CIVILIZATIA MICENIANA

CIVILIZATIA MICENIANA

Considerata de unii cercetatori ca fiind o continuare a civilizatiei cretano-minoice, ce face parte din civilizatia asa-numita egeeana, civilizatia miceniana reprezinta totodata prima etapa a civilizatiei grecesti antice, perioada prearhaica.

Pe teritoriul Greciei continentale dar si in insulele grecesti de mai tarziu au inceput sa patrunda, in jurul anului 2000 i. Chr. o serie de populatii numite indo-europene, provenind din zona stepelor Rusiei, care s-au raspandit , in mai multe serii de valuri migratoare, spre partile vestice ale continentului european. In Grecia de azi, primul val de migratori au fost ionienii, care au supus populatiile bastinase, au intrat in contact cu cretanii, au ocupat intreaga Grecie. Pe la anul 1600 i.Chr. a urmat invazia aheenilor sau micenienilor, apoi au venit in aceste locuri eolii si dorienii.

Aheii au fost cei care au initiat procesul de civilizatie pe pamantul Greciei. Termenul de micenian este pur conventional, atribuit ulterior acestei civilizatii. Aceasta populatie nu avea o unitate teritoriala si politica propriu-zisa, ci constituiau un conglomerat de mici state, dintre care cel mai important a avut capitala la Micene, de unde numele de micenian. Alte asemenea orase-state au existat la Argos, Tirint, Pylos, Atena, Teba s.a. Poemele homerice si scrierile tragicilor greci dau informatii, imbogatite cu elemente de fantezie, despre intamplari si personaje ale acestei epoci, care a durat aproximativ sase secole, fiind in final cucerita de ultimul val de triburi grecesti, al dorienilor. Spre exemplu, razboiul aheilor cu troienii, relatat in Iliada lui Homer a fost o mare expeditie de jaf, in urma careia Troia a fost cucerita. Multa vreme s-a crezut ca este doar o legenda, pana cand arheologul amator Schliemann a descoperit, pe teritoriul de azi al Turciei, urmele materiale ale cetatii Troia, de fapt noua asezari succesive, fondate intr-un loc prielnic comertului maritim si posedand imense bogatii.

Viata politica si sociala

Palatele miceniene, ca si cele cretane, au fost principalele centre ale vietii societatii. Fiecare palat era sediul administratiei politice a unui mare spatiu care, chiar daca nu avea caracterul unui stat, recunostea autoritatea palatului si depindea in multe privinte de acesta. Tablitele cu scrieri atesta ca puterea era detinuta de rege, numit vanax , ce controla toata viata politica si era in acelasi timp seful suprem al armatei, avand subordonati in administratie si treburile militare.

Diferitele clase sociale erau constituite si guvernate de catre palat. Categoria marilor proprietari de pamanturi s-a creat pe o baza politica care implica obligatii, mai ales economice si participarea la aparare, in schimbul pamanturilor si a unor bunuri distribuite de palat. Comertul era de asemenea controlat de palat iar preotii il aveau in frunte tot pe rege, fiind subordonati acestuia.

Spre deosebire de cretani, care au fost in general pasnici, chiar daca au facut unele expeditii de cucerire, infiintand mai ales colonii, aheeii erau un popor razboinic. Urmele materiale si izvoarele scrise atesta faptul ca principala lor preocupare privea razboaiele de cucerire, posedand o puternica armata terestra dar si o flota de razboi.

Femeile, urmand vechile obiceiuri cretane, continua sa detina un loc important in societatea miceniana. Ele participau la o multime de actiuni, chiar lupte, asa cum o arata unele reprezentari de pe fresce.

Rolul clerului pare sa fi fost si el foarte important, sacerdotii traduceau vointa divina si implicit conduceau o mare parte din politica statelor aheene, participand chiar la expeditiile cele mai importante.

Clasa sclavilor provenea din prizonieri de razboi mai ales, acestia primeau si sarcini secundare im administratie dar erau si ghicitori, crainici , rapsozi,dadace sau pedagogi. Uneori erau eliberati si deveneau "liberti", adica oameni liberi.

Viata economica

Forma si dispunerea spatiilor interioare ale palatelor miceniene dovedesc ca sediile regale erau principalele centre ale vietii economice, la fel ca in Creta. Comertul era controlat de insusi regele sau de mandatarii acestuia iar in palate erau stocate o serie de bunuri comerciale. Schimburile comerciale aveau loc mai ales intre diferitele state miceniene iar pietele de desfacere au sporit pe masura raspandirii procesului de colonizare a teritoriilor cucerite. Comertul se extinsese pana in tinuturi indepartate si exportul se baza mai ales pe articole de lux si produse agricole: ulei, vin, ceramica, ustensile de folosinta practica, obiecte artizanale, substante aromatice, lemn. Se importau metale din Cipru, fildes din Siria, grau din Pontul Euxin, materii pretioase, ca aurul, argintul, pietrele pretioase s.a.

In privinta mestesugurilor,informatiile provin din bunurile pastrate pana in timpurile moderne si scoase la iveala de sapaturile arheologice, precum si din izvoarele scrise. Se practicau mestesuguri de toate genurile, unele foarte specializate, ce produceau vase din ceramica sau metal, arme, parfumuri,mobilier de pret, tesaturi, broderii, obiecte din piele etc. In afara comertului, economia se baza pe agricultura si cresterea vitelor.

Viata religioasa

La sfarsitul epocii miceniene, s-au contopit credintele naturaliste de origine cretana cu antropomorfismul grecesc, s-au pus bazele religiei si mitologiei care va capata forma definitiva in epoca clasica greaca .

Partea principala a megaronului micenian, preluat de la cel cretan, a avut tot timpul un caracter religios, adapostind vatra si un altar destinat sacrificiilor si altor ofrande. Existau altare si in curtile palatelor sau in locuri desemnate ca sacre.

Universul figurativ, idolii din materiale diverse, tipul si forma sanctuarelor, traditia si mitologia antica si mai ales diferitele mentiuni de pe tablitele miceniene ofera o serie de informatii in legatura cu zeitatile miceniene. Existau aceleasi divinitati principale ca la cretani: zeita-mama, fiica ei si zeul cel tanar, totusi in panteonul micenian apar si o serie de divinitati ale caror nume sunt cunoscute in panteonul grecesc ulterior: Atena, Hera, Poseidon, Zeus, Ares, Hermes, Dionisos. Numarul mare al zeilor pare sa fie dovada ca, in perioada de sfarsit a civilizatiei lor,micenienii ajunsesera la un politeism dezvoltat. Sunt frecvente si reprezentarile fiintelor supranaturale, precum sfinxul sau grifonii, de origine egipteana, ca urmare a schiburilor comerciale si artistice cu acest spatiu cultural.

Ceremoniile sacre erau cele de origine cretana, dupa cum o atesta idolii, ustensilele rituale, vestigiile lasate de unele ceremonii. Ustensilele erau aceleasi ca la cretani: ulcioare pentru libatii, vase speciale, numite rhyton , avand forma unui cap de animal, galeti pentru colectarea singelui provenit din sacrificiile animale, cosuri si mese pentru ofrande s.a. Altarele erau fixe sau mobile, unele reprezentari de pe fresce prezinta procesiuni religiose, la care participarea femeilor era importanta. Se aduceau ofrande de substante aromate, jertfe de animale, ritualuri care sunt descrise cu amanunte de epopeile homerice. Aceste ceremonii erau insotite de muzica si dans.

Artele plastice

Acestea au preluat si dezvoltat elemente ale plasticii cretane, fara a atinge intotdeauna culmile artistice ale acesteia. In arhitectura civila, palatul era principalul monument, ce a dezvoltat planul megaronului cretan. Palatele miceniene, mai mici decit cele cretane, erau fortificate si ordonat construite, in jurul incaperii centrale, avand si curti interioare. Cuprindeau, ca si cele cretane, o serie de constructii anexe, camere pentru oaspeti, armuraria, arhivele, camari cu provizii, ateliere mestesugaresti. In afara zidurilor palatului, se desfasura orasul si zona agricola. Zidurile de aparare erau extrem de solide si monumentale, avand si turnuri de aparare. Intrarea in palatul din Micene se facea prin faimoasa Poarta a leilor, o intrare monumentala din piatra, care in partea de sus e impodobita cu un basorelief reprezentand doi lei de o parte si alta a unei coloane.

Ca si in Creta, orasele erau legate intre ele de un sistem de drumuri pietruite, erau aprovizionate cu apa prin sisteme ingenioase de canalizare.

Mormintele regale, de marimi grandioase au fost descoperite in apropierea Portii leilor, fiind cunoscute dintre acestea asa-zisul "Tezaur al lui Atreu", care avea un coridor larg de 6 m si lung de 36 m, ce ducea spre o camera circulara, in care se intra printr-o poarta de bronz. In camera circulara se aduceau ofrandele si se oficiau culturi funerare, mormantul propriu-zis fiind sapat in stanca. Asemanator era "Mormintul Clitemnestrei", descoperit in acelasi perimetru.

Constructiile miceniene impresionau prin dimensiunile uriase ale blocurilor folosite, asezate unele peste altele conform unei tehnici speciale care nu utiliza materiale de legatura.

Cu exceptia basoreliefului de pe Poarta leilor, care este considerat prima opera de sculptura monumentala din arta europeana, lipsesc piesele de dimensiuni mari. Sculptorii micenieni au creat mai ales piese de mici dimensiuni, din fildes, teracota, pietre semipretioase dure, decorate cu scene de viata cotidiana, de vanatoare si alte ocupatii. Originale sunt mastile din aur si, tot din categoria artelor metalelor, erau vestite si cautate la export armele, in special spadele incrustate cu metale pretioase, vasele din aur si argint. Ceramica, spre deosebire de cea cretana, avea mai degraba un caracter utilitar decat estetic.

Invazia dorienilor si "epoca obscura"

Catre sfarsitul mileniului al II-lea, un val de invadatori se abate asupra Eladei aheene, triburile numite conventional dorieni, despre care legendele spun ca erau descendentii lui Heracles, numiti de aceea si heraclizi. Cercetarile istorice au dovedit ca acestia venisera din valea Dunarii dar perioada exacta a invaziilor lor nu se cunoaste cu precizie. In cursul secolului al XII-lea, toate cetatile aheene au fost cucerite de dorieni, cu exceptia fortaretei de pe Acropola Atenei.

Consecintele acestor invazii au fost dezastruoase: civilizatia cretano- miceniana a fost aproape integral nimicita, creatiile arhitecturale au devenit ruine,a disparut organizarea statala monarhica, scrierea, cea mai mare parte a operelor de arta. In legatura cu aceste realitati, istoricul francez Pierre Leveque remarca: "O mare parte din Grecia, trecuta prin foc si sabie, recade in cea mai deplina barbarie. Nu exista dezastru mai total si nici mai sinistru in toata istoria Eladei". (Pierre Leveque, Aventura greaca, Bucuresti, Editura Meridiane,1987). Printre aporturile pozitive ale acestor invazii, destul de firave, dupa parerea aceluiasi autor, ar fi faptul ca afluxul de noi etnii a sporit numarul populatiei Greciei, populatie care isi dobandeste acum structura definitiva. Cele trei mari etnii, ionienii, eolienii si dorienii se contopesc intr-un "valmasag uman" ce va constitui viitorul popor grec.

Aporturile doriene tin mai mult de domeniul social, fiind mai bine organizati din punct de vedere militar in jurul unei capetenii. Barbatul dobandeste o pozitie de incontestabila superioritate fata de femeie, datorita rolului sau primordial de razboinic, ceea ce va insemna o spectaculoasa rasturnare de situatie. Societatea dorienilor era cu precadere una egalitara, pamantul era impartit in loturi aproximativ egale. Pe plan religios, transformarile au fost semnificative: daca la ahei, zeii aveau aproape aceeasi importanta ca zeitele, acum incepe sa se accentueza importanta zeitatilor masculine, ca reflex al unei societati patriarhale, conceputa dupa chipul si asemanarea celei umane. In privinta obiceiurilor funerare, inhumarea, pana atunci raspandita pretutindeni in Elada, este inlocuita de incinerare.

"Vedem acum afirmandu-se o antiteza fundamentala ce va domina istoria Greciei: cea a dorienilor si a ionienilor. Sigur, nu trebuie sa consideram ca aceste doua fractiuni ale poporului grec sunt doua entitati rasiale complet diferite, exista insa, in mod neandoielnic, o civilizatie doriana, austera si rigida si o civilizatie ionica, amabila si gratioasa, care se opun, dupa spusele celor din vechime, intocmai ca barbatul si femeia. Forta elenismului va consta in aceasta dubla bogatie pe care o constituie gravitatea doriana si surasul ionian". (P.Leveque, idem).

Deoarece perioada cuprinsa intre secolele XII-VIII a fost una de regres total, iar informatiile scrise lipsesc, la acele realitati referindu-se doar textele homerice de mai tarziu, a fost numita de catre istorici "epoca obscura". Spre sfarsitul ei reapar mestesugurile si artele, mai intai timid, in arhitectura, sculptura, ceramica, pe cand in literatura se produc deja primele capodopere, care sunt poemele homerice si operele poetice ale lui Hesiod (Munci si zile, Teogonia). Reaparuse scrierea, sub alta forma decat cea cunoscuta din epocile anterioare. Noul alfabet avea 24 de semne,era derivat din scrierea feniciana, cu deosebirea ca acesta nu nota decat consoanele pe cand scierea greaca descompune sunetele in vocale si consoane. Acest lucru a fost fundamental, deoarece alfabetul latin si aproape toate alfabetele moderne din Europa deriva din cel grecesc.

Civilizatia greaca in epoca arhaica

Aceasta se situeaza in jurul anilor 750 i.Chr., cand lumea greaca iesise din "epoca obscura". Aparuse o noua arta si literatura, religia se constituise definitiv, noua scriere va fi un instrument esential pentru viata spirituala cat si pentru comertul care se intensifica iar viata economica va cunoaste un deosebit avant.

In secolul VII apare o noua denumire ce se aplica tuturor grecilor, fara a tine seama de etniile diferite, cea de eleni. Unitatea elenismului arhaic a fost o realitate, ale carei trasaturi esentiale se evidentiaza in evolutia oraselor-state , a creatiilor spirituale, unitate ce s-a manifestat in cadrul unei multitudini de forme particulare, locale, datorita diversitatii populatiilor si extinderii geografice a cuceririlor grecilor. Este epoca marilor colonizari, care s-au extins din sudul Italiei, Galiei, Iberiei, pana in Egipt, nordul Africii, Asia Mica, Caucaz, gurile Donului, Marea Neagra.

Inca din aceasta epoca, forma de organizare administrativa si politica, general raspandita , a societatii grecesti a fost orasul-stat, numit polis. Pe de o parte, polisul reprezenta o unitate teritoriala si administrativa, ce cuprindea orasul, cu pamanturile din jurul sau, cu conducerea si alte organisme de administrare. Pe de alta parte, semnificatia mai profunda a notiunii de polis pentru greci a insemnat o comunitate de cetateni, cu origini etnice comune, care practicau aceleasi credinte si ritualuri religioase, impartaseau aceleesi idealuri civice. Pentru greci era o chestiune de mandrie sa apartina unui anumit polis, fata de care aveau o seama de obligatii de ordin administrativ, de a participa, spre exemplu, la treburile publice, dar mai ales spirituale. Fiecare polis avea dreptul de a-si bate propria moneda, se organiza pe baza unei constitutii proprii, avea zeii sai proprii, pe langa zeitatile comune tuturor grecilor, care se constituisera intr-un panteon, prefigurat inca din epoca prearhaica. Templelor inchinate zeilor din religia oficiala comuna li se adaugau cele ale zeilor venerati pe plan local. De asemenea, fiecare polis avea o agora, piata publica in care se intalneau cetatenii pentru a discuta trebuirile obstei, un teatru in care aveau loc concursuri si reprezentatii de drama si comedie. Dincolo de elementele comune ale acestui tip de organizare, au existat in lumea greaca o serie de particularitati, datorate zonei geografice, conditiilor si traditiilor proprii fiecarui polis. Informatiile scrise despre organizarea acestora, viata politica, sociala, economica, formele de invatamant, legislatie si administrarea justitiei etc.se refera mai ales la Atena si Sparta.

Formele de guvernamant

Prima forma de guvernamant pare sa fi fost, pretutindeni pe teritoriile locuite de eleni, monarhia.

Regele, numit basileus,carmuia orasul, conducea armata, judeca toate cauzele civile (cele penale erau lasate la discretia razbunarii clanurilor), prezenta sacrificiile publice. Autoritatea regelui se baza pe nobletea originii sale, considerata divina, pe bogatiile sale provenite mai ales din exploatarea propriilor lui pamanturi. Nu avea insa putere absoluta, era asistat de un consiliu compus din capii familiilor nobile, cu care trebuia sa cada la invoiala in anumite hotatari pa care le lua. Nobilii erau mari proprietari de pamanturi, oamenii de rand erau mici proprietari sau muncitori agricoli. Economia era inca rudimentara, se baza pe agricultura si cresterea vitelor iar comertul se baza pe troc, schimbul in natura, moneda nefiind inca cunoscuta.

In ordine cronologica, in evolutia sociala si politica a Greciei antice a aparut forma de guvernare aristocratica sau oligarhia (de la oligos-putin si arhe-conducere). Primele forme de acest fel au aparut in regiunea Ionia, cand un grup de aristocrati au pus mana pe putere, in general fara violente. Puterea aristocratiei se baza pe prestigiul unei origini socotite de esenta divina si pe o bogatie considerabila, de mari proprietari de pamant si crescatori de vite, in special cai.

Organul de conducere al guvernarii aristocratice il constituie consiliul numit gerusia , care succede consiliului regal din perioada precedenta. Era alcatuit din membri desemnati, in general pe viata, conform unor sisteme care variaza de la oras la oras. Acesta conducea efectiv orasul, numea si supraveghea pe magistrati, care erau schimbati in fiecare an.

Regimul aristocratic va fi amenintat de mai multi factori, care au actionat independent .Astfel, introducerea monedei, care a inlocuit treptat trocul, a avut consecinte de cea mai mare importanta. Precursoarele monedelor au fos lingourile de aur sau argint stampilate, care se foloseau de multa vreme in Orient. Inventia monedei este atribuita lui Giges, rege al regatului oriental al Lidiei , in secolul VII. Monedele grecesti erau batute de diferitele orase, fiind diferite ca etalon dar aveau in comun faptul ca erau din argint, in toata lumea greaca. Raspandirea monedei a reprezentat un pretios instrument pentru schimburile comerciale, usurandu-le mult si permitand unor negustori sa stranga averi uriase, care pentru prima data in istoria Greciei reprezinta bunuri mobiliare (bani) si nu funciare (pamanturi). Negustorii imbogatiti erau deopotriva nobili si oameni provenind din paturile de jos iar puterea economica tot mai mare a acestei clase va atrage pretentii din partea acestora la puterea politica, in devafoarea aristocratiei.

O alta cauza a diminuarii puterii aristocratiei au fost schimbarile in arta militara. In secolul VIII, lupta era una de cavalerie, iar militarii erau de regula nobili care aveau resursele materiale pentru a poseda si intretine cai, precum si armamentul corespunzator. In perioada urmatoare , creste importanta, pe plan militar , a infanteriei grele, in consecinta tactica se baza pe alte principii . Un nou ideal se substituie celui cavaleresc, inlocuit de cel al "omului de arme" (hoplitul) , militari ce proveneau din clasa de mijloc. Hoplitii isi puteau procura armura completa, scutul, lancea chiar daca nu erau oameni bogati, astfel incat statutul lor social devine mai important, prin urmare apare posibilitatea ca acestia sa acceada la functii politice. O evolutie asemanatoare a avut loc in ce priveste marinarii. Corabiile de razboi, cu echipaje din ce in ce mai numeroase, erau constituite din oameni de rand, care erau echipati de catre cetatenii comunitatilor din care faceau parte. Hoplitii si marinarii devin o patura de mijloc importanta, esentiala pentru apararea oraselor. Pe plan politic, consecinta a fost aparitia unor revendicari din partea acestei noi clase.

O alta forma de guvernamant, tirania, a reprezentat o solutie provizorie (a durat aproximativ un secol, intre VII-VI) la criza sociala a Greciei arhaice. Este vorba de instituirea prin violenta a puterii unui singur individ, regim pe care grecii l-au numit tiranie (de la cuvantul de origine etrusca turan -domn).Tiranul este cel care pune mana pe putere si o pastreaza cu forta, deosebindu-se de rege, care era detinatorul unei autoritati legitime, deoarece era ereditara. Regimul tiraniei a fost specific oraselor foarte evoluate din punct de vedere politic, economic si social, nu a fost raspandit in intreaga Grecie si a avut caracteristici particulare de la un oras la altul. In ciuda acestor diferente, au existat unele trasaturi comune ale tiraniei in lumea greaca. Tiranii nu schimbau constitutia existenta a orasului-stat, nici pe magistratii alesi, desi puterea efectiva era in mainile lor. Aristocratii sunt mai ales cei care i-au urat pe tirani, deoarece li se luasera privilegiile, oamenii de rand, intr-o oarecare masura, s-au bucurat de unele avantaje. "Blandul tiran" Pisistrate, cum este numit in unele scrieri ale epocii, ce a stapanit la Atena, a acordat imprumuturi micilor proprietari de pamant confiscate de la nobili, pentru a-si putea transforma ogoarele in plantatii de vie si maslini. O alta caracteristica comuna tuturor tiranilor a fost "politica lor de prestigiu", cum o numeste P. Leveque, prin care incercau sa-si asigure autoritatea. Aceasta consta in: initiative privind constructiile importante in orasul pe care il stapaneau, precum temple, sosele, canalizari etc., prin care ofereau locuri de munca cetatenilor de rand ; incurajare si sustinerea materiala a oamenilor de cultura si arta, prin comenzi si oferirea de avantaje materiale, cu conditia, desigur, ca artistii si poetii de la curtile lor sa ii preamareasca; un alt mijloc de obtinere a prestigiului a fost diplomatia activa, materializata prin actiunile de colonizare si prin aliante matrimoniale cu cele mai distinse familii grecesti si straine. Dupa cum remarca Leveque, mai presus de toate, tiranii erau extrem de solidari intre ei, ajutandu-se unii pe altii, cu scopul de a-si consolida si pastra puterea. Dupa aproximativ un secol, tirania dispare, cel mai adesea rasturnarea tiranului se facea fara violenta, acesta era silit in unele cazuri sa se exileze, mai rar era asasinat.

O noua forma de guvernare, democratia, va apare in Grecia in perioada clasica, mai precis la Atena.

Civilizatia greaca in epoca clasica

Aparitia democratiei, cea mai avansata forma de guvernamant, ce sta la baza principiilor democratiei moderne, a fost favorizata de o serie de conditii sociale, economice si politice. Epoca clasica, situata in secolul V, a debutat cu infruntarile dintre greci si barbari, respectiv razboaiele cu persii, numite razboaiele medice.Grecii numeau initial barbari (barbaroi) pe toti cei care erau straini de etnia lor, de traditiile si principiile societatii grecesti iar dupa razboaiele cu persii cuvintul va dobandi conotatiile negative pastrate pana astazi , de oameni necivilizati.

Istoria consemneaza doua razboaie medice. Puternicul regat persan, condus de catre imparatul Cirus, apoi de fiul acestuia, Darius, dorea sa isi extinda suprematia asupra teritoriilor stapanite de greci. Prima confruntare dintre persi si greci a avut loc in Asia Mica, al carei tarm fusese ocupat de secole de greci si a avut ca final anexarea acestuia de catre imperiul persan condus de Cirus. Populatia de ionieni situata in acea zona, tratati ca supusi de catre persi trebuind sa plateasca acestora tribut, s-a revoltat si s-a adresat celorlalte orase grecesti pentru ajutor. Doar Atena le-a acordat un ajutor, insuficient, astfel incat unul dintre cele mai importante orase din Ionia, Miletul, a fost asaltat si distrus de catre persi, care au pus apoi stapanire pe intreaga Asie greceasca.

Ambitiile lui Darius, urmasul lui Cirus, vizau cucerirea tuturor tinuturilor grecesti si transformarea Greciei intr-o satrapie , anexata Persiei. In primul razboi medic, in lupta cu persii de la Maraton, Atena a fost lipsita de ajutorul altor cetati grecesti dar, sub conducerea lui Miltiade, au reusit sa-i infranga pe persi.

Mai tarziu, Xerxes, fiul lui Darius, a pus la punct o gigantica expeditie de cucerire a grecilor. In fata acestui pericol, 31 de orase grecesti s-u unit in Liga panelenica de la Corint, pentru a face fata atacurilor. Au avut loc lupte in diferite locuri, victoria a inclinat de partea ambelor tabere iar in final persii au fost infranti la Salamina. Aceasta victorie, despre care a scris istoricul grec Herodot, a insemnat salvarea Greciei, victoria libertatii contra oprimarii si supunerii. De acum incolo, civilizatia greaca va cunoaste o perioada de mare avant pe toate planurile iar Atena, cu un rol determinant in evenimentele anterioare, va deveni centrul lumii grecesti. In urma celui de al doilea razboi medic, s-a constituit "Liga maritima de la Delos", initial o federatie de state grecesti cu drepturi egale, in care fiecare oras isi asuma obligatia de a trimite un numar de soldati si de a contribui la echiparea si mentinerea unei flote comune. Atena, cu cea mai numeroasa flota, si-a dobandit treptat rolul de conducator, prin detinerea puterii executive si conducerea operatiilor militare (ostilitatile cu persii au mai durat 30 de ani, din initiativa grecilor). Celorlalte orase-state grecesti li se recunostea, doar formal,autonomia, astfel incat Liga de la Delos se va transforma intr-un adevarat imperialism atenian.

Imperialismul atenian si democratia ateniana au constituit doua realitati, paradoxale pentru mentalitatea noastra de azi. In secolul V, Atena a atins apogeul puterii si prestigiului sau, datorita imperiului pe care si l-a creat si exploatarii in folosul propriu a bogatiilor si resurselor celorlalte teritorii grecesti. Hegemonia acesteia i-a asigurat maretia si prosperitatea, in detrimntul aliatilor lor greci. "In primul rand ideea pe care si-o faceau vechii greci despre libertate e foarte diferita de ideea pe care a impus-o Revolutia franceza si anume ca egalitatea si fraternitatea sunt corolarele libertatii. Grecii antici nu aveau in vedere limitarea autonomiei unora, a Atenei spre exemplu, pentru a asigura o autonomie reala aliatilor lor. In mentalitatea lor, extinderea imperiului insemna si extinderea democratiei." (subl. ns., P.Leveque, idem). Mai mult chiar, adauga Leveque, "democratia ateniana nu este imperialista datorita unui accident, ci prin esenta ei insasi. Nazuieste, inainte de toate, sa asigure o viata decenta cetatenilor ei, chiar si celor mai dezavantajati de soarta. Iar aceasta bunastare nu este posibila decat prin instaurarea unei politici care sa urmareasca efectuarea unor lucrari de mari proportii, subventionate de tribut, cu inmultirea numarului de colonii militare care nu pot fi intemeiate decat prin confiscarea celor mai manoase pamanturi ale aliatilor."(idem)

In secolul V, politica Atenei se organizeaza in jurul a doua partide antagoniste: aristocratii si democratii. Partidele erau niste coalitii cu interese comune, grupate in jurul unor personalitati, nefiind partide politice in sensul modern al termenului. Consolidarea deplina a democratiei ateniene a avut loc in timpul cand Pericle a fost ales strategul (cea mai inalta magistratura) acestui oras-stat. Personalitatea lui Pericle, provenit dintr-o familie nobila, instruit si cultivat, cu remarcabile calitati de conducator,a dat numele sau intregului secol al V-ea, numit "epoca de aur" sau "secolul lui Pericle". El a dominat Atena aproape 30 de ani, a fost reales strateg timp de 15 ani si a detinut o putere la fel de mare ca un tiran dar nu a depasit niciodata limitele legalitatii. Aristotel l-a numit "inteleptul". In centrul politicii sale interne s-a aflat idealul democratic (demos- popor, cratos-putere) ale carui principii de baza erau: egalitatea tuturor in fata legii, posibilitatea ca toti cetatenii sa duca o viata decenta, precum si posibilitatea ca reprezentantii tuturor cetatenilor sa acceada la functiile de conducere si administrare ale cetatii.

El a instituit "mistoforia", retribuirea functiilor publice, caci numai aceasta permitea tuturor cetatenilor, indiferent de situatia lor materiala, sa ia cu adevarat parte la administrarea treburilor publice. Functia de strateg nu era retribuita, ramanand rezervata claselor superioare. Cetatenia nu era acordata decat celor nascuti din parinti deja cetateni. Marinarilor, cavalerilor si hoplitilor li se platea o solda cat timp erau activi. La Adunarea poporului, un organism existent din perioada anterioara, participarea constituia o datorie esentiala a cetatenilor si nu era retribuita.. Exista si Consiliul celor 500, cu membri alesi in fiecare an prin tragere la sorti dintre cetatenii care au implinit varsta de 30 de ani. Avea cate 10 sectii alcatuite din 50 de membri, reprezentanti ai fiecarui trib. Magistraturile erau anuale si functionau in cadrul unor colegii, astfel incat toti cetatenii puteau participa efectiv la viata publica. Dintre acestia, arhontii aveau atributii religoase si de instruire a proceselor, strategii se bucurau de o putere considerabila si constituiau puterea executiva a orasului-stat. Existau numeroase alte functii secundare, in politie, controlul economic sau finante.

Statul patrona asezamintele de asistenta sociala si platea celor saraci biletul de intrare la teatru. Teatrul era socotit in Grecia o forma de educatie civica, la care trebuiau sa ia parte toti cetatenii. Pericle a conceput un vast program de lucrari publice, care urmarea sa ocupe mana de lucru pe de o parte, iar pe de alta parte sa faca din Atena cel mai frumos oras grecesc. S-au construit in timpul sau, intre altele, doua ziduri lungi care legau Atena de portul ei, Pireu, o serie de sanctuare ruinate de atacurile barbarilor, mai ales Acropola, au fost refacute.

Societatea instituita de democratia ateniana era bazata insa, ca toate societatile antice, pe distinctia ce se facea intre oamenii liberi si sclavi. La Atena sclavii erau tratati cu mai multa omenie, aveau dreptul sa-si spuna parerile pe fata, sa ia parte la anumite ceremonii religoase, dispuneau de unele drepturi fata de atitudinea arbitrara a stapanilor lor, care nu aveau drept de viata si moarte asupra sclavilor.

Oamenii liberi erau cetateni sau meteci. Metecii erau strainii stabiliti la Atena si care se bucurau de drepturi speciale. Nu aveau insa drepturi politice si acela de a poseda proprietati funciare. Plateau o taxa speciala, aveau de facut anumite prestatii, isi faceau serviciul militar ca hopliti si marinari. Cu desavarsire liberi in relatiile lor cu cetatenii, erau admisi sa ia parte la ceremoniile religioase si civice si mai ales au jucat un rol de seama in viata culturala a cetatii. Adesea s-au impus ca mari comercianti, cei mai bogati dintre ei erau zarafi (camatari) sau bancheri iar cea mai mare parte din proprietatea mobiliara se afla in mainile lor. Metecii au ocupat un loc foarte important in arta, medicina si mai ales filosofie. Cei mai insemnati filosofi greci, Aristotel, Anaxagoras, Protagoras au fost meteci, de asemenea arhitectul Hipodamos, constructorul Pireului, pictorii Zeuxis si Polignot, medicul Hipocrat, Herodot, "parintele istoriei". Acestia si altii au fost primiti cu generozitate de Atena, contribuind din plin la prosperitatea si gloria ei.

Cetatenilor le era rezervata activitatea politica si proprietatea funciara, alcatuind o comunitate bazata pe interese economice si politice. Cei bogati trebuiau sa plateasca un impozit extraordinar pe veniturile lor si alte prestatii, precum suportarea cheltuielilor unor primiri de oaspeti ai Atenei, ale unor festivitati religioase, concursuri de teatru, echiparea navelor de razboi, patronarea pe timp de un an a unui gimnaziu. Aceste servicii publice numite "leiturghia" reprezentau un principiu al democratiei ateniene, conform caruia cel bogat trebuia sa aiba nu numai beneficii ci si obligatii mai mari decat ale celorlalti.

Civilizatia greaca in epoca elenistica

Ultima etapa a civilizatiei grecesti antice este numita elenistica de la numele de "elenisti" care se dadea orientalilor elenizati. Se situeaza intre 323 i. Chr., moartea lui Alexandru Macedon si 30 i.Chr., data sinuciderii Cleopatrei, ultima regina a Egiptului , teritoriu ce facea parte din imperiul grecesc, in acea vreme.

Spre sfarsitul secolului V, statul nordic macedonean, format dintr-un amestec de triburi grecesti si iliro-tracice, se afirma ca un stat monarhic important. Organizatorul acestuia fusese regele Filip al II-lea, care a cucerit coloniile grecesti de pe coasta Traciei, incercand sa-si extinda hegemonia asupra intregii peninsule grecesti. In unele orase-state grecesti, Filip isi avea sustinatori dar exista si o coalitie antimacedoneana, in frunte cu oratorul Demostene, aparator al institutiilor democratice. Coalitia antimacedoneana a fost invinsa de Filip, care a dobandit suprematia asupra intregii peninsule grecesti si a proiectat o campanie impotriva persilor. A fost insa asasinat si generalii sai l-au proclamat rege pe fiul sau, Alexandru, in varsta de 20 de ani.

Cu domnia de 13 ani a lui Alexandu Macedon, numit si cel Mare a inceput o noua epoca istorica, dominata pe toate planurile de personalitatea puternica a acestuia si de intinsele cuceriri pe care le-a facut. Marele sau vis a fost sa uneasca Occidentul si Orientul, intemeind un stat mondial, unitar din punct de vedere politic si militar. A infintat peste 70 de orase in cele mai indepartate parti ale lumii, multe dintre ele primind numele de Alexandria, cel mai insemnat fiind cel din Egipt.

Alexandru a inceput prin a reprima rascoalele din Tracia si Teba, a inaintat in Asia, in Siria, Fenicia. Egiptul l-a primit ca pe un eliberator, fiind proclamat de preotii templului lui Amon ca "fiul Soarelui", urmas legitim al faraonilor. A cucerit Palestina, Mesopotamia, apoi Babilonul, Suza si Persepolis, centre importante ale regatului persan, ale caror bogatii imense le-a capturat. Dupa uciderea regelui persan Darius al III-lea a fost proclamat regele Persiei. Si-a continuat campanile militare spre rasarit pina in Asia Centrala, a ajuns pe malurile Indusului, si-a continuat expeditiile in India, pe care a intentionat sa o cucereasca dar armata, demoralizata si slabita, s-a opus. Retras de pe malurile Indusului, a inceput sa pregateasca o expeditie maritima in Golful Persic. A murit la 33 de ani, din cauze inca necunoscute cu exactitate. Mult timp s-a crezut ca malaria a fost cea care l-a rapus, recent unii cercetatori au avansat ipoteza ca a fost otravit, probabil neintentionat, leacurile cu care era tratat fiind toxice in cantitatile mari care i se administrau. Desi domnia sa nu a fost lunga, a ramas figura emblematica a unei perioade seculare, si-a pus amprenta personalitatii sale remarcabile asupra organizarii vietii politice, sociale, economice a unui imperiu imens. Acestea au fost posibile datorita exceptionalelor sale calitati de conducator militar dar si celor intelectuale. A fost un om invatat, profesorul sau de filosofie a fost Aristotel, a incurajat si sustinut cultura artele si stiintele, pe oamenii de cultura si arta din timpul domniei sale

Credintele religioase si viata religioasa in Grecia antica

Catre sfarsitul epocii arhaice, panteonul grecesc isi definitivase configuratia, pe baza traditiilor cretano-miceniene si prin asimilarea unor zeitati din Orientul cu care grecii aveau numeroase legaturi iar, mai tarziu, datorita cuceririlor din aceasta zona a lumii.

Exista doua directii de gandire religioasa in Grecia arhaica si clasica: religia oficiala a polisurilor si cea "populara", initial destul de diferite, apoi intrepatrunzandu-se.

Religia oficiala, respectiv mitologia ii prezenta pe zeii Olimpului dupa modelul individului si al societatii grecesti. Asa cum se cunoaste, din legendele si miturile Antichitatii grecesti, principalii zei erau in numar de 12, organizati dupa modelul unei familii, fiecare zeitate cu anumite atribute, care variau uneori in functie de fuzionarile cu alte divinitati, de zona geografica in care erau venerati. Zeus, fiul titanului Cronos, era la origine zeul cerului, mai tarziu a devenit capetenia zeilor care prezida ordinea morala, protector al familiei, al strainilor si al justitiei; Hera, sotia lui (dupa poetul Hesiod era totodata sora acestuia), era o divinitate locala din Argos, care a preluat atributele zeitei cretane a vegetatiei si vietuitoarelor, pentru greci era protectoarea casatoriei si a fidelitatii conjugale; Poseidon, frate al lui Zeus, de asemenea de origine cretana, era protectorul navigatiei, zeul marii si al apelor curgatoare, avand ca semne distinctive tridentul si calul, animal despre care legendele spun ca il adusese in Grecia; Hestia, sora lui Zeus, era o divinitate abstracta (nu apare reprezentata in universul figurativ grecesc) era zeita focului vetrei si al focului in general, venerata in toate casele; cealalta sora a lui Zeus, Demeter este o zeitate de origine mai veche, era zeita fecunditatii si a agriculturii ;fiicele si fiii lui Zeus : Apollo, zeu originar din Asia Mica, avea multe atribute, dupa locurile unde era venerat, ca zeu al intelepciunii, al agriculturii, al tineretii si frumusetii masculine; Hermes, mesagerul zeilor, protectorul drumurilor si calatorilor, al comertului si negustorilor; Ares, zeul razboiului, al distrugerilor, din care cauza nu a avut locuri de cult si foarte putine reprezentari in plastica; Hefaistos, faurarul zeilor, zeu al focului si tuturor mestesugarilor; Atena, zeita-fecioara, proectoare a celei mai importante cetati grecesti ce-i purta numele, zeita a inteligentei, intelepciunii, a strategiei militare, protectoare a livezilor de maslini, a stiintelor si mestesugurilor casnice; Artemis, zeita Lunii, a vanatorii si salbaticunilor, a magiei si a castitatii; Afrodita, de origine orientala, despre care legenda spune ca se nascuse in Cipru din spuma marii, la inceput era protectoarea fertilitatii, apoi a frumusetii si dragostei..

De obicei, un polis venera in mod special una dintre zeitati, cultul acesteia fiind obligatoriu pentru toti cetatenii respectivului oras. In cinstea lor se faceau sacrificii, se organizau procesiuni, care cu timpul devin adevarate serbari fastuoase, ocazii de afirmare a prosperitatii si bogatiei polisului respectiv si a mandriei de a aprtine unei anumite comuniati sociale.

Principalele forme de cult erau rugaciunea, imnurile recitate si cantate in grup, ofrandele, sacrificiile de animale, diferite de la un zeu la altul. Religia greaca nu avea un corpus de dogme si texte sacre iar slujiorii ei nu necesitau o anumita initiere sau pregatire in acest domeniu. Orice cetatean putea deveni preot, prin alegere sau tragere la sorti, pentru un an sau mai multi ori pe viata. Capul familiei era cel care oficia actele si riualurile domestice, cu ocazia nasterii copiilor, spre exemplu.

Caracteristic credintelor religioase ale grecilor este conceptul de pangarire (miasma) , care se referea la faptul ca nasterea si moartea erau momente impure, care pangareau si cei aflati in legatura cu acestea trebuiau purificati. De semenea, in cazul crimelor, contactul direct sau indirect cu cel care comisese o crima era contagios, aducand cu sine un rau celorlalti, care trebuiau sa se purifice. Purificare consta in general in ritualuri precum stropirea cu lichide considerate sacre, stropirea cu sangele unor animale sacrificate in cazul crimelor, libatii s.a.

Religia populara , datorata unor credinte foarte vechi, adeseori cu un caracter mistic, cu influenta orientale, a cunoscut diferite forme de organizare, cu ceremonii si ritualuri secrete, destinate de regula unor initiati. Aceste culte sunt misteriile , la ele nu puteau participa decat cei care vorbeau limba greaca, indeplineau anumite conditii pentru a se initia. Aceste culte nu erau interzise de religia oficiala, ci recunoscute. Cele mai importante misterii au fost cele dedicate zeitei Demeter, numite si misteriile eleusine, deoarece actele de cult aveau loc la Eleusis, in apropierea Atenei. Ceremoniile aveau loc la o data fixa, constau intr-o evocare alegorica a mortii si a reinvierii naturii, era insotita de lamentatii, care aminteau de faptul ca fiica zeitei, Persefona, fusese rapita de Hades, zeul Infernului. Ceremoniile erau prezidate de un hierofant ( etimologc, insemnand cel care arata lucrurile sacre),se incheiau cu o procesiune impresionanta, in care adeptii purtau torte si ramuri de maslin. La miezul noptii, procesiunea ajungea la templul zeitei din Eleusis, unde ceremonia continua cu cantece si dansuri rituale.

Misteriile dionisiace, erau legate de zeul de origine traca Dionisos, adorat ca o incarnare a naturii si a bucuriei de a trai, zeu al vegetatiei , al vitei de vie si al vinului. Ritualurile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munti, adeptii erau incununati cu coroane de iedera sau coarne de tap, excutau dansuri salbatice, ajungeau la stari de delir, cu ajutorul cantitatilor mari de vin consumate..Misteriile orfice , erau inchinate zeului Orfeu, tot de origine tracica, conform traditiei cantaret din lira care a imblanzit fiarele. Cultul orfic era o miscare religioasa mai complexa, ce cuprindea o teogonie, o cosmogonie, o antropogeneza, precum si o doctrina a salvarii: potrivit acesteia, omul poarta inca de la nastere pacatul stramosesc pe care trebuie sa-l ispaseasca prin suferinte. Pentru eliberarea sufletului, intemnitat in trup, inititul trebuia sa duca o viata morala, de renuntari, abstinenta de la consumul de carne, sa indeplineasca anumite ritualuri.

Dreptul si justitia

In epoca prearhaica, legile se transmiteau pe cale orala in marile familii, ai caror capi imparteau dreptatea in mod arbitrar. Una dintre revendicarile cetatenilor nemultumiti privea publicarea legilor valabile pentru toti, fara deosebire. O serie de polisuri si-au desemnat pentru aceasta legislatori, care sa redacteze legile. Acestia erau alesi cu asentimentul diferitelor clase sociale, uneori pe viata, alteori pe o perioada limitata de timp.

Primii legislatori au aparut in orasele coloniale din Occident. Nu a existat o legislatura unitara pentru toata lumea greaca, astfel incat au aparut o serie de particularitati, in functie de gradul de dezvoltare sociala, economica, traditiile fiecarui polis. Dincolo de aceasta diversitate, exista unele trasaturi comune generale : accentul in elaborarea legilor s-a pus pe administrarea justitiei, dreptatea fiind impartita in acord cu legile scrise, din momentul in care au existat, legislatia cu privire la crime a ocupat un loc important in preocuparile diferitilor legislatori. Pedepsele pentru crime vor fi aplicate de catre stat, in locul razbunarii arbitrare a familiilor.

Printre cei mai importanti legislatori , la Atena, au fost: Zeleucos, care a instituit "legea talionului", de origine semitica ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), Harondas, care a instituit pedepse aspre pentru cei care comiteau violente. Dracon a rama celebru pentru asprimea legilor sale si cel mai bine se cunoaste legislatia sa referitoare la ucideri. Cazul se judeca in fata Areopagului , organul suprem de judecata sau in cadrul unui proces prezidat de rege ori in fata Tribunalului efetilor. Un alt legislator al Atenei, Solon a dat legi pentru reducerea datoriilor cetatenilor saraci, suprimand arestarea pentru datorii iar unii sclavi puteau fi eliberati. Solon a creat un tribunal cu adevarat popular, numit Heliaia , din care faceau parte reprezentanti ai celor patru clase, constituite in functie de veniturile realizate din exploatarea pamantului. Heliaia era o instanta suprema, formata din 6000 de heliasti (jurati), trasi la sorti din listele propuse de cele 10 triburi. Erau distribuiti in diferite tribunale, fiecare avand o competenta specifica, cu exceptia Areopagului si a Adunarii poporului, care judeca crimele contra sigurantei statului.

In lumea greaca nu a existat un corp juridic specializat, nu exista profesia de juecator sau avocat, nici de acuzator public. Unul dintre heliasti indeplinea formal functia de presedinte al instantei de judecata Procesul era pornit din initiativa unui cetatean, fie pentru ca socotea ca fusese lezat, fie ca socotea ca intr-o anumita chestiune fusese lezat statul de catre un alt cetatean. Inca din epoca anterioara existau asa-numitii sicofanti, delatori de profesie, care primeau consistente recompense in bani pentru a nu reclama infractiuni , reale sau imaginare, astfel incat exista mult loc pentru arbitrariu.

Cetatenii implicati intr-un proces, fie ca reclamanti, fie ca parati, isi expuneau singuri cauza, verbal sau comandau textul expunerii unui logoped , trebuind sa invete textul pe de rost. Minorii, femeile si sclavii erau reprezentati in proces de parintii, sotii, tutorii sau stapanii lor. Heliastii doar ascultau expunerea, fara sa ia cuvantul, nu deliberau, ci dadeau sentinta prin vot secret. Daca acuzatul era dovedit nevinovat, acuzatorul primea o amenda consistenta sau isi pierdeau drepturile civile, masura care urmarea sa limiteze actiunile abuzive ale sicofantilor. Marturia sclavilor nu era valabila decat daca era obtinuta prin tortura iar oamenii liberi, neputand sa fie torturati, isi puneau sclavii sa fie torturati in locul lor. Sentintele date nu aveau drept de apel.

La sfarsitul secolului V au aparut arbitrii publici, alesi dintre cetatenii care implinisera varsta de 60 de ani. Acestia interveneau in chestiuni de ordin privat, pentru a incerca sa-i impace pe impricinati. Sentinta data de ei ramanea valabila numai daca partile erau de acord cu ea, in caz contrar se judeca cauza la tribunal.

Natura pedepselor varia in functie de conditia sociala a celor vinovati. Pedepsele obisnuite erau: amenda, confiscarea partiala sau totala a averii, exilul temporar sau definitiv, pierdera drepturilor civile, inchisoarea, supliciile aplicate numai sclavilor (jugul, insemnarea cu fierul rosu, tragerea pe roata). Tradatorii si profanatorii locurilor sfinte erau condamnati la moarte, ucisi cu pietre sau aruncati intr-o prapastie.

Desi imperfecta, justitia din epoca clasica a inregistrat unele progrese, prin suprimarea legii talionului, a pedepselor colective, punand accentul pe responsabilitatea personala.

Educatia si invatamantul

Desi au existat diferente de la un polis la altul sau de la o regiune la alta din cele locuite de vechii greci, unele aspecte generale , in aceasta privinta , au fost comune. In societatea greaca, eminamente patriarhala, statutul barbatului si al femeii era diferit, incepand cu momentul nasterii. Pana in epoca elenistica, femeile nu aveau dreptul la educatie.

Informatiile existente despre sistemele de educatie se refera doar la Sparta si Atena, orase foarte diferite in privinta tipului de democratie practicat, obiceiurilor , mentalitatilor s.a. In Sparta, copilul apartinea familiei numai pana la varsta de 7 ani, dupa care era la dispozitia statului, pana la varsta de 60 de ani, trebuind sa serveasca mai ales ca militar. Educatia spartana consta in exercitii fizice dure si antrenament militar, care urmareau sa-i formeze copilului spiritul unei discipline extrem de rigide, de supunere neconditionata, capacitatea de a suporta cele mai aspre privatiuni. Goi, cu capul ras, primind o hrana insificienta, dormind pe o saltea de trestie, biciuti adeseori, copiii spartani primeau mai ales o educatie fizica, cea intelectuala fiind minima, constand in cateva notiuni de scris si citit, aritmetica, muzica militara. Aici si fetele primeau o educatie premilitara, constand din alergari, marsuri, lupta, aruncarea discului si a sulitei.

Complet diferita era educatia copiilor atenieni, probabil si a acelor din alte orase grecesti. Tatal dispunea de educatia copiilor pana la 18 ani. De la 7 ani, baietii mergeau la scoala, statul atenian avea obligatia sa suporte cheltuielile pentru educatia primara si pe cea a baietilor orfani de razboi. De regula, copiii erau trimisi sa invete in scoi particulare, parintii suportand cheltuielile. Scoala era casa invatatorului sau se desfasura in aer liber, constand din notiuni de scris si citit, aritmetica , literatura si muzica, timp de 5-7 ani. Dupa 14 ani, educatia era exclusiv fizica, cea a baietilor si efebilor (tinerii peste 18 ani) se facea in palestre si gimnazii, sun conducerea unui instructor. Palestrele erau terenuri de sport, publice sau particulare, dotate cu vestiare, sali de odihna, bai.Gimnaziile erau complexe sportive de mari dimensiuni, cu multe edificii, anexe, bazine de inot, portice, fantani, statui. Situate de obicei in afara orasului, in gradini publice , erau si locuri de plimbare pentru cetateni . Tot in gimnazii aveau loc unele prelegeri de filosofie, care completau educatia intelectuala a tinerilor provenind din familiile bogate. La Atena au existat trei gimnazii: Academia , unde Platon si-a intemeiat scoala de filosofie, Lyceum, unde Aristotel tinea prelegei de stiinta si filosofie si Cinosarges , probabil un gimnaziu al metecilor si locul de intalnire si discutii al filosofilor cunoscuti sub numele de "cinici". Fiecare polis avea cel putin un gimnaziu.

In epoca elenistica, educatia devine in intregime o obligatie a statului. Baza studiilor de literatura continua sa fie poemele homerice, muzicii si retoricii li se acordau mai putina imortanta, in favoarea filosofiei sau a studiului medicinii. Atunci au aparut bibliotecile publice, cum au fost cele vestite din Alexandria, Pergam, Rodos, Efes, Siracuza s.a. De asemenea, epocii elenistice i se datoreaza aparitia unor institutii precum muzeul (de la museion-templul muzelor), colectiile si colectionarii de arta, precum si mecenatul (oameni bogati care subventionau pe artisti , poeti si alti creatori). Monarhii elenistici subventionau cercetarea stiintitica si pe oamenii de stiinta. Numai la Alexandria au existat peste 100 de invatati care erau intretinuti de stat pentru cercetarile lor. In acelasi oras existau o gradina zoologica, una botanica, sali de disectie pentru medici, observatoare astronomice iar muzeul din Alexandria, unde invatatii tineau si cursuri, devenise de fapt o adevarata universitate vestita in intreaga lume antica.

Gandirea stiintifica si filosofica

Pana la Socrate, filosofia clasica s-a mentinut pe linia trasata de gandirea arhaica, fiind un domeniu care cuprinde si gandirea stiintifica. Filosofia era, in conceptia anticilor, "stiinta stiintelor", care le inglobeaza pe toate celelelte. In epoca clasica, indeosebi in regiunea Ionia, gandirea filosofica a ramas fidela unui pozitivism abstract, care respinge constructiile mitice, este mai preocupata de cosmologie decat de destinul uman si, ca urmare, este rezervata unei elite restranse.

Heraclit, cauta principiul prim si il identifica in foc Pentru el universul se afla intr-o vesnica devenire si maximele in care a expus aceasta constatare sunt faimoase: "Totul curge", "Nu te poti scalda de doua ori in acelasi rau, caci peste tine curg intotdeauna alte ape".In aceasta mobilitate, singurul lucru imuabil este logos-ul, legea devenirii, simbolizata prin foc. Cel care anima universul este conflictul (polemos), din acesta ia nastere armonia suprema.

Pentru Anaxagoras lumea este alcatuita din combinarea unor calitati care nu se pot descompune, fiecare lucru contine,amestecate, elementele tuturor lucrurilor. O miscare continua vizeaza disocierea acestora, astfel incat incetul cu incetul s-au izolat diferite parti ale lumii, in interiorul infinitului. Toate miscarile care insotesc materia sunt posibile pentru ca in afara ei exista o esenta care gandeste, nous sau inteligenta, principiul organizator al cosmosului.

Democrit a acceptat viziunea cosmogonica dar si-a extins cercetarile asupra unor discipline dintre cele mai diverse, avand un spirit enciclopedic.El a sustinut ca materia este compusa din particule indivizibile, impenetrabile, pline si infinite, care se diferentiaza in functie de marime, configuratie si pozitie. Si sufletul este alcatuit din atomi usori si sferici. Caracterul extrem de modern al acestei doctrine o face sa fie considerata precursoarea atomisticii moderne.

In aceeasi perioada clasica, coexistand cu pozitivismul ionian, se afirma un curent rationalist, care este mai inclinat spre matematica decat spre fizica si se exprima sub o forma mitica, fiind preocupat mai ales de problema destinului. Pitagora si pitagorismul se raspandeste in lume greaca. "Matematicienii" urmaresc progresul stiintelor, mai ales al matematicii, geometriei si astronomiei, pentru a descoperi armonia numerica a universului.

Empedocle afirma ca exista 4 elemente ale tuturor lucrurilor: focul, apa, aerul si pamantul iar doua forte motrice anima universul: vrajba si prietenia, care inving rand pe rand. Notiunea aceasta de ciclu se aplica si sufletelor omenesti, sufletele vinovate trebuie sa rataceasca de trei ori cate 10.000 de ani pentru a se regenera prin suferinta. Empedocle a fost totodata inginer, fizician, astronom, biolog.

De la Parmenide au ramas cateva fragmente celebre, precum introducerea la poemul in care se infatiseaza dus in carul fiicelor soarelui catre Dreptate, care ii dezvaluie Adevarul suprem. Acest adevar relevat afirma ca fiinta exista si non-fiinta nu exista. Fiinta e identificata cu o sfera perfecta, indestructibila , imobila si finita.

Discipolul sau, Zenon din Eleea, reia aceasta teza a fiintei unice si imobile, demonstrand in faimoasele lui aporii - Ahile si broasca testoasa, Sageata imobila in zbor s.a. absurditatea unei teze contrare ( aporia-dificultate, metoda de a descoperi contradictiile si dificultatile teoretice pentru a ajunge la descoperirea adevarului sau pentru a fundamenta o indoiala radicala in ce priveste posibilitatea cunoasterii). A fost intemeietorul dialecticii, metoda de investigatie prin discutie, care se va impune generatiei urmatoare de filosofi.

Sofistii , "adeptii intelepciunii",au adus un nou gen de educatie, care le poarta numele, sofistica. Ei mergeau din oras in oras, tinand conferinte publice, intretinandu-se cu tinerii, in schimbul unor considerabile retributii, astfel discipolii lor erau tinerii din clasele avute, adesea aristocratice. Ei foloseau metoda dialectica, bazata pe discutia directa cu interlocutorul, care era pus in situatia de a recunoaste ca postulatele sale sunt false. Datorita cunostintelor variate si profunde, culese din toate discipinele umane, sofistii au fost redutabili in argumentare. Elevii lor erau sedusi de aspectele practice ale invataturilor lor, caci invatau sa vorbeasca bine, sa gandeasca, sa discute, ceea ce era esential pentru cei care se pregateau pentru viata politica si cea publica, in general. Printre cei mai cunoscuti sofisti au fost Protagoras, Gorgias, Prodicos s.a.

Socrate nu a avut propriu-zis o scoala, pentru ca nu pretindea nici un fel de retributie dar era inconjurat de un grup de tineri ferventi, printre care si cel mai faimos discipol al sau, Platon,de la care s-au pastrat informatii cu privire la viata si conceptia filosofica a maestrului sau. "Nu a lasat opere scrise, obisnuia sa vorbeasca cu oamenii din popor, pe strada sau unde se nimerea, sau dialoga cu discipolii sai. El facea uz de ironie, in sensul grecesc al termenului, adica de interogatie, naiva in aparenta, care il facea pe preopinent sa-si dezvaluie slabiciunile rationamentelor sale sau inconsecventele actiunilor sale. El insusi spunea ca meseria sa este maieutica , amintind ca asa precum mama sa, care era moasa, mosea trupurile, el mosea spiritele, adica le dezvaluia adevarurile ascunse pe care acestea le poarta in ele insele, fara stirea lor." (P.Leveque)

A fost acuzat ca a corupt tineretul, nemaicrezand in zei, pentru aceasta a fost dus in fata tribunalului. In procesul care i s-a intentat s-a aparat cu noblete dar, gasit vinovat, a fost condamnat la moarte. A refuzat sa scape, caci discipolii sai ii cumparasera pe gardieni, pentru ca voia sa dea ascultare legilor, desi nedrepte. A murit band cupa de cucuta, precum o descrie Platon.

Doctrina lui Socrate a proclamat prioritatea omului, sustinand ca "filosofia a coborat din cer pe pamant". Isi insusise maxima gravata pe intrarea in templul lui Apolo din Delfi, "Cunoste-te pe tine insuti", pe care o intelegea ca necesitate a actiunii bazata pe reflectie si introspectie. Platon i-a atribuit teoria ideilor (cu sensul de forma), care explica realul concret, teorie pa care Platon a aplicat-o unor domenii ale stiintei.

Platon a apartinut unei ilustre familii din Atena si din grupul acelor tineri pentru care invatatura lui Socrate a insemnat revelarea propriei lor personalitati. Dupa o lunga calatorie in care a vizitat Egiptul si teritoriile occidentale ale Europei, dupa ce a cunoscut ideile pitagoriciene, si-a deschis propria scoala la Atena, Academia. De atunci inainte si-a petrecut viata in meditatie, consacrandu-se formarii tinerei generatii si alcatuirii Dialogurilor sale.

Piesa de baza a doctrinei sale este teoria ideilor (a formelor). Ideile sunt modelul, structura lumii sensibile. Numai ele reprezinta realitatea adevarata, absoluta si eterna, obiectele vizibile nefiind decat reflexele acesteia. Sufletul este o substanta independenta, neavand nici o legatura organica cu corpul, sufletul poate reflecta si concepe idei. Pentru suflet, corpul este un obstacol permanent. Intreaga viata morala consta in a te feri sa vii in contact cu ceea ce este perisabil si corporal, ca si cum ar fi vorba de un lucru impur si degradant.

In dialogul Fedru, in care relateaza moartea lui Socrate, si-a expus parerea in privinta supravietuirii sufletului. In Republica a imaginat o cetate ideala, in care preocuparea de capetenie e constituirea unui personal de "paznici" ai statului. Femeile si copiii traiesc in comun. Un sistem riguros de educatie ofera celor mai dotati posibilitatea de a studia gimnastica (intre 17-20 ani), teoria numerelor (intre 20-30 ani) si teoria ideilor (intre 35-50 de ani). Individul astfel format, va putea ocupa orice functie activa intre 35-50 de ani, pentru a se intoarce apoi la studiile sale, care dureaza pana la moarte. Opera Legile completeaza aceasta viziune asupra cetatii ideale.

"Platon a folosit forma vie a dialogului pentru a-si scrie operele, fiind de fapt inventatorul dialogului filosofic, un dialog cu personaje adevarate, precum Socrate, Gorgias si altii.Dialogul este folosit in sensul socratic. Prin complexitatea si diversitatea problemelor abordate, opera sa filosofica a inspirat doctrinele cele mai diferite, timp de secole intregiEvul mediu, fie el arab, evreu sau crestin se hraneste tot din Platon si tot sub semnul lui se plaseaza eliberarea spiritului in Renastere".(P.Leveque).

Aristotel, cel mai ilustru discipol al lui Platon, a fost fiul unui medic si s-a aratat interesat mai mult de observatia concreta, domeniul lui de predilectie fiind cel al stiintelor vietii. A urmat 20 de ani lectiile de la Academia lui Platon, apoi s-a ingrijit de educatia lui Alexandru cel Mare si, revenind la Atena, a intemeiat Lyceum-ul. Tinea prelegeri de dimineata pana seara, si-a asociat elevii in cercetarile sale. A lasat o opera considerabila, cunoscuta insa numai prin lucrarile destinate elevilor sai. O mare parte a operei e consacrata stiintei rationamentului, pe care o dezvolta intr-un sistem coerent. Tipul sau de rationament este silogismul. Bazat pe o doctrina solida a rationamentului si crezand in posibilitatea de a descoperi adevarul, Aristotel s-a straduit sa alcatuiasca o enciclopedie a tuturor stiintelor, cu exceptia matematicii, care nu l-a interesat. A alcatuit, pe baza unor anchete realizate impreuna cu elevii sai, primele lucrari stiintifice de zoologie. A consacrat moralei tratate speciale, o doctrina care se bazeaza pe cautarea echilibrului si a liniei de mijloc. Fericirea, identificata cu ratiunea, este binele suprem dar ea nu consta in placere, bogatie, consideratie, ci intr-o activitate conforma fiintei umane.Pentru filosof, aceasta isi va gasi implinirea in viata contemplativa, pentru toti ceilalti in practicarea virtutii, care consta in stapanirea pasiunilor.

Omul nu poate, dupa parerea sa, sa atinga forma superioara a virtutii decat in cadrul societatii, fiind prin definitie o fiinta sociala (zoon politikon, in sensul initial pe care i l-a conferit filosoful era cetateanul polisului, fiinta traind in societate, in sens mai larg). Aristotel a fost si precursorul sociologiei, ca stiinta moderna, precum si a stiintelor politice. Ca si teoretician politic, in opera intitulata Politica , se indeparteaza din nou de Platon, nefiind aras de utopia cetatilor ideale. A studiat constitutiile existente, impreuna cu discipolii sai, in 158 de tratate despre cetatile grecesti, din care nu s-a pastrat decat partial constitutia Atenei. Recunoaste ca nu exista constitutie buna in sine ci ca totul depinde de climat, de conditiile geografice, de precedentele istorice. Lasa sa se inteleaga ca cea mai buna forma de guvernamant este democratia moderata , in care guvernarea propriu-zica e rezervata celor mai instruiti cetateni si care respecta egalitatea politica.

A fost de asemenea preocupat de poetica, retorica. Din opera Poetica s-a pastrat doar prima carte, referitoare la teatru, in care se opune conceptiilor lui Platon, care exclusese artele vizuale si pe artisti din cetate, considerand ca acestea nu au valoare, fiind copii ale lumii materiale, la randul ei o copie a lumii ideilor. Aristotel sustine ca arta este o imitatie (mimesis), prin care artistul transfigureaza realitatea, avand scop si efect moralizator. Prin aceasta, arta si mai ales tragedia realizeaza Katharsis-ul, adica purificarea de patimi.

"Aristotel a fost un spirit enciclopedic cum putine au existat in Antichitate. A ridicat la rangul de sistem logica si etica si a alcatuit un tablou precis al lumii vii, peferand in actiunea lui de cunoastere sa ramana mai aproape de concret si real decat oricare dintre filosofii Antichitatii". (P.Leveque).

Artele plastice

In epoca arhaica incepe sa se afirme marea arta greaca, favorizata de lunga perioada de pace, prosperitatea economica a polisurilor si sub influenta legaturilor cu Orientul Aropiat. In Grecia, artele plastice nu erau considerate la fel de importante ca cele lirice , poezia, muzica sau filosofia iar artistii erau considerati niste mestesugari, care tindeau catre perfectiunea realizarii operelor lor. Notiunea de arta era confundata cu cea de mestesug, existand o singura denumire pentru cele doua -techne, din care deriva in majoritatea limbilor europene cuvantul tehnica. Cu toate acestea, realizarile artistice ale Antichitatii au fost de o exceptionala valoare estetica.

Arhitectura , in mod special templele, nu era rezultatul muncii unui singur artist, ci a celei de echipa, artistii insisi fiind specializati in mai multe domenii si tehnici.

Tipul de monument religios caracteristic este templul , care apare catre sfarsitul secolului VIII i.Chr. La inceput era din lemn, apoi din piatra si a preluat tipul comun in lumea egeeana. Consta dintr-o incapere rectangulara, cu o singura usa pe laura mica, flancata de pilastri (coloane) care sustineau acoperisul. In fata usii se gasea un portic cu 2 stalpi sau coloane, de asemenea 4 coloane erau amplasate in partea din spate a templului. Cand templul era inconjurat de coloane pe toate cele petru laturi ale sale se numea peripter. Amplasarea templelor era gandita in armonie cu mediul inconjurator, pentru a sublinia efectul de maretie. Inca din perioada clasica apare un element tipic al templului grecesc, coloana. Aceasta era realizata din cilindri de piatra suprapusi, prinsi unul de altul iar trunchiul coloanelor avea santuri sapate de-a lungul lor, numite caneluri . Spatiul interior cuprindea o incapere centrala, numita cella sau naos , care adapostea statuia zeitatii carei ii era inchinat templul. La templele mai mari exista si o incapere in fata celei, numita pronaos si o alta in spate, numita opistodom , in care erau adapostite obiectele pretioase aduse ca daruri zeului. Dimensiunile obisnuite ale unui templu arhaic sau clasic erau de circa 30 x 60 m sau mai mari. Desi planul general se pastra in toata lumea greaca, nu exista doua temple identice din nici o perioada.

In perioada arhaica se contureaza doua stiluri diferite, prin anumite elemente arhitectonice, cum ar fi coloana sau partea din fata sus a intrarii in templu, numita antablament, stiluri ce vor continua in epoca clasica. Acestea au fost stilul sau ordinul doric si ionic, la care se adauga in perioada elenistica cel corintic. Ordinul doric era mai sever si mai greoi, coloana dorica este masiva, cu trunchiul usor tronconic, cu capitelul (partea de deasupra coloanei, care sustine antablamentul) format din 2 elemente, echina si abaca. Ordinul ionic are coloana mai zvelta, mai usoara si mai subtire, dand impresia de mai multa gratie si armonie. Capitelul are forma de coarne de berbec sau de melc. Ordinul corintic,de mai tarziu, are coloana cu un capitel ornat cu frunze de acant, este in general mai bogat decorat.

Din epocile arhaica si clasica se pastreaza pana stazi temple precum cel al lui Zeus din Olimpia, templele Herei si al lui Poseidon din Paestum, templul Olimpeion din Agrigento, al Atenei din Siracuza, Olimpeionul din Selinunte s.a.

Etalonul pentru geniul crator grec in arhitectura ramane insa ansamblul arhitectonic de pe Acropola Atenei, refacut in timpul lui Pericle. Este constituit din patru edificii, fiecare cu trasaturi particulare si alcatuind un ansamblu unitar. Propileele erau o intrare monumetala, realizata din marmura, flancata de doua corpuri de cadiri cu coloane dorice. Prin porticul central se deschideau 5 porti ce duceau spre incinta sacra. Templul zeitei Atena Nike (Atena victorioasa) este un templu de stil ionic, de mai mici dimensiuni, ridicat pe locul unui vechi altar inchinat zeitei, impodobot cu basorelifuri reprezentand figuri de zei si scene din bataliile impotriva persilor. Parthenonul , templul Atenei fecioare era de fapt "marele templu" de expresie clasica, cu coloane dorice in exterior si coloane ionice in interior. In naos fusese amplasata statuia inalta de 15 m a Atenei, realizata de sculptorul Fidias, intr-o tehnica speciala care imbina lemnul cu aurul si fildesul. Statuia originala nu s-a pastrat, doar copii romane mai tarzii, de mai mici dimensiuni si realizate in piatra. Partea superioara a templului (frizele si frontonul) erau bogat decorate cu basoreliefuri. Pe toate cele patru laturi, erau scene reprezentand lupta zeilor cu gigantii, a atenienilor contra amazoanelor, a lapitilor contra centaurilor precum si cucerirea Troiei. Cele mai importante basoreliefuri au fost realizate de Fidias si elevii sai, astazi ele se gasesc la British Musem din Londra. Erechteionul este un templu de dimensiuni medii, care adapostea 9 sanctuare. Cuprinde 3 corpuri de cladiri, fiecare avand un portic cu coloane ionice. Unul dintre porticuri are trunchiurile celor 6 coloane in forma trupului unor femei, numite cariatide.

In epoca elenistica, statutul artistului e diferit, el nu mai e considerat un simplu mestesugar, ci o persoana cu un important statut social si o buna situatie materiala, datorita numeroaselor comenzi pe care le primeste. Caracteristic acestei perioade in arhitectura este gustul pentru colosal, pentru supradimensionarea monumentelor. Opere din aceasta perioada sunt templul lui Apollo din Milet, templul zeitei Artemis din Efes, Altarul din Pergam, mausoleul din Halicarnas si multe altele. Decoratia acestor monumente e mult mai bogata decat in epoca clasica, predomina stilul corintic.

Sculptura in epoca arhaica este mai conventionala in ce priveste reprezentarea figurilor masculine si feminine, numite Kouros si respectiv Kore . Acestea erau sculptate intr-un bloc masiv de piatra, figurile erau reprezentate in aceeasi pozitie frontala, cu piciorul stang adus inainte, parul bogat, buzele pline, ochii migdalati si un suras intiparit pe chip, asa-numitul "suras arhaic". Barbatii sunt reprezentati nud iar femeile intr-o imbracaminte drapata bogat, tinand in mana o pasare, o floare sau un obiect. O particularitate a sculpturii si a arhitecturii grecesti este policromia, pictarea suprafetelor de piatra ale monumentelor si statuilor in culori vii, cu intentia de a crea o impresie de realism.

Din epoca clasica sunt cunoscute unele centre de sculptura, dintre care cel mai important la Atena. Au existat diferite stiluri, de la cel sever, caracterizat prin simplitate si austeritate, la cel clasic. Reprezentantii stilului clasic sunt Policlet, care a realizat mai ales statui in bronz, reprezentand de preferinta atleti, precum Doriforul, Discoforul sau Efebul, Amazoana ranita. El a creat un canon al sculpturii clasice, in care proportiile corpului omenesc sunt exprimate in raporturi matematice: fata de inaltimea corpului, cea a capului este 1/8, a palmei de 1/10, a labei picorului de 1/6. Myron a adus in sculptura greaca clasica reprezentarea miscarii, prin statui precum Discobolul, grupul Atena si Marsias s.a. Fidias, cel mai ilustru dintre sculptorii greeci, totodata arhitect,pictor si giuvaergiu, a fost celebru mai ales pentru cele 2 statui monumentale ale Atenei si a lui Zeus. In copii romane s-au pastrat alte opere ale sale: Amazoana, Kora, Athena Lemnine. Praxitele a introdus in sculptura greaca nudul feminin in reprezentarile zeitelor: Afrodita, Artemis dar a infatisat si zei: Hermes, Apollo, Eros. Sculptura lui Scopas este plina de dramatism, atentia se concentreaza asupra miscarii iar Lysip a fost sculptorul cel mai apreciat de Alexandru Macedon, caruia i-a facut, se spune, peste 500 de portrete si statui.

In epoca elenistica, sculptura greaca insista asupra reprezentarii diferitelor emotii, printr-un patetism exagerat dar si prin gratie si senzualitate. Din aceasta perioada dateaza opere precum Venus din Milo, Apollo din Belvedere, Victoria din Samotrace, Grupul Laocoon, Colosul din Rodos etc.

Marea majoritate a operelor de sculptura grecesti nu s-au pastrat ca originale, ci doar in copii romane, adeseori de mai mici dimensiuni si realizate in alte materiale, spre exemplu in marmura in loc de piatra sau metal.

Pictura si ceramica

Grecii pretuiau mult pictura, desi nu o considerau o arta independenta, ci un auxiliar al sculpturii si arhitecturii. Printre primii pictori cunoscuti a fost Polignot , care in compozitiile sale a insistat asupra expresiei personajelor, de asemenea Micon, Zeuxis si Parasios , care au pictat si peisaje. Secolul IV este cel al marii picturi grecesti, cu Apelles , preferatul lui Alexandru Macedon si care, conform marturiilor scrise a fost un desenator exceptional, exceland in nuduri si portrete. Nici una dinte picturile grecesti originale nu s-au pastrat, exista doar unele marturii scrise despre ele. Din perioada elenistico-romana s-au pastrat in unele case de locuit picturi in fresca sau in alte tehnici, indeosebi la Pompei si Herculanum, langa Neapole, orase inghitite de lava vulcanului Etna care a erupt si a ingropat localitatile in intregime. In timpurile moderne, arheologii au scos la iveala mare parte din aceste orase si e de presupus ca pictura acelei perioade, ca si arhitectura locuintelor a urmat in mare parte traditiile grecesti.

Datorita faptului ca ceramica greceasca era pictata cu scene care adeseori reproduceau cele din pictura propriu-zisa, pot fi cunoscute motivele si stilul pictural. Pe langa valoarea ei estetica, ceamica greceasca are astfel si o valoare documentara. In epocile mai indepartate, decorul vaselor era exclusiv geometric, apoi apar motivele animaliere , avimorfe (pasari) si antropomorfe (oameni). Decorurile cele mai frecvente din epoca clasica si elenistica reproduc scene din legendele mitologice grecesti, din razboaiele grecilor cu barbarii, din tragediile grecesti, scene din viata cotidiana, ritualuri si ceremonii religioase. Pictura ceramicii a cunoscut diferite stiluri, in functie de epoca si scoala artistica. Au existat, spre exemplu, stilul figurilor rosii pe fond negru sau alb, cel al figurilor negre pe fond alb si altele. Formele si dimensiunile vaselor, unele utilitare ( pentru pastrarea cerealelor, uleiului de masline, vinului etc.), altele decorative ori de lux, pentru parfumuri si farduri sau cu rol in ceremonii religioase, sunt extrem de variate.Vasele propriu-zise erau realizate de mesteri olari iar decorul era executat de pictori cum a fost Euphronios, care isi semna uneori vasele.

Alte domenii ale artelor plastice au fost cele decorative , care au produs o multime de vase din metal (bronz, argint), decorate cu scene si figuri in relief, obiecte extrem de variate, pastrate in numar relativ mare, din diferite epoci, precum cele din sticla, fildes, bijuterii din metale si pietre pretioase, figurine din lut (statuetele de Tanagra).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Dumitriu, Anton, Philosophia mirabilis, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana, 1974

Drimba, Ovidiu, Istoria 989 culturii si civilizatiei, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, vol. I-II, 1985-1

Faure, Elie, Istoria artei, Bucuresti, Editura Meridiane, 5. vol., 1970

Leveque, Pierre, Aventura greaca, Bucuresti, Editura Meridiane,2 vol., 1987

Platon, Nicolas, Civilizatia egeeana, Bucuresti, Editura Meridiane, 4 vol., 1988