Andrei Plesu - Sensul culturii in lumea contemporana

Andrei Plesu      -- Sensul culturii in lumea contemporana

Subiectul pe care l-am ales e atat de pretentios si de cuprinzator, incat nu pot spera sa-l acopar singur cum se cuvine. Pot spera doar sa rezolv lucrurile nu venind cu un raspuns, ci punand justa intrebare. S-ar putea ca aceasta sa fie conditia contemporana a oricarui intelectual, daca nu conditia intelectualului dintotdeauna: a formula intrebarile optime, in nadejdea ca buna lor formulare echivaleaza cu un raspuns. Vreau deci sa supun reflectiei dumneavoastra problema culturii in genere si a sensului culturii in epoca noastra. In sine, aceasta problema nu e o problema 'culturala', caci o data ce te socotesti 'om de cultura' intrebarea care se pune e cum sa traiesti cu o asemenea calitate, ce statut existential poti capata ca 'om de cultura', cum te vei misca in lumea ta ca purtator al acestei etichete. Ne vom intreba, cu alte cuvinte - pe urmele lui Montesquieu care, ca european, se mira, cu veacuri in urma, 'cum poate cineva sa fie persan' -, ne vom intreba, asadar, cum poate cineva sa fie om de cultura. Nu a ajuns cumva cultura sa fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat in viata zilnica?

Cum poate cineva sa fie om de cultura astazi?

Intrebarea pleaca, desigur, dintr-o insatisfactie latenta, din sentimentul ca e foarte greu, ca e, uneori, imposibil sa fii om de cultura, mai exact, ca din valorile culturii nu poti extrage suficiente forte, suficienta doctrina ca sa poti face fata onorabil situatiilor curente de viata si cu atat mai putin unor situatii limita.

Doua lucruri am putut constata - ca si dumneavoastra probabil - de-a lungul vremii: mai intai, se intampla ca, in situatiile-limita, cultura sa nu te ajute: treci printr-un moment greu si te trezesti ca tot ce ai citit nu poate sa-ti ofere nici o proptea, ca lecturile tale devin pura bibliografie, raft plin de carti fara nici o eficacitate existentiala: nu te poti sprijini pe nici un autor. Simti nevoia unei alte instante care sa te sustina; simti nevoia sa-ti extragi dintr-un alt domeniu chiar si energia de a continua sa faci cultura. Exista, prin urmare, o precaritate a culturii in fata situatiilor-limita. Cand am venit incoace, mi-am dat intalnire, in Gara de Nord, cu prietenii cu care am calatorit impreuna. O gara aglomerata e un loc foarte bun pentru a medita la problema culturii. Instinctul vital brut, urgenta imediatului sunt mai prezente acolo ca nicaieri. Intr-un asemenea loc, iti poti da foarte bine seama ce subreda e cultura, ce diafana - in sens prost - poate sa apara ea, in contrast cu vitalitatea gregara a unui peron plin, pe care se agita patetic, purtati de nevoi acute, sute de oameni cu ochii la ceas si la bagaje Sigur, te poti consola spunandu-ti ca, lipsita de orice sansa in imediat, cultura castiga batalii pe termen mai lung: ca ea are sanse absolute numai in perimetrul Absolutului; pana la urma insa aceasta consolare se dovedeste ea insasi descurajanta.

Al doilea lucru pe care - ca si dumneavoastra probabil - l-am constatat in timp e, poate, si mai grav: cultura nu presupune, in mod necesar, rigoare morala; din cultura nu se poate deduce un cod moral. Intalnim, de aceea, din pacate, nenumarati oameni de cultura admirabili prin cunostintele lor, dar pe care, omeneste vorbind, nu dai doi bani: e plina lumea de lepre cultivate, de carturari insalubri, de autoritati 'intelectuale' lipsite de orice autoritate morala. Daca asa stau lucrurile - si asa stau! - atunci cultura se face vinovata de a-ti da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, in orice conditii.

Ei bine, daca un sprijin concret nu e de asteptat de la cultura, dupa cum nu e de asteptat de la ea o dogma morala, care sunt atunci beneficiile ei, care ii e rostul? E o intrebare pe care mi-o pun necontenit, pe care - cu cativa prieteni - am intors-o pe toate partile - asa cum veti fi facut in repetate randuri si dumneavoastra. Odata, am discutat pe aceasta tema cu Constantin Noica. Am sa rezum, in continuare, opiniile lui, ingaduindu-mi sa ma distantez de ele acolo unde ma simt in stare; aceasta nu pentru ca imi pot permite sa polemizez cu Noica, ci pentru ca el reprezinta in asemenea masura cultura insasi, incat cineva care traieste o criza a culturii intra automat, la un moment dat, intr-o divergenta cu Constantin Noica.

Am intrebat deci: cum poate cineva sa fie om de cultura? Noica a avut urmatoarele raspunsuri. A zis asa: sunt cel putin patru motive pentru care merita sa faci cultura, pentru care cultura are dreptul a fi socotita o valoare suprema, singura pe care te poti sprijini intr-o viata de om:

1. Intai - spunea Noica - cultura este singura sursa certa a unei bucurii permanente. Daca exista un teritoriu al lumii in care poti cunoaste deplinatatea bucuriei, acest teritoriu nu poate fi decat cultura. Fireste, bucuria e altceva decat placerea; spre deosebire de aceasta din urma, ea poate prelua si tristetile omului, salvandu-le din perspectiva spiritului. Cultura salveaza totul prin comentariu. Pana si bucuriile senzoriale sunt bucurii in masura in care sfarsesc in contemplativitatea comentariului, trecand, astfel, intr-o conditie suprasenzoriala. Cultura e deci o satisfactie perpetua, fara riscuri, fara dezamagiri, o satisfactie pe care o poti avea fara sa depinzi de altii.

Doua obiectii se pot face acestei frumoase definitii: mai intai, bucuria culturii culmineaza, uneori, cu o obnubilanta euforie a culturii, iar aceasta euforie e periculoasa in masura in care te pune in disonanta cu imediatul, te face neatent la dramele proximitatii. Divagatia (sau evaziunea) culturala e unul din riscurile culturii prost practicate, e, nu o data, ridicolul si stridenta ei. Apoi, exista oameni care nu au 'organul' bucuriei, oameni structuralmente incapabili sa identifice sensul vietii cu experimentarea neintrerupta a bucuriei, si numai a ei. Nu e un lucru dovedit ca rostul omului e sa apara in scena, sa traga un zambet satisfacut si sa se retraga, apoi, multumit, in neantul din care a venit. Bucuria, bucuria pura si simpla, poate fi buna, poate fi dezirabila, dar nu e singurul continut de viata posibil si, in nici un caz, nu e neaparat cel mai nobil.

2. Cultura - spunea in continuare Noica - e adevarata forma de maturitate a spiritului. Ea scoate lumea din minoratul care o ameninta uneori, investind totul, prin simpla atingere, cu propria ei splendoare. Cultura e un fel de a raspunde de tot, un fel de a da socoteala de oameni, de imprejurari, de carti, de istorie, pe scurt, un fel de a aduce totul intr-o ordine mai inalta. Cultura trage totul in sus, salveaza - cu gratie - aparentele. Expresia asta - 'a salva aparentele' - a aparut in literatura platoniciana cu sensul de 'a gasi justificarea aparentelor'. In sine, aparentele par inconsistente si atunci, ca sa le 'salvezi', ca sa le faci sa persiste, sa-si dezvaluie rostul, trebuie sa le asezi intr-o ierarhie justificativa. Asta face cultura cu tot ce exista: ea nu lasa nimic in platitudinea in care se afla in mod obisnuit, ci muta totul intr-o geografie mai pura.

Nu cumva insa ea muta adesea lucrurile din firescul lor? Nu aduce ea in lume prea multa mediere?

3. Cultura mai este - spunea Noica mai departe - singurul loc in care libertatea e la ea acasa. Cultura e instanta funciarmente eliberatoare. Ea iti da toate dezlegarile. Dar - am vazut-o deja - inflatia aceasta a libertatii poate fi o capcana. Ea echivaleaza cu suspensia rigorii morale si, la limita, cu dezordinea etica. Ca si sanatatea biologica, libertatea nu e un 'in sine'; e o valoare relativa, un instrument care isi dovedeste indreptatirea numai prin scopul pe care e pus sa-l slujeasca. Libertatea se justifica prin orientarea ce i se da. Or, daca e adevarat ca prin cultura iesi de sub tot soiul de determinari stanjenitoare, reusind a te misca liber inlauntrul lumii tale de carti si de idei, nu e mai putin adevarat ca universul culturii - asigurand fastul libertatii - nu ii garanteaza buna orientare. Esti pus, cu alte cuvinte, in posesia unui magnific instrument, dar nu stii intotdeauna bine ce sa faci cu el.

4. In sfarsit, ultimul lucru pe care il spunea - in aceasta privinta - Noica si cu care nu putem fi decat de acord e ca disciplina culturii e o forma foarte eficienta de igiena a spiritului. Asa cum exista o igiena pentru corp, o 'spalare' elementara care tine de civilizatie, exista si o igiena pentru minte, care este cultura. Un om necultivat e un om nespalat, un om lipsit de conditia minimala a miscarii lui in social. Omul e dator sa treaca prin curatirea oferita de cultura, daca vrea sa-si onoreze umanitatea.

La aceste patru motivatii, Noica a adaugat, cu alt prilej, trei codicile. Mai e ceva - spunea el: cultura face sa primeze posibilul asupra realului. Nu esti multumit cu realul, plonjezi in posibil si intri in ordine. Se contureaza astfel tema culturii consolatoare si m-am mirat s-o vad formulata tocmai de Noica, fiindca atunci cand e vorba de filozofie, el nu suporta tonul si problematica consolarii. Ca si Hegel, Noica nu ingaduie speculativului sa alunece spre 'edificator'. Cultura o face insa si - de data aceasta - Noica pare sa vada in 'alunecarea' cu pricina o calitate. E drept ca multe personaje importante ale culturii europene au practicat cultura ca pe o forma de compensare. si ramane sa ne intrebam daca poti face bine un lucru pornind de la o insuficienta. Multi oameni de cultura ai Europei sunt oameni care au ales cultura dintr-o carenta vitala. E ceea ce Noica insusi numea odata 'cultura de tip esopic': indivizi cu un defect constitutiv sau altul se refugiaza intre carti, incapabili de traire deplina: rezulta o cultura resentimentara sau, in orice caz, o cultura de evaziune.

Inca ceva - continua Noica: cultura e singura zona a cunoasterii contemporane in care te poti baricada impotriva matematicilor care cuceresc totul. Cultura face posibila, inca, rezistenta la matematici. Matematicile sunt foarte bune, dar nu pot explica (si nici nu si-o propun) individualul. Or, cultura da socoteala de individual, iar pe linia aceasta ea poate furniza inca lumii moderne o 'mathesis' nematematica, o cunoastere nematematica.

Surprinzator este insa al treilea codicil al lui Noica: cultura e singurul teritoriu in cuprinsul caruia te poti baricada impotriva iubirii! Iubirea e o tema care te urmareste pretutindeni in viata; doar blindat in spatiul culturii poti avea aerul ca o eludezi, ca o poti uita. Exista, intr-adevar, forme de cultura care sufera de o anumita glacialitate. Cultura se poate face la temperaturi scazute, cu briciul unei minti reci, straine de orice patos. Exista un limfatism implicit al omului de cultura, o scadere de potential care-l face sa poata amana indefinit experientele esentiale ale vietii. De-aici si incapacitatea culturii de a statua o morala: o morala nu e posibila decat ca dedusa dintr-o experienta a iubirii, dintr-o angajare, din aderenta la un crez, la o doctrina, la un om, la un zeu.