DETERMINISMUL RASIAL

DETERMINISMUL RASIAL

Secolul al XIX-lea a perpetuat spiritul scientist promovat de secolului iluminist, iar ganditorii sai si-au mentinut dorinta de a aborda stiintific, naturalist, atat istoria, cat si problema diferentelor sociale si culturale dintre natiuni si popoare. De la Saint-Simon la Auguste Comte, tot mai multi autori se pronunta in favoarea crearii unei stiinte care sa se refere cu obiectivitate la toate domeniile de activitate ale omului. Comte, care o va denumi initial "fizica sociala", se va opri la numele de sociologie. Antropologia culturala va evolua, insa, sub stindardul antropologiei biologice.

In aceasta epoca, diverse sisteme explicative sunt invocate, in incercarea de a intelege unitar istoria umanitatii. De exemplu, Georg W. F. Hegel vede istoria lumii ca pe progresul constiintei libertatii. La randul sau, John Stuart Mill clasifica ansamblurile culturale in sase tipuri (vanatoreasca, pastorala, asiatica, greco-romana, feudala si capitalista), in timp de Thomas Buckle lanseaza teza sa celebra, ce cauta in ecologie factorii determinanti ai specificului cultural. Numai ca opiniile mai sus mentionate, bazate, in primul rand pe unitatea conditiei umane, vor cunoaste curand o alternativa radicala.

Daca John Locke afirmase, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, ca oamenii au fost creati egali, iar mintea lor, un empty cabinet, este integral umpluta prin procesul de educare - prin ceea ce antropologii vor numi ulterior enculturatie -, o puternica reactie intelectuala la egalitarismul zgomotos la Revolutiei franceze va modifica aceste nobile premise: pe la mijlocul secolului al XIX-lea, nici un adevar nu a devenit mai evident decat acela ca oamenii au fost creati inegali - si el va influenta decisiv cursul stiintelor sociale. Pe aceasta premisa, nu cu totul absenta in Epoca Luminilor, se va edifica doctrina determinismului rasial, a rasismului stiintific, care va sustine ca diferentele si similaritatile culturale sunt variabile legate de factorii ereditari, care stau la baza tuturor comportamentelor. Principiul rasial-ereditar se va substitui oricarei alte explicatii stiintifice si, cum componenta ereditara nu era accesibila unei observatii directe, invocarea ei se realiza fara posibilitatea unui control.

Clasificarile rasiale au fost edificate, cel putin initial, pe baza sistematicii biologice propuse de Linn, unificand diversitatea in jurul unor tipuri generice, definite prin contrastul dintre populatiile europene si cele africane sau orientale. Astfel, majoritatea clasificarilor luau invocau existenta a trei rase majore: cea alba (leucoderma -gr. leucos, alb-, sau caucaziana); rasa neagra (negroida sau melanoderma); rasa galbena (xanthoderma, sau mongoloida). Timp de mai bine de un secol, acest principiu tipologic a constituit baza tuturor clasificarilor rasiale, si abia in ultimele decenii el a fost inlocuit de taxonomia numerica si de studiul statistic al variatiei genetice. Cu toate acestea, chiar si astazi, clasificarile rasiale sunt sever irelevante: de exemplu, distanta genetica dintre doua populatii franceze este mai mica cu doar 15% fata de cea dintre oricare alte doua populatii alese la intamplare.

Incepand cu secolul al XVIII-lea, determinismul rasial avea sa se fondeze pe doua mari doctrine: monogeneza si poligeneza. Prima sustinea, inca din secolul la XVIII-lea, dupa spusele Bibliei, ca intreaga umanitate avea doi stramosi comuni, Adam si Eva, iar acestia nu puteau fi decat albi, dupa imaginea lui Dumnezeu. Principalii sustinatori ai acestei idei vor fi Johann Blumenbach si Georges Luis Leclerc, conte de Buffon, in Franta. Ambii au considerat aparitia celorlalte tipuri de oameni ca o forma de degenerare indusa de mediu. Spre deosebire de succesorii lor, atat Blumenbach, cat si Buffon, credeau ca aceasta degenerare era reversibila, printr-un control adecvat al mediului inconjurator. Cu deosebire Blumenbach, in lucrarea sa De genesis humani varieta nativa (1775), credea ca un ansamblu de factori diversi, cum ar fi climatul, dieta, hibridizarea, bolile si modul de viata sunt responsabili de degenerarea rasei initiale albe.

In contrast cu aceasta teorie, adeptii poligenismului resping autenticitatea relatarilor din Geneza, atribuind diferentele dintre rase unor acte de creatie speciala. Printre ei, Issac de la Peyrcre (Preadamitae) in considera pe Adam precursorul exclusiv al evreilor, in timp de celelalte popoare antice (egiptenii, caldeenii, chinezii sau "mexicanii") isi avea originea in stramosi pre-adamiti. Nici Voltaire nu se va indeparta foarte tare de aceasta idee, refuzand evreilor statutul de stramosi ai tuturor speciilor umane.

Pe fondul competitiei dintre cele doua doctrine, se naste problema clasificarii raselor pe principii de superioritate si inferioritate, cu consecinte limpezi: justificarea sclaviei. Voltaire, ca si, mai tarziu, Hegel, de exemplu, era convins ca starea precara a negrilor se datora inteligentei lor rudimentare. Unii ganditori, ca Henri Home, datau aparitia unor rase diversificate dupa constructia Turnului Babel, moment in care Dumnezeu a inzestrat fiecare grup de oameni cu caracteristici ereditare diferite (cum ar fi curajul). Edward Long (History of Jamaica, 1774) sustine ferm ideea ca europenii si negrii apartin unor specii diferite, din moment ce cei din urmaerau priviti ca brutali, ignoranti, lenesi, sangerosi, vicleni si superstitiosi.

La randul sau, Charles White, alt partizan al sclaviei, credea ca negrii sunt mult mai apropiati de marile maimute decat de caucazieni: au creierul mai mic, organele sexuale mai mari, un miros aparte si, nu in ultimul rand, o imunitate animalica la durere.

Acestor idei radicale, secolul XIX le va adauga noi ipoteze, indeosebi prin contributia scolii americane, reprezentata de Luis Agassiz si, respectiv, de Samuel George Morton.

Primul, naturalist elvetian emigrat in America pe la 1840, devine profesor la Harvard si infiinteaza Muzeul de zoologie comparativa. Poligenist de frunte, Agassiz considera ca numai originea caucazienilor era relatata in Biblie, negrii fiind la fel de diferiti de caucazienii antichitatii (conservati prin mumiile egiptene), ca si de cei de astazi. Clasificarea, pe ranguri, a raselor, devenea un obiectiv stiintific ca atare, din moment ce era clar ca pe Pamant existau rase specifice, cu caractere aparte si corespunzand precis unui areal geografic. Prin urmare, fiecare rasa dispune de o valoare relativa, data de caracterul ei particular. Ca si precursorii sai, Agassiz credea ca egalitatea sociala era de neinchipuit in cazul negrilor, pe care ii caracterizeaza ca indolenti, superficiali, senzuali si imitativi.

Samuel George Morton, medic educat la Edinburgh, s-a remarcat prin aceleasi opinii poligenice, ca si prin impresionanta sa colectie de cranii (peste o mie de exemplare) pe studiul careia si-a fondat teoriile. Dupa el, ierarhia raselor trebuia stabilita obiectiv, prin caracteristicile fizice ale creierelor, in mod particular, prin marimea craniilor. In consecinta, Morton va aplica o metoda originale de masurare a acestora, umpland cavitatile craniene cu seminte de mustar alb. Va obtine astfel, in inchi cubi, volumul diferitelor cranii. Cercetarile lui, sistematizate in Crania americana (1839) si Crania aegyptica (1844), vor stabili o ierarhie clara, in frunte prezidand, statistic, europenii, urmati de indieni (numiti de el "americani") si, firesc, in final, de negri. Nu mai putin interesat este ca, intre albi, el ii situeaza pe primul loc pe anglo-saxoni, urmati de evrei si de indieni (sub denumirea de melanezieni). Ierarhiile sale se arata, deloc surprinzator, foarte fidele prejudecatilor epocii. De altfel, in 1977, o lucrare a lui Stephen Jay Gould (The Mismeasure of Man) a defrisat ideile lui Morton, prin expunerea gravelor erori metodologice ale analizei sale. Astfel, acesta din urma a utilizat masiv cranii provenind de la incasi, in medie cu dimensiuni mai reduse decat la alte grupuri de indieni, ca irochezii. Morton ignorase, se asemenea, raportul dintre talia indivizilor si marimea creierului, cum nu a luat in calcul nici diferentele de sex.

In istoria determinismului natural, ideile lui Charles Darwin aveau sa joace un rol decisiv. Publicarea Originii speciilor (1859) va pune capat, in principiu, disputei dintre monogenisti si poligenisti, din moment ce, pentru Darwin, ambele teorii erau prost fondate: daca umanitatea avea un stramos comun, acesta trebuia sa fie nu Adam, ci un soi de maimuta. Pe de alta parte, teoria sa nu excludea probabilitatea ca rasele contemporane sa fie specii diferite, rezultat al unei diversificari induse de lupta pentru supravietuire a stramosilor nostri.

Determinismul rasial nu s-a manifestat doar in America. Robert Knox, un chirurg din Edinburgh va considera ca rasa este integral responsabila de achizitiile culturale, determinismul rasial devenind, in anii '60 ai secolului XIX, sinonimul antropologiei. Unica problema demna de interes pentru noua disciplina era daca rasele "inferioare" pot aspira in mod legitim la imbunatatirea situatiei lor.

In Germania, Gustav Klemm va redacta, in 1843, o istorie a culturii omenirii in zece volume, a carei linie directoare avea sa fie impartirea umanitatii in rase "active" si "pasive". In Franta, Joseph Arthur de Gobineau va sustine hotarat ca fiecare rasa detine modul propriu de a gandi, prin urmare fiecare grup rasial are propriul lor destin.

Concluzionand, paradigma determinismului rasial, extrem de influenta pe fondul expansiunii economice a Europei occidentale, a oferit initial o explicatie convenabila epocii privind diferentele culturale si somatice dintre oameni. Inegalitatea rasiala sustinea perfect interesele sclavagismului. Pe de alta parte, avantul naturalismului a permis si progresul mult mai rapid al antropologiei fizice, fata de ameliorarea teoriilor stiintelor sociale, oferind asadar o argumentatie aparent convingatoare si "stiintifica".

De altfel, diferente rasiale vor continua a fi invocate si in cadrul culturilor europene, chiar si in primele decenii ale secolului XX. Spre exemplu, atat in Franta, cat si in Anglia, clasele superioare nu ezitau sa se auto-asimileze cuceritorilor germanici, respectiv normanzilor, in timp de starile inferioare erau considerate descendente ale celtilor sau galo-romanilor.

La inceputul secolului XX, rasismul lui Gobineau devine extrem de atractiv in Germania (cu consecintele cunoscute in ideologia nazista), dar si in Anglia, unde "arianismul" germanic al claselor superioare a functionat ca o ideologie destul de populara inainte de Primul Razboi Mondial.

In ciuda "buclei evolutive" rasiste, iesita din acelasi creuzet iluminist, ideea unitatii psihice umane va triumfa, in cele din urma, prin intermediul evolutionismului, care va transfera treptat atentia catre diferentele culturale, in detrimentul celor somatice.