CICERO - Viata si opera, Gândirea social-politica si juridica

CICERO

1.1. Viata si opera

Educatia filosofica a lui Cicero se realizeaza într-o perioada când neîncrederea În filosofia greaca a mers pana acolo încât filosofii au fost expulzati. Cu toate acestea filosofia nu a putut fi expulzata datorita faptului Cei Roma trebuia sa se serveasca de aceasta pentru a justifica expansiunea imperiala. Atât de mare era presiunea filosofiei grecesti la Roma încât guvernantii n-au mai interzis-o, ci au cerut cetatenilor sa o practice cu masura, adica sa nu o transforme într-un scop în sine, ci sa o puna în slujba actiunii. Este edificatoare în acest sens afirmatia lui Tacitus care evoca cu mult respect cuvintele generalului Agricola: „Chiar el (Agricola) îmi povestea ca a studiat filosofia cu mai multa pasiune decât se cuvenea unui roman si unui senator si ca numai întelepciunea mamei sale îi temperase marea înflacarare sufleteasca'.

Aceasta atitudine fata de filosofie se datoreaza faptului ca „poporul roman si-a imprimat geniul sau - lucid, rational, practic, organizatoric - si în creatiile sale de cultura. În general acestea sunt subordonate intereselor statului'. Filosofia greaca putea corupe spiritele si astfel putea pune în pericol imperiul. Interesul scazut pentru filosofie nu se datoreaza numai faptului ca cetateanul roman era dominat de un spirit practic, ci se datoreaza mai ales unui interes de stat. Necultivând filosofia, Imperiul Roman îsi asigura stabilitatea pentru ca filosofia era cea care putea sa înflacareze prea tare sufletele, ceea ce ar fi dus la subminarea fundamentelor statului.

Orientarea spre drept, cu rezultate incontestabile, avea ca scop consoli­darea principiilor care conduceau la stabilitatea statului. Dreptul era un instrument eficace pentru mentinerea ordinii de stat imperiale. Filosofia, din contra, putea deschide noi orizonturi, cum ar fi cel al libertatii, care puteau pune sub semnul întrebarii dominatia Romei.

Chiar daca preocuparile pentru filosofie au existat, aceasta nu s-a ridicat niciodata la nivelul lasat de greci. Spiritul filosofiei care domnea la Roma în vremea lui Cicero era unul de natura eclectica. O astfel de filosofie a prac­ticat si Cicero. Opera sa, alimentata de o eruditie imensa, a servit la difuza­rea temelor filosofiei grecesti în lumea latina. El a scris opere de politica, retorica, filosofie, discursuri, corespondenta, într-un stil limpede si elegant.

Principalele sale opere de filosofie sunt: Despre îndatoriri, Despre prie­tenie, Despre batrânete, Despre supremul bine si supremul rau, Despre na­tura zeilor, Despre consolare, Tusculane, Despre stat, Despre legi.

În spirit roman, Cicero „îi condamna aspru pe filosofii care promovau apoliticul, în speta epicureii, sub cuvânt ca viata politica nu este decât un izvor de deceptii pricinuite de nerecunostinta oamenilor si preconiza în con­secinta retragerea în lumea gândirii. Dupa opinia sa, filosofia trebuia sa fie un suport, indispensabil de altfel, al activitatii politice si nu avea valoare decât în utilizarea sa practica'

1.2. Conceptia filosofico-morala

Filosofia lui Cicero este, în general, o etica. Atât el cât si ceilalti intelec­tuali latini din vremea sa nu au dat filosofiei amploarea cunoscuta la greci. De aceea, filosofia va avea o orientare spre practica si, în special, spre politica.

În lucrarea sa Despre supremul bine si supremul rau, Cicero încearca sa se delimiteze de curentele filosofice cu mare audienta în timpul vietii sale. Este vorba de epicurism, stoicism si curentul peritatetic. Reprezentantii acestor curente filosofice au definit, fiecare în felul sau, binele suprem. De fapt, o astfel de preocupare au avut-o înaintea acestora si alti filosofi greci printre care Platon si Aristotel. Acesti doi filosofi au mers pâna acolo încât au dat conceptului de bine o semnificatie de natura ontologica, extinzându-l asupra fiintei luata în sensul sau absolut. În conceptia lor, binele este suprafiintial. Cicero, în lucrarea mentionata, va face adeseori referire la cei doi mari gânditori ai antichitatii dar în mod trecator si atunci când gaseste în ei ideea care îi sustine disertatia purtata în contra epicureilor sau stoicilor. Expunerea este sub forma de dialog.

Conform conceptiei lui Epicur, totul trebuie raportat la binele suprem si ultim. Ce este însa binele suprem în conceptia sa ? „Acest bine consta, dupa Epicur în placere: deci el considera supremul bine placerea, iar durerea supremul rau.' El îsi justifica aceasta conceptie observând comportamentul tuturor vietuitoarelor care, odata cu nasterea, tind spre placere si se bucura de ea ca de supremul bine si evita durerea si o resping. Limita celei mai mari placeri este - în opinia epicurienilor - îndepartarea oricarei dureri. Consi­derând placerea ca supremul bine, Epicur acorda un rol prea mare simturilor în detrimentul ratiunii. Conform acestei conceptii trebuie pretuit utilul.

Cicero va critica pozitia lui Epicur si va sustine ca binele suprem este atins prin virtute care este bazata pe ratiune. „Deci eu - afirma Cicero - înteleg prin virtute ceea ce este demn prin natura sa sa fie pretuit în sine, fara a tine seama de loc de utilitate, rasplata, avantaj'. Definitia virtutii rezulta din faptele oamenilor care actioneaza „fiindca asa se cuvine, asa este drept, asa este cinstit, chiar daca fapta respectiva nu ofera nici un folos material'.

Natura virtutii rezulta si din dorinta omului de a intra în relatii cu ceilalti oameni si de a se potrivi cu ei prin fire, limba si necesitati „pentru ca pornind de la iubirea pentru membrii familiei sale si pentru prietenii sai, aceasta iubire sa se extinda asupra concetatenilor sai,  apoi asupra întregii comunitati umane'. O alta forma de virtute este aceea a dorintei de adevar, fapt pentru care „iubim tot ce este adevarat' adica libertatea, sinceritatea, consecventa, în schimb urâm desertaciunea, minciuna, înselaciunea, frauda, sperjurul, rautatea si nedreptatea'. O alta forma de virtute consta în ordine si echilibru.

Din toate aceste modalitati de afirmare a virtutii se desprinde cu claritate faptul ca omul virtuos actioneaza dezinteresat. Cu alte cuvinte, el nu urmareste utilul. Fata de stoici, Cicero va avea o atitudine mai concilianta. Conform acestora, orice vietuitoare încearca sa se puna în acord cu ea însasi înca de la nastere, se straduieste sa se conserve si evita tot ceea ce îi poate produce pieirea. Daca indivizii nu ar proceda astfel, „N-ar fi posibil sa tinda spre ceva, daca n-ar avea constiinta existentei lor si, prin urmare, nu s-ar iubi pe ei însisi'. De aici rezulta ca principiul ratiunii se întemeiaza pe dragostea de sine. Este demn de a fi dorit ceea ce este în conformitate cu natura astfel ca „prima îndatorire a omului este aceea de a se mentine în starea sa naturala, apoi sa pastreze pentru sine ceea ce este conform cu natura si sa respinga ceea ce este contrar naturii'.

Inteligenta si virtutea au aparut mai târziu dar ele trebuie sa tinda spre mentinerea acestei conformitati cu natura care acum apare ca armonie cu natura. Aceasta armonie cu natura este binele suprem în conceptia stoicilor. Armonia este întemeiata pe ratiune. Ei considera ca binele se confunda cu cinstea si, datorita acestui fapt, viata cinstita este fericita. Daca cinstea este criteriul vietii fericite, ea trebuie considerata ca fiind binele suprem: viata cinstita se confunda cu viata virtuoasa. Cicero va fi de acord cu stoicii în privinta virtutii pe care însa n-o va accepta pur si simplu, ci într-un mod personal, asa cum afirma el însusi: „îi accept în aceasta privinta pe stoici, dar nu ca simplu interpret, ci dupa obiceiul meu, voi sorbi din izvoarele lor potrivit cu judecata si convingerea mea, cât si ceea ce gasesc eu de cuviinta.'

Când vorbim despre virtute, nu trebuie sa avem în vedere numai sufletul omenesc si ceea ce îl caracterizeaza în mod deosebit, anume ratiunea, asa cum fac stoicii, ci si corpul, pentru ca omul este alcatuit din suflet si corp. Cu toate ca superior este sufletul, nu trebuie sa neglijam corpul pentru ca „fiecare simt are virtutile sale, pentru ca nici un simt sa nu fie împiedicat sa-si îndeplineasca functia de a percepe repede si usor ceea ce îi este oferit'. Nu trebuie însa ramas la nivelul simturilor „pentru ca la om elementul cel mai important este sufletul. Iar în cadrul sufletului ratiunea: ratiunea este izvorul virtutii definita drept ratiunea desavârsita, pe care trebuie s-o avem mereu în vedere'. De aceea ratiunea si, implicit, virtutea trebuie pretuite pentru sine, ele fiind singurul nostru scop.

1.3. Gândirea social-politica si juridica

Conceptul de bine suprem va întemeia gândirea social-politica si juridica a lui Cicero. Se poate afirma ca el a pus la baza politicului si a juridicului morala. Un stat nu poate dura daca cei care îl conduc nu au în vedere binele comun. El sustine „ca virtutea este o necesitate umana atât de stringenta si ca dorinta de a apara bunastarea comuna este atât de mare, încât forta lor a învins orice forme ale placerii si ale inactivitatii'.[1] De aceea, subordonarea fata de stat este o lege naturala astfel ca cel care îi subordoneaza autoritatii statale si pedepsei legale pe toti cetatenii, trebuie pus mai presus de orice. O cetate trebuie sa fie organizata având ca fundament dreptul public si principiile morale.

În acord cu Socrate, Cicero va sustine ca teoria trebuie sa se ocupe în special de problemele vietii si ale moralei, lasând la o parte cercetarile referitoare la natura care, fie depasesc capacitatea intelectului omenesc, fie nu au nici o legatura cu viata omeneasca.

Pornind de la morala, Cicero, asemenea lui Platon si contrar parerii lui Aristotel, va sustine ca filosoful, ca întelept al cetatii, trebuie sa se implice în politica si sa conduca „realizând acordul între clasele superioare, inferioare si medii; si ceea ce muzicantii numesc armonie în cântec, se numeste în stat concordie, cea mai sigura si mai buna chezasie a stabilitatii politice, iar ea nu poate exista de fel în afara justitiei'. Exista un adevar incontestabil si anume acela ca statul nu poate fi guvernat de loc în afara justitiei desavârsite.

Punând la temelia statului justitia, Cicero va încerca sa-i surprinda esenta. Justitia este o etica sociala, ea se refera la ceea ce este în afara individului uman si priveste relatiile omului cu alti oameni. Ea presupune o dragoste nemasurata fata de ceilalti, mai mare ca dragostea omului pentru sine; în felul acesta omul actioneaza mai mult spre folosul altora decât pentru propriul sau folos. Aceasta atitudine sta la baza coeziunii sociale. De aceea dreptul, care se întemeiaza pe justitie, este de esenta sociala.

Pentru a întemeia corect statul, nu trebuie sa se confunde justitia cu utilul. Pentru ca s-a facut o asemenea confuzie de catre cei care au condus statele, sistemele de legi difera de la un popor la altul în functie de interesul urmarit. Datorita acestui fapt si conceptul de dreptate este înteles în mod diferit în functie de interes.

Stabilind ca justitia este temeiul statului, Cicero va trece la definitia statului: „Asadar statul - arata el - adica lucrul public (res publica), este lucrul poporului, dar poporul nu este orice ceata de oameni adunati la întâmplare, ci o multime unita într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilitatii comune.' Contrar a ceea ce se va sustine mult mai târziu, în Epoca moderna, Cicero va sustine ca unirea oamenilor nu se datoreaza slabiciunii, ci tendintei naturale a lor spre unire.

Statul trebuie guvernat, pentru a rezista, dupa un anumit principiu, care trebuie sa fie raportat la acea cauza originara care a stat la baza comunitatii omenesti. „Puterea trebuie încredintata fie unei singure persoane, fie unei elite, fie tuturor cetatenilor'. În felul acesta exista trei forme de guvernamânt: monarhic, condus de un grup restrâns de oameni, numiti optimati, si statul în care totul depinde de popor. Nici una din aceste forme de guvernamânt nu asigura, în opinia lui Cicero, o conducere buna a statului. Sub forma de guvernamânt monarhica masa cetatenilor este lipsita de drepturi si nu poate decide nimic în stat. La fel în cazul în care conduce o elita, multimea nu poate beneficia de libertate pentru ca este înlaturata de la decizie. În cazul în care guvernamântul este popular „oricât ar fi de drept si de moderat, egalitatea însasi este inechitabila din moment ce nu exista nici un fel de ierarhie a demnitatilor'. Nu poate exista dreptate nici atunci când decizia este luata de o singura persoana, oricât de corecta ar fi aceasta, ducând adesea la tiranie.

Cicero este de parere ca o a patra forma de guvernamânt ar fi cea mai buna: cea rezultata din combinarea optima a celor trei forme de guverna­mânt, întrebat care dintre cele trei forme originare de guvernamânt este cea mai buna, Cicero (care în dialog întruchipeaza persoana lui Scipio) va considera totusi ca aceasta este cea monarhica, cu conditia ca regele sa fie virtuos. El sustine aceasta pornind de la ideea ca si universul este condus de o divinitate suprema. Ori, daca statul este de esenta naturala, trebuie la rândul sau sa respecte acest principiu al conducerii unice. Regele trebuie sa fie în cetate ca un tata care are grija de fiii sai. El atrage cetatenii prin dragoste.'Cu toate ca constitutia regala este, dupa parerea mea, de departe cea mai buna dintre cele trei forme de guvernamânt, dar aceea rezultata din combinarea armonioasa a celor trei este superioara si celei regale'.

Indiferent care ar fi forma de guvernamânt, legea trebuie sa fie elementul de coeziune al comunitatii iar partea legii trebuie sa fie aceeasi pentru toti. Pentru a se asigura legalitatea, ordinea de stat trebuie sa fie asigurata printr-o judicioasa distribuire a functiilor. „Este necesar sa li se indice magistratilor cum sa-si exercite puterea, dar totodata si cetatenilor cum trebuie sa se supuna'.

Ordinele, afirma Cicero, trebuie sa fie legitime, iar oamenii sa li se supuna de buna voie. Cetateanul care manifesta nesupunere si este nociv pentru societate sa fie constrâns de catre magistrat prin amenda, lanturi si nuiele. Hotarârile magistratilor sunt supuse apelului. Ele pot fi contestate de popor. Magistratii în timp de pace au îndatorirea „sa vegheze asupra finantelor publice, sa-i pazeasca pe cei arestati, sa execute sentintele capitale, sa imprime oficial monezile de bronz, argint si aur, sa judece litigiile în curs, sa execute deciziile Senatului. În razboi, ei vor da ordine subordonatilor lor.

Pretorul trebuie sa se ocupe cu problemele de drept, sa judece procesele private, el fiind cel care aplica prevederile dreptului civil. Pretorul trebuie sa fie în frunte, judecatorul sa judece, iar consulul sa dea sfaturi „Bunastarea poporului sa fie legea suprema pentru toti'.

În lucrarea sa Despre legi, Cicero abordeaza problema principiilor dreptului. El porneste de la conceptul de lege care este „întelepciunea supre­ma a naturii, care ne porunceste ce sa facem si ne interzice ceea ce îi este împotriva'. Numele grecesc al legii - mentioneaza Cicero - vine de la ideea de „a atribui fiecaruia ce este al sau', iar în latina de la ideea de „a alege'. în functie de modul în care concepem legea ajungem la esenta dreptului. Cicero va cauta originea dreptului în natura dupa urmatorul rationament: întreaga natura este condusa de ratiunea unui zeu. Omul se aseamana cu zeul prin ratiune, iar ratiunea desavârsita se cheama întelepciune. Pentru ca nu este nimic mai bun ca ratiunea, si pentru ca ea se afla si în om si în zeu, ea le este comuna la ambii ca dreapta ratiune. Comunitatea de lege si de drept implica comunitatea statului.

Comunitatea de lege si de drept se datoreaza faptului ca oamenii sunt asemanatori între ei si de aceea am fost plasmuiti sa ne împartasim reciproc dreptul si sa-l consideram un bun comun. Oamenii au fost înzestrati cu ratiune, deci si cu dreapta ratiune si, ca urmare, Ie-a fost data legea care este dreapta ratiune în a porunci si a interzice. Daca li s-a dat legea, li s-a dat si dreptul. Omul întelept nu se iubeste niciodata mai mult pe sine decât pe altii. Aceasta iubire naturala dezinteresata dovedeste faptul ca „dreptul exista în natura', îsi are izvorul în natura.

Aceasta conceptie despre drept este fundamentata pe conceptul moral de justitie care mai târziu a fost preluat de crestinism si exprimat prin maxima „iubeste-ti aproapele mai mult decât pe tine însuti'. Gândul lui Cicero despre drept vibreaza de o încarcatura morala rar întâlnita. Mai presus de orice, în drept trebuie sa-si gaseasca un loc de prim rang cinstea.

Societatea omeneasca s-a constituit pe un singur drept, fixat de legea naturala întemeiata pe dreapta ratiune de a porunci si interzice. Nu exista justitie în afara celei care provine din natura. Trebuie avut în vedere ca Cicero, când vorbeste de lege si natura, are în vedere întreaga existenta în care se încadreaza si natura umana. Legea vine de la divinitate, iar aceasta este prin definitie dreapta. Omul, asemanator divinitatii, are dreapta ratiune supusa legii universale si, ca urmare, este predispus dreptului.

Dreptul, în felul acesta, este o aptitudine pur naturala a omului. El sta la baza constituirii societatii umane.

În comparatie cu legea naturala care întemeiaza dreptul si care este eterna si nu poate fi abrogata, „diversele hotarâri formulate de catre popoare în functie de circumstante au primit numele de legi mai degraba printr-o favoare decât printr-un merit real'. Pornind de la aceasta idee, Cicero va sustine ca „daca legile s-ar întemeia pe poruncile popoarelor, pe hotarârile oamenilor politici, pe sentintele judecatorilor, ar fi drept sa tâlharesti, sa comiti adultere, sa falsifici testamente, daca aceste fapte ar fi aprobate de voturile si hotarârile multimii'.

Dreptul si cinstea trebuie cultivate pentru valoarea lor intrinseca.'Toti cei buni pretuiesc echitatea în sine si dreptul în sine' si, ca urmare, „dreptul trebuie dobândit si cultivat ca valoare în sine'. Iar valorile care trebuie apreciate în sine sunt generozitatea si bunavointa, care sunt gratuitati.

Cicero va conchide ca legea trebuie considerata ca unul dintre cele mai mari bunuri. Legile de circumstanta emise de popoare trebuie sa se raporteze permanent la legea universala pentru a asigura o baza naturala si stabila a societatii omenesti. „Asadar - afirma Cicero - legea este ceea ce face deosebirea între dreptate si nedreptate, formulata în conformitate cu natura universala, principiu vechi si originar, spre care tind legile oamenilor prin pedepsirea necinstitilor si ocrotirea celor buni.