VARIOLELE

Variolele

Variolele sunt boli infectocontagioase produse de unele virusuri epiteliotrope din fam. Poxviridae (genurile Ortho-, Capri-, Sui- si Avipoxvirus), care afecteaza numeroase specii de animale si omul si se caracterizeaza prin evolutie acuta si febrila, urmata de eruptie exantematoasa sau/si enantematoasa stadiala, care difera ca localizare, aspect si gravitate, de la o specie de animale, la alta.

Istoric

Variolele sunt mentionate in cele mai vechi documente istorice care au ajuns pana la noi, ca facand parte dintre cele mai grave boli infectioase care au afectat vreodata omul sau animalele. Exista documente care atesta ca deja in urma cu 3-4 milenii variola bantuia in Asia si Africa sub forma de epidemii sau epizootii pustiitoare. Este surprinzator sa aflam astazi ca in fata acestor flagele oamenii antichitatii nu au reactionat numai cu resemnare, prin diverse sacrificii menite sa imbuneze puterile divine, ci si prin actiuni concrete si eficiente, care demonstreaza un extraordinar spirit de observatie si intuitie, desi cunostinte sistematizate privind natura bolilor infectioase, contagiul si imunitatea, inca nu existau. Cu toate acestea, se stie ca inca din secolul III i.e.n. se practicau variolizari la om in India, China si Persia si deja cu 1000 de ani i.e.n. se practicau variolizari la animale in China si India.

Se pare ca in Europa variola a aparut la animale aproximativ concomitent cu variola umana, in secolul IV e.n., fiind adusa de popoarele migratoare provenite din Asia.

Un moment deosebit de important in istoricul acestei boli este anul 1796, cand medicul englez Eduard Jenner si-a facut cunoscute rezultatele investigatiilor sale, bazate pe credinta populara, potrivit careia mulgatorii care au contractat variola vacilor nu se imbolnaveau ulterior de variola umana. Probabil ca meritul cel mai mare care ii revine lui Jenner este tocmai acela ca a luat in serios niste observatii mai vechi ale mulgatorilor, pe care a reusit sa le confirme experimental, demonstrand ca, crustele recoltate de la vacile cu variola, aplicate pe pielea scarificata a omului, determina o leziune locala si totodata o stare de rezistenta fata de variola umana.

Cu toate ca observatiile lui Jenner, un simplu medic de tara, au fost primite cu rezerva de somitatile medicale si mult ridiculizate in presa vremii, momentul in sine ramane ca unul dintre cele mai importante din istoria medicinei in general, respectiv ca momentul cand a fost demonstrata pentru prima data posibilitatea prevenirii unei boli epidemice prin vaccinare, si aceasta cu mult timp inainte de a se fi conturat primele cunostinte obiective referitoare la existenta virusurilor si a imunitatii specifice.

In tara noastra, contributii mai importante privind studiul variolelor la pasari si mamifere, in principal cu referire la imunoprofilaxie, si-au adus de-a lungul anilor, Suhaci, Ursache, Tomescu, Gheorghiu, Surdan, Volintir, Wynohradnyc si Carol Dumitriu (7, 14, 15, 33, 45, 47, 48, 58, 63, 67, 68).

Raspandire geografica si importanta

Dintre variolele animalelor, variola ovina, caprina si aviara sunt cele mai grave si, in decursul timpului, au produs cele mai importante pierderi economice, prin mortalitate si morbiditate, in toata lumea, iar variola umana a fost una dintre cele mai temute boli epidemice ale umanitatii.

Din fericire, desi virusurile variolice sunt foarte asemanatoare si, intr-o anumita masura inrudite antigenic, in ceea ce priveste patogenitatea manifesta o destul de pronuntata specificitate de specie, dar datorita structurii complexe se dovedesc extrem de imunogene. Datorita acestor insusiri, epidemiile de variola au foarte slaba tendinta de a trece de la o specie la alta de animale, iar vaccinarea se dovedeste o masura extrem de eficace, prin inducerea unei imunitati solide si de lunga durata. Asa se explica continua restrangere a ariei de raspandire si a prevalentei principalelor variole ale animalelor, in tarile in care s-a practicat imunoprofilaxia.

In ceea ce priveste variola umana, se considera ca aceasta este prima boala infectioasa a omului care a putut fi eradicata de pe mapamond (1977), ca urmare a masurilor sistematice si sustinute intreprinse in toata lumea, cu sprijinul O.M.S. si a altor organisme internationale.

Etiologie

Virusurile variolice sunt cele mai mari virusuri, avand si cea mai complexa structura. Sunt usor pleomorfice, avand forma ovoida sau prismatica si dimensiuni de 140-260/220-450 nm. Virusurile variolice au un nucleoid dens, de forma obisnuit biconcava, ce contine ADN dublu catenar, cu greutatea moleculara 80-240 x 10⁶ daltoni, care codifica informatia genetica pentru 30 de proteine structurale si cateva enzime cu rol in replicare. Nucleoidul este invelit intr-un strat proteic (viroplasma) si este flancat de doi corpi laterali, a caror compozitie chimica si functie nu sunt bine cunoscute. La exterior, virusul este marginit de o dubla membrana de natura lipoproteica, numita anvelopa.

Prin tehnici speciale de colorare (Lffler, Marozov, Romanovski, Giemsa), datorita dimensiunilor lor mari, particulele virale incarcate cu colorant devin vizibile la microscopul optic obisnuit. Acestea au primit diferite denumiri: corpusculii Paschen in variola umana si in variola bovina, corpusculii Borrel in variola ovina. Prin multiplicarea intracitoplasmatica, corpusculii elementari dau nastere unor conglomerate oxifile cu dimensiuni mai mari, numite incluzii, usor colorabile prin metoda Giemsa. Ele au primit denumirea de incluzii Buist in variola vacilor, incluzii Guarnieri in variola omului, oilor si iepurilor, incluziile Bollinger in variola aviara.

Virusurile variolice au un pronuntat tropism pentru tesuturile ectodermice, dar se pot multiplica si in tesuturile endo sau mezodermice.

Cu mici exceptii, virusurile variolelor mamiferelor prezinta si o pronuntata specificitate de gazda, principalele specii de animale domestice si numeroase animale salbatice avand virusuri proprii (specificate in preambulul capitolului). Dintre animalele domestice, exceptie fac cainele, pisica si calul, care nu au virusuri proprii si sunt foarte putin receptivi la infectia cu virusurile specifice altor specii.

Desi se admite ca virusurile variolelor mamiferelor au origine comuna, posedand proprietati morfologice si biologice asemanatoare, ele se deosebesc, totusi, din punct de vedere imunologic si al spectrului de patogenitate, cu unele exceptii.

Multa vreme s-a lucrat, in laboratoarele de specialitate, la realizarea unui vaccin antivariolic uman, dintr-o tulpina de virus variolic denumita Virus vaccinia (de la latinescul vacca = vaca). Este vorba de o tulpina de laborator a carei origine primara nu se mai cunoaste. S-a presupus de catre unii ca ar proveni dintr-o tulpina de virus al variolei vacilor (cowpox) si de catre altii ca ar proveni dintr-o tulpina de virus al variolei umane (smallpox). Cert este ca, in urma foarte numeroaselor pasaje pe care le-a suferit in decursul timpului, aceasta tulpina a dobandit insusiri ce o deosebesc de ambele tipuri de virus care s-a presupus ca ar sta la originea ei. Virusul vaccinal (Virus vaccinia) este patogen pentru unele specii de animale, cum ar fi porcinele si probabil bovinele (53), care se pot infecta in conditii naturale de la oameni vaccinati, obisnuit de la copii.

In cadrul virusurilor variolelor aviare exista mai multe specii, distincte din punct de vedere antigenic si patogenic: galinar, columbar, de curca, de canar, de prepelita, de graur, al vrabiilor, psitacidelor etc. Virusul difterovariolei aviare, numit si galinar, este patogen pentru mai multe specii de pasari (gaini, fazani, pauni, papagali, turturele s.a.) dar celelalte specii de virus sunt de regula patogene numai pentru specia de pasari gazda. Dintre acestea, virusurile galinar, de porumbel si de curca sunt inrudite antigenic si, intr-o masura mai mica sau mai mare dau imunitate incrucisata in special primele doua - in timp ce intre celelalte specii de virusuri, in special ale pasarilor salbatice, exista diferente antigenice majore, din care cauza nu pot conferi imunitate incrucisata satisfacatoare.

Structura antigenica a virusurilor este complexa. Ele contin fractiuni antigenice solubile termolabile (L) si termostabile (S), fractiuni nucleoproteice comune tuturor genurilor cuprinse in subfamilia Chordopoxvirinae sau numai celor care produc variolele propriu zise, precum si fractiuni antigenice specifice.

Toate virusurile variolice se cultiva pe membrana corioalantoida (MCA) a embrionului de gaina, dar cele de origine aviara, mai usor decat cele de origine mamifera. In rastimp de 2-3 zile, pe membrana corioalantoida a embrionilor inoculati apar mici noduli albiciosi, cu aspect caracteristic. In citoplasma celulelor proliferate se pot evidentia incluzii oxifile. Este posibila cultivarea simultana a virusurilor variolice, cu virusul bolii de Newcastle sau cu alte virusuri, pe aceleasi oua embrionate, fara ca prin pasaje seriate cele doua virusuri sa se excluda reciproc sau sa se interfereze, probabil datorita faptului ca au tropisme diferite (46). Aceste observatii pot servi la prepararea unor vaccinuri mixte. Un astfel de vaccin a fost experimentat de Suhaci si col. (47), dar nu a fost extins in practica din cauza ca nu au fost identificata o cale de administrare si o tehnica de vaccinare propice pentru ambele virusuri.

Virusurile variolice pot fi cultivate, cu oarecare dificultate, si pe culturi celulare epiteliale, renale, HeLa s.a. Pentru cultivarea virusurilor aviare se prefera culturile celulare de origine aviara, cum sunt fibroblastele de embrioni de gaina sau de rata si celulele renale, pe care produc un efect citopatic caracteristic.

Rezistenta

Toate virusurile variolice au o rezistenta remarcabila fata de actiunea agentilor fizici si chimici. Virusurile variolelor mamiferelor rezista pana la 20 min. la 56C, 5 min. la 80C si 5 min. la 100C. Temperaturile scazute conserva virusurile variolice aflate in stare uscata, pana la 2 ani prin refrigerare, peste 3 ani prin congelare si peste 4 ani prin liofilizare (58), daca fiolele sunt mentinute la frigider, fara a-si altera capacitatea imunogena. Daca sunt expuse actiunii combinate a caldurii si luminii solare, virusurile variolice liofilizate isi reduc titrul infectios in rastimp de 11 ore cu cel putin un logaritm (39).

La temperaturile ordinare, virusul variolei ovine rezista pana la 2 luni pe pasune, 6 luni in adaposturi si peste 2 luni in lana oilor. Este foarte sensibil la actiunea directa a radiatiilor solare.

Toate dezinfectantele uzuale, cu exceptia clorurii de var si a alcoolului (formol 1%, hidroxid de sodiu 1%, fenol 3, permanganat de potasiu 0,1%, apa oxigenata etc.) distrug virusurile variolice in cateva minute

Patogeneza

Poarta de intrare a virusului in infectiile variolice naturale o reprezinta mucoasele sau pielea. La acest nivel virusul se multiplica dand nastere unei leziuni primare, care uneori este sesizabila dupa 3-5 zile de la infectie, dar de cele mai multe ori scapa observatiei. De aici virusul difuzeaza in limfa si apoi in sange. Viremia este acompaniata de febra, mai mult sau mai putin ridicata. Daca in aceasta faza virusul nu este distrus de sistemul nespecific de aparare a organismului, infectia se extinde in continuare, localizandu-se in piele sau mucoase, pentru care are o afinitate deosebita si unde se multiplica, determinand aparitia unei eruptii secundare. Extinderea, localizarea de predilectie si evolutia ulterioara a leziunilor secundare depind intr-o anumita masura de: specia animalului infectat, reactivitatea individuala si tipul de virus infectant, dar pastreaza cateva caracteristici generale, comune tuturor infectiilor variolice.

Exantemul variolic se caracterizeaza prin evolutia stadiala a eruptiei pe piele, cu parcurgerea succesiva a stadiilor de macula, papula, vezicula, pustula, crusta si decrustizare. In prima faza, de macula, apar pe piele pete hiperemice de dimensiuni mici, rosii. In faza urmatoare, de papula, pe locul maculelor apar niste formatiuni proeminente, indurate si bine delimitate, de culoare alb galbuie si cu diametru de cativa milimetri, constituite prin hiperplazia celulelor poliedrice din corpul mucos al lui Malpighi si infiltratia seroasa intercelulara a straturilor profunde ale epidermei.

Urmarea degenerarii balonizante a celulelor hiperplaziate si a necrozei de colicvatie, papulele se transforma in vezicule, care sunt proeminente, de culoare mai deschisa decat restul tegumentului si contin un lichid galbui, limpede (limfa variolica). Peretele veziculei nu constituie o bariera eficienta in calea bacteriilor de la suprafata pielii, astfel ca aceasta se infecteaza prin transversul peretelui, inainte de spargere, continutul veziculei luand un aspect purulent, datorat continutului in bacterii, leucocite si celule epiteliale, ceea ce marcheaza stadiul de pustula. Pustulele se sparg, eliberand continutul care se usuca, formand o crusta sub care incepe epitelizarea. Vindecarea leziunilor cutanate se poate face fara urme, ca la porcine, sau cu cicatrici persistente, daca a fost afectat stratul germinativ sau daca s-au produs complicatii, asa cum se intampla in variola umana (varsatul negru) sau ovina.

Evolutia tipica a exantemului variolic, care decurge in linii mari asa cum s-a descris mai sus, se intalneste la taurine, cabaline si caprine. La alte specii, evolutia stadiala a eruptiei prezinta unele particularitati. Astfel, la ovine proliferarea celulara din faza de papula este puternica, luand nastere adevarati noduli. In schimb, la ovine si porcine, stadiul de vezicula este slab exprimat. La pasare, degenerarea balonizanta si formarea veziculelor sunt slab exprimate si are loc o cheratinizare a peretelui celular, din care cauza lizarea celulara nu se mai poate produce. Ca urmare, macroscopic, faza de vezicula si pustula lipsesc, ceea ce se surprinde la examenul clinic fiind fie faza de pustula, fie faza de crusta, respectiv leziuni cu aspect papulo - crustos.

In cazul aparitiei eruptiei la nivelul mucoaselor, respectiv in cazul enantemului, dupa stadiile de macula si papula apar veziculele, care se sparg lasand in urma lor eroziuni, ce se vor epiteliza rapid sau se vor acoperi cu membrane difteroide, constituite din fibrina, detritusuri celulare si bacterii.

1.1. Variola bovinelor

(Cowpox, Buffalopox)

R. Moga Manzat

In prezent, variola bovinelor este o boala extrem de rar semnalata. In Marea Britanie, nici macar seroprevalenta bolii nu depaseste 1%. In trecut, insa, era observata cu o frecventa mult mai mare, dar nu este clar daca aceasta se datora faptului ca existau mai multe oportunitati de contractare a bolii, de la persoane bolnave de variola ori vaccinate contra acestei boli, sau daca nu cumva era adesea confundata cu pseudovariola (nodulii mulgatorilor).

In tara noastra, Predoiu si Ceausu (34) au descris un focar de variola la vaci cu o difuzibilitate deosebita, in care imbolnavit 77 de vaci din 81, dintre care la 23 cu evolutie grava. Boala s-a transmis si la doua mulgatoare, dar nu si la tineretul bovin sau la alte specii din localitate (34).

Astazi se admite ca variola poate fi cauzata la bovine de:

1.    Virusul variolei vacilor (Cowpox virus), care afecteaza in primul rand taurinele, dar si bubalinele, rozatoarele si felinele (53).

2.    Virusul variolei bubalinelor (Buffalopox virus), care afecteaza in primul rand bubalinele (bivolii), dar care infecteaza si taurinele. Este identic antigenic cu virusul variolei vacilor.

3.    Virusul vaccinal (Poxvirus officinale, Vaccinia virus) care se poate transmite de la persoanele recent vaccinate, in special copii, la bovine, iar de la acestea, din nou la oameni (53).

4.    Virusul variolei umane se crede ca a putut trece, in anumite circumstante, de la oameni la bovine, existand chiar supozitia ca virusul variolei vacilor nu ar fi altceva decat o adaptare a virusului variolei umane la bovine. In sprijinul acestei supozitii vin si observatiile conform carora reducerea semnificativa a semnalarilor variolei bovine a coincis in timp si spatiu sau a succedat reducerii si, in cele din urma, disparitiei totale a variolei umane.

Rezervorul de virus cel mai important, in zilele noastre, nu mai este reprezentat nici de bovine si nici de oameni, ci de unele specii de rozatoare salbatice si de pisici, ultimele infectandu-se de regula prin consumul rozatoarelor infectate (36).

Exista diferente minore de ordin epidemiologic, simptomatologic sau al patogenezei in infectia variolica a taurinelor, in functie de tipul infectant. Evolueaza intotdeauna sub forma sporadica sau de mici endemii, avand caracter benign. Apare de regula la vaci, fiind transmisa de la un animal la altul de mainile mulgatorilor, si numai foarte rar apare la masculi sau la tineret. O enzootie de variola a vacilor dureaza in medie cateva luni, in functie de marimea efectivului, dupa care nu mai apare in efectivul respectiv, timp de cel putin cativa ani datorita imunitatii solide care se instaleaza consecutiv trecerii prin infectia variolica.

La bovine, fiecare din stadiile de macula, papula, vezicula, pustula, crusta si decrustizare este bine reprezentat si are o durata medie de 3 zile. Localizarea de predilectie a eruptiei este reprezentata de tegumentul mamar, in mod deosebit de pe mameloane. Pe locul maculelor de culoare rosietica, localizate in special pe mameloane, dar si pe pielea ugerului, avand diametrul de 1-2 cm, se formeaza papule, de culoare deschisa, dar inconjurate de o zona hiperemica. Veziculele, de forma rotunda sau ovala, au centrul usor infundat. Dupa infectarea bacteriana a veziculelor, pustulele sunt sparte de regula in timpul mulsului, care trebuie facut pentru evitarea mamitelor prin retentie lactata.

Aspectul clinic in cazul infectiei experimentale cu virusul vaccinal este putin diferit: zona centrala crustoasa, de culoare bruna este inconjurata de o zona cenusiu albicioasa de microvezicule, si mai la exterior de un inel hiperemic (36). In cazurile cu evolutie mai severa, produse de virusul variolei bovine, leziunile se pot extinde si pe fata interna a coapselor, perineu, vulva si bot. La vitei leziunile pot apare pe bot si fata, iar la tauri pe scrot. Durata necesara unor leziuni pentru parcurgerea tuturor stadiilor, in cazurile obisnuite, necomplicate, este de 1214 zile, iar durata bolii la un animal este de 2025 zile.

Diagnosticul diferential se face fata de pseudovariola bovina, mamilita bovina ulcerativa, stomatita veziculoasa si febra aftoasa. Pseudovariola bovina, numita si nodulii mulgatorilor este produsa de un virus distinct, din genul Parapoxvirus, foarte larg raspandita in lume, care afecteaza numai animalele de peste 2 ani si se caracterizeaza printr-o eruptie destul de diferita clinic: faza de papula, bine evidentiata, este urmata de fazele de vezicula si apoi de pustula, dar mai putin evidente decat in variola bovina. Durata enzootiei este de aproximativ 18 luni.

Mamilita bovina ulcerativa, produsa de virusurile herpetice bovine de tip 2 sau 4, este foarte contagioasa si destul de grava. Pe tegumentul mameloanelor, care sunt tumefiate si dureroase, apar leziunile nodulare, care se ulcereaza si sunt inconjurate de o zona congestiva. In majoritatea cazurilor survine vindecarea, in rastimp de 1-2 saptamani dar, nu rareori, evolutia este grava si animalele sunt dirijate la abator.

Stomatita veziculoasa si febra aftoasa sunt usor de diferentiat pe baza caracterelor epidemiologice si clinice.

Precizarea diagnosticului se poate face prin examen virusologic, izoland virusul variolic pe oua embrionate sau pe culturi de celule. Alte metode de laborator utilizate in scop de diagnostic sunt: evidentierea incluziilor intracitoplasmatice oxifile in sectiuni din leziuni, colorate prin metoda Nicolau sau cu fuxina fenicata; evidentierea virusului in preparate examinate la microscopul electronic sau prin imunofluorescenta; teste serologice, de neutralizare pe culturi celulare sau de precipitare in gel de agar si altele.

In efectivele infectate se iau unele masuri pentru a diminua pierderile. Vacile bolnave trebuie mulse zilnic cu precautie, pentru evitarea mamitelor prin retentie lactata. Se schimba asternutul frecvent si se urmareste respectarea riguroasa a igienei mulsului. Dezinfectia aparatelor de muls si a ugerului se face prin scufundare intr-o solutie activa contra virusurilor variolice, cum sunt compusii de amoniu cuaternar. Animalele bolnave se mulg la urma si se trateaza prin aplicarea locala de pomezi cu antibiotice sau sulfamide, pentru grabirea vindecarii si evitarea complicatiilor. Realizarea si utilizarea de produse imunobiologice nu se justifica economic.

1.2. Variola cailor

(Horsepox)

R. Moga Manzat

Caii nu au un virus variolic propriu. Sunt receptivi la virusul variolei vacilor si la virusul vaccinal si fac o forma destul de benigna de boala, pe care o contracteaza de la bovine sau de la persoane vaccinate antivariolic, dar se poate transmite si in sens invers. Urmare a restrangerii drastice a prevalentei variolei bovine a avut loc si o restrangere corespunzatoare a prevalentei variolei cailor, care se mai intalneste astazi in mod cu totul exceptional.

Desi evolutia clinica a variolei cailor este obisnuit benigna, la manji poate evolua uneori grav. Principalele localizari ale eruptiei variolice sunt localizarea bucala si podala.

In localizarea bucala enantematoasa, aparitia leziunilor este precedata de o usoara salivatie, jena in prehensiune si masticatie, dupa care apare eruptia, cu stadiile de evolutie caracteristice. Leziunile se pot localiza oriunde pe mucoasa bucala, in afara de suprafata dorsala a limbii. Concomitent se pot gasi leziuni pe buze, mucoasa nazala, in jurul narinelor, pe bot si mult mai rar, pe mucoasa conjunctivala sau genitala.

In localizarea podala, leziunile eruptive se formeaza la nivelul chisitei, determinand o sensibilitate locala crescuta si schiopaturi, aspectul leziunilor fiind de ariceala.

La iepele gestante sunt posibile avorturile, avortonii prezentand leziunile de variola generalizata. Nu exista tratament specific sau produse imunologice. La caii bolnavi se aplica local solutii si unguente cu substante antiseptice, caii bolnavi se izoleaza de cei sanatosi si se previne difuzarea infectiei prin masuri igienice.

1.3. Variola felinelor

(Felinepox, Catpox)

R. Moga Manzat

Desi nu este o boala frecventa, variola a fost observata in multe zone de pe glob, la diverse specii de feline, domestice sau salbatice, (leu, puma, pantera, jaguarul etc.) aflate in captivitate, in gradini zoologice sau in libertate. Dintre acestea, pisicile, in special cele care circula libere in comunitatile rurale, par sa fie cel mai frecvent afectate si in acelasi timp sunt considerate si unul din principalele rezervoare de virus variolic bovin pentru alte specii, inclusiv pentru om, dar in mod deosebit pentru bovine (8, 36).

Nu este inca definitiv stabilit daca agentul etiologic al variolei felinelor este un orthopoxvirus distinct si specific acestora, dar inrudit indeaproape cu virusul Cowpox sau este chiar virusul Cowpox. In orice caz, in ultimul raport al ICTV (59) nu a fost inclus nici un virus variolic specific felinelor, dar se mentioneaza felinele, printre animalele receptive la virusul variolei bovine.

In prezent, se pare ca rozatoarele sunt principalul rezervor natural pentru virusul variolei bovine, felinele imbolnavindu-se in special prin consumul rozatoarelor infectate (21).

De obicei incidenta este scazuta, rezumandu-se la cazuri izolate sau mici endemii.

Au fost descrise doua forme clinice de variola la pisica: cutanata si respiratorie. Eruptia cutanata se observa initial sub forma de papule pe membre si pe cap, peribucal si periocular, dar dupa cateva zile apar si in alte regiuni corporale, mucoasele bucala si conjunctivala nu sunt exceptate. In cazul eruptiilor mai grave, leziunile papuloase, initial circulare si de consistenta ferma, cu diametrul de 2-5 mm, sufera in continuare un proces de pustulizare si apoi de crustizare cu evolutie spre vindecare sau, din contra, de ulcere sau de inflamare necrotico-purulenta, circumscrisa sau difuza.

Forma respiratorie este mult mai grava si se manifesta prin anorexie, febra, dispnee, conjunctivita, tuse si respiratie bucala, cu sfarsit letal in majoritatea cazurilor, in termen de mai putin de o saptamana. La autopsia pisicilor cu forma respiratorie, mucoasa laringiana, traheala si bronhiala apar hiperemiate, presarate cu petesii, uneori cu leziuni eruptive veziculoase si sunt acoperite cu o secretie fibrinoasa, spumoasa. Leziunea dominanta este de bromhopneumonie fibrinonecrotica acompaniata frecvent de pleurita si peritonita serofibrinoasa, cu acumularea de cantitati acceptabile de exsudat serofibrinos in cavitatile pleurale si peritoneale (53).

Histologic, in celulele epiteliale se pot evidentia usor incluzii intracitoplasmatice eozinifilice, de tip A. Aceleasi incluzii pot fi evidentiate si prin microscopie electronica.

In afara de cele doua metode de mai sus, diagnosticul de variola la feline mai poate fi pus si prin izolarea virusului pe culturi celulare de origine felina sau pe oua embrionate, ca si prin transmitere experimentala la soarece, sobolan sau iepure.

Nu exista mijloace specifice nici pentru tratament si nici pentru profilaxie. Se face un tratament simptomatic si de sustinere, iar antibioticele cu spectru larg se recomanda pentru a preveni agravarea bolii. Corticosteroizii sunt total contraindicati.

Tratamentul pisicilor bolnave se face in conditii de izolare, cu masuri corespunzatoare de prevenire a difuzarii virusului la alte specii de animale, feline, rozatoare, alte specii receptive, sau chiar la om, avand in vedere ca pisicile bolnave elimina virusul nu numai in timpul bolii ci si cateva saptamani in continuare, iar virusul inclus in crustele descuamate este deosebit de rezistent in mediul ambiant.

1.4. Variola camilelor

(Camelpox)

R. Moga Manzat

Camilele fac o forma grava de variola, de regula, generalizata pe tot corpul. Au un virus propriu, numit Camelpox virus, incadrat in familia Poxviridae, genul Orthopoxvirus, cu pronuntata specificitate de gazda. Boala este prezenta in Africa, India si unele tari din Orientul Mijlociu.

Sunt receptive camilele de toate varstele, dar tineretul intarcat este mai sensibil si face forme mai grave, uneori fatale. Formele grave sunt posibile insa si la camilele adulte. Localizarile de predilectie ale eruptiei sunt pe bot, pleoape, membre, gat si laturile corpului. Diagnosticul si tratamentul se fac la fel ca in variola bovinelor sau cailor. Imunoprofilaxia da rezultate discutabile.

1.5. Variola ovina

(Sheeppox)

R. Moga Manzat

Variola ovina este cea mai importanta dintre toate variolele animalelor, luand in considerare contagiozitatea, gravitatea si pierderile pe care le poate produce. Din fericire nu mai este prezenta in Europa, dar se mai intalneste inca in unele tari din Africa, Asia, Orientul Mijlociu si cateva foste republici sovietice. Aparitii sporadice se inregistreaza si in unele tari mediteraneene. Pierderile sunt reprezentate de mortalitatea ridicata, de pana la 40-50%, deprecierea lanii si a pieilor, slabire etc.

Agentul etiologic al variolei ovine, Sheepppox virus, face parte din fam. Poxviridae, genul Capripoxvirus si este asimilat ca specie distincta de virusul variolei caprelor (Goatpox virus), apartinand insa aceluiasi gen (59). Prezinta stricta specificitate de specie in infectia naturala, dar experimental infecteaza si alte specii, uneori inrudite.

Se cultiva pe oua embrionate sau pe culturi celulare, renale sau testiculare, de origine ovina.

Ovinele sunt sensibile si la virusul variolei caprine, cu care uneori fac forme clinice de boala chiar mai severe decat cu virusul propriu (36), in mediul ambiant virusul variolei ovine rezista in mod curent pana la 6 luni (56).

Se imbolnavesc oile de toate varstele, dar tineretul si oile din rasele mai perfectionate prezinta o receptivitate mai mare. Exista si unele rase de oi dintre cele care traiesc in Africa, putin receptive la variola.

La ovine, infectia se transmite cel mai usor pe cale respiratorie, oile inhaland virusul odata cu praful de cruste, dar se poate transmite si transcutanat, prin intermediul unor artropode. La inceputul unei epizootii, boala apare numai la cateva animale, care parcurg in decurs de aproximativ o luna toate fazele de evolutie ale bolii, pana in faza de decrustizare, cand elimina in mediul ambiant, odata cu crustele, o mare cantitate de virus, cu care se vor infecta alte oi care, in faza finala a eruptiei vor elimina si ele o noua cantitate de virus, cu care se va infecta o noua serie de oi, pana cand, in rastimp de 4-6 luni vor face variola, pe rand, toate animalele din turma. Fata de morbiditatea de aproape 100%, mortalitatea poate sa varieze intre 5 si 50%.

Tabloul clinic

Perioada de incubatie este de 5-12 zile, dupa care boala se manifesta fie prin forma obisnuita, tipica, numita si forma regulata a bolii, fie prin diverse forme atipice, mai mult sau mai putin grave.

Forma regulata debuteaza prin febra (41-42C), insotita de alterarea starii generale (abatere, anorexie, irumigatie, accelerarea marilor functiuni), catar al mucoaselor respiratorii si hiperestezie cutanata. Dupa 1-2 zile viremia inceteaza si, ca urmare, temperatura revine la normal si starea generala se amelioreaza, dar apare in schimb eruptia variolica, localizata mai ales in regiunile cutanate cu lana/par scurt (cap, gat, urechi, perianal si perivulvar, regiunile axiale) si cu producerea de secretii abundente conjunctivale si nazale. La unele animale eruptia se generalizeaza, cuprinzand si alte regiuni cutanate, precum si mucoasele aparente.

La ovine, faza de papula este foarte bine exprimata, leziunile avand aspect de noduli, cu diametrul de pana la 1 cm sau chiar mai mare. In schimb, faza de vezicula este mai stearsa, lasand uneori impresia ca se trece direct in faza de pustula, respectiv crusta.

Leziunile eruptive nu se gasesc simultan in aceleasi faze dar, pe masura ce majoritatea leziunilor intra in faza de pustulizare, starea generala se inrautateste din nou, reapare febra, cu catarul mucoaselor conjunctivala, respiratorie, bucala si genitala. Dupa alte 23 zile, cand se ajunge in faza de crusta si decrustizare, starea generala se amelioreaza din nou. Durata totala a bolii in forma tipica de evolutie a bolii este de 2030 de zile.

Uneori se inregistreaza forme atipice, benigne, cum sunt forma avortata si forma papuloasa. In forma avortata simptomele generale sunt mai sterse si eruptia cutanata mai discreta, iar in forma papuloasa exantemul variolic evolueaza numai pana in stadiul de papula, dupa care urmeaza crustizarea, decrustizarea si convalescenta.

Alteori se inregistreaza forme atipice maligne cum sunt forma confluenta, forma hemoragica si forma ascunsa. In forma confluenta leziunile apar pe tot corpul, conflueaza intre ele si dau focare purulente intinse, tulburari generale grave si inflamatii ale mucoaselor. La agravarea bolii contribuie infectiile secundare bacteriene. Forma hemoragica, numita si varsatul negru, se caracterizeaza prin tulburari generale grave, eruptie generalizata si leziuni hemoragice in piele, mucoase si viscere, congestii si edeme in piele si tesutul conjunctiv subcutanat, jetaj hemoragic, hematurie si melena. Forma ascunsa se caracterizeaza prin evolutie foarte grava, cu complicatii respiratorii si digestive, dar fara exantem variolic.

In toate formele evolutive, la oile gestante poate surveni avortul, dar daca infectia oii s-a produs intr-o faza timpurie a gestatiei, avortul va putea surveni tarziu, dupa vindecarea clinica a oii.

Tabloul morfopatologic

In afara de leziunile cutanate descrise la tabloul clinic, la necropsie se mai pot gasi leziuni de inflamatie catarala, hemoragica sau purulenta la nivelul mucoaselor capului, respiratorii si digestive, uneori cu prezenta de noduli variolici si ulcere. Nodulii variolici cu aspect tumoral, translucizi sau necrotici se pot gasi in pulmoni si, mai putin, in ficat, splina, rinichi. In tesutul conjunctiv subcutanat se gasesc infiltratii serosangvinolente, cu aspect gelatinos. In formele complicate se gasesc infiltratii purulente sau difteroide, necroze si focare metastatice in diverse organe. La avortoni se gasesc noduli variolici pe piele si in organele interne.

Diagnostic

In zonele endemice de variola ovina, diagnosticul poate fi stabilit pe baza examenului clinic si morfopatologic, care sunt de obicei caracteristice. Diagnosticul diferential vizeaza ectima contagioasa, in care leziunile au alt aspect si sunt localizate de predilectie peribucal, scabia, care este afebrila si pruriginoasa si boala limbii albastre, in care lipseste exantemul varioloid.

La nevoie, examenul histologic al leziunilor eruptive, cu evidentierea intracitoplasmatica a incluziilor oxifile, poate fi de mare utilitate in precizarea diagnosticului. Si microscopia electronica poate servi pentru evidentierea virusului in materialul patologic, evident ca fara a se putea preciza si specia de virus evidentiat. Este posibila si izolarea virusului pe culturi celulare, diverse linii de origine ovina, bovina sau caprina, cu identificarea lui prin reactia de imunofluorescenta, seroneutralizare sau seroprecipitare in gel de agar (56). La ovinele trecute prin boala se pot evidentia, un timp indelungat, anticorpi circulanti in sange, care pot fi identificati prin testul de seroprecipitare in gel de agar, dar care reactioneaza si incrucisat, fata de un antigen preparat din virusul ectimei contagioase a oilor si caprelor (Orf virus).

Tratament

Nu exista un tratament specific, si nici nu ar fi necesar, in formele obisnuite de boala. In formele eruptive grave, un tratament general cu antibiotice si local cu antiseptice, poate diminua actiunea infectiilor secundare.

Profilaxie si combatere

Variola ovina este o boala grava, inscrisa in legislatia veterinara a tuturor tarilor ca obligatoriu declarabila si carantinabila. Oficiul International al Epizootiilor a inscris aceasta boala, printre cele mai periculoase 16 boli cuprinse in lista A pentru care Codul zoo-sanitar International prevede masuri speciale privind importul de ovine vii receptive si de produse ale acestora. Legislatia veterinara din tara noastra este, de asemenea, foarte drastica in privinta variolei ovine, avand in vedere ca Romania este indemna de variola ovina din anul 1957. Legea Sanitara Veterinara din tara noastra inscrie variola ovina printre bolile obligatorii imediat declarabile si supuse masurilor de carantina de gradul I. Romania nu importa ovine si caprine sau produse ale acestora, din tari care nu au statut de tara libera de variola ovina, recunoscut de O.I.E. Animalele aflate in perioada de carantina profilactica, dupa import, se supravegheaza clinic si, in caz de suspiciune, se solicita examene de confirmare, in care scop I.D.S.A. trebuie sa dispuna permanent de reagentii necesari testelor de laborator. In cazul ca diagnosticul se confirma, combaterea se va face sub conducerea organelor sanitare veterinare tutelare, prin masuri radicale (stamping out).

In tarile cu variola ovina endemica, nu se pot aplica masuri radicale, astfel ca atat in profilaxie cat si in combatere se folosesc masuri imunoprofilactice. Comparativ cu vaccinurile mai vechi, care dadeau frecvent accidente postvaccinale, astazi se utilizeaza vaccinuri calitativ superioare, inactivate sau atenuate, care sunt bine tolerate de organism si confera imunitate de lunga durata, ultimele chiar de doi ani (56). Cu titlu experimental se utilizeaza astazi si unele vaccinuri preparate dupa metodologii mai moderne, de recombinare genetica sau vaccinuri subunitare.

Combaterea bolii in tarile contaminate se face, in esenta, prin carantinizarea focarelor, in scopul limitarii raspandirii bolii, izolarea si tratarea ovinelor bolnave, cu forme regulate si sacrificarea celor cu forme grave, vaccinarea de necesitate a animalelor sanatoase, imbunatatirea conditiilor de intretinere, igiena, dezinfectia spatiilor, a lanii si pieilor etc.

1.6. Variola caprelor

(Goatpox)

R. Moga Manzat

Variola caprelor este cel mai frecvent intalnita in tarile riverane Marii Mediterane, din sudul Europei si nordul Africii, dar si in alte regiuni, ca India, Malaezia si altele. In general, variola caprina este prezenta in tarile cu efective mai mari de capre, din regiuni mai secetoase.

Variola caprina este produsa de un virus specific, Goatpox virus, respectiv virusul variolei caprelor, care este incadrat ca o specie distincta de virusul variolei ovine, dar in acelasi gen cu acesta: genul Capripoxvirus. Se pare ca, in conditii naturale, in afara de capre nu afecteaza si alte specii de animale, cu exceptia ovinelor.

Variola caprina se aseamana mult cu variola ovina, dar exista si unele deosebiri.

Spre deosebire de variola ovina, variola caprina prezinta o mai redusa contagiozitate, are caracter endemic, iar evolutia clinica este mai putin severa, cu pierderi mai mici (55).

Localizarea leziunilor la caprele adulte se rezuma de obicei la tegumentul mamar, dar uneori cuprinde si regiunea ingvinala, fata interna a coapselor, perineul si pielea fetei, iar mortalitatea este redusa. La iezi, evolutia este mai grava, eruptia exantematoasa se generalizeaza adesea si poate fi insotita si de enantem bucal, nazal, conjunctival, digestiv si respirator. Letalitatea variaza intre 5 60% (29).

Caprele bolnave se izoleaza si se trateaza local cu unguente cu antibiotice sau antiseptice, menite sa favorizeze vindecarea in localizarea mamara in care, din cauza sensibilitatii, caprele evita mulsul si sunt predispuse la mamite de alta natura, prin retentie lactata.

In tarile cu variola caprina endemica se practica si imunoprofilaxia cu vaccinuri inactivate sau preparate din tulpini vii, modificate, care pot fi aplicate atat preventiv, in efective indemne, cat si de necesitate, la animalele sanatoase din focare de boala, imunitatea acestora instalandu-se numai dupa doua saptamani. In focarele de boala, in afara de imunoprofilaxie, se aplica si masurile antiepizootice generale obisnuite: izolarea si tratamentul animalelor bolnave, igiena spatiilor de cazare, mulsul regulat, dezinfectii si dezinsectii.

1.7. Variola porcilor

(Swinepox)

R. Moga Manzat

Este cunoscuta in toata lumea si destul de larg raspandita si in tara noastra, unde a fost semnalata inca in urma cu aproape un secol, de profesorul Poenaru. Produce pierderi mai importante in fermele cu sisteme de crestere intensiva, cu conditii precare de igiena, in care variola poate imbraca un caracter stationar, afectand serie dupa serie de purcei, pe masura intarcarii purceilor si formarii loturilor de tineret. Pierderile pe care le produce in asemenea situatii sunt greu de estimat, deoarece in efectivele cu variola mai evolueaza simultan, intotdeauna, si alte maladii infectioase, intre care mai frecvent salmoneloza, dizenteria si pneumonia enzootica, precum si unele parazitoze (paduchi, scabie, ascaridioza etc.), toate fiind consecinta unor deficiente de management si igiena a cresterii.

Agentul etiologic specific variolei porcine este reprezentat de singura specie a genului Suipoxvirus, apartinand familiei Poxviridae: virusul variolei suine (Swinepox virus). Dupa unele surse bibliografice, citate de House si House, in Disease of Swine (43), porcii se pot infecta si cu virusul vaccinal, dar forma clinica pe care o fac cu acest virus este mult mai usoara. Incidenta acestor infectii a devenit neglijabila, ca urmare a eradicarii variolei umane de pe Mapamond si a restrangerii consecutive a vaccinarilor la oameni cu virusul vaccinal.

Virusul variolei porcine se poate cultiva pe culturi celulare la care se adapteaza destul de bine, multiplicandu-se intens dupa mai multe pasaje, dar fara sa-si reduca patogenitatea pentru porc.

Transmiterea bolii intre porcine se poate face prin contact direct, pe cale transcutanata, poarta de intrare a virusului fiind reprezentata de leziunile cutanate accidentale, leziunile determinate de anumite afectiuni de natura infectioasa sau parazitara, foarte frecvent de microleziunile date de ectoparaziti sau insecte hematofage. Paduchii (Hematopinus suis) au in plus si rolul de vectori mecanici ai virusului. Asa se explica si corelatia evidenta in fermele de porcine dintre gradul de infestatie parazitara si gravitatea eruptiei variolice. Virusul variolei porcine nu se transmite in mod natural la celelalte animale domestice si nu este patogen pentru animalele de laborator.

Variola porcina este mai grava si mai frecventa la tineretul porcin, in primele 23 luni dupa intarcare, dar poate sa apara si mai timpuriu sau mai tarziu.

Are caracter tipic de endemie cu caracter stationar, fara tendinta de difuzare spre alte efective, in pofida remarcabilei rezistente pe care o are virusul, in mediul ambiant si fata de agentii fizici si chimici.

Tabloul clinic

Dupa o perioada de incubatie de 3-6 zile se inregistreaza o crestere moderata a temperaturii (41C), insotita de reducerea apetitului. Dupa alte 2-3 zile febra scade dar apare in schimb eruptia variolica, localizata in special pe abdomen, perineu, fata interna a membrelor, pielea capului, urechi, si numai rareori pe mucoase. La porcine, stadiul de vezicula este slab exprimat clinic, astfel ca de la stadiul de papula s-ar parea ca se trece direct in stadiul de pustula si apoi in cel de crusta. Papulele au diametrul de 5-7 mm, in centrul lor formandu-se veziculo-pustulele, usor ombilicate. Din cauza eritrodiapedezei, crustele au uneori culoarea bruna. Dupa depigmentare raman mici pete depigmentate, care cu timpul dispar. Pe unul si acelasi animal se pot gasi simultan toate stadiile de evolutie ale eruptiei variolice. Durata totala a evolutiei clinice in formele obisnuite de boala este de 3-4 saptamani. Uneori, evolutia bolii este mai grava, cu generalizarea eruptiei pe tot corpul, cu leziuni confluente sau hemoragice, cu enantem pe mucoasele aparente si cu complicatii grave, dintre care mai frecvente sunt infectiile secundare salmonelice, pasteurelice sau piobacilare. In alte cazuri, din contra, evolutia bolii este foarte discreta, iar vindecarea completa survine in doar cateva zile. Evolutia clinica a bolii este mult influentata de starea de intretinere si sanitara a efectivului. In functie de incidenta formelor clinice predominante, prevalenta bolii poate fi foarte redusa (25%) sau foarte ridicata, cand mortalitatea poate atinge 40-50%.

Diagnostic

De obicei, aspectul clinic al variolei porcine este suficient de caracteristic pentru a permite diagnosticul de rutina, fara alte examene complementare. Daca totusi exista unele dubii, diagnosticul diferential va trebui facut fata de dermatitele varioliforme din formele subacute si cronice de salmoneloza sau pesta, fata de epidermita exsudativa a porcului, pityriasis rosea, bolile veziculoase (boala veziculoasa si exantemul veziculos al porcului, stomatita veziculoasa, febra aftoasa) si ectoparazitozele porcului.

Confirmarea diagnosticului se poate face prin mai multe procedee de laborator. Cel mai usor se realizeaza prin examen histologic, evidentiind incluziile eozinofile intracitoplasmatice in celulele proliferate din stratul epitelial spinos, de la nivelul papulelor. In acelasi timp se pot observa celule cu degenerare balonizanta la nivelul citoplasmei si o clarificare centrala a nucleilor. Aspectul histologic al leziunilor este considerat patognomonic pentru variola porcina si lipseste in celelalte afectiuni.

Confirmarea diagnosticului se mai poate face prin microscopie electronica sau prin imunofluorescenta (43). Identificarea virusului prin seroneutralizare pe culturi celulare este mai anevoioasa, pentru ca necesita 4-6 pasaje prealabile ale virusului pe culturi celulare primare (renale de purcel), pentru adaptare si obtinere a efectului citopatic, precum si ser specific de referinta. Este posibil si diagnosticul serologic, dupa cel putin doua saptamani de evolutie a bolii, prin imunodifuzie in gel de agar ori prin contra-electroforeza, in care caz sunt necesare antigene de referinta, dar absenta anticorpilor circulanti este mai putin concludenta, deoarece imunitatea dobandita postinfectios este predominant mediata celular, nu umoral (43).

Tratament

Nu exista un tratament specific, dar administrarea unor antibiotice cu spectru larg in furaje sau in apa poate sa contribuie la reducerea pierderilor, in focarele grave de boala, prin combaterea infectiilor secundare.

Profilaxie si combatere

Profilaxia bolii se realizeaza prin evitarea introducerii in efectivele indemne a unor porcine provenite din focare de variola. Nu au fost realizate vaccinuri comercializabile. Imunoprofilaxia variolei porcine, in focare de boala, este posibila prin badijonarea unei zone, in prealabil scarificate, de pe fata externa a urechii sau fata interna a coapsei, cu o suspensie in ser fiziologic glicerinat 50% a unui triturat de cruste variolice, aseptizat cu antibiotice. Metoda, care nu este o vaccinare ci o virulizare, da rezultate din punct de vedere imunologic, dar implica unele riscuri epidemiologice, din care cauza nu poate fi considerata ca recomandabila. Profilaxia si combaterea bolii numai prin masuri generale este preferabila. Asigurarea unor conditii optime de zooigiena si alimentatie este de cea mai mare importanta. Daca in efectiv coexista si alte maladii, este necesar sa fie luate masurile adecvate pentru combaterea acestora. Sunt necesare dezinfectii, dezinsectii si deparazitari frecvente. Distrugerea acarienilor este indispensabila in programul masurilor de combatere.

1.8. Variola aviara

(Avipox)

R. Moga Manzat

Variola aviara, larg cunoscuta si sub numele de difterovariola aviara, este o boala infectioasa si contagioasa, cu evolutie endemica, intalnita la mai multe specii de pasari domestice si salbatice, caracterizata prin eruptie exantematoasa variolica, cu aspect de noduli pe piele si enantem variolic cu aspect difteroid, localizat mai ales pe mucoasele capului.

Istoric

Variola aviara este cunoscuta de foarte multa vreme, dar natura virotica a agentului etiologic a fost stabilita numai in 1902, de Marx si Sticker. Identitatea dintre forma variolica si cea difteroida a fost stabilita in anul 1908, de catre Cornwarth.

In tara noastra au fost intreprinse de-a lungul timpului numeroase si valoroase cercetari privind variola aviara la diverse specii de pasari, in mod deosebit asupra imunoprofilaxiei bolii, dintre care cele facute de Sava si col. (39), Ghergariu si col. (14, 15), Pascu si col. (31), Suhaci si col. (45, 47, 48, 49), Surdan si col. (50), Ursache si Pinculescu (58), Carol-Dumitriu si col. (7), Danalache si col. (10) reprezinta doar cateva dintre contributiile aduse de cercetatorii romani.

Raspandire si importanta

Variola aviara continua sa fie una dintre cele mai raspandite boli infectioase ale pasarilor, dar mai raspandita in Africa si Asia decat in Europa si America, unde frecventa focarelor de boala la animalele domestice a cunoscut o oarecare reducere, in principal ca urmare a aplicarii masurilor imunoprofilactice, deosebit de eficace. Unele tari, ca Norvegia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Belgia si Spania, sunt indemne de variola aviara.

Etiologie

Au fost identificate pana in prezent 9 tipuri de virusuri variolice aviare (VVA), asimilate ca specii ale genului Avipoxvirus, care afecteaza peste 60 de specii de pasari. Specia tip a genului este virusul difterovariolei aviare galinar (Fowlpox virus), alaturi de care sunt recunoscute ca specii distincte, virusurile variolei: porumbeilor, curcilor, canarilor, prepelitelor, graurilor, vrabiilor, yunco si psitacidelor (59). Intre acestea nu exista deosebiri morfologice si numai foarte slabe deosebiri de compozitie chimica, dar se deosebesc antigenic, imunologic si in ceea ce priveste spectrul de patogenitate, desi unele inrudiri exista si in acest sens. Prin analiza ADN au fost notate si unele diferente in profilul genomic al unor specii de virusuri variolice aviare. Cea mai bine cunoscuta si mai demult stabilita este inrudirea antigenica dintre virusul variolic galinar, columbar si de curca si in mod deosebit intre ultimele doua (48). Observatia sta la baza prepararii vaccinurilor pentru cele trei specii de pasari cu tulpini heteroloage: vaccinarea gainilor cu virus columbar, a porumbeilor cu virus de curca si a curcilor cu virus galinar sau columbar. Intre diversele specii ale genului Avipoxvirus exista deci diverse grade de inrudire, dar si de diferentiere antigenica, inca insuficient precizate (48). Cu toate ca virusurile de curca si de porumbel sunt mai apropiate antigenic intre ele decat fata de virusul galinar, imunitatea incrucisata pe care si-o confera nu este simetrica, in sensul ca porumbelul se imunizeaza puternic cu virusul de curca, dar curca numai partial cu virusul columbar (45). VVA au dimensiuni de 265/354 nm si structura asemanatoare virusurilor patogene pentru mamifere. Se cultiva usor pe membrana corioalantoida a embrionilor de gaina, in varsta de 9-12 zile. Dupa 5-7 zile de incubatie la 37C, in cazurile pozitive se constata ingrosarea membranei corioalantoide, sub forma de focare sau difuz, cu prezenta de corpusculi elementari Borrel si incluzii Bollinger, evidentiabile prin metoda Giemsa prelungita sau prin metoda tricromica. Se cultiva usor si pe fibroblaste de embrioni de gaina sau de rata si pe culturi de celule renale sau dermice de embrioni de gaina, pe care pot produce efect citopatic, dupa cateva pasaje de adaptare.

In stare uscata, VVA are o rezistenta, fata de factorii fizici si chimici, chiar mai mare decat celelalte virusuri variolice. Rezista 15-30 min. la 80C dar, in stare umeda, o suspensie virala este inactivata in 8 min. la 60C si in mai putin de 5 min. la 100C. In nodulii umectati rezista mai mult: 90 min. la 60C si pana la 14 zile la 38C. La temperatura camerei, in praful de cruste rezista pana la 15 luni. La temperaturi scazute sau prin liofilizare ramane viabil cativa ani. Este distrus de razele ultraviolete in 20 min., de alcoolul etilic in 10 min., de fenol 3% in 30 min. si de hidroxidul de sodiu 2% in 10 min. Formolul 0,1% nu il distruge in primele 9 zile de contact.

Caractere epidemiologice

Variola a fost descrisa la peste 60 specii de pasari domestice si salbatice, de curte si de agrement, apartinand la 20 de familii diferite. Dintre acestea, mai frecvent este semnalata la gaini, curci, fazani, porumbei, bibilici, prepelite, canari, pauni si vrabii. Palmipedele sunt putin receptive. Pierderile economice cele mai importante se inregistreaza la gaini. Sunt susceptibile pasarile de toate varstele, dar se poate spune ca tineretul este in general mai sensibil, desi boala nu apare de obicei la puii de gaina sub varsta de 1-2 luni. Starea de intretinere proasta a pasarilor si evolutia concomitenta a altor boli curente in efectiv maresc receptivitatea fata de variola aviara.

Fiecare specie de pasari este mai receptiva pentru un anumit tip (specie) de virus variolic si mai putin sau deloc fata de altele. In mod natural, virusul galinar este patogen pentru gaini, fazani, pauni, papagali, turturele s.a. dar nu si pentru curci, porumbei sau canari. Virusul de curca este patogen natural pentru curca si numai experimental pentru porumbei si gaini. Virusul columbar este patogen in mod natural pentru porumbei dar, experimental, produce leziuni localizate si la curci si gaini. La fel, virusul de canar infecteaza natural canarii, dar experimental si curcile, gainile, prepelitele, porumbeii.

Virusurile galinar, de curca si columbar sunt mai apropiate antigenic intre ele, decat fata de alte virusuri variolice aviare (in special primele doua) si dau in masura mai mare imunitate incrucisata intre ele, decat fata de celelalte virusuri.

Surse de infectie primara in variola aviara pot fi pasarile bolnave care, in faza febrila, elimina virusul prin toate secretiile si excretiile, dar o importanta mai mare au pasarile aflate in faza eruptiva cand, prin crustele cutanate descuamate si falsele membrane desprinse de pe mucoase elimina cantitati mari de virus, capabil sa reziste un timp indelungat in mediul ambiant.

Deoarece la difuzarea bolii contribuie, atat pasarile domestice cat si cele salbatice si doar unele artropode, variola aviara trebuie incadrata in grupa bolilor cu focalitate naturala, greu de eradicat.

Cadavrele pasarilor moarte de variola aviara sunt, de asemenea, sursa de infectie primara. Adaposturile, padocurile, furajele, apele, ustensilele sau penele contaminate pot fi tot atatea surse de infectie secundare, dar importante datorita rezistentei virusului ajuns in/pe aceste medii.

Dinamica epizootica este influentata de sistemul de crestere si starea de intretinere a pasarilor. In sistemul gospodaresc sau semiintensiv boala apare mai frecvent si se manifesta mai grav in sezoanele umede si reci, cu tendinta de trenare mai multi ani la rand in aceeasi localitate. In cresterea industriala, aparitia bolii este mai putin influentata de sezon si are caracter enzootic. Dependent de presiunea cu care actioneaza factorii favorizanti mentionati, pierderile prin mortalitate pot varia intre 35% in unele efective si 3050% in alte efective. Morbiditatea este intotdeauna cu mult mai mare decat mortalitatea. Mortalitatea este mare in forma difteroida si redusa in forma exclusiv variolica.

Patogeneza

Virusul variolei aviare poate patrunde in organism prin mucoasa digestiva, respiratorie sau prin piele, pe la nivelul solutiilor de continuitate sau prin intermediul insectelor hematofage. Patogeneza se aseamana cu cea de la mamifere, dar exista si unele particularitati, mai ales in ce priveste histogeneza leziunilor. In variola aviara nodulii cutanati au aspect de papiloame dure, din cauza ca in faza de papula se produce o proliferare foarte intensa a celulelor epiteliale, cu cornificarea ectoplasmei, care impiedica necroza de colicvatie totala, iar fazele de vezicula si pustula nu sunt sesizabile macroscopic. In schimb, la nivelul mucoaselor, dupa faza de papula se produce degenerarea balonizanta a celulelor hiperplaziate, cu formarea de vezicule microscopice ce se infecteaza cu flora banala si determina inflamatia fibrino-necrotica sub forma de focare. Membranele difteroide contin detritusuri celulare, bacterii si fibrina, sunt greu detasabile, iar prin grosimea si intinderea lor produc jena in prehensiune si deglutitie. Trecerea prin boala este urmata de o imunitate puternica, de lunga durata, dar si de starea de portaj.

Tabloul clinic

Variola aviara debuteaza clinic, dupa o perioada de incubatie de 3 10 zile, cu febra, abatere, inapetenta si scaderea drastica a ouatului. In functie de localizarea eruptiei secundare se pot distinge:

         forma variolica, cu localizare exclusiv cutanata;

         forma difteroida, cu localizare exclusiv pe mucoase si

         forma mixta, cea mai frecventa, cu localizare concomitenta a leziunilor pe piele si pe mucoase.

Forma difteroida, care este mult mai grava decat forma variolica, se intalneste mai frecvent la tineret, evolueaza acut sau subacut si poate produce mortalitate insemnata. Papulele variolice de pe mucoase mici focare galbui, proeminente trec de obicei neobservate, la examenul clinic surprinzandu-se doar focarele difteroide, sub forma de false membrane groase abundente, de culoare galben cenusiu, cu miros fetid, aderente de tesuturile subiacente care, prin desprindere fortata lasa ulcere sangerande. Extinderea pseudomembranelor poate fi redusa, de numai cativa milimetrii patrati sau, din contra, sa acopere o mare parte din suprafata mucoasei bucale. Inflamatia difteroida poate cuprinde si mucoasa faringiana, laringiana, esofagiana, traheala, sinusala, nazala, palatina si foarte frecvent, mucoasa conjunctivala.

Pasarile bolnave au dificultati in prehensiune si deglutitie sau respiratie. Acumularea de depozite difteroide in sinusurile periorbitale, canalele lacrimale si cavitatile nazale, duce la deformari ale capului pasarii. In localizarea conjunctivala apare o conjunctivita seroasa, apoi mucopurulenta care determina lipirea pleoapelor, cu acumularea in sacii conjunctivali a unei mase cazeoase abundente, care exercita o compresiune asupra globilor oculari. Daca sunt indepartate, masele cazeoase se refac rapid. Nu rareori este afectat si globul ocular, ajungandu-se la keratita, ulcere corneene si chiar la panoftalmie.

Forma variolica, la galinacee, se caracterizeaza prin aparitia de noduli duri, cu aspect cornos, pe pielea capului, mai ales pe creasta, barbite, pleoape, urechiuse si numai foarte rar, la pui, pe membre, gat sau in jurul orificiului cloacal. De regula eruptia variolica nu se instaleaza in regiunile cutanate acoperite de pene.

La porumbei, nodulii se localizeaza mai frecvent periorbital, la comisurile ciocului si pe membre.

Nodulii au suprafata crustoasa si in rastimp de 34 saptamani se usuca si cad, aproximativ in ordinea in care s-au format. In forma variolica starea generala este alterata numai daca se produc eruptii grave, pe suprafete cutanate intinse. In forma variolica mortalitatea este foarte redusa.

Forma mixta, numita si forma difterovariolica, este cea mai frecventa si se caracterizeaza prin asocierea formei variolice cu cea difteroida. Este aproximativ la fel de grava ca forma difteroida.

Tabloul morfopatologic

Cadavrele pasarilor moarte din cauza variolei aviare sunt de regula slabe si anemice. In afara de modificarile sesizate la examenul clinic se mai pot gasi leziuni difteroide pe mucoasa respiratorie, pe laringe (uneori limitate la nivelul fantei laringiene, pe care o obstrueaza), trahee, bronhii sau la nivelul mucoasei digestive, pe mucoasa intestinala sau ingluviala. Procesul inflamator poate fi prezent si in sinusuri, in special in cele infraorbitale. Pot fi prezente si distrofii cardiohepatorenale.

Diagnostic

Diagnosticul de variola aviara este usor de pus intr-un efectiv mare, in care apar si forme variolice sau mixte, care au un aspect clinic concludent. In lipsa acestora insa, forma difteroida poate fi confundata cu boli ca: micoplasmoza respiratorie, avitaminoza A, laringotraheita infectioasa, coriza infectioasa, candidoza si trichomonoza, ultimele doua la porumbei. Se va avea in vedere, pentru diferentiere, sediul de predilectie al leziunilor de pe mucoase, in fiecare din aceste afectiuni, care poate fi concludent. In difterovariola aviara sediu predilect al leziunilor este mucoasa bucala, in timp ce in micoplasmoza, laringotraheita infectioasa si coriza contagioasa localizarile predilecte ale leziunilor sunt pe mucoasele: esofagiana, laringotraheala si respectiv sinusala. In trichomonoza si candidoza la porumbei, examinarea microscopica a unui frotiu nativ poate fi edificatoare, prin evidentierea microscopica a agentului etiologic.

Pentru stabilirea unui diagnostic cert, necesar mai ales cand se suspicioneaza asocierea a doua entitati morbide, se poate face, fie un examen histopatologic, cu evidentierea corpusculilor elementari si a incluziilor specifice intracitoplasmatice, fie izolarea virusului pe oua embrionate, din triturate de tesuturi lezionate, aseptizate cu antibiotice.

Pentru izolarea virusului pe oua embrionate, se inoculeaza materialul patologic pe membrana corioalantoida a embrionilor in varsta de 912 zile, proveniti dintr-o ferma indemna de variola aviara. Leziunile caracteristice, nodulare sau difuze, sunt evidente dupa 57 zile de la inoculare. Izolarea pe culturi celulare nu se obisnuieste, fiind dificila si greu de demonstrat, deoarece nu toate tulpinile de virus produc efect citopatic de la primul pasaj.

O metoda mai simpla de confirmare a diagnosticului consta din transmiterea experimentala a bolii la pui receptivi, preferabil din aceeasi specie, prin badijonarea dermului in prealabil scarificat sau deplumat, cu triturat de leziuni suspecte, aseptizat cu antibiotice. Se reproduce astfel o leziune locala de dermatita sau foliculita variolica, in 57 zile.

Testele serologice, de seroprotectie, seroneutralizare, imunofluorescenta, ELISA, PCR si altele pot fi utilizate si in scop de diagnostic (sau pentru controlul statusului imunologic) considerat ca cert, deoarece prezenta anticorpilor in sange are o durata mai scurta decat imunitatea mediata celular.

Tratament

Nu exista un tratament specific dar, daca evolutia clinica este grava si pierderile sunt considerabile, se poate aplica un tratament colectiv in apa sau in furaje, cu antibiotice cu spectru larg, la tot efectivul, pentru a diminua ponderea infectiilor secundare. Pasarile cu forme difteroide sau mixte se trateaza individual, prin indepartarea membranelor difteroide si badijonarea eroziunilor ramase, fie cu tinctura de iod glicerinata sau guaiacolata 50%, fie cu pomezi cu antibiotice.

Profilaxie si combatere

Profilaxia generala se realizeaza prin achizitionarea de pasari numai din ferme indemne de variola aviara, carantina profilactica pentru pasarile nouachizitionate, evitarea contactului cu pasari din alte efective sau cu pasarile salbatice, dezinfectii riguroase dupa fiecare depopulare, reguli de filtru sanitar etc.

Astazi, pentru profilaxia specifica a variolelor aviare se folosesc trei tipuri de vaccinuri liofilizate, constituite din suspensii de triturate de membrane corioalantoidiene (MCA) de la embrioni de gaina sau din culturi de fibroblaste de embrioni de gaina, pe care au fost cultivate tulpini vaccinale de virusuri variolice aviare. Acestea confera o imunitate cel putin de doua ori mai puternica si de mai lunga durata decat vaccinurile inactivate, preparate din aceleasi tulpini (67).

Vaccinarea pasarilor contra variolei s-a facut la noi inca din primele decenii ale secolului trecut, cu vaccinuri preparate din triturate de piele de pasare infectate experimental, dar primele vaccinuri preparate pe oua embrionate, dupa un protocol prea putin diferit de cel utilizat si in prezent, au fost realizate inca din 1955-1960, de Suhaci, Ursache, Surdan, Tomescu si altii (48).

1. Vaccinuri antivariolice pentru gaini, curci si fazani, preparate din tulpini de virus de origine columbara, cultivate pe MCA a embrionilor de gaina (DI-Col, Avipox-Col). Sunt tulpini neatenuate, care produc variola porumbeilor, dar care sunt practic nepatogene pentru gaini si curci, la care pot fi administrate la orice varsta.

Se utilizeaza ca vaccinare de pregatire, la gaini si fazani, in vederea vaccinarii, dupa 30 de zile, cu o tulpina de origine galinara, intrucat aceste tulpini, heteroloage, de origine columbara, sunt mai bine suportate de pasari, la prima vaccinare, decat cele homoloage (de origine galinara, pentru gaini). Se aplica individual, obisnuit prin metoda Stik, care consta in perforarea membranei cutanate brahiale, respectiv a pliului pielii ce se formeaza la nivelul unghiului humeroradiocubital cand se intinde aripa, cu ajutorul unui vaccinator de constructie speciala: doua ace similare celor pentru masina de cusut, nr. 4 fixate intr-un suport comun (wing web method). Vaccinatorul este introdus in prealabil in vaccinul resuspendat in diluantul ce insoteste flaconul de vaccin liofilizat, corespunzator numarului de doze inscris pe eticheta. Doza vaccinala este de 0,01 ml suspensie vaccinala. La curci vaccinarea se face prin badijonarea unei portiuni a pielii sau gambei, in prealabil deplumate. Dupa 810zile de la vaccinare prin metoda Stik apar la locul de inoculare doi mici noduli. Se pot administra mai ales la curci si prin metoda badijonarii cu vaccin a regiunii antero-externe a gambei, in prealabil deplumate. Virusul va patrunde pe la nivelul foliculilor plumiferi denudati prin smulgerea catorva pene. Daca vaccinarea s-a facut cu succes, la locul badijonarii va apare, dupa 8-10 zile, o foliculita variolica. Daca mai mult de 30% din pasari nu prezinta la controlul facut dupa 10 zile de la vaccinare reactia locala postvaccinala, se impune revaccinarea efectivului. La curci se poate aplica vaccine si prin metoda Stick, avand ca loc de electie tegumentul coapsei. Imunizarea contra variolei aviare consta din vaccinarea puicutelor in varsta de 810 saptamani, respectiv cu 12 luni inainte de inceperea ouatului, cu vaccin antivariolic de origine columbara, urmata dupa 30 de zile de o vaccinare de intarire, cu vaccin antivariolic de origine galinara. In situatii de necesitate, varsta primei vaccinari poate fi coborata pana la 45 de zile.

2. Vaccinuri antivariolice pentru gaini, curci si fazani, preparate din tulpini de virus variolic de origine galinara practic neatenuate, cultivate pe MCA a embrionilor de gaina (DI-GAL, Avipox-Gal). Acestea se utilizeaza preventiv sau de necesitate, pentru vaccinarea de rapel facuta dupa 30 de zile de la vaccinarea cu un vaccin de origine columbara, dar nu mai tarziu decat cu 4 saptamani inainte de inceperea ouatului. Varsta minima la care poate fi coborata vaccinarea de rapel cu vaccinurile de origine galinara, in situatiile de necesitate, este de 2,5 luni. Modul de administrare al acestor vaccinuri nu difera de cel utilizat in cazul vaccinurilor de origine columbara: metoda Stik pentru gaini sau fazani si prin badijonarea pielii deplumate, pentru curci. Nu se justifica contraindicatia utilizarii antibioticelor cu spectru larg in focarele de variola aviara in intervalul imediat premergator si urmator vaccinarii antivariolice, recomandat de unele firme producatoare de vaccinuri. Este posibila si vaccinarea simultana, contra variolei aviare si bolii de Newcastle, cu un vaccin mixt, obtinut prin cultivarea celor doua virusuri separat, sau in amestec, pe aceleasi oua embrionate (46, 47).

3. Vaccinuri antivariolice pentru porumbei, preparate din tulpini de virus al variolei curcilor (ColumboDIV, Romporpox). Cele utilizate in tara noastra, ca si in multe alte tari, sunt constituite tot dintr-o suspensie liofilizata de membrane corioalantoidiene de embrioni de gaina, infectati cu virus variolic de curca, tulpina BP 54. Se poate utiliza atat preventiv cat si de necesitate, in efective de porumbei infectate. Nu exista contraindicatii de utilizare legate de varsta, rasa sau anotimp, dar se contraindica in efectivele in care evolueaza diverse boli virale, bacteriene, parazitare, sau carential-metabolice, pana la redresarea situatiei. Pastila liofilizata de vaccin se reconstituie in fiola de diluant, corespunzator dozajului flaconat si, in cazul vaccinurilor romanesti, se aplica prin badijonarea, cu un tampon de vata inmuiat in vaccin, a pielii de pe fata anteroexterna a gambei, in prealabil deplumata prin smulgerea a 1020 pene. Dupa 78 zile apare la locul de aplicare al vaccinului o foliculita variolica, ceea ce denota instalarea imunitatii si probeaza succesul vaccinarii, pentru o perioada de cel putin 8 luni (45, 48). Porumbeii fara reactie locala vor fi revaccinati la celalalt membru. In cazul altor vaccinuri se prefera metoda Stick si pentru porumbei (6).

Vaccinurile antivariolice aviare utilizate pe plan mondial, ca si metodele de vaccinare, sunt in general similare cu cele concepute in Romania cu mai bine de jumatate de veac in urma, cu exceptia faptului ca vaccinurile actuale sunt liofilizate, dar recomandarile privind programele de vaccinare sunt uneori diferite. Astfel, varsta de vaccinare la majoritatea vaccinurilor de origine galinara poate fi aleasa oricand intre 1-2 luni si 45 luni, dar nu mai tarziu de cu o luna inainte de inceperea ouatului. In schimb, vaccinurile obtinute din tulpini atenuate de origine galinara cultivate pe culturi celulare au fost utilizate cu succes incepand chiar de la varsta de o zi, impreuna cu vaccinul antiMarek. Tulpini de virus variolic aviar recombinat au permis imunizarea simultana a puilor contra variolei si gripei aviare (52) sau contra variolei aviare si bolii de Newcastle (51).

Calea orala de vaccinare, la varsta de o zi, a fost de asemenea experimentata de unii autori cu succes, dar nu si de altii (40).

Au fost create si vaccinuri bivalente, constituite din tulpini de origine galinara si columbara, pentru imunizarea puilor de gaina (6).

Pentru vaccinarea prepelitelor si canarilor au fost create in unele tari vaccinuri, din tulpini omoloage, atenuate (40, 66).

In general, literatura de specialitate recomanda vaccinarea contra variolei aviare in doua situatii:

1.    daca in unitatea avicola sau in localitatea respectiva a evoluat variola si la seria anterioara de pasari sau in anul anterior;

2.    daca la alte efective din apropiere sau cu care exista relatii de cooperare s-a diagnosticat variola aviara, ceea ce implica pericolul iminent de aparitie a bolii si in efectivul aflat sub control.

Variola aviara este inclusa in lista B a Oficiului International al Epizootiilor si face parte dintre bolile infectioase declarabile oficial si supuse masurilor de carantina de gradul III.

Pasarile cu forme grave, difteroide sau mixte, este mai economic sa fie sacrificate de necesitate. In unele situatii concrete este preferabila chiar sacrificarea de necesitate a intregului efectiv, ca de exemplu in efectivele de gaini ouatoare aflate spre sfarsitul perioadei de exploatare.

Tratament se poate face, la pasarile cu forme mai usoare difteroide sau mixte, individual, prin indepartarea pseudomembranelor accesibile si badijonarea eroziunilor ramase fie cu tinctura de iod glicerinata sau guaiacolata 50%, fie cu alte substante antiseptice sau cu pomezi cu antibiotice. Dar asemenea tratamente, care se pot face pe cazuri izolate sau in mici colectivitati, sunt de neconceput in marile colectivitati din fermele avicole. In acestea din urma, daca se apreciaza ca se justifica economic, se pot administra in furaje sau in apa antibiotice cu spectru larg, cu scopul diminuarii gravitatii leziunilor enantematoase. Tratamentul cu antibiotice, per os sau injectabil are efect paleativ si daca este asociat tratamentului individual local.

Deoarece difuzarea bolii in efectivele de pasari se face relativ lent, vaccinarea de necesitate a pasarilor sanatoase clinic, din efectivele imbolnavite, scurteaza durata de evolutie a focarului si diminua pierderile.

Boala se considera stinsa si carantina se ridica dupa 21 de zile de la ultimul caz de moarte, sacrificare sau vindecare si 14 zile de la vaccinarea de necesitate si dezinfectia finala.