Prezentarea strategiilor didactice de formare a deprinderilor melodice in etapa prenotatiei

Prezentarea strategiilor didactice de formare a deprinderilor melodice in etapa prenotatiei

Abordari metodologice specifice transmiterii elementelor melodice

in etapa prenotatiei muzicale

Metodologia de instruire se caracterizeaza printr-o permanenta deschidere la innoire, la inovatie. Transformarile progresive prin care a trecut invatamantul au impus o evolutie ascendenta si metodologiei, laturii lui procesuale.

Reconsiderarea finalitatilor si continuturilor invatamantului a fost dublata de reevaluarea si innoirea metodelor folosite in practica instructiv-educativa.

Metode, care cu timpul s-au dovedit perimate, au fost treptat abandonate; altele, mai elaborate, au fost supuse innoirii si revitalizarii; concomitent s-au constituit si tehnici noi de instruire. Aceasta selectie si promovare in timp s-a soldat, pana la urma, cu reconsiderari periodice ale intregului complex de metode viabile la un moment dat.

Acelasi proces se petrece si astazi, cu o vigoare incomparabil mai puternica decat oricand altadata.

Pedagogia contemporana este adepta promovarii cu tot curajul in invatamant a unor metode active si a unor metode de munca, fundamentate insa pe o noua conceptie filozofica, umanista, in esenta pe ideea unitatii dintre teorie si practica, dintre scoala si viata, dintre cunoastere si actiune

Tendintele principale de innoire si modernizare a metodologiei de instruire sunt:

VALORIFICAREA DEPLINA A METODELOR IN DIRECTIA
ACTIVIZARII ELEVILOR.

Activismul ca orientare a metodelor presupune stimularea si dezvoltarea eforturilor copiior nu numai pentru a reproduce cunostintele, ci, mai ales, pentru a opera cu ele.

APLICAREA CU PRIORITATE A METODELOR ACTIV-
PARTICIPATIVE,

centrate pe copil, pe transformarea copilului in coparticipant al propriei instruiri si educatii.

Cresterea ponderii metodelor activ-participative nu inseamna renuntarea la metodele clasice de invatamant (observatia, expunerea, conversatia, demonstratia, exercitiul), la cele de transmitere si asimilare a informatiei.

-Metodologia moderna opereaza schimbari care tin de pondere si valorizare, de sporire a potentialului formativ al metodelor clasice, prin accentuarea caracterului lor euristic si activ-participativ.

Nu se poate spune ca metodele traditionale sunt ineficiente si cele moderne eficiente. Totul trebuie adaptat la contextul in care sunt folosite.

O invatare activa angajeaza operatiile de gandire si de imaginatie, apeleaza la structurile mintale - structurile operatorii si structurile cognitive de care dispune elevul si de care el se foloseste ca de niste instrumente in sustinerea unei noi invatari.

Metodele active stimuleaza strangerea de informatii, prelucrarea si sintetizarea informatiilor, asocierea de informatii, producerea de idei, cautarea de solutii, organizarea si reorganizarea progresiva a ideilor, interpretare, reflectie personala, comunicare, interactiuni libere, inventivitate si creatie etc. Deci, actiuni care presupun un efort propriu de transformare a reprezentarilor, de producere a unor noi informatii si structuri mintale pentru cel care invata.

ACCENTUAREA CARACTERULUI FORMATIV

a tuturor metodelor de instruire utilizate in activitatea de predare-invatare (clasice, clasice-renovate sau moderne).

Copilul trebuie sa fie capabil de a opera cu informatiile asimilate, de a investiga, de a cauta solutii. Formative sunt acele metode care cauta sa respecte conditiile dezvoltarii fiecarui copil sau tanar si sa intervina activ in directia optimizarii capacitatilor si structurilor lui mintale, a intereselor si aspiratiilor sale personale, sa dezvolte capacitati si aptitudini superioare pentru a face fata unei societati ce cunoaste schimbari rapide.

Metodele numite 'active' sau 'simulative' sunt, de regula, metode formative. Acestea se caracterizeaza prin:

produc in practica educativa reala, la nivelul relatiei educator-educat, o
schimbare radicala de accent. Cel care invata devine centrul activitatii.
Spre deosebire de metodele informative care sunt magistrocentriste,
metodele formative sunt puerocentriste;

de asemenea, unele dintre metodele formative permit diferentierea si chiar
individualizarea pregatirii, intrucat permit invatarea in grupuri mici si
chiar studiul individual;

metodele formative permit in mai mare masura respectarea 'legii
efectului' (Thorndike, 1901) care arata ca numai comportamentele de
invatare care se incheie cu o stare de satisfactie tind sa se repete.
Pregatirea cu metode formative este in general agreata de copii,
apropiindu-se adesea de activitatile ludice;

metodele formative implica, in aparenta, un mare consum de timp in
raport cu cele informative, dar procesele de formare se realizeaza, in
general, in timp indelungat. Ele nu se bazeaza exclusiv pe stocarea unor
informatii in memorie, ci pe structurarea unor abilitati, priceperi si
capacitati care solicita o perioada extinsa pentru exersare si intarire;

metodele formative permit inter-invatarea. Elevii pot invata unii de la altii;

metodele formative sunt incomode pentru profesor. Acesta este rareori in
situatia de a dispune de materiale didactice prefabricate pentru
desfasurarea activitatii. De cele mai multe ori el trebuie sa le creeze, sa le
redacteze intr-o forma adecvata, sa le multiplice etc. Aceasta activitate
obositoare se adauga eforturilor propriu-zise de proiectare a activitatilor
didactice. Ceea ce, bineinteles, este inca un motiv de a face metodele
interactive antipatice educatorului magistrocentrist obisnuit cu rutina
lectiei bazate pe verificarea cunostintelor memorate de copii si expunerea
de catre el a altora noi.Totusi, fara metode formative nu se pot stimula cele
mai multe dintre capacitatile psihice superioare care intervin in procesul
de invatare.

CARACTERUL EURISTIC

ce se cere a fi imprimat metodelor, exprima crearea unor conditii favorabile care sa favorizeze copiilor invatarea prin problematizare si descoperire. Mai presus de transmiterea informatiei, si mai importanta decat acest deziderat, este necesitatea de a-i invata pe copii sa utilizeze informatiile primite si de a ajunge, prin intermediul lor, la noi informatii.

Principalul este ca, copilul sa fie pus in situatia sa faca apel la propriile lui informatii, pe cat posibil, din proprie initiativa, cadrului didactic revenindu-i sarcina sa sprijine prin intrebari 'de descoperire' efortul acestuia, sa provoace contradictii in mintea elevului si sa-1 invete sa exploreze aceste contradictii din gandirea lui, dintre cunostintele sale.

Metodologia euristica incita activitatea intelectuala a elevului, il obliga sa gandeasca si sa reflecteze in cursul invatarii, stimuleaza capacitatea de asociatie, da loc la noi asociatii, face sa se nasca noi idei si prilejuieste o invatare mai bogata in asociatii.

FOLOSIREA METODELOR CARE COMBINA INVATAREA
INDIVIDUALA (lectura, documentarea, observatia proprie,
exercitiul personal, tehnica muncii cu fise) CU MUNCA IN
ECHIPA de genul dezbaterii colective, asaltului de idei
(brainstorming-ul), a jocurilor, studiului de caz etc.

Un asemenea mod de a se proceda implica si promoveaza cu adevarat personalitatea, potenteaza dezvoltarea gandirii creatoare, cultiva spiritul de echipa atat de necesar formatiei omului modern care actioneaza tot mai mult prin cooperare cu altii. invatarea in grup exerseaza capacitatea de decizie si de initiativa, da o nota mai personala muncii, dar si o complementaritate mai mare a aptitudinilor si talentelor, ceea ce asigura o participare mai vie, mai activa, sustinuta de foarte multe elemente de emulatie, de stimulare reciproca, de cooperare fructuoasa.

FOLOSIREA UNOR METODE CARE SA FAVORIZEZE
RELATIA NEMIJLOCITA A copilului CU OBIECTELE
CUNOASTERII (SAU CU MODELELE LOR).

Deoarece societatea noastra are nevoie de oameni activi, dinamici, capabili sa stapaneasca cunostinte active, pricepere si vointa necesara de a le transpune in practica, in actiune, se impune aplicarea cu si mai multa insistenta a unor metode cu un pronuntat caracter aplicativ, in esenta metodele practice (de invatare prin actiune), cu caracter practic-aplicativ, practic-experimental, practic-demonstrativ.

INSUSIREA METODELOR DE STUDIU, DE INFORMARE SI DOCUMENTARE, A METODELOR SI TEHNICILOR DE MUNCA INTELECTUALA INDEPENDENTA,

care ofera deschiderea spre autoinstruire, spre invatarea continua de-a lungul intregii vieti.

Sarcina unei activitati moderne de predare nu este de a da un sistem gata de cunostinte de transmis copilului, ci de a-i transmite bazele si metodele autoformarii lui pentru o viata intreaga; in special pentru perioada in care nu se va mai putea sprijini pe educatorul sau.

Scoala viitorului trebuie sa transforme obiectul educatiei de pana acum in subiectul autoeducatiei, pe omul de educat in omul care se educa pe sine, instruirea in autoinstruire.

"invatarea invatarii' devine astfel un obiectiv prioritar al instructiei scolare actuale. Copii trebuie ajutati sa deprinda o serie de tehnici de munca intelectuala, sa invete cum sa reexamineze valorile acumulate, cum sa renunte la unele date si idei care se invechesc, sa priveasca problemele sub un unghi nou, sa restructureze cu usurinta fondul vechi de cunostinte, sa prelucreze in mod creator noile informatii si sa le implementeze in energie actionala, in fapte, in actiuni.

EXTINDEREA UTILIZARII UNOR COMBINATII SI
ANSAMBLURI METODOLOGICE,

prin renuntarea la o metoda dominanta in favoarea unei varietati si flexibilitati metodologice, care sa fie adecvate permanent la noile situatii de invatare.

INSTRUMENTALIZAREA OPTIMA A METODOLOGIEI,

prin integrarea unor mijloace de invatamant adecvate, care au un aport autentic in eficientizarea predarii-invatarii.

In institutiile de invatamant si-a facut prezenta o gama extrem de variata si de complexa de mijloace audio-vizuale, expresie a tehnicii moderne de comunicare-televiziune, video, radio, filme si diafilme didactice, diapozitive, imprimari pe banda magnetica si discuri, inregistrari video-caseta, videofon, videodisc, aparatura cu casti de ascultare etc, completata cu diferitele 'masini de instruit' cu reactie inversa a informatiilor, cu laboratoare electronice lingvistice, dispozitive automate de exercitii si testare, calculatoare, sali specializate de cursuri cu documentatie tehnicizata, etc. Activitatile din scoala incep sa se desfasoare tot mai mult in contextul unui 'sistem multi-media'.

In fata institutorului se ridica permanent problema alegerii metodologiei didactice adecvate unei anumite situatii de predare. Aceasta alegere este influentata de numeroase variabile: punctul de vedere al acestuia fata de disciplina predata, punctul sau de vedere asupra obiectivelor predarii in general si a educatiei muzicale in special, punctul sau de vedere asupra copiilor (posibilitatile lor, asteptarile lor), imaginea pe care el si-o face despre asteptarile institutiei in care preda (explicite, implicite sau presupuse), cererea sociala a parintilor etc.

Nici o metoda nu poate fi considerata la fel de eficienta pentru orice situatie, pentru orice categorie de copii si mai ales pentru toti copiii. De aceea, unele metode prezinta variante diferite pentru varste diferite, pentru stadii de dezvoltare intelectuala diferite.

Ne propunem sa prezentam, in continuare, cele mai eficiente metode de formare a deprinderilor melodice in etapa prenotatiei:

DEMONSTRATIA este metoda didactica prin care se asigura prezentarea sistematica si organizata a unor obiecte, procese, fenomene, actiuni cu scopul invatarii lor corecte. Ea este importanta pentru ca asigura cunoasterea in conditii optime a realitatii pe baza de material concret, exemple, argumente logice.

Tipuri de demonstrare:

demonstrarea concreta a obiectelor si fenomenelor naturale;

demonstrarea pe baza experimentului de laborator;

demonstrarea actiunilor;

demonstrarea figurativa (tablouri, fotografii, planse);

demonstrarea cu ajutorul desenelor pe tabla;

demonstrarea cu ajutorul modelelor: similare, analoage;

demonstrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-vizuale (proiectii
fixe, dinamice, filme);

demonstrarea intemeiata pe documente auditive;

demonstrarea prin exemple, prin argumente pentru a dovedi justetea unor
afirmatii sau fapte.

In predarea muzicii, aceasta metoda se regaseste in toate verigile lectiei, indiferent de tipul acesteia. Se poate aborda atat in activitatile de predare-invatare cat si in cele de evaluare.

Prin aceasta metoda, institutorul prezinta copiilor in mod intuitiv problemele ce se studiaza in lectie, cu scopul de a usura intelegerea si realizarea lor practica. Deci, aceasta se impleteste in mod organic cu principiul intuitiv, potrivit caruia elevii descopera si asimileaza cunostintele muzicale prin contactul viu cu materialul muzical.

Practica la catedra confirma faptul ca, in general, este bine ca demonstratia sa preceada explicatia. Daca in momentul predarii noilor cunostinte, demonstratia este abordata mai mult de institutor, in momentul consolidarii si verificarii acestora, metoda este preluata de catre copil, care prin demonstratie integreaza noile cunostinte intr-un context muzical, dovedind totodata nivelul capacitatilor sale muzicale de a opera cu noile cunostinte, in sensul valorificarii lor prin activitati concrete de cant.

Functiile demonstrarii:

Rol important in dezvoltarea vocii si a auzului muzical, in formarea
deprinderilor muzicale si asimilarea cunostintelor aferente, in
dezvoltarea capacitatilor de interpretare si de receptare a muzicii;

Ofera copiilor o privire de ansamblu asupra unei creatii muzicale
prezentata integral sau pe parti componente;

Ofera modele de interpretare si executie;

Arata nivelul de performanta ce trebuie atins;

Dezvolta spiritul de observatie, capacitatea de analiza si sinteza, de
generalizare, de comparare, de descoperire, de investigare, de
concluzionare.

Cerinte generale de abordare eficienta:

demonstrarea unui material muzical sa se faca numai in momentul in
care se urmareste perceperea lui de catre copii;

materialul intuitiv sa permita intelegerea problemei teoretice vizate;

demonstrarea institutorului sa fie corecta si expresiva;

materialul demonstrat sa fie perceput cu usurinta de catre copii;

perceperea sa fie realizata prin cati mai multi analizatori dar in
primul rand pe cale auditiva;

perceperea materialului muzical nu trebuie sa solicite de la inceput
atentia distributiva a elevilor. Se recomanda ca acesta sa fie prezentat
in partile sale componente, mai ales in etapa prenotatiei, urmarindu-
se perceperea separata a elementelor ritmice, apoi a celor melodice si
de natura dinamica, urmand ca intr-un stadiu mai avansat sa se
recurga la demonstrarea unor materiale muzicale mai complexe;

cadrul didactic sa conduca observatia elevilor asupra elementelor
caracteristice, esentiale, prin intrebari, sublinieri, indicatii, intarirea
vocii;

cadrul didactic sa solicite actiune din partea elevilor carora li se
demonstreaza: preluarea demonstrarii de catre copii, analiza
materialului muzical prezentat etc;

pregatirea materialului cu ajutorul caruia se va face demonstrarea, sa
se faca din timp, in cele mai mici amanunte, temeinic, pentru a evita
incidente neplacute, neprevazute;

pe timpul demonstrarii sa se respecte cu strictete cerintele metodice
generale, a principiilor didactice;

materialele si mijloacele folosite sa fie bine alese, adecvate temei;

mentinerea unui contact permanent cu clasa, stimularea atentiei;

imbinarea demonstratiei cu alte procedee didactice: expunerea,
explicatiile, convorbirea;

sa nu se uite obiectivele didactice stabilite, sa se aiba in vedere ca
demonstrarea, indiferent de modul in care se face, urmareste o fixare,
o aplicare, o verificare a cunostintelor.

In functie de materialul abordat se pot defini mai multe tipuri de demonstratii ce pot fi abordate in procesul de formare a deprinderilor muzicale melodice: prin cant, prin scriere, prin gesturi sau cu obiecte.

Demonstrarea prin cant vizeaza insasi esenta muzicii,. care este o arta a sunetelor cantate. Demonstratia prin cant, cu vocea sau cu diferite instrumente se poate realiza in mod direct sau in mod indirect, atunci cand institutorul apeleaza la imprimari audio, respectiv la auditia muzicala.

Demonstrarea prin cantare vocala este forma cea mai frecventa in scoala Se concretizeaza inca din etapa prenotatiei muzicale sub forma interpretarii de catre institutor a cantecelor ce urmeaza a fi insusite dupa auz. Cadrul didactic trebuie sa realizeze intotdeauna o interpretare model cat mai corecta si mai expresiva.

In activitatea de formarea a deprinderilor muzicale este de asemenea indispensabila. De exemplu, in activitatile destinate formarii deprinderilor melodice, institutorul trebuie sa demonstreze in permanenta exercitii, fragmente muzicale, cantece si jocuri muzicale ce contin sunete diferentiate sub aspectul inaltimii sau linii melodice cu sens diferit.

Metoda demonstratiei utilizata fara discernamant poate avea efecte negative. De exemplu, in timpul invatarii unui cantec dupa auz, cadrul didactic nu trebuie sa cante tot timpul cu copiii sub pretext ca ii ajuta, deoarece in cazul acesta copiii nu mai sustin cantarea prin efort personal.

Demonstrarea prin scris imbraca forme variate: reprezentari grafice ale semnelor de notatie muzicala, reprezentari lineare ale duratelor prin linii de lungimi diferite-in etapa prenotatiei muzicale, scari si linii pozitionate diferit pentru redarea inaltimilor, scheme ale gamelor majore si minore ce surprind distantele in tonuri si semitonuri, cadranul tonal etc. Se cere subliniat insa faptul ca, muzica opereaza, in primul rand, cu sunete muzicale si, prin urmare, materialul demonstrativ in predarea muzicii trebuie sa constituie cantecul sau creatia muzicala in general, ce poate fi abordata in intregime sau pe parti componente.

Schemele care se refera la teoria muzicala nu sunt decat imaginea materialului muzical si prin urmare nu se pot substitui cantecului, caci ar trebui sa pornim in procesul cunoasterii de la abstractizare catre intuirea vie a elementului muzical si ar fi nefiresc. Daca rezulta insa, din analiza auditiva a unor elemente muzicale, ele sunt foarte utile pentru fixarea perceptiilor si reprezentarilor auditive.

O alta forma a demonstratiei prin scris este demonstratia cu ajutorul desenelor si planselor. In ciclul primar, se pot utiliza pentru a realiza momentul familiarizarii copiilor cu continutul cantecului sau pentru a vizualiza diferite elemente ale discursului muzical.

In procesul formarii deprinderilor melodice, deosebit de eficiente sunt scaritele muzicale desenate pe tabla sau pe plansa, ce vizualizeaza inaltimile sonore. Forma completa a acestora se dezvolta progresiv pe masura ce se invata noile sunete ale scarii. Specialistii romani au adoptat scarita la principiul modalismului romanesc, sunetele aparand in ordinea prepentatoniei si pentatoniei modale: sol, mi, la, do, re, fa, do2, si.

Un sistem complex de reprezentare grafica simultana a inaltimilor, duratelor sonore si implicit a mersului melodic ne propune G. Breazul in manualele elaborate in colaborare cu S. Dragoi si N. Saxu. Remarcam reprezentarile grafice ale cantecelor prin linii pozitionate diferit si de lungimi corespunzatoare duratelor sonore, ce reusesc sa substituie elementele de notatie muzicala:

George, Brezul; Sabin, Dragoi - Carte de cantece pentru clasa I secundara de baeti si fete, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1935, p. 15.

Una dintre cele mai mari realizari ale gandirii pedagogice romanesti in domeniul educatiei muzicale scolare il constituie sistemul de reprezentare grafica a cantecelor, prezentat de G. Breazul in manualele sale pentru ciclul primar.

Procedeul este eficient, deoarece, imaginea auditiva, acustica isi afla corespondentul, simbolul adecvat in imaginea optica.

Cantecele apar ilustrate cu valuri colorate care urca si coboara in concordanta cu mersul melodic.

Se figureaza de asemenea durata sunetelor prin desene proportionale, toate acestea in scopul de a-i familiariza pe copii, cu sistemul precis, dar mai putin atragator prin rigoarea lui, al notatiei muzicale.

Pe aceste valuri colorate plutesc personajele cantecelor, figuri intuitive, ce simbolizeaza notele si dezvaluie sensul cuvintelor.

Acest sincretism melos - text poetic - desen, in deplina concordanta cu continutul cantecului, are darul de a-i apropia pe copii de cantec, de a le trezi interesul si placerea participarii la actul interpretativ.

Ne argumentam afirmatiile anterioare, prin prezentareea modalitatii de aplicare a procedeului didactic, in cazul cantecului Hora :

- de de

Ti/sa tra-gem ho Rrun

la

ia kt ta, ta Iq fa

^j0 George, Breazul; Nicolae, Saxu - Carte de cantece pentru copii, editie ingrijita de Titus Moisescu, Ed. Muzicala, Bucuresti, 1985, p. 34.

Demonstratia prin gesturi isi gaseste aplicabilitatea in formarea deprinderilor psiho-motrice si, in mod deosebit, in predarea deprinderilor ritmice. Institutorul poate apela la acest tip de demonstratie atunci cand explica marcarea timpului, marcarea unor formule ritmice, gestualitatea tactarii masurilor, a tehnicii dirijorale in general, a pasilor de dans, a anumitor miscari sugerate de textul cantecului sau de linia ritmico-melodica (sensul ascendent si descendent, durate), maniera de cant specifica unor instrumente muzicale, toate acestea, printr-o vizualizare directa, apeland la gesturi.

in cazul activitatilor de formare a deprinderilor melodice in etapa prenotatiei, cadrul didactic poate opta pentru procedeul numit "fonomimia' ce se concretizeaza in indicarea prin sapte gesturi si pozitii diferite ale mainii drepte a celor sapte sunete ale gamei "Do major'.

Prezentam spre exemplificare fonomimia³¹ vizualizata de M. Gr. Poslusnicu in manualul sau pentru clasa a IV-a - Tratat muzical teoretico-practic -, ce ofera copiilor o posibilitate de redare a celor 12 puncte de intonatie ale gamei cromatice.

Procedeul este util institutorului in conducerea unor exercitii de notatie muzicala sau de intonatie si elevilor in desfasurarea exercitiilor de recunoastere si identificare a inaltimilor sonore:

Fonomimia precede notatia si este considerata un fel de tranzitie de la etapa oral-intuitiva spre cea a notatiei.

In abordarea demonstratiei prin gesturi se cer respectate anumite cerinte:

>     pregatirea detaliata a demonstrarii pentru ca actiunea sa constituie
un model;

>     demonstrarea miscarii sa se faca frontal, din profil sau chiar din
spate cand miscarea este complicata;

>     prezentarea miscarii in formula 'actiune-inversa'.

M., Gr,, Poslusnicu - Tratat muzical ieoretico-practic, Crestomatie muzicala, principii de organizare corala si anexa cu exemple de dicteu muzical pentru clasa a IV-a secundara de ambele sexe, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1935, p. 68.

respectarea pe timpul demonstrarii actiunilor a succesiunii:
demonstrarea intrunita in ritm regulamentar, model; demonstrarea
pe parti; demonstrarea pe parti (faze) in ritm incetinit cu explicatii,
evidentiind anumite secvente, parti ale executiei, punctele cheie ale
actiunii; revenirea la prezentarea intrunita in ritm regulamentar.

asigurarea conditiilor ergonomice care sa permita o observare
perfecta a miscarii;

evitarea prezentarii mai multor actiuni deodata, ceea ce ar duce la
dispersarea atentiei si la pierderea esentialului;

mentinerea unui ritm acceptabil care sa asigure o buna participare si intelegere.

Demonstrarea cu obiecte se prezinta sub forma prezentarii unor instrumente muzicale sau pseudo-instrumente muzicale sau a unor materiale didactice cu rol de sporire a eficientei predarii si invatarii muzicii: costume populare, metronom, partituri etc.

Important este ca perceperea obiectului sa se faca prin mai multi analizatori, pentru a se intipari cat mai multe date despre el. Demonstrarea trebuie sa respecte succesiunea: ansamblu, parti componente, detalii, revenirea la ansamblu

Demonstratiile cu obiecte, prin gesturi si scriere sunt mai putin concrete, cea mai precisa ramane demonstratia prin cant, o demonstratie specifica muzicii ca obiect de invatamant.

EXERCITIUL presupune o suita de actiuni ce se reiau relativ identic si care determina aparitia unor componente actionale automatizate ale elevilor.

Pe langa formarea si consolidarea unor deprinderi, exercitiul poate realiza si alte sarcini ca: adancirea intelegerii cunostintelor invatate, consolidarea cunostintelor si deprinderilor muzicale, dezvoltarea operatiilor mintale, sporirea capacitatii operatorii a cunostintelor, priceperilor si deprinderilor, prevenirea uitarii si evitarea confuziilor, dezvoltarea unor capacitati si aptitudini intelectuale si muzicale, a unor calitati morale si trasaturi de vointa si de caracter.

Clasificarea exercitiilor :

dupa functiile indeplinite: introductive, de baza, de consolidare, operatorii,
structurale;

dupa numarul de participanti: individuale, de echipa, colective;

dupa gradul de interventie al cadrului didactic: dirijate, semidirijate,
autodirijate, combinate.

Exercitiul este metoda cea mai intim impletita cu celelalte metode de predare si invatare. in lectia de educatie muzicala se utilizeaza in mod deosebit in formarea priceperilor si deprinderilor muzicale. Exercitiile muzicale conduc la formarea capacitatii de a intui, executa, recunoaste un anumit element muzical si de a-1 valorifica creativ. In functie de elementul muzical la care se refera acestea pot fi: melodice, ritmice, psiho-motrice, de cultura vocala, de formare a deprinderilor de interpretare expresiva, de diferentiere a timbrului muzical, de audiere, de formare a deprinderilor armonico-polifonice etc.

in functie de sarcina pe care o au de indeplinit, ele se clasifica in: exercitii de executie, de recunoastere si de creatie.

Unele exercitii indeplinesc functii de familiarizare cu noile actiuni si operatii de insusire, altele asigura executia repetata a acestora, pana se constituie automatismele dorite sau pana se ajunge la consolidarea deprinderilor formate.

Exersarea devine eficienta atunci cand institutorul respecta urmatoarele cerinte:

Sa cunoasca posibilitatile si limitele exercitiilor;

Sa aplice exercitiile diferentiat, in functie de nivelul de dezvoltare
muzicala a elevilor;

Exercitiile sa fie precedate de demonstratia corecta, cu precizie si
claritate a actiunii de realizat;

Sa creasca treptat gradul de independenta a elevilor in executarea
exercitiilor; de la exercitii dirijate, conduse pas cu pas de institutor,
sa se ajunga la exercitii autodirijate, independente;

Copilul sa fie constient de scopul exercitiului si sa inteleaga bine
modul de realizare;

Exercitiile sa aiba o varietate suficienta;

Sa respecte o anumita gradatie de dificultate;

Sa aiba o durata optima si continuitate in timp;

Sa se evite efectuarea de repetari gresite, deoarece cunostintele si
deprinderile eronate se corecteaza si se inlatura cu dificultate,
cerand eforturi de timp mari;

Exersarea sa fie insotita permanent de corectura si autocorectura.

Metoda este indispensabila activitatilor de formare a deprinderilor melodice. Obiectivele educatiei muzicale melodice nu pot fi atinse in absenta exercitiilor de executie, recunoastere si creatie a elementelor melodice.

CONVERSATIA este o metoda ce consta in dialogul dintre cadrul didactic si copil, in cadrul caruia institutorul formuland succesiv intrebari, stimuleaza gandirea copiilor in vederea insusirii de noi cunostinte sau in vederea fixarii, adancirii, sistematizarii si verificarii acestora. Se remarca in prezent, o vadita tendinta de intensificare a dialogului institutor-elevi, considerat ca una dintre cele mai active si mai eficiente modalitati de instructie.

In predarea muzicii, metoda isi gaseste aplicarea in toate momentele importante ale lectiei. Prin conversatie se realizeaza momentul de debut al lectiei, verificarea cunostintelor dobandite anterior, se obtine participarea activa a intregii clase la dobandirea noilor cunostinte cat si la fixarea acestora.

Daca in momentul predarii, institutorul va completa conversatia cu exemple demonstrative muzicale, va trezi curiozitatea, interesul si atentia auditiva a elevilor, pentru a descoperi singuri noile elemente muzicale, direct din materialul muzical exemplificat prin cant vocal sau instrumental sau audiat.

O astfel de abordare va conduce gandirea copiilor spre perceperea si intelegerea noului element muzical, desprins dintr-un context muzical, evitandu-se astfel prezentarea cunostintelor sub forma expozitiva, care nu este recomandabila, in general, in predarea muzicii.

Conversatia trebuie insa sa fie permanent combinata cu demonstratia, mai ales in momentul verificarii cunostintelor, copilul chestionat axandu-si raspunsurile pe exercitii, cantece si exemplificari, numai in felul acesta dovedind ca si-a insusit cu adevarat problemele muzicale respective.

Metoda poate fi utilizata si in scopul consolidarii cunostintelor si deprinderilor muzicale, combinata cu exercitiul si demonstratia. De exemplu la dictarile orale, cadrul didactic adreseaza intrebari la care elevii raspund verbal, prin scriere sau cantand, realizand un dialog specific lectiilor de educatie muzicala. Si in cazul exercitiilor de creatie muzicala, improvizatiile muzicale pornesc de la un dialog muzical realizat intre institutor si copil sub forma de intrebare si raspuns.

Eficacitatea metodei conversatiei necesita conceperea si respectarea unor conditii, in primul rand ale dialogului, adica ale intrebarilor si ale raspunsurilor.

O intrebare este o invitatie la actiune. Ea precede constructia rationamentului, orienteaza gandirea pe calea descoperirii adevarului, poate sa directioneze cu subtilitate perceptia, intelegerea si judecata spre sesizarea a ceea ce este nou si esential, sa indemne la deductii si inductii, sa dea un impuls constituirii noilor generalizari, sa devina, deci, o forma productiva de gandire.

Exista o gama larga de tipuri de intrebari ce pot fi utilizate de catre cadrul didactic in scopul antrenarii elevilor la dialog, pentru stimularea participarii active a acestora la procesul de predare-invatare.

Didactica actuala preconizeaza o utilizare mai frecventa a intrebarilor convergente si, in mod deosebit, a intrebarilor divergente si de evaluare - care solicita elevii sa emita judecati proprii de valoare asupra creatiilor muzicale, interpretarii si a altor aspecte legate de specificul disciplinei, in functie de criterii diferite. Ca forma, intrebarile trebuie sa fie concise, clare, exprimate corect si simplu. Raspunsurile copiilor, trebuie sa fie corecte, complete si argumentate prin exemplificari, sa fie exprimate clar, concis si corect din punct de vedere gramatical.

EXPLICATIA este o forma a expunerii in care predomina argumentarea rationala. Se aplica in toate strategiile de predare. Functia ei consta in introducerea in investigarea fenomenelor, a relatiilor cauzale, a intelegerii esentei lucrurilor etc. Se utilizeaza mai ales in predarea noilor cunostinte.

Datorita caracterului practic al muzicii, explicatia in lectia de educatie muzicala, trebuie sa se impleteasca cu conversatia, demonstratia si exercitiul, rolul predominant fiind de a orienta gandirea elevilor catre intelegerea cauzelor care determina anumite elemente sau efecte muzicale si a modului in care acestea se produc.

In predarea noilor cunostinte este recomandat sa nu se porneasca direct cu explicatii teoretice, ci de la exemple muzicale care contin noua problema teoretica in contextul unor elemente cunoscute.Copiii trebuie pusi in situatia de a descoperi noul element muzical, de a-i stabili principalele caracteristici. Dupa parcurgerea acestei etape, cadrul didactic poate interveni oferind explicatiile teoretice necesare aprofundarii subiectului, explicatii ce vor fi urmate de exercitii muzicale, interpretare de cantece si auditii muzicale in stransa legatura cu tema lectiei, prin care copilul sa integreze 'noul' intr-un context muzical.

Explicarea diferitelor elemente de limbaj muzical este necesara in fiecare ora, dar cu conditia ca aceasta sa fie concisa, sa nu se transforme intr-o teoretizare obositoare.

Intr-o forma simpla, ea se prezinta ca o interventie scurta pe care cadrul didactic o intercaleaza pe parcursul tuturor activitatilor instructive din lectiile de educatie muzicala, cu scopul sa comunice, sa precizeze si sa rezume cunostinte, sa dirijeze activitatea copiilor, sa raspunda la intrebarile lor. In activitatile independente, explicatiile institutorului lamuresc sarcina de studiu si-i ajuta pe copii sa depaseasca dificultatile care le blocheaza progresele in invatare.

Pentru a asigura o explicatie eficienta este necesar sa se evite exagerarile privind detaliile si argumentarile nesemnificative, secundare, deoarece acestea pot diminua posibilitatea evidentierii esentialului, a elementelor generale si de sinteza si ca atare pot duce la scaderea nivelului cunoasterii, al pregatirii temeinice.

Explicatia eficienta necesita un efort serios de documentare si experimentare, insotit de un proces logic de abstractizare a ceea ce este important, tipic pentru continutul ce urmeaza a fi transmis.

POVESTIREA DIDACTICA este o alta forma a expunerii ce consta in

nararea unor fapte sau intamplari sau descrierea lor, fara explicarea cauzelor. Este o forma de expunere cu caracter plastic-intuitiv, concret, evocator si emotional, care sporeste valoarea comunicarii, mai ales la copiii de varsta mica.

In ciclul primar se utilizeaza frecvent in momentele introductive ale lectiei pentru a realiza captarea atentiei, la momentul familiarizarii copiilor cu continutul cantecului, precede auditia muzicala oferind date legate de viata si creatia compozitorilor, poate imbraca forma de basm atunci cand institutorul vrea sa-i introduca pe copii in lumea sonora a instrumentelor muzicale, poate prezenta date cu privire la desfasurarea si practicarea unor obiceiuri si datini etc.

Povestirea, ca metoda de invatare poate avea un rol important in dezvoltarea imaginatiei si creativitatii copiilor mici, atunci cand se combina cu elemente de joc si isi propune sa ajute la decodificarea mesajului muzical transmis de compozitor, elevii aflandu-se in postura de a povesti ce le spune muzica.

METODA JOCURILOR se bazeaza excusiv pe simularea didactica a unor situatii problematice reale sau imaginare. Se poate invata nu numai din experienta directa, autentic traita, ci si din experienta simulata. Exista doua categorii de jocuri:

Jocurile didactice;

Jocurile simulative -jocurile de rol.

Jocurile didactice - vizeaza realizarea obiectivelor pedagogice, copiilor li se sugereaza jocuri in care, pentru a reusi, trebuie sa asimileze anumite cunostinte sau sa aplice anumite cunostinte in contexte diferite. Incorporate in activitatile muzicale, elementele de joc imprima acestora un caracter mai viu si mai atragator, aduc varietate si o stare de buna dispozitie, de veselie si de bucurie, de divertisment si de destindere, ceea ce previne aparitia monotoniei, a plictiselii si oboselii.

Astazi se sustine cu toata convingerea ca o situatie de joc se poate converti intr-o situatie de invatare; copiii pot sa fie foarte bine plasati intr-o situatie ludica cu caracter de instruire.

Experienta practica si cercetarile demonstraza ca jocul poate sa capete o finalitate precisa si un continut instructiv bine determinat; ca procesele instructive, indeosebi cele cu caracter de exercitiu, pot imbraca forme de joc. Jocul a devenit astazi una din principalele metode active, atractive, extrem de eficace in munca instructiv-educativa nu numai cu prescolarii si scolarii mici.

Jocurile simulative - jocurile de rol - participantii sunt invitati sa se implice, jucand anumite roluri, intr-o situatie problematica reala sau imaginara. Rolurile sunt tocmai sarcinile de invatare, participantii exerseaza capacitatile necesare indeplinirii in realitate a unei asemenea responsabilitati, delimiteaza aria de probleme in cadrul careia se va desfasura jocul.

In cazul educatiei muzicale, jocul de rol poate simula comportamente ale coristului, interpretului vocal sau instrumental, dirijorului, a altor copii, prin imitarea unor comportamente pozitive sau negative.

Institutorul poate implica copiii in simularea unui concurs de interpretare muzicala, repartizand roluri diferite: de prezentatori, interpreti si examinatori.

Etapele unui joc de rol sunt:

prezentarea situatiei problematice a obiectivelor si a regulilor;

distribuirea rolurilor si gruparea copiilor, stabilirea conducatorului fiecarei
echipe. Se definesc sarcinile si se indica materialele de care vor avea
nevoie. Dupa caz, fiecare grupa primeste in scris descrierea situatiei
traduse in roluri, modul cum va evolua actiunea, inclusiv unele indicatii si
explicatii pentru fiecare grupa;

insusirea rolurilor prin studiu individual si pe baza discutiilor de grup;

simularea propriu-zisa a activitatii de solutionare a situatiei problematice -
institutorul nu intervine. Pe masura ce jocul se deruleaza, grupurile si
personajele se identifica cu rolurile ce le revin.

evaluarea rezultatelor, corectii asupra modului de indeplinire a rolurilor si
a sarcinii colective.

Institutorului i se cere sa dea dovada de multa abilitate in dirijarea activitatii. El joaca aici numai un rol de coordonator: alege subiectul care devine pretextul jocului, delimiteaza aria de probleme in cadrul careia se va desfasura jocul. Principala conditie a jocului este aceea de a face copiii sa-si dea seama ca ei se afla intr-o situatie de invatare, ca primeaza aspectul cognitiv, si ca atare, acesta trebuie sa se desfasoare cu toata seriozitatea; altfel, ei sunt inclinati sa vada in acesta un moment de divertisment, de amuzament, ceea ce prejudiciaza atingerea sarcinilor stabilite.

METODA ACTIVITATII CU FISELE presupune: organizarea

sistematica a procesului de educatie muzicala pornindu-se de la analiza continutului si a dificultatilor pe care acesta le prezinta; impartirea continutului pe secvente, fiecare secventa fiind jalonata de una sau mai multe intrebari, secventele sunt prezentate pe fise; fiecare fisa solicita raspunsuri corespunzatoare, ceea ce permite controlul imediat.

Metoda poate fi utilizata in vederea individualizarii invatarii, in sensul adaptarii continuturilor pentru fiecare elev. Exista o mare varietate de fise:

fise de cunostinte, care pot deveni pentru elev, fise de autoinstruire (fise
cu date biografice ale compozitorilor, fise-dictionar muzical etc);

fise de exercitii, cu grad progresiv de dificultate, destinate aplicarii si
consolidarii notiunilor si deprinderilor muzicale;

fise de control, utilizate in etapa de reactualizare a notiunilor studiate;

fise de dezvoltare, utilizate de elevii care nu au comis greseli, in vederea
perfectionarii cunostintelor muzicale.

Aceasta metoda poate fi folosita in momente diferite si in perspective diferite. Pe baza lor se pot urmari progresele inregistrate de fiecare copil in parte.

ALGORITMIZAREA este metoda de predare-invatare, constand din utilizarea si valorificarea algoritmilor.

Algoritmii se prezinta ca o succesiune aproximativ fixa de operatii, prestabilita de catre institutor sau presupusa de logica intrinseca a disciplinei.

Prin intermediul algoritmizarii se rezolva o serie mai larga de probleme asemanatoare, se realizeaza rezolvari operative si economicoase in timp a unor sarcini didactice determinate. Acestei succesiuni i se asociaza o serie de instructiuni, indicatii, comenzi, reguli, conditii de urmat in vederea indeplinirii operatiilor determinate.

indeplinind o prescriptie algoritmica, elevul stie cu exactitate ce trebuie sa faca pentru a realiza sarcina respectiva, pentru a rezolva problema ridicata, neavand nici un dubiu cu privire la modul de a actiona.

In lectiile de educatie muzicala se poate stabili un algoritm al momentului de pregatire a vocii pentru cant, anumiti algoritmi de executie si recunoastere a exercitiilor muzicale, un algoritm de insusire a cantecului. Se poate discuta despre algoritmizarea unei activitati muzicale, in sensul parcurgerii unor operatii relativ fixe care se succed in procesul de predare-invatare, acestea asigurand o invatare eficienta intr-un timp relativ scurt. Un exemplu edificator ar fi algoritmul de asimilare a cantecului in etapa prenotatiei, algoritm ce va prezentat in capitolul urmator, dedicat mijloacelor didactice muzicale.

In faza de inceput a invatarii se recurge la algoritmi, ca apoi prin repetare si constientizare, elevii sa identifice si alte solutii algoritmice, ajungandu-se astfel la o faza noua de invatare, cea euristica. Sarcina institutorului este sa sesizeze momentul cand trebuie sa renunte la insusirea algoritmica a cunostintelor si sa impuna tactica euristica.