De la ceramica la portelan

De la ceramica la portelan

Istoria poteriei (de la oala de lut la ceasca de cafea ori de portelan fin) ar putea fi scenariul unui serial palpitant. Adina Nanu povesteste.

Vas olandez de Delft, din secolul al XVII-lea.

Totul a inceput cu o mana de argila cu care cineva s-a jucat candva, de mult (se presupune prin mileniile IV-V i. Chr.), pe malul unei ape, punandu-si amprenta degetelor in botul clisos si dandu-i forma de cauc care, uscat la soare, a putut tine la un loc boabe de grane sau de fructe - primul container.
A doua intamplare senzationala s-a petrecut in momentul in care 'obiectul' a cazut intamplator in foc devenind caramida, care putea pastra in scobitura un strop de apa de baut.
Cu veselia izbanzii, creatorul unei astfel de realizari epocale si-a infrumusetat noile vase, inainte de a le coace, zgariind pe ele cu un betisor linii, ca un ritm de pasi, sau, muindu-si degetul intr-o zeama de lut rosu, alb sau negru, a trasat urme in cerc, asa cum el insusi se invartea dansand. Vasele noastre de Cucuteni sunt astfel de inregistrari ale emotiilor olarului comunicate noua peste milenii.
Peste tot, din China pana in Mexic, fenomenul s-a petrecut la fel, de unde asemanarile uimitoare intre cele mai vechi piese de ceramica de pe tot globul.
Al treilea pas important a fost smaltuirea, acoperirea vaselor, cu un strat sticlos (obtinut prin topirea in foc a unor nisipuri), ceea ce le-a facut impermeabile.
In Antichitate, in Egipt, Grecia si Roma, dar mai ales in Mesopotamia, smaltuirea a fost practicata mai ales pentru fatade din caramida sau elemente de arhitectura.

In Imperiul Bizantin (sec. IV - XV d. Chr.), ulciorul sau strachina din lut ars erau intai impodobite cu desene din lut alb, cretos, sau cu pete razlete de galben sau verde, si apoi muiate in smalt straveziu, lasand la vedere fondul caramiziu, iar tehnica a ajuns si in arta populara romaneasca.

Cei mai interesati sa nu piarda nici o picatura din apa oazelor au fost, desigur, oamenii desertului, arabii. Ei foloseau pe langa smaltul straveziu si un altul, opac, care acoperea toata suprafata vasului.

Musulmanii din Persia vopseau recipientele lor pantecoase mai ales in verde- albastru, de culoarea marii, in tonuri reci, care-si adaugau sugestiile racoroase senzatiei tactile de umezeala data de invelisul sticlos. Raspandirea arabilor musulmani dupa secolul VII d. Chr. (cand a trait profetul Mohamed) pe tarmurile Mediteranei a propagat si arta ceramicii pana in Spania, unde s-a imbogatit cu reflexe metalice, aurii si argintii (in stilul hispano-maur) si, prin intermediul unor centre comerciale ca Majorca, a ajuns in Italia, (denumita de aceea 'maiolica').

 n prosperele orase italiene din epoca Renasterii, din secolele XV si XVI, era mare nevoie de farfurii si platouri pentru mesele bogatilor burghezi, cum era familia bancherului Cosimo de Medici, dar si de recipiente pentru farmacii, incat s-au intemeiat manufacturi in multe orase, ca Faenza (de unde numele de 'faianta'). Maestri ca Rafael desenau deseori modele pentru ceramica.

Corabierii care, asemenea lui Columb sau Vasco da Gama, strabateau marile descoperind tinuturi noi, ca si caravanele pe uscat, aduceau din Orientul Indepartat, pe langa piper si alte mirodenii, un soi de vase ciudate care, tinute in soare, lasau sa transpara lumina, iar cand se spargeau, se vedea ca sunt facute dintr-un alt material, mai fin, pe care doar chinezii il cunosteau, inca din mileniul I i. Chr. - portelanul.

In acest punct, in telenovela noastra palpitanta, pe ecran, trec in viteza cete de calareti tatari. Fara navalirea lor ca un prapad de la o granita la alta a intinsului imperiu, nu s-ar fi raspandit in China in secolul al XIII-lea vopseaua albastra de cobalt, rezistenta la foc, cu care au fost pictate vasele de portelan de atunci si pana azi.

Chinezii preferau vasele cu forme simple, pure, dar pentru export au produs piese cu decor incarcat.

Chinezii si vecinii lor isi pazeau cu strasnicie secretele, astfel ca aceste piese ajungeau in Europa foarte scumpe, accesibile doar curtilor regale sau nobiliare. In secolul al XVII-lea, olandezii, principalii importatori ai pretioaselor marfuri pe corabiile lor cu panze, au incercat sa le imite in tehnica ieftina a ceramicii.

In manufacturi cum era cea din Delft, erau modelate forme specifice de tartacuta, ca pepenii in felii, cu capac cu bumb, dar in decorul pictat cu albastru se strecurau, pe langa florile exotice, si iubitele lalele olandeze sau chiar cate o moara de vant.

Din Olanda, atelierele s-au extins in orasele invecinate ale Germaniei, si de acolo, prin mesterii care circulau in Transilvania, unde se stabilisera sasii, ceramica pictata cu lalele, in albastru, apoi si in galben si verde, a devenit o productie traditionala a artei populare de peste munti, de unde trecea si in celelalte tari romanesti, fiind practicata si in zilele noastre.