Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


CONFLICTUL DINTRE CULTURI

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



CONFLICTUL DINTRE CULTURI

1. Raporturile dintre antropologie, psihologie si criminologie in abordarea acestei teme




In acest dramatic sfarsit de secol si de mileniu, cand „iarna vrajbei noastre” seamana ura si foc ucigator peste popoarele lumii, ceea ce socheaza pe aparatorii Legii este escaladarea fara precedent a violentei, a coruptiei, a starii de infractionalitate si a criminalitatii. Impulsurile si tendintele naturale si umane, reprimate timp de patru decenii, au navalit ca puhoaiele in albia unui rau, au defulat in limbaj psihanalitic. In lipsa unei culturi a libertatii si a unei culturi civice a democratiei, libertatea a fost confundata cu anarhia, iar trecerea la economia de piata cu dreptul nestingherit de a atenta la bunul public in obsesia sinucigasa a privatizarii si imbogatirii. Socul saraciei a lasat urme adanci in aspiratiile multora, iar perspectiva recuperarii rapide si facile a bunastarii a intunecat, de multe ori, orizontul judecatilor de valoare si cel comportamental.

Abordarea conflictelor culturale invita la reflectii si precizari preliminare. Intr-adevar, daca norma juridica are menirea de a preveni si sanctiona devierile de la normele sociale de comportament, recunoscute de intreaga societate si, ca atare, legiferate prin forta de coercitie a statului, normele culturale, in schimb, prin deschiderea lor spre un comportament ideal, deriva din totalitatea valorilor traite care isi pun pecetea asupra formatiei spirituale, actiunii sociale si a normelor de comportament care se inscriu in parametrii ordinii sociale.

In explicarea mecanismelor de formare a psihologiei si comportamentului deviant, ne-am ghidat dupa conceptia antropologica privind natura umana ca un proiect care se construieste, ca o sinteza a naturii sale bio-psiho-sociale. Conform acestei conceptii, omul nu poate fi definit printr-un principiu imanent, care ar constitui esenta lui metafizica, nici prin vreo facultate criminala innascuta sau printr-un instinct distructiv ce pot fi observate clinic, ci prin opera sa, prin sistemul activitatilor sale, bune sau rele, care lasa urme fericite sau nu in corpul social. In sprijinul afirmatiilor noastre, amintim observatiile marelui criminolog belgian Etienne de Greef si concluziile unei anchete intreprinse in orasul Boston de sotii Glueck, privind delincventa juvenila.

De Greef descoperea la nivelul mecanismelor oarbe instinctele de justitie si responsabilitate, atat la oamenii normali cat si la bolnavi. Sotii Glueck, dintr-un esantion de tineri defavorizati, traind in aceleasi conditii ecologice, au observat ca unii deveneau delincventi, altii nu. In acest al doilea caz, cauza ar fi fragilitatea biologica, pe langa o politica adecvata de prevenire si de educatie, iar in primul canalizarea acestor instincte umane spre formele vietii sociale. In ambele cazuri, valorile si normele culturale care dau individului sentimentul apartenentei la un grup primar sau social, identificare cu un sistem de valori pe care se bazeaza securitatea sa existentiala si orizontul sau teleologic, joaca un rol decis Conferind o deschidere reala spre posibilitatea autodepasirii in raport cu premisele umane ale existentei sale, cultura il ajuta pe om sa-si invinga resentimentele, frustratiile, ezitarile, impulsurile agresive si sa se inscrie pe fagasul normalitatii.

Daca psihologul si sociologul au nevoie, pentru investigarea faptelor sociale, de un aparat categorial riguros structurat, astfel de categorii sunt si mai necesare pentru descrierea criminologica a „conflictului dintre culturi”. In aceasta sinteza inefabila dintre rezultatele stiintelor juridice si culturologie, criminologia se afla in situatia fizicii subcuantice. Ea trebuie sa tina seama de modificarile care au loc, sub lupa cercetatorului, atat la fenomenul studiat: impactul diferitelor forme culturale asupra comportamentului, el insusi modificat in tipologia sa de schimbarile omului in secolul XX, cat si de transformarile vertiginoase din timpurile noastre ale instrumentului cunoasterii: formele si valorile culturale.

Fenomenul cultural actual cunoaste o lupta perpetua intre diferite forte conflictuale, care constituie magma incandescenta din care vor lua nastere noile forme ale sensibilitatii umane si, probabil, ale unui nou umanism: tensiunea cultura-civilizatie; hedonism-austeritate; stiinta-religie; arta-morala etc. Aceasta constiinta a crizei culturii contemporane se afla la originea multor premise teoretice ale cercetarii in criminologia nord-europeana: E. de Greff, J. Pinatel, A. Hesnard, B. Di Tullio. Desi paternitatea si dezvoltarea ulterioara a teoriei se afla dincolo de ocean la Thorsten Sellin in 1938, continuata de E. Sutherland, D. Matza, A. Cohen, D. Szabo, E. Richard, D. Ohlin masuratorile sociale ale fenomenului sunt tributare pragmatismului sociologic. Ele masoara dinamica faptelor, corelatiile dintre ele, repartitia dintre diferitele forme ale delincventei pe esantioane de subiecti infractori si pe harta criminalitatii.

In conditiile desfiintarii statelor nationale si ale atacului concentrat impotriva principiului nationalitatii, contradictiile culturale de azi capata dimensiuni dramatice. Cine le suporta si nu incearca sa le depaseasca isi creeaza, inevitabil, complexe de inferioritate. La capatul drumului se afla ura de sine. Socul cultural este intotdeauna ambivalent. Or, a face din ura de sine o valoare culturala inseamna a declansa in lume dezordinile si violentele, angoasa si panica. In conditiile secolului XX, cand instrumentalizarea ratiunii a facut din ratiune o metoda tehnica de amenajare a camerelor de gazare, Hirosima si Auschwitzul reprezinta transgresiunea umanului in domeniul patologicului. Zeificarea ratiunii si a stiintei in ultimele secole in Europa a facut din cultura un apendice ornamental al spiritualului, izgonind din sfera cunoasterii credinta si metafizica. Or, inca din secolul al XV-lea, Fr. Rabelais avertiza: „La science sans la conscience c’est la ruine de l’ ame”.

Plecand de la o abordare interdisciplinara a temei, am respins opozitia traditionala dintre factorii extrinseci, mezologici sau de mediu social si factorii intrinseci individuali in cercetarea raportului dintre conflictele culturale si patologiile sociale. In cadrul acestora din urma, in relatia dintre cei doi poli se poate construi o punte activa a intersubiectivitatii din valorile si normele comunicate pe diferite cai si mijloace.

Se stie ca factorii individuali nu pot ei singuri sa duca la intelegerea personalitatii delincventului si a actelor sale specifice. Pentru motivul ca nu exista factori exclusiv „individuali” si ca individul nu poate fi decat in situatie, pentru a intrebuinta terminologia existentialista a lui J.P. Sartre. Se poate spune chiar ca persoana umana redusa la o pura singularitate individuala este o abstractie. Pentru ca ea sa fie persoana umana in „carne si oase” trebuie sa fie conceputa in realitatea traita care este constitutional, originar interumana. Astfel ca psihologia contemporana nu mai poate subestima rolul factorilor socio-culturali si socio-economici in socializarea individului. Dar, ca si sociologii, ei recunosc ca printre colectivitatile care supun membrii lor acelorasi procese de socializare, unii indivizi, in anumite circumstante, violeaza normele sociale, in timp ce altii le respecta. In plus, asa cum a observat J. Ley, factorii biologici si psihologici care „intervin in alegerea mai mult sau mai putin libera a unei conduite” sunt, ei insisi, produsul unui mediu care a modelat individul: individul nu se separa de mediu decat in scopuri pedagogice si pragmatice.

Statisticile, studiile comparative, descrierile factorilor criminogenetici si ale „cauzelor” delincventei considerata ca un fenomen obiectiv, inclus intr-o istorie la fel de obiectiva si intr-un comportament caruia i se cauta „din exterior” motivatiile umane, nu spun mare lucru despre sufletul delincventului. Ele nu ofera informatii despre fiinta sa personala, constiinta sa, experienta sa traita cu privire la fenomenul criminal, inainte ca el sa se produca si dupa ce el s-a produs, motivatiile ascunse si adeseori inconstiente ale conduitei sale.

Dupa M. Mauss, sociologia admite ca socialul, ca si omul insusi, se prezinta sub doua aspecte sau este accesibil din doua directii. El poate fi inteles din interior, dupa cum, tinzand spre relatia cu semenul, substanta umana este mediata de lucruri. Claude Lévi-Strauss a aratat ca relatia dintre individual si social este fals considerata ca exterioara, adica o relatie dintre doua lucruri. El a subliniat ca faptele sociale nu sunt expresiile constiintei colective, nici a psihicului colect Sociologul francez a inteles ceea ce lipsea vechii sociologii: penetratia accentuata a subiectului-obiect, comunicarea cu el. Trebuie sa percepem modul de schimb al fenomenului social care se constituie intre oameni prin institutii, obiceiuri, formule magice, cantece si dansuri, mituri. Concepand socialul ca o retea de simboluri care, departe de a fi exterioara omului, se integra cat mai profund in fiecare individ, Lévi-Strauss descifra ca semnificant atat totalitatea individului, cat si realitatea socialului. Din punct de vedere al normalitatii, omul se afla intr-un circuit dublu cu lumea sociala si social-istorica, fiinta umana fiind atat interioara, cat si exterioara ei insesi, iar socialul nu isi gaseste centrul sau originar decat in uman. Aceasta socialitate originara ne ajuta sa percepem ca patologicul este, concomitent, subiect psihologic si subiect social, chiar atunci cand dimensiunea antisociala a manifestarilor sale nu apare in evidenta ei.

2. Notiunea de conflict si granitele sale socio-culturale

O teza incetatenita in stiintele sociale este ca orice actiune politica este o actiune potential conflictuala, grupurile sau indivizii cautand, sub presiunea luptei pentru resurse, sa-si rezolve problemele esentiale prin intermediul factorului politic. O a doua teza afirma ca, in decursul intregii sale vieti si prin fiecare din actele sale, fiecare individ cauta sa-si rezolve problemele profunde si contradictiile personalitatii sale. Un individ poate astfel, in atitudinile sale de ostilitate sau in prejudecatile cu privire la ceilalti indivizi sau grupuri sociale, sa incerce in mod inconstient sa realizeze unitatea Eului sau, caci imposibilitatea de a se realiza ca persoana este problema sa si cea care comanda toate actele sale [1].

In cadrul vietii sociale, conflictele au loc intotdeauna pe temeiul unor motivatii colective - de grup, de clasa, de categorii etc. – sau cel putin pe baza unor orientari motivationale ale colectivitatilor. Trebuinte, interese si scopuri comune se vor constitui in motivatii colective. Tocmai prin variabilitatea lor si prin conditionarea lor social-istorica, „motivatiile raportate la un grup determinat de oameni reprezinta factori importanti ai actiunilor si relatiilor umane.” [2]. Unul din factorii dinamizatori ai conflictelor politice de toate tipurile il reprezinta interesele. Reunind constiinta individului sau a grupurilor privind nevoile lor si scopurile lor, „categoria de interes desemneaza intr-o unitate inseparabila necesitatile obiective si tendintele subiective ale oamenilor catre realizarea unor scopuri individuale sau colective. In ele se exprima constientizat trebuintele naturale socializate, mediate si de perspectiva, cele obiective si subiective, cele individuale si cele de grup, nationale. Interesele genereaza la indivizi, la grupuri, la clase, diferite atitudini, opinii, comportari deosebite.” [3].

Motivatia intemeiata rational si afectiv, ideologic si psihologic, reprezinta un catalizator al starii conflictuale. In unele imprejurari, procesele psihosociale- de la nivelul relatiilor interpersonale sau intergrupale, pana la nivelul macrostructurilor- clase sociale, natiuni- pot actiona ele insele ca forte generatoare ale starii conflictuale. Transferul acestei stari in arena vietii politice declanseaza lupta politica. Orice lupta politica presupune doi actori: 1. protagonistii actiunilor colective, organizati in forme ale vietii politice (partide, grupuri de presiune, diverse organizatii politice); 2. auditoriul, mult mai numeros, atras si excitat de spectacolul luptei, prin fenomenul de contagiune si de recunoastere a intereselor proprii in cele vehiculate de factiunile rivale. Rezultatul luptei va depinde de modul in care factiunile grupului de protagonisti (partide, grupuri, clase, organizatii) vor reusi sa atraga de partea lor auditoriul (electoratul, sprijinul popular, miscari de masa etc.) precum si daca, dintr-o multime de conflicte posibile, unul castiga o pozitie dominanta. In cadrul unui univers politic inchis, orice schimbare intr-una din factiuni, in cazul unui conflict, va atrage dupa sine, o realiniere a fortelor in tabara opusa; o schimbare a liniei de demarcatie dintre cele doua tabere va insemna o noua afirmare a identitatii politice, a pozitiei si o schimbare a protagonistilor (aliantele electorale, formarea blocurilor de partide, a majoritarilor si minoritarilor etc.); o consolidare a unei factiuni va antrena dupa sine efortul de consolidare a factiunii adverse. De aici urmeaza afirmatia conform careia „conflictele despart oamenii si ii unesc, in acelasi timp, iar procesul de consolidare este tot atat de important pentru un conflict ca si procesul de divizare. Cu cat mai plenar se dezvolta conflictul, cu atat mai intens devine el, si cu atat mai completa este consolidarea taberelor opuse. Neintelegerea faptului ca unitatea si divizarea sunt o parte a aceluiasi proces „a produs unele iluzii in stiinta politica.” [4].

Avand in vedere ca orice sistem politic implica dominatia unor conflicte si subordonarea celorlalte, societatile democratice au supravietuit deoarece au gestionat conflictele prin stabilirea alternativelor si prioritatilor dintr-o multime de conflicte potentiale. Deci, reusita unei actiuni politice rezida, printre altele, in arta de a intrebuinta, suprima sau neutraliza conflictele: „conflictul este un instrument atat de puternic al politicii incat toate regimurile sunt in mod necesar preocupate cu gestiunea lui in guvernare si cu eficienta lui ca instrument de schimbare, crestere si unitate. Marea strategie a politicii incepe cu politica publica care vizeaza conflictul. Aceasta este politica fundamentala.” [5].

In calitatea lui de raport, al unitatii si al luptei dintre contrarii, conflictul social in special, miscarea sociala in general, sunt supuse acelorasi caracteristici ale contradictiei universale care caracterizeaza orice forma de miscare.

Ca in toate sistemele naturale, si in sistemele politice calitatea de contrarii o au numai acele relatii, proprietati si laturi, care se afla intre ele in raporturi de opozitie si, concomitent, se gasesc intr-o unitate inseparabila. Contrariile nu sunt independente intre ele si nici nu se exclud reciproc, fiecare contrar constituind conditia necesara a existentei celuilalt: numai impreuna ele constituie componentele structurale si functionale ale sistemului politic. Unitatea dintre conflictele politice are rolul de a conserva sistemul politic in procesul dezvoltarii: unitatea contrariilor constituie baza stabilitatii calitative a sistemelor. Opozitia contrariilor conditioneaza tendinta de depasire a unitatii si reprezinta prin continuturile diferite ale relatiilor contrare din interiorul sistemelor, un factor de instabilitate si schimbare calitativa a acestora.

Intr-un plan mai vast si mai general, din punct de vedere psihologic, conflictul poate fi definit ca un element constitutiv al fiintei umane, fie ca este vorba de conflictele manifeste (intre o dorinta si exigenta morala, intre doua sentimente contradictorii sau doua pulsiuni) fie ca este vorba de un conflict latent care se traduce in simptome ale dezordinii comportamentale, tulburari caracterologice etc.

Conflictul poate fi definit, din acest punct de vedere, ca un antagonism intre forte si procese psihice (interne, motivatii, sentimente, elemente cognitive) starea psihica a unei persoane care este motivata sa admita doua sau mai multe raspunsuri reciproc incompatibile. La nivelul individului, trairea conflictelor personale, generate de anumite nevoi sau interese nesatisfacute insotita adesea de procese emotionale negative care dezorganizeaza comportamentul si reduc eficienta activitatilor persoanei. In cadrul grupurilor mici pot sa apara conflicte generate de interesele divergente ale indivizilor. De asemenea, la nivelul intregii societati pot exista conflicte intre generatii, clase si categorii sociale.

Notiunea de conflict (lat.conflictus- confligere = a se ciocni, a se izbi) isi dovedeste utilitatea in analiza campurilor tensionale care iau nastere in procesele interactiunii sistemelor de valori si atitudini. Admitand faptul ca orice cultura poseda un nucleu psihic sublimat in straturile adanci ale personalitatii colective si o matrice caracteriala, sublimata in normele comportamentului moral, genul proxim al notiunii de conflict cade pe lupta dintre motivele, tendintele, interesele si atitudinile opuse si de forta relativ egala si greu de conciliat sau ireconciliabile.” Diferenta specifica vizeaza interiorizarea starilor de tensiune si a framantarilor care pot lua forme dramatice in conditiile optiunii subiectului pentru solutionarea acestora pe calea trecerii la actiune in vederea indepartarii tensiunii prin satisfacerea scopului propus. Fata de alte tipuri de conflicte (militare, politice, economice), conflictele culturale antreneaza caracterul, afectivitatea si vointa persoanei. Ele izvorasc din relatiile directe dintre persoane, sub raportul atitudinilor si valorilor si se manifesta in exterior ca interactiune sociala, ca polarizare si contrarietate afectiva si caracteriala.

Psihologul ti pedagogul francez Ed. Claparčde distinge conflictele dintre mijloace si scopuri: conflictul dintre mijloace creeaza probleme de natura intelectuala si posibilitatea de rezolvare a lor demonstreaza gradul si nivelul de capacitate intelectuala, in timp ce conflictul dintre scopuri ne conduc spre actiunea scopurilor, antrenand astfel adancurile personalitatii, vointa, caracterul si afectivitatea persoanei. Dupa V. Pavelcu, conflictul este, prin excelenta, un factor al tensiunii afective. K.Lewin, luand in consideratie tensiunile de atractie sau de apetenta, de respingere sau de repulsie, descrie patru forme de baza ale conflictului si anume: 1. atractie- atractie; 2. respingere- respingere; 3. atractie careia i se opune o respingere; 4. respingere contracarata de o atractie [6].



Problema conflictelor interne este analizata pe larg in psihiatrie si psihanaliza care interpreteaza nevrozele ca un conflict intre trebuintele de satisfactie si nevoia de securitate sau intre pulsiunile sinelui si apararile eului. Dupa Laplanche si Pontalis se vorbeste despre conflict in psihanaliza atunci cand in subiect se opun tendinte interne contrare. In orientarea psihanalitica, conflictul este considerat ca un element constitutiv al fiintei umane, fie ca este vorba de un conflict manifest (intre o dorinta si exigenta morala intre doua sentimente contradictorii sau doua pulsiuni), fie ca are in vedere un conflict latent care se traduce in simptome de dezordine comportamentala, tulburari de caracter etc. S. Freud analizeaza conflictele dintre individ si societate, ajungand la concluzia ca scopurile individului si ale societatii nu coincid intotdeauna, individul fiind uneori caracterizat prin agresivitate si dorinta distructiva care se pot manifesta sadic sau masochist, devenind autodistruct Teoria campului, derivata din orientarea gestalista, acorda conflictului un rol central in studierea motivatiei. Kurt Lewin identifica trei tipuri fundamentale de situatii conflictuale in care este plasat individul: 1. intre doua valente pozitive de forte sensibil egale; 2. intre doua valente negative de forte echivalente; 3. intre doua forte opuse, una negativa, alta pozitiva.

Ultimele doua tipuri de situatii conflictuale prezinta fiecare cate trei subclase. In ceea ce priveste cel de-al doilea tip, sunt retinute trei subclase: astfel o persoana aflata intre doua valente negative: a) nu poate iesi din situatie; b) nu isi poate alege campul sau spatiul de viata; c) nu poate trece decat dintr-o regiune de valenta negativa in alta regiune tot de valenta negativa. Cel de-al treilea tip cuprinde urmatoarele subclase: a) tendinta persoanelor de a se afla intr-o regiune pozitiva impune parcurgerea unei regiuni negative; b) persoana inconjurata de un spatiu negativ (bariera) tinde spre o regiune pozitiva; c) o regiune pozitiva, incadrata de una negativa, face imposibila ajungerea la ea fara a strabate spatiul negat

3. Mobilitatea sociala si conflictul dintre modelele culturale.

Mobilitatea sociala apare ca principalul factor socio-cultural in declansarea conflictelor culturale. Revolutia industriala de la inceputul secolului al XIX-lea si urbanizarea accelerata care i-a urmat au schimbat fata lumii si ritmul ei natural de existenta. Pentru prima oara in istorie, dupa navalirea barbarilor, milioane de persoane umane si-au parasit locurile de origine, indreptandu-se spre alte tari, orase sau continente, atrase de mirajul unei vieti mai bune. Urbanizarea si migratia constituie cele doua procese majore prin care mobilitatea pe orizontala si pe verticala isi arata cel mai bine efectele. Anticipand ca mobilitatea constituie, in general, un factor de subminare a sistemelor de valori culturale, afirmam, totodata, ca ea face dificila integrarea individului in societate si insuficienta asimilarea rolurilor.

Fiecare schimbare a statutului si rolului social pe care o antreneaza mobilitatea reclama eforturi de adaptare, de ajustare mai ales la nivelul grupurilor primare. Aceasta adaptare nu se efectueaza fara oarecare dezorganizare pe plan personal: de aici rezulta un fel de alienare a individului in raport cu un grup si, dimpotriva, controlul social se diminueaza si chiar dispare. Ar exista o relatie destul de stransa intre mobilitatea grafica si unele psihoze. Cercetari in acest sens au aratat ca rata de internare in spitalele de psihiatrie din New York era cu mult mai mare la persoanele care hoinareau adesea decat la populatia stabila. Un alt studiu a relevat ca un sfert din populatiile penitenciare este compus din oameni cu domiciliul flotant in momentul savarsirii delictului pentru care au fost incarcerati.

Experienta romaneasca in domeniul industrializarii, al mobilitatii sociale si, in special, al emigratiei ofera un teren fertil de analiza pentru tema abordata. Mai ales in ce priveste capacitatea de rezistenta a simbolurilor spirituale care circumscriu valorile culturale in fata patrunderii si presiunii agresive a unor sisteme de norme si valori culturale straine. La jumatatea anilor ´60, colectivizare fortata a agriculturii, impusa dupa canoanele colectivizarii sovietice din 1929, a inceput sa erodeze sistemul de norme si valori morale si culturale milenare ale satului romanesc. Trasaturile structurale ale culturii romane: istoricitate, viziune naturista, comuniune cu legile eterne ale cosmosului, simtul adanc al eticului etc. , au inceput sa fie serios amenintate de o nevoie vitala nesatisfacuta: foametea si nesiguranta zilei de maine.

In aceste conditii, a devenit o problema de „bon ton” sa ai un rol si un status de orasean. Mai ales pentru tanara generatie masculina a lucra ca muncitor necalificat pe santierele de constructii, piata a muncii in plina expansiune, era o realizare sociala care echivala cu un examen de maturitate, pe baze initiatice. Supus presiunii unor forte dezagregate virulente, satul romanesc, care asigurase prin coeziunea valorilor morale si culturale pastrarea fiintei nationale, se stingea incetul cu incetul, lovit de o maladie letala. Cu o populatie imbatranita si lipsit de celula tanara reproductiva, satul romanesc se mai inviora cu ocazia sarbatorilor, cand tinerii se intorceau ca sa-si arate noul status de orasean. Prin ce se manifesta aceasta? Printr-un ceas la mana, printr-un sacou sau printr-un palton, cumparate cu un efort fizic abrutizant, prin subnutritie in baracile santierelor. Dar, la urma urmei, aceasta mobilitate pe orizontala nu ar avea cine ce stie ce importanta daca nu ar fi urmata de consecinte din cele mai triste pentru comportamentul social al acestui val masiv de proaspeti oraseni. Caci dorinta de a avea cat mai curand acest statut de orasean a dus la graba de a imita comportamentul citadin. si, intrucat normele si valorile de comportament erau cele ale civilizatiei arhaice, imitatia noului lor stil de viata a devenit o regula de baza. Dar din psihologia sociala se stie ca imitatia opereaza cel mai eficient in domeniul partilor mai slabe ale unei culturi sau civilizatii. Or, in conditiile in care moralitatea traditionala sanatoasa era inlocuita cu lichelismul, conformismul si oportunismul, imitatia s-a limitat la formele exterioare de comportament in care dorinta de integrare urbana duce la contestarea violenta si la ridiculizarea originii si moravurilor taranesti ale celor carora nu le era rusine sa-si recunoasca provenienta. Asa se face ca acesti nou veniti au ramas suspendati intre o moralitate sanatoasa si imoralitatea unor mentalitati straine de structura clasei si culturii ei. De aceea, spargand seminte in grup in fata unui cinematograf sau acostand fetele in trecere, sau frecventand tot in grup restaurantele, intoxicati de mirajul unei vieti confortabile fara efort, vazuta de ei in filmele occidentale, acesti tineri nu au mai intalnit in constiinta lor obstacolele de ordin moral sau cultural in pregatirea si trecerea la act a infractiunilor de mai mica sau mai mare violenta, in dauna avutului personal sau obstesc: furturi, violuri, fraude, huliganism, crime etc.

O situatie asemanatoare, desi mai dramatica, o gasim in psihologia emigrantului roman. Primind in familie o educatie duala, conflictuala, dedublarea comportamentului sau se sprijina in viata sociala pe norme si valori culturale duale: valorile culturii romane nu merita respectate intrucat sunt falsificate de demagogia vietii noastre publice, in timp ce numai valorile democratiei occidentale ii pot oferi un cadru autentic de implinire a personalitatii sale. Asadar, viitorul emigrant roman se socializeaza in acest conflict cultural intern, insa pe o baza falsa. Oportunist, el respecta cadrul exterior al valorilor si normelor oficiale, profita din plin de aceasta obedienta. Neavand nimic de pierdut, deoarece gandul si aspiratiile lui erau dincolo, era plin de zel in executarea normelor date de superiori. Castigandu-le increderea si devenind om al sistemului, calcand pe cadavre, dupa mai multe iesiri in Occident, timp in care „isi aranja ploile”, ramanea si cerea azil politic. Motivele sunt bine cunoscute: lipsa de democratie, persecutie politica, privatiuni.

Incercand o integrare fara efort in societatea de consum adoptiva, ei si-au facut din barfirea propriei lor tari un gaj al integrarii. La mirarea noilor gazde ca de ce nu lupta pentru aceste avantaje in propria lor tara, ei invocau motivele de mai sus, uitand ca tocmai incalcarea lor le garantase integrarea cu succes in logica dominanta a sistemului totalitar. In asemenea conditii, pentru a putea trai, foarte multi se dedau la infractiuni de furt si talharie; altii, cu o psihologie de caine batut, se intorc in tara, cu „ajutoare”, incercand sa mai insele o data tara care le-a dat totul fara sa le ceara nimic. Celebrele cazuri cu lebedele din Viena si cu furtul de masini din Germania sunt doar cateva exemple ale consecintelor nefaste ale dualismului cultural aflat intr-o stare de conflict latent.

In concluzie, se poate afirma ca mobilitatea dezintegreaza coerenta personalitatii. Th. Sellin si E. Sutherland [7] afirma ca cu cat o societate este mai mobila cu atat ea prezinta mai putina omogenitate culturala si cu cat ea ofera mai multe situatii conflictuale cu atat mai numeroase sunt sursele posibile de conduite criminale ale unei parti din cadrul ei.

Un alt factor socio-cultural major specific mobilitatii pe orizontala si verticala este emigratia. Emigrantul isi paraseste tara sa natala pentru o alta mai mult sau mai putin indepartata (mobilitate orizontala), statutul sau social in tara de adoptiune difera, aproape cu putine exceptii, de cel al tarii sale de origine (mobilitate verticala).

Anumite conditii specifice fac ca emigrantii sa fie mai vulnerabili la conflictul dintre culturi. Acestea sunt urmatoarele:

a) Emigrantii sunt in majoritate barbati;

b) In general, ei sunt tineri. In 1930, 50% din emigranti aveau intre 15 si 30 de ani;

c) Ei sunt citadini: in 1950, 84% dintre ei locuiau in orase;

d) Legile lovesc mai mult in omul sarac decat in clasa avuta: or, emigrantul, in general, nu apartine clasei avute;

e) Emigrantul, de obicei, nu cunoaste limba tarii sale de primire;

f) Foarte adesea, rivalitatile etnice traditionale cunosc o recrudescenta in mediul de primire;

g) Majoritatea emigrantilor provin din zone rurale unde controlul este foarte sever; identificarea cu grupurile primare, in aceste cazuri, constituie un element de stabilitate; dimpotriva, la sosirea sa in tara de primire, emigrantul se gaseste intr-un mediu anomic;

h) Habitudinile proprii culturii emigrantului contin posibilitati de conflict [8].

Emigratia provoaca la individ schimbari bruste si radicale impuse de logica noii sale situatii, cand trebuie sa se nasca a doua oara, in spatiul unei alte culturi. Cu toate acestea, unii cercetatori occidentali ai fenomenului, printre care si Donald Taft, au demonstrat ca in ciuda tendintei etnocentriste in explicarea unei rate superioare a criminalitatii la emigranti, emigrantii nu contribuie mai mult la cresterea delincventei in tara de primire decat autohtonii. Donald Taft [9] isi bazeaza teza sa pe patru consideratii:

I. Toate studiile facute pana in prezent privind ratele diferentiale intre emigranti si autohtoni au demonstrat ca:

a) ratele delincventei sunt mai scazute la straini decat la autohtoni;

b) ratele criminalitatii autohtonilor pentru unele delicte ating dublul celor ale strainilor.

II. Exista o mare deosebire intre diferitele grupuri etnice, sub raportul fenomenului emigratiei si al criminalitatii.

III. Cu putine exceptii, a doua generatie de emigranti prezinta o delincventa mai ridicata decat prima generatie. Aceasta stare de lucruri tine de mai multi factori dintre care principalii sunt:

a) o lacuna la nivelul socializarii;

b) un conflict intre cultura ancestrala (aceea a parintilor) si cultura tarii de adoptiune.

Cu cat aceste culturi sunt mai indepartate una de alta, cu atat situatia conflictuala comporta mai multa gravitate.

Cand se detaliaza conflictele dupa genul lor, se constata ca emigrantii au rate mai putin elevate decat autohtonii atat pentru delictele contra proprietatii, cat si la delictele impotriva persoanelor. Totusi, ei ar fi frecvent mai vinovati pentru ultimele decat pentru primele. Foarte rapid, emigrantii s-ar modela, din acest punct de vedere, dupa practica locala. Autorii in discutie considera ca a treia generatie a emigrantilor se asimileaza aproape perfect, desi factorii mai sus mentionati ar lasa sa se intrevada o delincventa mai mare la emigranti. Cauzele acestei situatii paradoxale s-ar datora, dupa Taft, habitudinilor profunde ale genului de viata rural care ar feri majoritatea emigrantilor de efectele dezastruoase ale dezorganizarii sociale din marile orase la care sunt mai sensibili autohtonii. Cateva argumente in acest sens: la tara exista obiceiul de a te culca devreme; emigrantii din prima generatie traiesc intr-un cartier omogen, de regula intr-un anumit cartier de la periferie care ii apara de efectele posibil daunatoare ale mediului de primire.

Abordarea comparata a delincventei emigrantilor si autohtonilor indica o depasire de catre emigranti a ratei delincventei la nivelul celei de-a doua generatii, cand aceasta rata atinge apogeul. Explicatia consta in insusi efectul procesului de asimilare. La prima generatie, emigrantii inca impregnati de obiceiurile ca si de ritmul vietii lor din tara natala, se amesteca foarte putin cu mediul de adoptiune; rata lor de delincventa este mai scazuta decat aceea a autohtonilor. La a doua generatie, indivizii, inca de la o varsta frageda, sunt influentati de mediul, familia lor; ei devin ambivalenti. Aceasta dubla influenta le creeaza o stare de conflict in fata alegerii pe care trebuie sa o faca si ii duce la instabilitatea sociala. Rata lor de delincventa va fi mai ridicata decat aceea a autohtonilor. La a treia generatie, stigmatul statutului de emigrant pare sa se stearga. Descendentii emigrantilor nu se mai disting aproape deloc de autohtoni prin obiceiurile parintilor lor, pe care plini de ravna s-au grabit sa le uite sau sa le renege pentru a fi cat mai rapid asimilati de cultura tarii lor adoptive. Prin urmare, rata lor de delincventa va fi, practic, identica cu aceea a autohtonilor.



Din nefericire, datele statistice pe baza carora specialistii au elaborat astfel de concluzii, prezinta urmatoarele neajunsuri:

Majoritatea se opresc la anii ´50;

Nu tin seama de criteriile selective ale emigratiei si de situatiile diferite ale grupurilor etnice in cadrul tarii de primire;

Nu tin seama de natura calitativ diferita a normelor culturale ale acestor grupuri si impactul lor asupra normelor si valorilor din tara de primire;

Nu tin seama de noile orientari in ce priveste politica de emigratie a statelor dezvoltate, ca urmare a trei factori:

a) urmarirea avantajelor economice si nu emigratia din motive politice;

b) reactia populatiei indigene foarte neprimitoare fata de acesti nepoftiti la bucatele de-a gata;

c) greutatile economice ale acestor state insesi in ce priveste politica economica si sociala: somaj, inflatie, fonduri insuficiente pentru politica de asistenta si securitate sociala.

Coeziunea morala a „diasporei” (ceea ce nu este cazul diasporei romanesti) care nu-si uita tara de origine; dimpotriva, in tara de primire, in ciuda situatiei materiale si sociale dobandite, face totul pentru pastrarea legaturilor culturale cu patria-mama, facandu-si din acest lucru un gaj al conservarii profilului ei etnic si spiritual.

Din cele de mai sus, nu se poate nicidecum trage concluzia unui fatalism cauzal sau a unei forte atotputernice a culturii de a absorbi toate contradictiile unui sistem social ale carui elemente sunt in continua interactiune. Vom vedea ca daca valorile si normele aflate in conflict in cadrul grupurilor sau intergrupurilor stimuleaza schimbari orientate spre gasirea unui nou echilibru si coeziuni, modelele si nucleele culturale nu sunt cu necesitate atinse in aceasta tensiune conflictuala, rolul lor fiind acela de revitalizare a cadrului normativ si de consolidare a inovatiilor, adeseori fara ca actorii sa-si dea seama de aceste influente.

O cultura este un fenomen socio-psihic si nu unul fizic: gradul de integrare necesar pentru buna sa functionare nu este in nici un fel comparabil cu cel care este necesar pentru buna functionare a unui organism. Culturile, ca si personalitatile, sunt perfect capabile sa integreze elementele contradictorii si sa domine incompatibilitatile logice. Nu exista decat doua puncte in intreaga configuratie culturala unde aceste incompatibilitati si defecte de unitate pot avea un efect paralizant: unul este nucleul culturii, aceasta masa de valori si de reactii psihologice conditionate, mult subconstiente, care dau culturii vitalitatea ei si inspira individului motive de a actualiza modelele si de a adera la ele; celalalt se situeaza in zona cea mai superficiala a culturii, cea a modelelor obisnuite de comportament evident. Tensiunile in interiorul nucleului cultural provoaca individului conflicte afective constante. Ele genereaza conflictele intre indivizi care au facut alegeri de valori diferite si se ajunge pana la o slabire a spiritului selectiv; unele incoerente in modelele de comportament antreneaza cu sine interferente constante, o pierdere de energie, daca nu chiar o stare cronica de apatie.

Elementele care compun nucleul unei culturi nu trebuie in mod necesar sa fie compatibile sub toate raporturile. De fapt, societatile si indivizii sunt capabile de atitudini ambivalente si nu rareori o societate anume se ataseaza de valori care par complet incompatibile. Daca unele valori care logic sunt incompatibile sau care inmagazineaza posibilitati de conflict pot fi conciliate, aceasta se intampla deoarece ele sunt socialmente asociate cu situatii particulare si exclusive. Astfel, cultura occidentala poate face din respectul pentru viata umana o valoare suprema si sa considere participarea la razboi ca un imperativ, fara ca individul sa traiasca aceasta contradictie ca pe un conflict psihologic deoarece regula este valabila intr-un caz pentru membrii propriei culturi, iar in alt caz pentru membrii altei culturi. Asa se intampla in toate culturile: aptitudinile echivalente care se echilibreaza singure si impiedica, prin aceasta, perturbatiile in cadrul societatii.

Exista putine sanse de a se produce conflicte grave in nucleul unei culturi sub efectul difuzarii. In multe cazuri, elementele acestui nucleu nu pot fi nici macar verbalizate in mod adecvat. Ele au deci putine sanse de a fi percepute de indivizii crescuti intr-o alta cultura si cu atat mai putin de a fi adoptate de o societate intreaga. Insa nucleul unei culturi este indirect afectat de orice schimbare importanta survenita in ansamblul configuratiei culturale, dar exista suficient timp pentru adaptarile necesare.

Daca si continutul nucleului cultural ar constitui, la fel ca toate celelalte parti ale culturii, subiectul schimbarii, schimbarile ar fi prea lente. Unele elemente fundamentale pot fi abandonate daca vreo transformare in aspectele exterioare ale vietii de grup stanjeneste in mod persistent exprimarea acestora in comportamentul existent: astfel, valoarea pe care triburile de campie din S.U.A. o acordau razboiului si curajului personal poate sa slabeasca numai atunci cand razboiul a disparut timp de mai multe generatii, fara ca devalorizarea razboiului sa fie compensata, totusi prin adoptarea de valori imprumutate de la alta cultura, valorificarea muncii de exemplu. Schimbarile in valorile de baza ale unui grup par sa aiba o geneza aproape exclusiv interna si sa rezulte mult mai putin din concurenta elementelor deja stabilite si o situatie externa pe care societatea si cultura nu le pot modifica. Astfel, la neeuropeni, valorile europene care se bucura de o reala adeziune afectiva sunt rare: chiar si atunci cand membrii unui astfel de grup si-au asumat toate aparentele civilizatiei albilor, se poate intampla ca un eveniment neasteptat sa se produca si sa puna in evidenta faptul ca nucleul vechii culturi este inca viu si riguros.

Schimbarile in nucleul cultural fiind lente si cu un caracter mai mult sau mai putin progresiv, provoaca rare ori conflicte grave intre culturi. Vechile elemente sunt abandonate, iar cele noi sunt elaborate in functie de configuratia existenta: daca elementele nou aparute intra in conflict grav cu partile acestei configuratii, ferm stabilite, in acest caz dezvoltarea lor ulterioara este franata pana in momentul cand schimbarile din configuratie le fac inofensive. In consecinta, aceasta parte a culturii poate conserva un grad de integrare satisfacator in procesele normale de schimbare culturala. Ea poate sa se adapteze progresiv noilor conditii, conservandu-si integritatea deoarece ea isi subordoneaza elementele introduse din fosta cultura la nivelurile ei mai superficiale. Astfel, indienii Dakota, adoptand crestinismul, au gasit in obiceiul albilor de a face donatii religioase o modalitate de a actualiza vechiul lor model tribal de a face daruri unui individ, onorandu-l: cel caruia ii este dedicat darul, cat si donatorul participa la prestigiul care rezulta din aceasta. Conceptia originara conform careia donatorul rascumpara prin aceasta actiune pacatele sale mai vechi a fost abandonata.

Atata timp cat o societate poate sa-si conserve integritatea, nucleul culturii sale poate sa scape de perturbarile pe care le-ar determina introducerea instantanee a unor elemente noi. Totusi o perturbare grava poate sa se produca atunci cand doua societati si culturi sunt pe cale de a fuziona in mod real. In acest caz, o perioada de-a lungul careia tinerii sunt expusi la doua sisteme de valori, care pot fi unificate interior, dar care se opun brutal sub anumite raporturi. Aceste contradictii provoaca adesea conflicte intre personalitatea indivizilor si genereaza putin cate putin indiferenta generala fata de valorile sociale. Cu toate acestea, valorile pe care cele doua culturi le au in comun tind sa persiste chiar si in acest caz si servesc drept baza pentru elaborarea unui nucleu cu elemente reciproc adaptate” [10]

Asadar, conflictele intre modelele culturale care determina comportamentul evident au consecinte mult mai grave decat conflictele din interiorul nucleului cultural. Daca comportamentul real al membrilor unui grup nu evita interferentele reciproce sau opozitiile constante, societatea sau grupul nu pot functiona. Comportamentul insusi este mult mai suplu decat modelele care il influenteaza; el este intotdeauna masurat impreuna cu modelul si cu situatia reala, ceea ce faciliteaza solutionarea conflictelor intre modele. Toti indivizii poseda atitudinea de a gandi si a crede un lucru si de a face un altul. De aceea, un conflict intre doua modele nu provoaca in mod necesar respingerea imediata a unuia sau a celuilalt, ci antreneaza modificari imediate in comportamentul ghidat de aceste modele, modificari ce actioneaza pe termen lung asupra modelelor, antrenand modificarea lor si adaptarea lor reciproca. Modelele de comportament sunt, de fapt, elementele culturale cele mai suple si cea mai mare parte a transformarilor culturale debuteaza prin aceste modele. In afara de nucleul cultural si de modelele de comportament multe dintre elemente pot sa contrazica fara sa provoace conflicte psihologice individului sau interferente in activitatile indispensabile grupului. Contradictii exista intotdeauna in aceasta zona dar cel mai adesea indivizii care participa la cultura o fac intr-un mod inconstient. Individul mediu poate sa adere la o serie intreaga de credinte contradictorii atata timp cat modelele de comportament ce cuprind aceste credinte nu intra ele insele in conflict.

4. Conflictul dintre valorile, normele si codurile culturale.

Inca din 1938 [11], Thorsten Sellin considera conflictele culturale printre sursele majore ale delincventei si ale inadaptarii sociale: „Un grup social mic sau mare poseda multe credinte, traditii, obiceiuri si institutii care sunt implicit acceptate de membrii lui ca fiind relativ neschimbate si ducand la bunastarea lor.

Comportamentul corespunzator acestor credinte, traditii si institutii este recomandat si incurajat ca un beneficiu social, in timp ce acela care este crezut ca le ameninta sau le jigneste este privit ca antisocial. Conformistul participa la recompensa distribuita de catre grup pentru comportamentul dorit iar noncomformistul este adus pe linia de plutire prin coercitia care se intinde de la dezaprobarea vie si ridiculizarea pana la amenintarea cu expulzarea din grup sau cu moartea” [12]. Dupa Vold [13], conceptul insusi de conflict ar explica nasterea conduitei criminale. In explicare criminogenezei acest autor ofera un loc central grupurilor aflate in conflict intre ele. In aceasta perspectiva, societatea este compusa din indivizi care, in mod necesar, traiesc in cadrul diferitelor grupuri: ei sunt produsul lor dar, in acelasi timp si substanta lor. Nu exista in societate o stare de echilibru dinamic intre interesele diverse ale grupurilor opuse unele altora. Indivizii fac eforturi sa-si imbunatateasca statutul lor in cadrul grupului lor respectiv dar soarta lor depinde, in acelasi timp, de eforturile fiecaruia dintre grupuri de a-si imbunatati pozitia lor fata de celelalte grupuri.

De fapt, se poate afirma ca principiul insusi al organizarii sociale consta in asocierea indivizilor pentru realizarea unor interese comune. Viata acestor grupuri depinde de solidaritatea intereselor in cauza in momentul agregarii. Daca aceste interese slabesc, grupul dispare si alte grupuri se creeaza pentru a atinge alte scopuri. In momentul in care diferitele grupuri cu interesele lor proprii se intalnesc, se constata ca interesele in cauza se intretaie adeseori si devin contradictorii, ceea ce nu poate intarzia sa nu duca la conflicte. De aici, o alta lege a coeziunii grupurilor poate fi enuntata in felul urmator: gradul de coeziune al unui grup devine mai mare pe masura ce concurenta sa cu alte grupuri devine mai acerba. Astfel se explica conservatorismul unor grupari etnice minoritare care in lupta pentru realizarea unor interese specifice isi pastreaza pana la obstinatie identitatea sa culturala (traditie, cutume etc.), refuzand sa se integreze in grupul social mai vast si intretinand o izolare declarata fata de acesta. Daca cineva din grup incalca aceasta regula interna si, de exemplu, se casatoreste cu o persoana din afara grupului sanctiunile sunt dintre cele mai severe, mergand pana la excluderea din grup sau la moarte.

Vazuta din acest unghi, delincventa pare o abatere de la normele comportamentale indicate de cultura. Aceste norme ar fi insuficient de cunoscute si asimilate de delincvent. Conduita criminala nu este faptul unei zile: ea este consecinta unei evolutii indelungate. Aceasta propensiune este materializata gratie invatarii practicilor, uzantelor, a obiceiurilor, si prin interiorizare normelor de conduita.

Pornind de la aceste idei, Sutherland a dezvoltat teoria „asociatiilor diferentiale” care a devenit o schema clasica a sociocriminogenezei:

1. Procesul din care rezulta comportamentul delincvent nu se deosebeste cu nimic de procesul din care deriva comportamentul normal. In cadrul unei familii si al diferitelor grupuri individul isi face ucenicia crimei. El trebuie sa invete totul in acelasi fel ca si necriminalul. Procesul va fi identic in ambele cazuri.

2. Comportamentul delincvent este implicat in sistemul social, sistem creat din asocierea tipurilor diferite, ca si comportamentul normal. Aceste doua comportamente fac parte din aceeasi societate cu grupurile sale, clicile si clanurile sale, cu asocierile sale mai mult sau mai putin accidentale. Fiecare este integrat intr-un sistem de valori, respectat de toti membrii grupului.

3. Personalitatea delincventa actioneaza in cadrul acestui sistem. Asocierile se creeaza plecand de la interesele proprii unei anumite categorii de indivizi. Personalitatea delincventa se integreaza in el la fel cum personalitatea normala se implica in asocierile care urmaresc un scop normal. Or, aceste asocieri au o dimensiune care le este proprie. Subcultura delincventa evalueaza si valorifica intr-un mod pozitiv conduita delincventa.

4. Diferentele individuale nu sunt o variabila importanta in devenirea unui delincvent decat in masura in care participarea acestuia la subcultura delincventa este mai mult sau mai putin activa. Un copil este predispus la crima mai mult prin mediul sau familial deficient decat prin ereditatea sa sau prin defectele organismului sau. Se poate spune ca o integrare satisfacatoare intr-o societate sanatoasa poate sa reduca substantial influenta factorilor criminogeni personali.

5. Conflictele de interes care au provocat asocierile diferentiale sunt aceleasi care se regasesc la aparitia oricarei specii de asociere. Practic, fiinta umana nu poate sa realizeze nimic de una singura. Ea trebuie sa intre in relatie cu semenul. Or, oamenii se asociaza intre ei dupa obiective si interese comune, asa cum a demonstrat J.J. Rousseau in „Contractul social”.



6. Aparitia de asocieri, in competitie mai mult sau mai putin violenta, poate sa duca la dezorganizarea societatii, prin slabirea valorilor comunitatii. Intr-un anumit grad, dezagregarea culturala creeaza o subcultura integrata in jurul valorilor diferite sau opuse celor ale comunitatii. Aceasta formare a subculturilor poate fi accelerata pana in punctul de a se dezvolta intr-o cultura a crimei. Daca delincventa nu ar avea decat motivatie individuala, ivita dintr-o maladie, ea ar trebui sa se manifeste sporadic, cu mari fluctuatii. Orice problema a delincventei ar fi de ordin medical. Or, nu astfel stau lucrurile. Terapeutica cea mai sofisticata ar ramane neputincioasa in fata institutiilor care, la nivelul subculturilor, perpetueaza regulile de conduita devianta. Prin urmare, conduita delincventa apare ca o rezultanta a unei situatii conflictuale generale din cadrul societatii.

In definitiv, comportamentul infractorului ramane legat de asocierile diferentiale si se dezvolta intr-o situatie conflictuala, creata ca urmare a unei dezorganizari sociale, ea insasi tributara unei dezintegrari culturale. In aceasta perspectiva, crima va fi definita ca un atentat la regulile in vigoare din cadrul unei culturi.

Pentru ca aceasta infractiune sa fie calificata drept crima se impune verificarea a trei elemente principale ale procesului societal:

Valorile in cauza, ignorate, negate sau batjocorite de infractor sunt ele oare valori considerate esentiale si apreciate ca atare de catre membrii unei societati sau numai de elita conducatoare a acesteia?

Izolarea socio-culturala a anumitor grupuri (izolare care le indeparteaza de cultura generala) le aduce oare in conflict cu cultura globala?

Pentru a se proteja, oare majoritatea a decis sa sanctioneze conduita indivizilor sau grupurile care ignora sau neaga valorile pe care ea le considera esentiale? [14]

In acest moment, se impune analiza deosebirilor functionale dintre valori si conceptia despre lume, pe de o parte, si normele de comportament, pe de alta parte, ca si a legaturilor interne dintre ele. Plecam de la premisa ca ordinea, legea este factorul cel mai temeinic al fiecarui sistem sau tip cultural: Legea lui Moise, lui Iehova, lui Mahomed la culturile monoteiste crestina, ebraica, islamica; Tao la cel chinez, Brahma la indieni etc.

Valorile au, in primul rand, sarcina organizarii interne a culturii, armonizarea relatiilor dintre diferite niveluri culturale, a comportarii si actiunii oamenilor. Conceptia despre lume este modul de a vedea si construi lumea in intregime. Ea este imaginea ordinii generale a lumii, „descoperirea adevarului” lumii. Ca atare, ea faciliteaza adaptarea actiunii omului la ordinea cosmica. Ea este cadrul teoretic pentru explicarea fiecarui fenomen din lume. Conceptia despre lume nu este constituita din lucruri si fapte ci din principiile organizarii si explicarii lor, creand astfel posibilitatea organizarii culturii si actiunii individuale. Adica, orice comunitate culturala, umana, pentru a exista trebuie sa aiba un mecanism de explicare a fenomenelor; or, tocmai conceptia despre lume contine premisele sau principiile in cadrul carora omul poate intelege fiecare lucru sau fiecare fenomen. Intrucat conceptia despre lume da posibilitatea explicarii logice a fenomenelor, ea este temelia sau premisa organizarii tuturor actelor in entitatea rationala.

Valorile sunt constituite de ceea ce creeaza gandirea prin actele omului, acel element dorit, ideal, spre care tind oamenii unei anumite culturi. Greutatea in definirea valorilor nu se refera atat de mult la obiect cat mai ales la limitele lor; adica, in ce mod sa le separi de conceptia despre lume si de regulile comportarii. Pe de o parte, conceptia despre lume determina in mare masura valorile, iar pe de alta parte in cadrul conceptiei despre lume credinta este una din valorile fundamentale. Intrucat valorile sunt intotdeauna „materializate” prin numeroase reguli de comportament ele se identifica cu ceea ce este valoros, cu ceea ce sub aspectul comportarii insasi este conditionat de recompensa, spre deosebire de ceea ce nu este valoros, ceea ce din punct de vedere al comportarii este sanctionat prin pedepse, condamnat si interzis. Valorile, idealurile sau „lucrurile sfinte” cum sunt dreptatea, cinstea, frumusetea, civilizatia etc. sunt ceva in afara omului si nu sunt reguli de comportare in sine; pe baza lor se formeaza regulile de comportare. Ele nu sunt nici recompensate, se recompenseaza omul care respecta regulile date, care sunt conditionate de valori si cel care tinde spre valori. Regulile de comportare, de exemplu, sarutul mainii unei femei nu este o valoare, valoare este respectul fata de femeia care, intr-o anumita cultura, cuprinde si aceasta regula, printre altele. Aproape fiecare valoare a unei culturi este incorporata intr-o serie intreaga de reguli de comportare. Regulile unei culturi trebuie sa fie insa logice si armonizate intre ele.

Nu exista doar valori general umane: dreptatea, cinstea, dragostea de adevar, credinta, sanatatea etc. Formal, aceleasi valori sunt deosebite in cadrul diferitelor culturi, asa cum se observa in regulile de comportare, raporturile dintre oameni variind si ele. Totodata, numarul valorilor din fiecare cultura este mare si nu intalnim in fiecare cultura aceleasi valori. Continutul multor valori este determinat de conceptia despre lume. Fara cunoasterea profunda a locului si sensului acestor valori nu se vor cunoaste clar particularitatile acelei culturi, nu se va obtine imaginea reala si nici nu se va intelege organizarea, evenimentele, nici viata oamenilor in cadrul acelei culturi- actele ei, interesele, produsul. Valorile determina actele omului si dau un sens vietii. Valorile ca, de exemplu, adevarul, cinstea, fidelitatea fata de patrie, familie etc. determina hotararile vitale umane, pentru aceste valori oamenii sacrificandu-si chiar propriile vieti.

Suma valorilor unei anumite culturi permite gruparea orientarilor valorice, ceea ce serveste la aprecierea actiunilor si formarii activitatilor culturale prin intermediul institutiilor si statutelor, da posibilitatea constituirii unei ordini generale de reguli prin care apartenentii la aceeasi cultura si comunitate tind spre aceleasi valori, ceea ce faciliteaza o viata comuna si intretine comunitatea lor culturala. Sarcina valorilor mai este de a mentine ordinea si randuiala in societate, prin intermediul culturii si a comunitatii insasi.

Materializate in reguli de comportament, valorile sunt hotaratoare pentru pastrarea raporturilor dintre oameni, deci si dintre comunitati. Viata ordonata, viata in concordanta cu valorile aduce prestigiu individului in comunitate, satisfactie si sentimentul fericirii.

Prin intermediul regulilor de comportare, valorile confera omului siguranta in actiune. Reactiile psihice provocate de o forma sau alta a comportarii (plansul, frica, bucuria, tristetea) sunt conditionate de constiinta despre valori, respectarea sau incalcarea lor. Constiinta valorilor, prin intermediul regulilor de comportament, stimuleaza pe fiecare membru al oricarei comunitati culturale (caracter ideal, oamenii tari).

Suma valorilor ca scop si ghid in viata trebuie sa fie logica, necontradictorie. Nu se poate, de pilda, ca intr-o cultura sa fie numite simultan ca valori sau idealuri cinstea si furtul, fidelitatea in casnicie si necredinta sotilor. Pentru membrii unei culturi valorile sunt, in general, neindoielnice, idealuri adevarate, justetea si adevarul lor nu se pun in discutie. Ele se bucura de o recunoastere unanima in comunitate, nu numai pentru ca intretin cultura si comunitatea dar si pentru ca oamenii vad in valorile culturii lor sensul vietii si actiunii. Valorile dupa care se conduc membrii unei culturi pot fi descoperite in situatii de criza si in cazul contactelor, respectiv al conflictelor culturale, in perioadele de aculturatie.

Daca conceptia despre lume explica lumea si locul individului in ea, iar valorile vorbesc despre idealul spre care trebuie sa tinzi, despre scopuri si ce anume trebuie sa faci, normele (regulile) ne arata modul cum trebuie actionat. Astfel, regulile sunt o materializare a conceptiei despre lume si a valorilor, astfel ca activitatile si raporturile dintre fiecare comunitate culturala sunt determinate de reguli. Pentru a intelege mai bine viata unei comunitati culturale o putem compara cu un joc sportiv, indiferent care. Asa cum fiecare joc se desfasoara pe baza de reguli, tot astfel si viata dintr-o comunitate este determinata de reguli. Daca nu ar exista reguli nu ar exista nici jocul, asa cum nu ar fi posibila nici viata oamenilor intr-o comunitate. Oamenii se orienteaza cu ajutorul conceptiei despre lume, se conduc dupa valori si actioneaza sau se comporta dupa norme generalizate si acceptate.

Conceptia despre lume si valorile sunt, ca atare, baza care da forma regulilor pentru imprejurarile directe ale vietii. Daca conceptia despre lume si valorile formeaza acest „simbolism” de baza al unei culturi adica indruma cunoasterea realitatii si determina fixarea scopurilor, regulile formeaza o parte a „simbolismului” culturii care determina modul cum trebuie actionat si cum trebuie sa te comporti in viata. Pe de o parte, valorile se concretizeaza in „structura sociala”, iar pe de alta, in reguli de comportament, iar conceptia despre lume in reguli de actiune. Indivizii le adopta prin culturalizare. Regulile faciliteaza in mod armonios pentru toti membrii unei comunitati culturale o actiune si un comportament uniforme si rationale. De aceea si regulile, asemenea conceptiei despre lume si valorilor, au sarcina de a contribui la o unificare a activitatilor in cadrul unei comunitati culturale.

Regulile ne arata cum trebuie sa actionam, cum sa ne comportam si ce raporturi trebuie sa avem fata de tot ce ne inconjoara. Ele stabilesc ce este si ce nu este corect si, in functie de felul in care regulile au fost determinate de valori si de conceptia despre lume, ceea ce este sau ceea ce nu este bine, ce este si ce nu este valoros sau dorit, ce este si ce nu este util. Omul invata cultura proprie, invatand regulile de comportament deci, prin intermediul regulilor (de aceea nici nu este obligatoriu sa cunoasca valorile si conceptia despre lume). Activitatile culturale, institutiile, statutele sunt determinate de valori, dar sunt conditionate de norme; in formarea sistemului institutional si statutar oamenii se conduc dupa valori si dupa conceptia despre lume, dar le dau forma, traiesc si actioneaza conform regulilor. Conceptia despre lume si valorile constituie temelia, elementele care determina cultura; dar viata ca atare intr-o comunitate culturala este posibila numai prin existenta regulilor. Fara materializarea lor in reguli, valorile sunt intrucatva abstracte. Regulile comunitatii culturale trebuie apoi sa fie logice. Unele actiuni nu sunt gandite, ci sunt intamplatoare, pana cand li se stabileste importanta prin „conceptul” sau „contextul” cultural (conceptia despre lume si valori), iar in momentul in care acest lucru are loc ele devin o cauza sau o regula culturala. O anumita forma de actiune sau comportament poate, pe de alta parte, deveni o regula culturala in momentul in care este recunoscuta si acceptata de majoritate, cand devine o cauza dupa care se actioneaza, in momentul cand devine o modalitate de actiune obisnuita in cadrul comunitatii sau cand devine un obicei si cand pentru membrii unei anumite comunitati culturale are o anume importanta. Oameni creeaza reguli pe baza conceptiei despre lume si a valorilor, stimulati fiind de necesitati. Dar o data create si acceptate, regulile impun oamenilor sensuri generalizate, faciliteaza viata comuna si intelegerea si au o sarcina unitara in comunitatea culturala, respectiv faciliteaza actiunea armonioasa, uniforma si rationala a tuturor membrilor.

Normele culturale sunt supraindividuale si supragrupationale si, ca atare, ca orice element cultural, se pot intinde in spatiu si timp. Regulile culturale se transmit sau se invata prin culturalizare. Invatand regulile propriei culturi, oamenii le considera ca fiind normale, iar pe cele straine anormale, nefiresti. Fiecare comunitate are regulile ei dar si reguli si institutii pentru transmiterea si invatarea regulilor, precum si institutii si reguli pentru mentinerea regulilor culturale. Nerespectarea regulilor intr-o comunitate pune sub semnul intrebarii existenta comunitatii, viata in interiorul ei. De aceea, respectarea normelor culturale se premiaza iar nerespectarea lor se sanctioneaza, ajungand pana la inchisoare, izgonire din comunitate sau chiar la moarte. Avand in vedere ca regulile de actiune si comportament au in comunitatea culturala sarcina directa de unificare, ca de ele depinde existenta comunitatii, viata oamenilor, actele umane se pun in mod direct sub supraveghere prin premieri si sanctionari. Majoritatea oamenilor primesc regulile culturilor in mod normal; cel care, totusi, nu respecta regulile este considerat ca un om anormal sau de-a dreptul periculos. In aplicarea sau intelegerea regulilor exista diferite materializari ale valorilor in reguli, fapt ce constituie motivul preponderent al existentei numeroaselor subculturi in cadrul unei civilizatii. Pe de alta parte, schimbarea regulilor intr-o comunitate oarecare nu are pentru cultura respectiva aceeasi importanta ca schimbarea valorilor si a conceptiei despre lume.

NOTE

[1] Cu privire la relatia psihanalitica dintre personalitate, psihopatologie si formarea atitudinilor politice, vezi: Adorno, Th. W., si altii The Authoritarian Personality, New York, Harper, 1950.

[2] PAnzaru, Petru, Rolul activ al constiintei sociale, in Filozofie, Editia a II-a, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1976, p.309

[3] Ibidem.

[4] Schattschneider, E.E., The Semi-sovereign People, Holt, Rinehart and Winnton, New York, Chicago, London, Toronto, 1960, p.64.

[5] Ibidem.

[6] Apud Popescu-Neveanu, P., op. cit., p. 133.

[7] Sellin, Th., 'Culture Conflict and Crime', op. cit., pp. 29-30; Sutherland, E., Cressey, J.D., 'Principes de criminologie', op. cit. , p. 93-96; 99-101.

[8] Richmond, Anthony N., Certaines aspects de l’ intégration et de l’adaptation des immigrantes. Ottawa, Information Canada, 1974.

[9] Taft, Donald, Criminologie, Paris, Payot, 1950, pp.70-75.

[10] Linton, Ralph, 'L’intégration', in De l’ Homme, Paris, Éditions du Minuit, 1968, pp.386-387 (Traducere din engleza si prezentare de Ivette Delsaut).

[11] Thorsten, Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1938.

[13] Sellin Thorsten, Crime. In: Encyclopedia of Social Sciences, vol. 3, New York, The Mac Millan Co. , 1948, p. 563.

[14] Vold, Georges, B. , Theoretical Criminology, New York, Oxford University Press, 1961.

[15] E. Sutherland, Principles of Criminology, New York, Lippincott Co. , editia a IV-a, 1747, p. 76-78






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1778
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site