TULBURARI ALE LIMBAJULUI ORAL SI SCRIS

TULBURARI ALE LIMBAJULUI ORAL SI SCRIS.

Tulburarile limbajului reprezinta rezultatul disfunctiilor intervenite in receptionarea, intelegerea, elaborarea si realizarea comunicarii scrise si orale din cauza unor afectiuni de natura organica, functionala, psihologica sau educationala, care actioneaza asupra copilului mic in perioada aparitiei si dezvoltarii limbajului. Datorita importantei limbajului in structurarea si desfasurarea proceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea avea influenta si calitatea operatiilor gandirii, relatiilor cu cei din jur si structurarii personalitatii copilului.

Pentru clasificarea tulburarilor limbajului pot fi invocate mai multe criterii.Verza face o clasificare a tulburarilor de limbaj prin raportare simultana la criteriile anatomo-fiziologic, etiologic, lingvistic si psihologic. Astfel, sunt identificate urmatoarele categorii de tulburari:

a) tulburari de pronuntie: dislalia, rinolalia si dizartria;

b) tulburari de ritm si fluenta a vorbirii: balbaiala, tahilalia, bradilalia, logonevroza;

c) tulburari de voce: afonia, disfonia si fonastenia;

d) tulburari ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia si disgrafia-agrafia;

e) tulburari polimorfe: afazia si alalia,

f) tulburari de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar si intarzierea in dezvoltarea generala a vorbirii.

Aceasta clasificare cuprinde, majoritar, zona foneticii si fonologiei (articulare, ritm, fluenta, voce, intonatie).

Din perspectiva dezvoltarii limbajului s-au diferentiat urmatoarele tulburari:

- limbaj intarziat, cu model patologic (limbaj nedezvoltat);

- limbaj intarziat, cu model normal;

- intreruperea dezvoltarii limbajului;

- limbaj calitativ diferit de limbajul normal.

Clasificarea modelelor dezvoltarii poate fi utilizata in depistarea modului de instalare a tulburarilor de limbaj, in copilaria mica si mijlocie, prin metoda anamnezei. Astfel se obtine un indicator pentru evaluarea rezistentei la interventia de corectare logopedica si se pot stabili metodele de invatare si reeducare a vorbirii si limbajului.

Trei cazuri sunt ilustrative.

Caz 1. Desi avea 4 ani, elevul nu a incerca sa vorbeasca si nu raspundea la interpelarile anturajului, chiar daca avea un auz normal. Totusi, comunica prin mormaieli si tipete, pe care familia a invatat sa le interpreteze. (categoria: limbaj nedezvoltat)

Acest caz face referire la corelatia dintre deficienta mintala si tulburarea de limbaj. La copiii cu deficienta mintala, limbajul este mai afectat decat alte zone ale dezvoltarii (de exemplu, psihomotricitatea). Acestia au probleme de intelegere a limbajului (receptie) si de pronuntare a cuvintelor si propozitiilor (expresie). Tulburarile de limbaj sunt cu atat mai accentuate cu cat este mai severa deficienta mintala.

Caz 2. Bunica a avut dreptate cand spunea ca va vorbi atunci cand va fi pregatita sa o faca. La varsta de 4 ani, limbajul ei era asemenea cu cel al varului de 2 ani. Mama era ingrijorata, dar toti din casa simteau ca va deveni o buna vorbitoare, deoarece intelegea propozitii si fraze complicate si reactiona adecvat la ele. (categoria: limbaj intarziat pe model normal)

Aceste manifestari diferentiaza o intarziere patologica de limbaj de o intarziere pe model normal. Copiii cu intarziere pe model normal dau semne de intelegere a verbalizarilor din anturaj (inteleg inainte de a vorbi). Dupa ce vorbesc, intarzierea se manifestsa in raport cu nivelul mediu al dezvoltarii vorbirii pentru varsta cronologica respectiva: vocabularul este mai sarac, redus la cuvinte uzuale, iar posibilitatile de formulare a propozitiilor sunt limitate.

Caz 3. Toata copilaria a vorbit. Parintii erau mandri de el/ea, dar la gradinita educatoarea nu a fost incantata de deprinderile lui/ei de limbaj. Ea spunea ca, desi participa frecvent la discutii, judecatile sunt sarace, foloseste jargonul si leaga nepotrivit cuvintele. Colegii erau iritati ca le repeta intrebarile in loc sa raspunda la ele. (categoria; limbaj calitativ diferit de limbajul normal)

Ultimul caz este apropiat de ceea ce a fost definit drept handicap sociocultural; exista un decalaj intre criteriile familiale de apreciere si standardele impuse de gradinita, generand o problema de interpretare, respectiv daca limbajul copilului prezinta un deficit sau o diferenta culturala. Pentru a reduce acest decalaj, mediul prescolar si scolar trebuie sa ofere un cadru de participare activa a copilului la dezvoltarea si perfectionarea capacitatilor sale lingvistice.

Alaturi de stres si esecuri repetate, greselile educative pot declansa mutismul electiv (sau voluntar), care se manifesta prin refuzul de a vorbi cu anumite persoane, in anumite imprejurari sau, mai grav, cu toti din jur si in orice imprejurare. Daca, in activitatile desfasurate in scoala, personalul didactic va persista in atitudinea de incurajare activa a exprimarii copiilor si le vor oferi, in forme neagresive, dar ferme, modele bune de vorbire, atunci ei vor parasi formele incorecte (fonetice, morfologice, sintactice).

Dintr-o alta perspectiva, putem clasifica tulburarile de limbaj in cinci categorii:

- tulburari fonologice - persoana nu produce sunetele conform cu regulile lingvistice ale comunicarii;

- tulburarile morfologice - privesc constructia cuvintelor ca forma, numar, gen, caz, mod, timp etc.;

- tulburarile sintactice - incalcari ale regulilor de codificare a mesajelor, in ceea ce priveste ordinea cuvintelor in propozitii si fraze;

- tulburarile semantice - privesc simbolistica, acordarea de semnificatii, codificarea si decodificarea cuvintelor si frazelor;

- tulburarile pragmatice - combina discordant limbajul verbal cu comunicarea nonverbala.

Dificultatile de invatare a continutului limbajului se refera la aspectele semantice ale limbii; asimilarea cuvintelor limbii (vocabularul, fondul lexical al limbii) nu se rezuma la memorarea etichetelor lingvistice, ci implica, procese subiective de cunoastere a realitatii si de reprezentare simbolica si analitica (simboluri, concepte, judecati si rationamente); acest proces incepe in copilaria mica si continua de-a lungul vietii prin:

- cunoasterea obiectelor si proprietatilor lor esentiale;

- categorisirea obiectelor si ierarhizarea lor;

- cunoasterea fenomenelor (relatii intre obiecte, schimburi, aparitii, disparitii, deplasari, inlocuiri etc.);

- categorisirea fenomenelor;

- relatii intre fenomene si relatii intre obiecte si fenomene.

Astfel, se invata codificarea, adica acordarea de semnificatii sistematice si reprezentarea lumii externe in idei verbalizate. Codificarea si decodificarea sunt activitati mintale complementare, complicate si vulnerable in invatare. Prevenirea acestor dificultati, frecvent intalnite si greu de ameliorat, incepe in copilarie (de la 3-4 ani) si continua in scoala cu aportul parintilor, educatorilor, invatatorilor, profesorilor.

Dificultatile in invatarea utilizarii limbajului pot aparea chiar daca elevul a interiorizat forma si continutul acestuia, insa nu le utilizeaza eficient in comunicare. Un bun utilizator al limbajului sesizeaza intentiile din limbajul partenerilor si se adapteaza la contextul comunicarii pentru a-si realiza propriile intentii. Pentru prevenirea dificultatilor de utilizare a limbajului, programele scolare isi propun exersarea comunicarii, coordonata de educator si constientizata de catre elev. Elevii cu dificultati de utilizare a limbajului nu sunt capabili in suficienta masura;

- sa puna intrebari si sa exprime diverse cerinte;

- sa obtina si sa retina informatii utile;

- sa aiba comentarii la obiect;

- sa sustina un monolog coerent, consistent si continuu;

- sa beneficieze de atentia unui partener de discutie;

- sa dea sens figurat unor exprimari;

- sa asculte concentrat;

- sa preia si sa dezvolte ideile altuia;

- sa schimbe cursul discutiei in directia dorita;

- sa combata rational ideile pe care nu le impartaseste.

Cele trei aspecte ale limbajului (forma, continut si utilizare) functioneaza simultan si corelat. Acestea sunt adesea solicitate in scoala, iar un limbaj deficitar creeaza elevului un grav prejudiciu.

C. Paunescu identifica trei categorii de sindroame raspunzatoare de tulburari ale limbajului:

- sindromul dismalurativ - conditional fie de un ritm propriu de dezvoltare, fie de o incetinire a ritmului obisnuit de dezvoltare a vorbirii, cauzata de factori somatici, afectivi sau sociali, manifestat prin intarzierea simpla in aparitia si dezvoltarea vorbirii, dislalia de evolutie, balbaiala fiziologica, dislexia-disgrafia de evolutie ;

- sindroame extrinsece limbajului si vorbirii - afecteaza rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului (malformatii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale); formele de manifestare sunt dislalia, disartria, disritmia (balbaiala, tahilalia, bradilalia);

- sindroame intrinsece limbajului si vorbirii - caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, datorata unor leziuni la nivelul structurilor cortico-subcorticale ale elaborarii ideationale a limbajului; in aceste conditii, limbajul si vorbirea sunt de tip disfazic (sindromul dizintegrativ) sau de tip afazic (sindromul dezintegrativ), si in acest caz cunoasterea specificului de manifestare clinica a principalelor tulburari de limbaj este o conditie fundamentala in stabilirea unui diagnostic diferential, absolut necesar conturarii programului terapeutic, precum si in prognosticul tulburarii fiecarui copil in parte.

Etiologia tulburarilor de limbaj, la randul ei, este de o mare diversitate si cunoasterea cauzelor care determina tulburarea este o alta conditie de baza in stabilirea programului terapeutic si a strategiei de lucru cu copilul deficient. Analiza cauzelor a putut stabili urmatoarele categorii etiologice:

1 Cauze care actioneaza in perioada prenatala:

a) boli infectioase ale mamei in perioada sarcinii;

b) incompatibilitatea Rh intre mama si fat;

c) intoxicatii;

d) traume mecanice (care lezeaza fizic organismul fatului) sau psihice (stres, spaima, emotii intense resimtite de mama);

e) carente nutritive etc.

2. Cauze care actioneaza in timpul nasterii:

a) traumatisme obstetricale;

b) nasteri prelungite care duc la asfixii si leziuni ale sistemului nervos central.

3. Cauze care actioneaza in perioada postnatala:

a) cauze organice de natura centrala sau periferica:

- leziuni ale sistemului nervos central provocate de unele traumatisme mecanice;

- afectiuni ale aparatului auditiv si fonoarticulator care impiedica receptia si emiterea sunetelor (perforarea timpanului, anomalii ale buzelor, limbii, maxilarelor);

- boli infectioase ale copilariei (encefalita, meningita, scarlatina, tuberculoza, rujeola, pojar etc.);

- intoxicatii cu substante chimice, medicamente, alcool care pot afecta organic sau functional mecanismele neurofiziologice ale limbajului;

b) cauze functionale - privesc sfera senzoriala (receptoare) si motorie (efectoare):

- tulburarea proceselor de excitatie si inhibitie la nivelul cortexului;

- insuficiente functionale ale sistemului nervos central;

- insuficiente motorii la nivelul aparatului fonoarticulator (spasticitate sau tonus scazut al musculaturii, afectiuni pe traiectul nervului motor);

- deficiente ale auzului fonematic (hipoacuzii, discriminare senzoriala. redusa);

c) cauze psihopedagogice - determina in special tulburari de ritm si fluenta vorbirii:

- deficiente mintale;

- tulburari ale memoriei, atentiei, reprezentarilor vizuale si acustice ;

- tulburari in sfera personalitatii (neincredere in sine, timiditate, supraaprecierea imaginii de sine etc.);

d) cauze psihosociopedagogice:

- slaba stimulare a vorbirii copilului in ontogeneza timpurie;

- carente pedagogice (stimulare deformata a vorbirii, imitarea unor modele cu vorbire deficitara, necorectarea la timp a tulburarilor de vorbire);

- suprasolicitare, stari conflictuale, oboseala, fenomenul de bilingvism (obligarea copilului de a invata o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare in limba materna).

Pornind de la tipologia si aspectele etiologice ale tulburarilor de limbaj, pot fi facute urmatoarele consideratii psihopedagogice cu privire la persoana si personalitatea unui subiect logopat:

- exista un anumit grad de fragilitate si instabilitate la nivelul unor trasaturi ale personalitatii din cauza interventiei unor factori perturbatori in relatiile cu stimuli externi care determina inertie in comunicare, teama de a pronunta cuvinte, manifestari comportamentale anormale, rigiditate, izolare.

- in functie de particularitatile temperamentale, varsta, educatia si dezvoltarea mintala a logopatului, tulburarile de limbaj pot provoca si stari de excitatie psihomotorie: manifestate prin agitatii permanente, in alte situatii putem intalni tulburari afectiv-emotionale si volitive care pot culmina cu stari de depresie prelungite.

- la persoanele cu tulburari de vorbire pot fi identificate contradictii in rezolvarea problemelor si in studierea modalitatilor de actiune mintala si practica. Atunci ca aceste stari se prelungesc si devin cronice, apar stari conflictuale interne ce influenteaza negativ formarea caracterului si dezvoltarea normala a proceselor psihice

- tulburarile de limbaj pot constitui un factor stresant atunci cand deficientul nu gaseste la cei din jur intelegerea necesara fata de situatia sa sau cand nu intrevede perspectiva corectarii si recuperarii acestor tulburari. In asemenea situatii, subiectul traieste stari de disconfort, nesiguranta in vorbire sau alte activitati, surmenaj fizic intelectual, pe fondul carora se pot instala complexe de inferioritate, anxietate, izolare de cei din jur.

- in cazul deficientelor de intelect, tulburarile de limbaj pot determina accentuarea tulburarilor psihice si de comportament ca urmare a deficitului functiilor de cunoastere si de exprimare, a imaturitatii afective, a cresterii sugestibilitatii, impulsivitatii rigiditatii psihomotorii, impiedicand semnificativ aprecierea corecta si adecvata situatiilor de viata cu efecte imediate in comportamentele adaptive la stimulii de ambianta.

- de asemenea, la copii cu deficienta mintala, decalajul dintre dezvoltarea limbajul si celelalte functii psihice este foarte evident, deoarece posibilitatile de intelegere de ideatie raman limitate, in timp ce capacitatea de exprimare inregistreaza progrese interesante.

Copilul deficient mintal are totusi posibilitatea sa-si insuseasca une formule stereotipice pe care le utilizeaza in conversatii simple. Chiar daca expresii lingvistice de argou sunt invatate fara eforturi si sunt frecvent intalnite in limbajul cotidian, comunicarea nu se desfasoara dupa o anumita logica, deoarece asociatii nu pot fi constientizate pe deplin si nu cuprind abstractizari generalizari. Regulile gramaticale sunt deseori utilizate defectuos, ceea ce scade claritatea mesajului si a comunicarii in general. Principala si cea mai stabila caracteristica o reprezinta imaturitatea vorbirii, care se accentueaza in raport cu gravitate deficientei mintale.

La copilul de 2-3 ani, imaturitatea vorbirii nu este atat de evidenta, dar, cu timpul, diferentele dintre vorbirea copilului normal si cea a copilului deficient se accentueaza tot mai mult si din cauza fenomenelor de perseverare caracteristice structurilor mintale neevoluate ale acestuia din urma. Fenomenele de perseverare ce apar frecvent se extind de la nivelul sunetelor si silabelor la cuvinte chiar propozitii, ceea ce da o nota dezagreabila vorbirii, iar comunicarea devine tot mai confuza.

- conduita verbala a deficientilor mintal este dominata de caracteristicile emotional-afective care nu intotdeauna intregesc continutul semantic, ci, dimpotriva, estompeaza activitatea cognitiva. La acestea se adauga multe elemente neesentiale si redundante care ingreuneaza receptia informatiei de catre auditor si determina ca intreaga comunicare sa fie centrata pe sens, si nu pe semnificatii.

- ca o caracteristica generala, toate categoriile de deficienti mintali intampina dificultati atat in intelegerea contextului in care se desfasoara conduita verbala, cat si in plasarea comunicarii intr-un context organizat. Daca avem in vedere cele trei straturi contextuale, si anume: contextul total, care nu este identic cu contextul situational, contextul explicit, care este mai evident in limbajul oral, si contextul verbal sau discursiv, de natura strict lingvistica, observam ca ele nu sunt organizate in comunicare la deficientul mintal si nici nu apar bine delimitate.

- atunci cand tulburarile de limbaj apar pe fondul altor deficiente, precum cele senzoriale sau fizice, tulburarile personalitatii, deja existente, in mai toate cazurile se accentueaza.

La deficientii de auz si de vedere, tulburarile de vorbire creeaza probleme suplimentare in procesul de integrare sociala, din cauza absentei sau slabei intelegeri a vorbirii (in cazul deficientilor de auz) sau rolului compensator al cuvantului in structurarea reprezentarilor (la deficientii de vedere), in ambele situatii existand riscul reducerii relatiilor sociale, date fiind dificultatile de comunicare si intelegere a mesajului intre interlocutori.

in situatiile obisnuite de viata, fiecare persoana foloseste un stil propriu de exprimare orala si scrisa, cu anumite particularitati strans legate de nivelul si gradul sau de cultura. La persoanele cu tulburari de limbaj, chiar si atunci cand poseda un nivel de cultura avansat, se observa o anumita retinere in a-si prezenta ideile, gandurile in raport cu posibilitalile pe care le au, un argument in plus pentru prevenirea si corectarea acestor tipuri de tulburari.