor? Pentru a raspunde (fie si partial!) la aceste intrebari vom intreprinde ( in capitolul al patrulea) o mica "incursiune" in conceptiile pedagogice ale lui John Dewey.