Perceptia si iluzia optica

Perceptia si

iluzia optica

Adevarul unei imagini nu poate fi decat opera unei judecati, a unei intelegeri, a unei operatii cognitive sau unei interpretari reflexive.

Modul in care reusim sa interpretam informatia senzoriala intr-un mod atat de eficient a constituit subiectul multor discutii intre filozofi si psihologi. Nativistii considera ca abilitatea de a percepe este innascuta. Emipiristii sunt de parere ca toate cunostintele omului sunt dobandite cu ajutorul simtirilor.

Unele cercetari sprijina abordarea empirica. S-a demonstrat ca invatarea perceptiva este posibila si ca experienta indelungata in realizarea unor discutii perceptive subtile, ii permite unui expert sa aiba un discernamant corect. De exemplu, un naturalist experimentat poate sa identifice o specie de pasari doar aruncand o privire rapida asupra acesteia, in timp ce un incepator nu poate sa o recunoasca deloc. Inca din copilarie, oamenii invata sa interpreteze diferite semnale pe care ochii le transmit creierului. In perceperea obiectelor, clasificam imaginile de pe retina sub forma de farfurii, cesti, mese sau carti, iar apoi actionam in functie de aceasta clasificare.

Desi sistemul folosit de creier pentru a interpreta informatiile primite de la ochi este foarte complex, perceptia noastra asupra lumii poate fi uneori inselatoare.

Lumina care ajunge la ochi si este apoi transmisa sub forma de semnale codificate la creier este insuficienta. Nici un fel de informatie nu ajunge la creier fara sa treaca mai intai prin receptorii senzoriali. Avem nevoie de acest sistem de interpretare a semnelor, pentru a reactiona corestunzator la acestea. Procedeul prin care facem acest lucru (obtinem cunostinte asupra lumii inconjuratoare din informatia colectata prin intermediul ochilor) este cunoscut sub numele de perceptie.

Creierul uman recunoaste imediat orice obiect familiar, din orice unghi si de la orice distanta. De exemplu, o carte arata ca o carte fie ca o vedem asezata in pozitie orizontala, verticala sau pe margine. Totusi forma si marimea imaginii pe care cartea o porvoaca asupra retinei ochiului variaza foarte mult.

De exemplu, daca tinem o carte inchsa aproape de ochi, imaginea pe care o produce se reduce treptat, fiind mult mai ingusta in spate decat in fata. Insa, ii putem observa forma dreptunghiulara, deoarece creierul se adapteaza automat variatelor imagini pe care cartea le poate produce. Acest fenomen poarta denumirea de constanta perceptiva. Modul prin care creierul dobandeste aceasta constanta perceptiva este prin partea inferioara a lobului temporal, acea portiune a creierului care poate fi stimulata la oameni constienti pentru a produce halucinatii.

Pentru a dobandi constanta in perceptia obiectelor tridimensionale, creierul necesita informatii referitoare la distanta fata de obiecte. Aceste informatii sunt dobandite prin mijloace variate, numite indicatori vizuali. Unul dintre cei mai inportanti indicatori este inegalitatea binoculara - diferenta dintre vederea celor doi ochi. Paralaxa de miscare este un alt indicator de profunzime. Daca capul este miscat dintr-o parte in alta, obiectele din apropiere se misca la o distanta mai mare in fata imaginii din retina, decat cele indepartate. Un alt factor important este interpozitionarea. De exeplu, in mediile construite de oameni, convergenta liniilor paralele, pe masura ce acestea se indeparteaza (de expmplu caile ferate) este cea care ne da impresia de adancime. Mecanismele de perceptie ale creierului preiau indicatia de la ochi si o interpreteaza adecvat. Interpretarile alese adeseori de mecanismele de perceptie ale creirului, sunt cele care prezinta unghiuri drepte. La acest nivel se pot crea iluziile.

Desenarea unor linii sau elemente opuse si nepotrivide, creaza o iluzie optica care impiedica spre a vedea paralelismul liniilor :

Retina contine receptorii senzoriali care reactineaza la lumina, dar o mica parte a retinei unde nervii optici se conecteaza cu creierul nu are receptori senzoriali, adica nu reactioneaza la lumina. Imaginea care este proiectata pe acea regiune nu poate fi vazuta. De exemplu daca luam doua litere si le asezam pe acelasi rand la o distanta de 4-5 cm intre ele si inchizand ochiul drept, ne vom uita cu ochiul stang la litera din dreapta si plimbandu-ne capul fata-spate, nu vom mai vedea litera ci doar fondul pe care a fost scrisa. La fel se face si cu litra din stanga.

Un alt exemplu de iluzie si efect al acesteia este atunci cand intr-un desen avem doua culori complementare. Ele creaza impresia de miscare atunci cand privirea noastra se misca efectiv in cadrul paginii in care se afla desenul.

Imaginea de dupa, este o iluzie optica, ea ramanand pe retina dupa ce stimulii initiali sunt indepartati. Imaginea de dupa, contine intotdeauna culorile complementare originalei imagini.

Culorile sunt deasemenea folosite pt iluzia optica. De exemplu cuvantul  "galben" scris cu nuanta rosie. S-a demonstrat intr-un test psiholingvistic, ca o portiune din creierul uman poseda dificultati la nivel lingvistic, ignorand sensul cuvantului scris, omul pronuntand culoarea cu care este el de fapt scris.

Intuitia noastra despre o anumita perspectiva influenteaza ceea ce vedem. In cadrul perceptiei false a distantei, intervin nu numai greseli de interpretare a lungimii si a formei, dar si a marimii in spatiu.

  sau

In prima iluzie vom constata ca desi nu pare, bulinele din mijoc au aceeasi marime.

In a doua iluzie cele doua linii verticale sunt egale ca lungime, dar ceea ce le face sa para diferint sunt acele linii trasate la extremitati, la una in exterior si la cealalt in interior.

In data de 16 decembrie 1997, sute de copii japonezi au suferit un atac de apoplexie si convulsii dupa ce au vazut un monstru Pocket din celebrul desen animat Pkemon. Majoritatea copiilor spuneau ca s-au simtit dintr-o data rau si au avut probleme cu vederea, in timp ce pentru cateva secunde intregul ecran isi schimba intermitent culorea din rosu in albastru si invers. Neurologii cred ca acei copii au suferit o epilepsie fotosensitiva indusa de acele lumini intermitente.

Iluziile optice sunt studiate de milenii.Vechii greci foloseau o tehnica numita "as entasis" ce integreaza o slaba convexitate in coloanele Parthenin-ului pentru a forma iluzia unei concavitati create prin stalpi paraleli.

Printre primele iluzii optice au fost descoperite in Egipt unde iluziile aveau reprezentari hieroglifice, reproducand in mod canonic forme fixe ce constituie tot atatea efigii stilizate, mult geometrizate.

O data ce creierul si-a format o interpretare preliminara a informatiei pe care simturile i-o ofera, acest fapt determina modul in care va fi interpretat intregul model senzorial.

Conform psihologiei intemeiate de Gestalt, ochiul uman tinde sa vada un intreg organizat, mai degraba decat multe parti individuale. Alta explicatie vine din cercetari asupra vederii si a creierului. Descoperirile recente indica faptul ca un creier de maimuta contine celule care 'umplu' golurile din conturul unui obiect, dand nastere unui contur iluzoriu. Aceste celule permit animalelor sa obtina imagini complete din informatii incomplete.

Imaginea-oglinda poate fi si ea considerata o iluzie "Platon vede in magia oglinzilor o sursa "de obicei fara nici o realitate" care este raspunzatoare de demisia ratiunii in fata tuturor iluziilor optice.". Si pentru Plotin imaginea-oglinda este asa cum "intocmai ca intr-o oglinda in care vedem obiectele aparamd in alta parte, nu in locul unde este el situat. In aparenta, oglinda este plina de obiecte si pare sa aiba totul dar de fapt nu contine nimic".

Imaginea isi pierde din identitate nu doar cand paleste prin abaterea de la model, ci si atunci cand produce impresia de real, o amagire, care poate sa antreneze desolutia realului.

Pe de-o parte unele imagini sunt dispuse, structurate, configurate in asa fel incat dau iluzia adevarului. Pe de alta parte, prin modul sau de prezentare, imaginea provoaca efecte la distanta, de seductie, de fascinatie, de stupefiere care inhiba sau tulbura gandul.

Daca se intampla ca un tren sa se opreasca sau sa isi incetineasca mersul la o cotitura si, datorita acestui fapt, vagonul se inclina intr-o parte, toate obiectele din peisaj par inclinate in directia opusa. Omul sesizeaza pozitia inclinata a vagonului in care se afla, dar numai pana la un anumit grad.

Filmul este o bine cunoscuta iluzie vizuala. Pe ecran nu se produce nici un fel de miscare, iluzia miscarii fiind produsa de derularea foarte rapida a unor cadre, la o rata de 24 de cadre pe secunda. Fiecare cadru se diferentiaza putin de precedentul. Din insiruirea aceasta rapida de cadre, ochiul uman percepe o miscare continua si fluida, fenomen cunoscut sub numele de miscare stroboscopica. Explicatia acestei iluzii se gaseste in mecanismul vazului : ochiul uman retine, timp de aproape o zecime de secunda, o imagine, dupa ce aceasta dispare, si leaga aceasta imagine de cea urmatoare. Rata derularii cadrelor trebuie insa sa fie precisa pentru crearea iluziei de miscare fluida - daca rata este prea mica, se percepe o licarire, iar daca rata este prea mare, imaginea devine neclara.

Tinand cont de faptul ca majoritatea iluziilor optice sunt facute de oameni tocmai pentru a insela ochiul dar pentu

a antrene mintea, consider ca dupa cum am spus si mai sus omului ii trebuie mult antrenament pentru a deslusii iluziile optice "din prima". Nu inteleg cum un om poate crea o iluzie optica (denotand multa imaginatie si gandire din parea autorului ei) si acelasi om nu poate sesiza cu usurinte componentele altei iluzii optice?! Cred deasemenea ca misteriosul nostru creier contine mult mai multe abilitati nedescoperite, tinad cont de faptul ca noi folosim 10% din capacitatea lui, printre care si aceea de a percepe iluziile de orice fel in adevaratul lor sens fara a mai fi neovoie de exercitiu inainte.

Bibliografie :

Wunenburger Jean-Jacques - filozofia imaginilor;

Willam Wundt - Despre senzatii;