DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA H

DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA H

HALUCINOGENE

Termenul de "halucinogene" este de data relativ recenta, din jurul anului 1950. Este utilizat pentru a caracteriza substantele care, consumate chiar si in cantitati mici, modifica perceptia si provoaca halucinatii. Termenul nu este intru totul satisfacator, deoarece anumite substante, cum ar fi alcoolul, atunci cind doza consumata devine toxica, pot afecta substantial metabolismul si pot provoca modificari in functionarea gindirii si a comportamentului, fara a duce insa, de fapt, la halucinatii.

Omul a descoperit cu siguranta proprietatile halucinogene ale unor plante inca de foarte timpuriu ; unii cercetatori au sustinut chiar ideea ca acestea s-ar afla la originea notiunii de "zeu" si a conceptului de "celalalt tarim". Nu avem alte dovezi in sprijinul utilizarii halucinogenelor din cele mai vechi timpuri, in afara reprezentarilor figurate de plante sau de motive executate sub influenta lor, ori a descrierilor privind efectele acestora intilnite in diferite texte. Astfel, nimic nu a putut confirma ipoteza conform careia cornul-de-secara ar fi fost utilizat in cadrul misterelor de la Eleusis sau ca soma din textele vedice este buretele-pestrit, pe care indo-europenii l-ar fi cunoscut inainte de a ajunge in India.

Halucinogenele de origine vegetala naturala pot fi impartite in doua mari grupe: 1) cele care contin azot si sint alcaloide sau baze inrudite; 2) cele care nu contin azot, cum ar fi cinepa indiana. Mai multe alcaloide halucinogene contin compusi chimici ce pot fi regasiti si in neurohormonii sistemului nervos central. '

Observatiile etnologilor demonstreaza ca folosirea halucinogenelor este rezultatul unei pregatiri mai mult sau mai putin ritualizate sau initiatice si ca ea presupune intotdeauna o foarte buna cunoastere a efectelor care se pot obtine din amestecuri si din dozaje. Practicile samanice si divinatorii, fenomenele de transa sau de posesiune includ adeseori, dar nu obligatoriu, consumul de plante halucinogene.

Cu toate acestea, nu toate societatile au utilizat intregul evantai de halucinogene pe care le aveau la dispozitie in flora inconjuratoare, de exemplu speciile raspindite in toata lumea cum ar fi ciumafaia sau diferite tipuri de ciuperci. Unele au fost chiar interzise. Este cazul civilizatiei crestine, care considers ca folosirea solanaceelor euroasiatice (maselarita, beladona, matraguna si ciumafaia), a cornului-de-secara sau a buretilor--pestriti - acestia din urma fiind inca in uzul samanilor siberieni - tine de practicile magice si vrajitoresti. Utilizarea unei alte plante halucinogene, celebra pentru lumea veche, anume cinepa indiana, provenind evident din Asia Centrala, este mai raspindita in Africa si Asia decit in Europa, unde nu exista un alt halucinogen important. In Noua Guinee, aflam mentionate specii diverse de halucinogene locale, doar ca acestea, conform informatiilor care ne stau la dispozitie, nu au fost studiate din punct de vedere chimic pina acum. Singurul halucinogen propriu Africii este iboga, folosita in Africa Centrala.

Lumea noua a furnizat cele mai multe halucinogene. Mexicul, in primul rind, cu peyotl, un cactus mic cu mescalina, apoi diferite ciuperci din familia agaricaceelor si doua specii de rochita-rindunicii (convolvulacee), dintre care unul, ololiuqui, poseda un

principiu activ foarte apropiat de LSD, halucinogen semisintetic. Anzii, la rindul lor, unde s-a descoperit relativ tirziu un alt tip de cactus (un Trichocereus) cu mescalina. in fine, Amazonia, cu Banisteriopsis, Adenanthera, Virola, Brugmansia, ca sa nu le amintim decit pe cele principale, este terenul unde se intilnesc formele cele mai diver-sificate, de la cele foarte elaborate si ritualizate la cele banalizate, de utilizare a plantelor halucinogene.

C. FRIEDBERG

. ALLAIN P., 1973, Hallucinogenes et societe. Cannabis et peyotl, phenomenes culturels et mondes de l'imaginaire, Payot, Paris. - FRIEDBERG C, 1960, " Utilisation d'un cactus a mescaline au nord du Perou (Trichocereus pachanoi Brit. et Rose), in Actes du VI^e Congres international des sciences anthropologiques et ethnologiques, t. II, Paris. - FRIEDBERG C, 1965, "Des Banisteriopsis utilises comme drogue en Amerique du Sud", in Journal d'agri-culture tropicale et de botanique appliquee, 12: 403-437, 550-594, 729-780. - FURST PT. (ed.),

1972, Flech of the Gods. The Ritual Use of Hallucinogens, Praeger Publishers (trad. fr. La
chair des Dieux, l'usage rituel des psychedeliques, Le Seuil, Paris, 1974). - HARNER M.J. (ed.),

1973, Hallucinogens and Shamanism, Oxford University Press, Londra. - HEIM R.,
WASSON R.G., 1958, Les champignons hallucinogenes du Mexique, Editions du Museum
National d'Histoire Naturelle, Paris. - HOFFER A., OSMOND H., 1967, The Hallucinogens,
Academic Press, New York. - LA BARRE W., 1938, The Peyote Cult, Yale University Press,
New Haven. - LEWIN L., 1970, Phantastica. Drogues psychedeliques, stupefiants, narcotiques,
excitants, hallucinogenes, Payot, Paris. - SCHULTES R.E., HOFMANN A., 1979, Plants
of the Gods, McGraw Hill, Maiden Head (trad. fr. Les plantes des dieux. Les plantes
hallucinogenes, botanique et ethnologie, Berger-Levrault, Paris, 1981).

HAUDRICOURT Andre Georges

Antropolog, lingvist si naturalist francez, Andre Georges Haudricourt s-a nascut la Paris, in anul 1911. Inginer agronom in 1931, diplomat in fitopatologie si genetica in 1932, el frecventeaza cursurile lui Mauss la College de France, se formeaza ca geograf (1933), lucreaza in URSS la Institutul de Fitotehnie condus de N. Valivov (1933-1934) si isi desavirseste la Paris formatia de botanist (1936). Cercetator la Laboratoire de Botanique Apliquee de pe linga Musee National d'Histoire Naturelle, isi face intrarea la CNRS in 1939 (sectia de biologie vegetala); din anul 1944 se indreapta spre lingvis-tica. Detasat, in perioada 1948-1949, la Ecole Francaise d'Extreme Orient (Hanoi), Haudricourt va efectua mai multe calatorii in Noua Caledonie (1959-1960, 1962-1963) si in Extremul Orient (intre 1966 si 1973).

Opera lui Haudricourt se structureaza in jurul a trei centre principale de interes:
istoria tehnicilor, cultivarea plantelor, lingvistica. In privinta istoriei tehnicilor, cu
aplicatie la atelaj si la plug, Haudricourt arata ca studiul unei tehnici sau al unui obiect
tine de o metodologie specifica, ca inovatiile tehnice nu au loc decit in anumite circum-
stante ale mutatiilor economice si sociale, ca tehnologia se adapteaza societatii si nu
invers. Abordind studiul plantelor cultivate din trei perspective (botanica, lingvistica,
etnologie), Haudricourt va initia o noua disciplina, care, in cursul ultimelor decenii, si-a
cistigat in mare parte autonomia: etnobotanica; cu privire la acelasi obiect, aceasta
articuleaza din punctul de vedere al experientei traite a grupului cunostinte, practici
culturale, credinte si reprezentari - demers ce va fi sistematizat, pentru ansamblul
raporturilor dintre om si mediul inconjurator natural, sub denumirea de etnostiinta. In
domeniul lingvisticii, fonologia ilustreaza cel mai bine preocuparile lui Haudricourt,
incepind cu studiul limbilor slave si al rusei in special: contributiile sale se indeparteaza
de fonologia structurala, pentru a se concentra mai mult asupra studiului genetic al
diverselor trasaturi fonologice. General vorbind, Haudricourt se inspira din lingvistica
pentru a pune in practica un demers antropologic ce privilegiaza comparatia si dimen-
siunea istorica a fenomenelor tehnice si culturale. ' '

P. DIBIE

► 1943 (coaut. L. Hedin), L'homme et les plantes cultivees, Gallimard, Paris. 1949 (coaut. A. Juilland), Essai pour une histoire structural du phonetisme francais, Klincksieck, Paris. 1955 (coaut. M. Jean-Brunhes Delamare), L'homme et la charrue a travers le monde, Gallimard, Paris. 1967 (coaut. J.M.C. Thomas), La notation des langues. Phonetique et phonologie, Institut Geographique National, Paris. 1972, Probleme de phonologie diachronique, SELAF, Paris. 1978 (coaut. C. Hagege), La phonologie panchronique, PUF, Paris. 1987, Technologie, science humaine. Recherches d'histoire et d'ethnologie des techniques, Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, Paris.

HARTI ETNOGRAFICE

Dezvoltarea cartografiei etnologice (reprezentarea distributiei spatiale a trasaturilor sau ariilor culturale) a fost strins legata de principalele curente 'de gindire care au dominat disciplina la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea: antropogeografia (Ratzel), difuzionismul si istoricismul, puternic inradacinate in tarile de limba germana (Frobenius, Graebner, Schmidt), in Scandinavia (Aarne, Krohn) si in Statele Unite (Wissler, Kroeber). In functie de tendintele specifice acestor diferite scoli, metoda cartografica a fost utilizata, in proportii variabile, pentru: 1) delimitarea regiunilor etnografice (ethnographisches Land, Ratzel), a cercurilor culturale (Kulturkreise, Frobenius, apoi Graebner, 1911: 132-133), a ariilor culturale care au un centru si o periferie (lucrarile lui Wissler, 1926); 2) distingerea fenomenelor de difuziune in raport cu durata lunga, distribuirea spatiala a faptelor fiind considerata o proiectie a proceselor istorice (lucrarile lui Graebner despre Australia, Polinezia si Melanezia, ale lui Nordenskjold, 1919, despre America de Sud etc.); 3) analizarea afinitatilor sau dife-rentelor dintre regiunile naturale si culturale (Kroeber, 1939). Dupa aceasta prima dezvoltare, cartografia faptelor culturale si teoriile difuzioniste care formau adesea substratul lor au cazut in dizgratie (in Statele Unite si in tarile Europei de Vest) din pricina influentei functionalismului, care postula recurgerea la analize totalizante la scara mica. Din acest moment, elaborarea hartilor etnologice a fost considerata sterila, chiar suspecta, reprosindu-i-se acestei tehnici'ca petrifica realitati complexe si mobile si ca se bazeaza pe o conceptie atomista despre cultura. Totusi, situata in afara modelor si a curentelor dominante ale disciplinei, etnocartografia a cunoscut, din anii '20 si pina in zilele noastre, o dezvoltare continua si remarcabila in tarile Europei de Nord, ale Europei Centrale si de Est, prin intermediul realizarii atlaselor nationale (Atlasul folclorului elvetian), regionale (Atlasul etnografic al Slovaciei) sau continental (Atlasul etnologic al Europei si al tarilor vecine, realizat sub indrumarea lui Zender si Bratanic). Mai mult sau mai putin continuatoare ale difuzionismului, scolile de areologie si de stratigrafie culturala (scoala de la Viena, scoala finlandeza), care au reprezentat niste realizari gigantice pr'in cantitatea de materiale acumulate, au gasit un context extrem de favorabil pentru emergenta lor in: 1) perioadele de afirmare a identitatii nationale, regionale sau in revendicarile extrateritoriale (rolul de pionierat al Poloniei in materie de cartografie culturala; aria acoperita de Atlas der deutschen Volkskunde, 1928-1938, care se refera la toate tarile si regiunile germanofone); 2) natiunile cu o puternica traditie muzeografica sau arhivistica (tarile scandinave: Atlas de folclor suedez); 3) statele in care cercetarea este centralizata si planificata (tarile din Est, in care academiile de stiinte au dat un impuls decisiv acestor proiecte colective de larga respiratie). Toate aceste lucrari etnocartografice asupra Europei (si cele, de acum mai rare, asupra societatilor exotice - Iran, anumite tari din Africa etc.) afiseaza, in aparenta, aceleasi intentii (colectarea sistematica a datelor si studierea distribuirii lor) si se bazeaza pe aceleasi principii: repartizarea punctelor de ancheta ("locuri-martor") potrivit unei dispuneri sistematice in retea a ariei studiate, elaborarea chestionarelor, o colectare uniforms a materialelor, o tratare tipologica a datelor, o transcriere cartografica analitica, cel mai adesea sub forma unor simboluri repartizate pe puncte (vezi, pentru aceste metode, Wildhaber, 1972). Toti autorii sint de parere ca un atlas sau o

harta nu reprezinta niciodata un scop in sine, ci un instrument sau, pentru a relua o expresie a lui Bratanic (1978), a scientific half-product. Putem sa ne intrebam pentru ce e nevoie de un asemenea instrument. In acest punct, obiectivele sint divergente si pot fi distinse, schematic, patru mari tendinte care nu se exclud reciproc: 1) o tendinta pragmaticd, potrivit careia cartografia etnologica este un mijloc eficace (inainte) pentru colectarea, arhivarea si indexarea datelor si pentru prezentarea distributei lor (dupa aceea); aceasta cartografie "minima" nu are alta pretentie in afara celei de a ajunge la o constatare, de a oferi un instrument de insumare sinoptica" (M. Maget); 2) o tendinta areologicd, cartografia fiind considerata in acest caz un mijloc de delimitare, prin suprapunerea mai multor serii de trasaturi, a ansamblurilor macro- sau microculturale (ethnoareal-typology a lui Y.U. Bromley, "zonele folclorice" ale lui A. de Van Gennep), de reperare a ariilor izolate, a frontierelor, a zonelor de contact; 3) o tendinta care vizeaza evolutia si difuziunea, delimitata cronologic, a fenomenelor, care, potrivit termenilor lui J.J. Voskuil, isi are "minimalistii" si "maximalistii" sai. In primul caz se pune problema de a trasa difuziunea, delimitata'cronologic, a unui fenomen particular (difuziunea obiceiului bradului de Craciun catre zonele romande si italiene ale Elvetiei, plecind din regiunile germanice), pe cind in cel de-al doilea caz trebuie reconstitute, prin exami-narea hartilor de distributie sincronica, procese istorico-culturale multiseculare; un asemenea demers aduce cu sine artificii de metoda si se izbeste, adesea, de complexi-tatea "micro-istoriilor" care dezmint marile reconstructii (v. Voskuil, 1982-1983); 4) o tendinta care vizeaza, pe baza confruntarii unei serii de harti, distingerea corelatiilor dintre proprietati, trasaturi si institutii atestate in acelasi'spatiu cultural. Aceasta cartografie problematica a fost auxiliarul mai multor cercetari'importante (Parain, 1937; Clement, 1948, si lucrarile etnoistoricilor care au evidentiat coocurente semni-ficative intre obiceiuri succesorale, tipuri de grupuri domestice si modele de autoritate in societatile europene). Totusi, cartografia nu este decit un mijloc, intre atitea altele, de a pune in evidenta corelatiile. In mod semnificativ, intreprinderea etnografica cu cea mai mare contribute, pe plan mondial, la punerea in lumina a corelatiilor nu are nimic dintr-un atlas, in afara numelui (Ethnographic Atlas al lui Murdock, 1967, continind tabele de date referitoare la 862 de societati).

Pe urmele criticilor functionaliste, mai multi autori au subliniat limitele etnocarto-grafiei: fiind prizonierele unui spatiu cu doua dimensiuni, hartile nu redau (sau o fac prost) variantele sociale la scara unei localitati, reprezinta forme fara sa tina seama de varietatea functiilor etc. Totusi, prin rigoarea pe care o impune si prin problemele pe care le scoate la lumina, cartografia faptelor culturale ramine un puternic instrument euristic. "E la moda sa rizi de aceasta metoda laborioasa, nota Lowie, insa eficacitatea sa profilactica ramine inegalabila." Sa semnalam si citeva progrese recente : recurgerea la informatica a facilitat realizarea unor harti cu corelatii multiple ; stabilirea unor "harti mentale" (Gould, White, 1974), care reproduc frontierele atribuite de vorbitori ariei lor de apartenenta, permite aprecierea diferentelor dintre spatiile traite si percepute, pe de o parte, si cele'construite pe baza distribuirii trasaturilor culturale, pe de alta parte. In sfirsit, sa notam ca etnocartografia nu se reduce la realizarea unor atlase si ca ea poate fi si un excelent mijloc pentru studierea unei societati locale (de exemplu, analiza microcartografica a unui sat din India centrala facuta de Chambard, 1980).

C. BROMBERGER

. BERTIN J., 1967, Semiologie graphique, Mouton - Gauthier-Villars, Paris. - BRATANIC B., 1978, ^Ethnological Cartography and Atlases", in J. Cuisenier (ed.), Europe as a Cultural Area, Mouton, Paris - Haga: 95-122. - BROMBERGER C, DIGARD J.-P, 1975, "Pourquoi, comment des cartes ethnographiques de l'Iran", in Objets et Mondes, XV (1): 7-24. - BRUNET R., 1987, La carte, mode d'emploi, Fayard - Reclus, Paris. - CHAMBARD J.-L., 1980, Atlas d'un village indien: Piparsol, Madhya Pradesh (Inde centrale), Editions de l'EHESS, Paris. -CLEMENT P., 1948, "Le forgeron en Afrique noire", in Revue de geographie humaine et d'ethnologie, II: 35-58. - GOULD P., WHITE R., 1974, Mental Maps, Pelican Books, New

York. - GRAEBNER, F., 1911, Methode der Ethnologie, C. Winter, Heidelberg. - KROEBER A.L., 1939, Cultural and Natural Areas of Native North America, Berkeley, University of California. - "L'ethnocartographie en Europe", in Technologies, Ideologies, Pratiques, 1982-1983, 4 (14). - MURDOCK G.P., 1967, Ethnographic Atlas, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh. - NORDENSKIOLD E., 1919, An Ethnographical Analysis of the Material Culture of Two Indian Tribes in the Gran Chaco, Oxford University Press, Goteborg - Erlander -Londra (trad. fr. Analyse ethnogeographique de la culture materielle de deux tribus indiennes du Gran Chaco, Genet, Paris, 1929). - PARAIN C, 1979, "Les anciens procedes de battage et de depiquage en France (1937)", in Outils, ethnies et developpement historique, Editions Sociales, Paris: 17-28. - VOSKUIL J.-J., "Les limites de la methode cartographique", in Tehnologies, ideologies, pratiques, 1982-1983, 4 (1-4): 105-116. - WILDHABER R., 1972, "Folk Atlas Mapping", in Dorson R. (ed.), Folklore and Folklife, an Introduction, University Chicago Press, Chicago : 179-196. - WISSLER C, 1926, The Relation of Nature to Man in Aboriginal America, Oxford University Press, Londra - New York.

HERSKOVITS Melville Jean

Antropolog american, Melville Jean Herskovits s-a nSscut in 1895 la Bellefontaine, Ohio si a murit in 1963 la Evanston, Illinois. A studiat antropologia la Universitatea Columbia, unde a frecventat cursurile lui A. Goldenweiser, E.C. Parsons, T. Veblen si mai cu seama pe cele ale lui F. Boas, care a exercitat asupra lui o mare influents. Si-a sustinut teza de doctorat (PhD) in 1923. In 1927 initiaza, la Northwestern University (Evanston), primul program american de studii africane; aici, in 1961, va deveni titu-larul primei catedre de studii africane din Statele Unite. Opera lui Herskovits este foarte bogata - a publicat peste cinci sute de articole - si vizeaza mai multe domenii: antropologia fizicS, muzica, arta, folclorul, religia, economia, psihologia si studiul modificarilor culturale. Adevarat sustinator al relativismului cultural, lui ii datoram in special faptul de a fi inaugurat studiul stiintific asupra negrilor din Lumea Noua.

Pionier in materie de delimitare a ariilo'r culturale africane (1924), autor al unei lucrari despre civilizatiile pastorale din Africa Orientals (1926), Herskovits va intre-prinde, in 1928, impreunS cu sotia sa Frances Herskovits, prima sa cercetare de teren in strSinState, la "Bush Negroes" si la populatia urbanS din Surinam (1934, 1936): din aceastS perioadS dateazS interesul pentru studiul relatiilor istorice dintre Africa si cele douS Americi, care-l va urmSri toatS viata. Vreme de cincisprezece ani se va consacra cercetSrii Americilor negre, din Brazilia pinS in Statele Unite : realizeazS primul inven-tar etnografic al societStilor rurale din Haiti (1927) si Trinidad (1947) si redacteazS principala sa lucrare, The Myth of the Negro Past (1941), in care aratS bogStia trecutului negrilor americani, pe care il identifics si il analizeazS pornind de la notiuni precum "africanism", "sincretism" si "reinterpretare".

Anchetele lui Herskovits din Africa Occidentals, mai cu seamS cele de la Dahomey (Benin), au inspirat multiple studii care au si fost publicate (1938b); contributia sa la teoria generals cuprinde o lucrare despre functia aculturatiei (1938a), unul dintre primele tratate de antropologie economics (1940) si o lucrare in care se face bilantul conceptiilor sale : Man and His Works (1948).

Herskovits a jucat un rol fundamental in formarea mai multor generatii de afri-canisti si de afro-americanisti americani. Numele sSu nu poate fi separat de acela al lui F Herskovits, care a publicat mai multe lucrSri alSturi de sotul ei, iar dupS moartea acestuia a antologat principalele lui articole referitoare la America africanS (1966).

R. PRICE

► 1924, "A Preliminary Consideration of the Cultural Areas of Africa", in American Anthro-pologist 26: 50-64. 1926, "The Cattle Complex in East Africa", in American Anthropologist 28: 230-272; 361-380; 494-528; 633-644. 1928, The American Negro: A Study in Racial Crossing, A. Knopf, New York. 1934 (coaut. F. Herskovits), Rebel Destiny: Among the Bush Negroes of Dutch Guiana, Whittlesey House, New York. 1936 (coaut. F Herskovits), Suriname

Folklore, Columbia University Press, New York. 1937, Life in a Haitian Valley, A. Knopf, New York. 1938a, Acculturation, the Study of Culture Contact, J.J. Augustin, New York. 1938b, Dahomey, an Ancient West African Kingdom, J.J. Augustin, New York. 1940, The Economic Life of Primitive People, A. Knopf, New York (reed., Economic Anthropology, A. Knopf, New York, 1952). 1941, The Myth of the Negro Past, Harper, New York (trad. fr. L'heritage noir: mythe et realite, Payot, Paris, 1966). 1947 (in colaborare cu F. Herskovits), Trinidad Village, A. Knopf, New York. 1948, Man and His Work: The Science of Cultural Anthropology, A. Knopf, New York (reed., Cultural Anthropology, A. Knopf, New York, 1955) (trad. fr. Les bases de l'anthropologie culturelle, Payot, Paris, 1967).

. HERSKOVITS F. (ed.), 1966, The New World Negro, University of Indiana Press, Bloomington. - SIMPSON G.E. (ed.), 1973, Melville J. Herskovits, Columbia University Press, New York.

HERTZ Robert 1. Omul si opera

Dintre toate pierderile de razboi suferite de grupul de colaboratori de la L'Annee Sociologique reuniti inca din 1898 sub conducerea lui E. Durkheim, moartea lui Robert Hertz a fost cu siguranta cea care a afectat cel mai mult dezvoltarea antropologiei. Aceasta apreciere este impartasita de majoritatea celor care, impresionati de importanta lucrarilor publi-cate de catre Hertz in timpul vietii si de amploarea proiectului intelectual ce-i insufletea opera neterminata, s-au straduit atit in Franta (M. Mauss), cit si in Marea Britanie (E.E. Evans-Pritchard) sa adune rezultatele cercetarilor sale si sa-i comenteze aspectele cele mai novatoare.

Hertz s-a nascut la Saint-Cloud, linga Paris, in 1881. Absolvent al Ecole Normale Superieure si profesor licentiat in filosofie (1904), colaboreaza inca din 1905 la publi-catia L'Annte Sociologique. Intre anii 1904 si 1906, Hertz locuieste la Londra, unde va reusi sa colecteze cu mare entuziasm - aproape ca invata limba populatiei dayak din Borneo - o vasta documentatie etnografica din care va extrage, mai tirziu, materia lucrarilor sale. Intors in Franta, pentru o scurta perioada de timp va preda filosofia la liceul din Douai, dupa care va fi numit profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Eseul despre "reprezentarea colectiva a mortii" este publicat in 1907, in L'Annee Sociologique; studiul sau cel mai cunoscut, despre "preeminenta miinii drepte", va aparea in 1909. In perioada petrecuta la Londra, la British Museum, Hertz concepuse un plan pentru o lucrare mai vasta, despre "pacat si expierea lui", al carei material era deja in anul 1912, o stim de la M. Mauss, "adunat, comentat, elaborat" si care era menita sa ia forma unei lucrari consacrate in totalitate problemei impurit'atii. Chiar daca era atit de dedicat studiului "fenomenelor religioase si in acelasi timp morale" (M. Mauss), Hertz descopera in 1911 satul Cogne din Val d'Aoste (Italia) unde, in anul urmator, va intreprinde o ancheta cu privire la cultul local al Sfintului Besse. Astfel, are ocazia de a-si manifesta din plin talentul de observator prin lucrarile sale de "folclor mitologic comparat". In tot acest timp, Hertz nu va separa activitatea didactica si lucrarile de cercetare de preocuparile politice si sociale. A fost editor si animator al periodicului Cahiers du socialiste, in vreme ce sotia sa, Alice Hertz, organiza primele gradinite de copii din Franta. La izbucnirea razboiului tocmai elaborase un proiect pentru o lucrare despre "legendele si cultul stincilor, muntilor si izvoarelor", in prelun-girea cercetarii despre Sfintul Besse, si un altul de extindere asupra mitologiei elene a cercetarilor sale pe tema stincilor. In 1915, sublocotenentul Hertz se afla pe front, aproape de Etain (Meuse), unde isi va petrece "ultimele luni din viata in compania racanilor din Mayenne si de prin'alte parti, care ii vor oferi ultimele satisfactii de folclorist" (A. Hertz). Cade la 13 aprilie, in cursul "atacului inutil si singeros" (M. Mauss) de la Marcheville-en-Woevre. Hertz avea 32 de ani.

Hertz a lasat in urma sa un numar impresionant de insemnari destinate unei lucrari despre pacat. Mauss a editat paginile "aduse pina la o forma aproape definitiva" (1922,

reeditate in 1988) si a consacrat manuscrisului neterminat al prietenului sau un curs de patru ani la College de France. Eseurile publicate, studiul postum despre proverbe si un lung rezumat al lucrarii lui K.K. Grass despre sectele rusesti au fost reunite de catre Mauss intr-un volum publicat sub titlul Melanges de sociologie et de folklore (1928, reeditat in 1970). Traducerea in limba engleza, efectuata de R. si C. Needham, a celor doua memorii ale lui Hertz despre "reprezentarea colectiva a mortii" si "preeminenta miinii drepte" - intitulata Death and the Right Hand (1960) - la initiativa lui Evans--Pritchard, care a sustinut la Oxford un curs despre Hertz, a readus in atentia comuni-tatii de antropologi anglo-saxoni o opera deja uitata in Marea Britanie (L. Dumont).

' Hertz reia, in esenta, cadrul de gindire si regulile de metoda elaborate de Durkheim. Obiectul cercetarii se constituie in prealabil ca un fapt social; asa se face ca, in studiul sau despre preeminenta miinii drepte, asimetria organica este analizata din punctul de vedere al ideilor si al valorilor atasate acesteia, "idealizarea dreptei" si "interdictiile ce marcheaza mina'stinga", adica o ideologie inserata intr-un model de ordine. Conform doctrinei lui Durkheim, care definea faptele sociale ca "sisteme obiective de idei", notiunea de "reprezentare colectiva" joaca un rol esential in lucrarile lui Hertz. Apoi, faptul social de analizat este supus unei definiri generice cu functia de a-i degaja esenta, pornind de la varietatea manifestarilor sale culturale. Ca si la Durkheim, comparatismul valorificat aici debuteaza prin explorarea unui univers de cultura clar delimitat. Practi-cile mortuare ale populatiei dayak detin intr-un fel, in lucrarile lui Hertz despre moarte, pozitia pe care o ocupa totemismul australian in Formes elementaires de la vie religieuse.

Totusi, asemenea lui Mauss, Hertz se indeparteaza in mai multe privinte de orientarile maestrului sau, prin faptul ca aplica o metoda care tine seama si de complexitatea faptelor. Daca Hertz a putut fi considerat un precursor al analizei structural, aceasta se datoreaza cu siguranta faptului ca el s-a straduit sa deceleze, din interiorul unui ansamblu de date foarte atent delimitate, doar acele relatii semnificative care pot oferi inteligibilitate ansamblului. Ipoteza lui Hertz conform careia moartea nu este decit o "initiere" se sprijina pe analiza minutioasa a raporturilor dintre trei elemente: corpul defunctului, sufletul sau si cei ramasi in viata.

Numeroase lucrari ale antropologiei moderne, mai cu seama cele despre clasificari (Needham, 1973), au fost partial inspirate de cercetarile lui Hertz.

M. IZARD, G. LENCLUD

2. Hertz si antropologia britanica

Dupa ce multa vreme au ignorat lucrarile lui Hertz, ca de altfel si pe cele ale lui Mauss, antropologii britanici au ajuns destul de tirziu, multumita lui Evans-Pritchard si Needham (1973), sa se bucure de mostenirea intelectuala lasata de acest precursor al antropologiei structural. Totusi, chiar' daca opera sa a exercitat o oarecare influenta dincolo de Canalul Minecii, doctrina lui Hertz, la fel ca si aceea a lui Durkheim si a scolii franceze de sociologie in general, a fost considerabil simplificata. Astfel, au fost transmise eronat nenumarate aspecte ale tezelor lui Durkheim si ale lui Mauss cu privire la opozitia dintre sacru si profan si a fost neglijata, mai cu seama de catre A.R. Radcliffe-Brown (1939), adeva'rata importanta a lectiilor durkheimiene despre functia simbolurilor.

Maniera in care vor citi'antropologii britanici opera lui Hertz despre clasificarile dualiste ilustreaza foarte bine aceasta asimilare reductiva. Hertz evidentiaza existenta universal a schemelor clasificatorii, aplicate lumii si societatii si luind o forma dualista de tip stinga/dreapta, principiu masculin/principiu feminin,' lumina/intuneric, rasarit de soare/apus de soare etc. El a formulat ipoteza conform careia aceste scheme pot demonstra prezenta, in toate societatile, a opozitiei dintre sacru si profan. Hertz si-a explicat ideea intr-o maniera mai complexa. Desigur, a spus el, aceasta opozitie trebuie raportata la un dualism inerent modurilor de organizare (descendenta masculina/ descendenta feminina, rol ritual activ al barbatilor/rol ritual pasiv al femeilor, cu referire la societatile polineziene). Dar opozitia dintre sacru si profan acopera intr-un

mod mai general distinctia dintre grupul subiectului (JumStatea careia eu ii apartin") si grupul "celorlalti" (cealaltS JumState"), sacrul fiind astfel un pol ("eu") si in acelasi timp intregul relatiei dintre mine si celSlalt, fata de un alt pol (celalalt").'

In loc sa-l citeasca pe Hertz dint'r-un punct de vedere relativist si totalizant, adica in lumina doctrinei lui Mauss, ceea ce ar fi permis sa se verifice faptul conform caruia clasificarile dualiste sint un revelator privilegiat pentru nivelurile de totalizare a reprezentarilor (Tcherkezoff, 1983), antropologia britanica s-a folosit de el pentru a corobora teza conform careia simbolismul este un limbaj care vorbeste despre modul cum o societate isi reprezinta siesi propria organizare si propriile clivaje interne. S-a ajuns la ideea conform careia clasificarile trimit la structure profunde ale sistemelor familiale, teritoriale, politice. Asa se face ca Hertz este invocat de catre V.W. Turner (1966, 1968) intr-un studiu asupra raporturilor dintre clasificarile culorilor la populatia ndembu (Africa Centrals) si opozitia considerata fundamentals in organizarea sociala, intre filiatie (matriliniara) si rezidenta (virilocalS). Tot asa se face ca si Needham se refera la Hertz atunci cind incearcS ss'descopere, indSrStul opozitiei dreapta/stinga, un principiu de repartizare a politicului si a religiosului si, chiar mai mult, proportia de juridic si de magic din autoritatea sacrS.

S. TCHERKEZOFF

► 1928, Melanges de sociologie religieuse et de folklore, prefata de A. Hertz, introducere de M. Mauss, Alcan, Paris (reed. Sociologie religieuse et folklore, PUF, Paris, 1980). 1988, Le peche et l'expiation dans les societes primitives, Jean-Michel Place, Paris.

. EVANS-PRITCHARD E.E., 1981, A History of Anthropological Thought, Faber & Faber, Londra. - MAUSS M., "In memoriam: l'oeuvre inedite de Durkheim et ses collaborateurs" in M. Mauss, (Euvres, 3 vol., Editions de Minuit, Paris. - NEEDHAM R., 1960, "The Left Hand of the Mugwe", in Africa, XXXVII (4): 425-451. 1980, Reconnaissances, University of Toronto Press, Toronto. - NEEDHAM R. (ed.), 1973, Right and Left. Essays on Dual Symbolic Classification, University of Chicago Press, Chicago. - TCHERKEZOFF S., 1983, Le roi nyamwezi, la droite et la gauche. Revision comparative des classifications dualistes, Cambridge University Press - Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, Cambridge -Paris. - TURNER V.W., 1966, "Colour Classification in Ndembu Ritual", in BANTON M. (ed.), Anthropological Approaches to the Study of Religion, Tavistock, Londra (trad. fr. "La classification des couleurs chez les Ndembu" in BRADBURY R.E. et al., Essais d'anthropologie religieuse, Gallimard, Paris, 1972).

HIMALAYA

Himalaya se compune dintr-o serie de lanturi muntoase de forma unui arc de cerc de aproximativ 3.500 de kilometri, situat in plin'centrul continentului asiatic, din Afghanistan pinS in Yunnan. Este cel mai inalt masiv muntos al planetei. In partea de vest se continuS cu Hindu-Kuch si cu Pamirul; in nord cu podisul Tibet, din Karakorum pinS in Kham; la vest se imblinzeste treptat, luind aspectul colinelor din sudul Chinei si din nordul Birmaniei. Astfel delimitati, muntii Himalaya includ inSltimile meridionale (Terai si Bhabar) care se leagS de vasta Cimpie Indo-GangeticS, de vSile inalte ale Indusului si Brahmaputrei, situate dincolo de lantul himalayan propriu-zis. Muntii acoperS zona orientals a Afghanistanului (Nuristanul), extremitatea septentrionalSa Pakistanului, Kashmirul pakistanez si cel indian, Ladakhul (India), statul indian Himachal Pradesh, sase districte din Uttar Pradesh, corespunzStoare Garhwalului si Kumaonului (India), Bhutanul, Arunachal Pradesh - provincie extrem-orientalS a Uniunii Indiene - si, in nord, cea mai mare parte a podisului Tibet, din 1965 regiune autonomS a statului chinez. Din punct de vedere cultural, aceastS centurS muntoasS se situeazS la frontiera a douS mari civilizatii: a Asiei de Sud si a Asiei Centrale. De o parte se intinde aria culturii indiene, de cealaltS parte cultura sino-tibetanS. Acestor douS mari ansambluri li se mai adaugS unele elemente de culturS orientals infiltrate prin Birmania, in functie

de care se organizeaza viata religioasa a populatiilor din Arunachal Pradesh, precum si influente islamice, perceptibile mai ales in Himalaya occidentals. Masivul muntos constituie asadar punctul de intilnire a budismului si hinduismului, care au patruns pina in aceste zone izolate prin caile comerciale ce asigura legatura dintre India si Tibet inca din cele mai vechi timpuri ale antichitatii. Cele doua mari religii de traditie scrisa s-au suprapus peste practici samanice si elemente tribale, caracterizate prin cultul zeilor pamintului si notiunea de "calatorie rituala" (N. Allen).

Popularea regiunii a avut loc in trei moduri diferite. Din est si din sud au venit populatii indo-ariene, care s-au instalat in zonele de ses ale tarii,' mergind pina la o altitudine de 2.000-2.500 m. Acesti locuitori ai dealurilor, numiti pahdre, au un mod de viata bazat pe cultivarea orezului. Din nord au descins populatiile de limba si cultura tibetana, pe care locuitorii din sud le numesc bhotiya, iar tibetanii propriu-zisi, mon-pa. Acestea au ocupat vaile din inaltimi, ajungind uneori pina la 3.500 de metri altitudine ; practica o economie mixta, agrara si pastorala, in care orzul si iacul joaca un rol important. Al treilea val de migratori', cel mai putin cunoscut, a venit dinspre granitele orientale al Birmaniei si Yunnanului, fiind constituit din populatii de limba tibe-tano-birmaneza care au ocupat Arunachal Pradesh si, probabil, partea orientala a Bhutanului si a Nepalului.

Majoritatea acestor populatii s-au refugiat in zonele himalayene, cautind adapost din calea invadatorilor. Protejati de influente exterioare datorita barierelor muntoase, oamenii de aici au pastrat trasaturi culturale si lingvistice de multa vreme disparute in India sau in Tibet. Este cazul populatiilor de limba darda sau kafira din Hindu-Kuch, al enclavelor tibetane de pe inaltimile'nepaleze si al locuitorilor din valea Kathmandu, care au conservat cultura indiana medievala. '

Regiunea Himalaya este mult mai populata pe versantii meridionali, udati de ploile musonice, decit pe platourile aride din Transhimalaya, unde densitatea nu depaseste 5 locuitori pe kilometru patrat. Densitatea se diminueaza considerabil in functie de altitudine si de orientare: versantii sudici sint mai populati decit cei nordici. Relieful compartimentat si dificultatile de comunicare au contribuit la formarea unui mozaic de grupuri etnice reduse ca dimensiuni, fiecare avind o limba proprie si obiceiuri specifice. In ciuda unor aliante si a impactului traditiilor culturale unificatoare (indiana, tibetana sau islamica), fiecare'dintre aceste entitati prezinta trasaturi specifice.

Diversitatea etnica este extrema, iar structurile socio-religioase foarte variate. In Himalaya centrala traiesc: populatii indo-nepaleze, khas sau parbatiya, organizate dupa sistemul indian de caste; etnii de limba tibetano-birmaneza (magar, gurung, tamang, newar, sunuwar, rai, limbu), putin ierarhizate in interior si organizate intr-un sistem de clanuri de tip segmentar; populatii bhotiya de limbi'si culturi tibetane, divizate in straturi endogame si practicind ocazional poliandria fraterna. Putem sem-nala aici si prezenta unor minoritati de limbi austro-asiatice de tip munda (satar, poate si kusunda si raute). In Nepal, aceste grupe mari de populatii traiesc fiecare intr-o zona ecologica specifica, dupa un sistem de societati etajate: tibeto-birmanezii ocupa etajul intermediar, incadrati fiind la nord de bhotiya si la sud de indo-nepalezi. In cimpia Teraiului interior traiesc tharu, inruditi cu triburile nord-indiene.

Diversitatea este la fel de mare si in Himalaya occidental, unde coexista populatii tibetane si indo-ariene, de religie budista, hindusa, musulmana sau neafiliate direct la aceste ansambluri, cum ar fi kalash din Chitralul meridional. Existenta unor limbi indo-ariene si indo-iraniene foarte vechi (kafire si darde) si a culturilor indo-europene arhaice au atras atentia asupra regiunii. S-a putut descoperi astfel (Fussman) un stadiu foarte timpuriu al religiei prevedice, al carui studiu ar putea pune intr-o lumina noua istoria hinduismului din India.

Populatiile din Himalaya orientala (sikkim, bhutan) sint in principal tibetane si nepaleze, cu exceptia grupului lepcha, de origine nesigura. Cit despre Arunachal Pradesh, acesta constituie un sanctuar etnic de o bogatie exceptional, din pacate inaccesibil astazi. Este populat de microetnii de limbi tibeto-birmaneze (mishmi, dafla, apa tani,

adi, aka, gallong etc.), cu spatiu social restrins, si de traditii culturale eminamente orale. Sistemul lor social si credintele religioase nu au nici o legatura cu India sau cu Tibetul. Diversitatea si complexitatea zonei nu au impiedicat constituirea, intre secolele al V-lea si al XII-'lea, pe anumite vai, a unor mici regate care au putut profita de ruta comerciala transhimalayana (Leh, Lhasa, Gtsang, Jumla, depresiunea Kathmandu etc.). Totusi, pina in secolul al XVIII-lea, Himalaya se caracterizeaza printr-o mare farimitare politics, ce va lasa segmente destul de largi de populatie sub tutela unor "sefii" tribale. Emergenta unui mare stat national in Nepal si in regiunile invecinate', la sfirsitul secolului al XVIII-lea, nu a redus total eterogenitatea culturala si lingvistica. In unele cazuri, dimpotriva, aceasta a stirnit reactii identitare si procese de etnicizare. Dar hinduismul, asociat cu patrunderea in masivele muntoase a populatiilor indiene si indo-nepaleze, a erodat totusi, progresiv, culturile si limbile minoritatilor traditionale.

G. TOFFIN

. BERREMAN G.D., 1963, Hindus of the Himalayas: Ethnography and Change, University of Califonia Press, Berkeley - Los Angeles. - FURER-HAIMENDORF C. von, 1962, The Apa-Tanis and Their Neighbours, Routledge & Kegan Paul, Londra. 1982, Highlanders of Arunachal Pradesh. Anthropological Research in North-East India, Vikas Publishing House, Delhi. - GABORIEAU M., 1978, Le Nepal et ses populations, Editions Complexe, Bruxelles. -GORER G.E., 1938, Himalayan Village. An Account of the Lepchas of Sikkim, M. Joseph, Londra. - HITCHCOCK J.T., JONES R.L. (ed.), 1976, Spirit Possession in the Nepal Himalayas, Aris & Phillips, Warminster. - JEST C, 1975, Dolpo. Communautes de langue tibetaine du Nepal, Editions du CNRS, Paris. - JETTMAR K., 1975, Die Religionen des Hindukusch, W. Kholhammer, Stuttgart. - MacDONALD A.W. (ed.), 1982, Les Royaumes de l'Himalaya, Imprimerie nationale, Haga - Paris. - TOFFIN G., 1984, Societe et Religion chez les Newar du Nepal, Editions du CNRS, Paris.

HOCART Arthur Maurice

Antropolog britanic, Arthur Maurice Hocart s-a nascut in 1883 la Etterbeck, aproape de Bruxelles, intr-o familie de origine franceza stabilita la Guernesey (in insulele anglo-nor-mande); tatal sau, pastor wesleyan si apoi unitarian, i-a dat o educatie religioasa foarte solida. Dupa studiile de la Athenee d'Ixelles (Bruxelles), urmate de anii petrecuti la Elizabeth College (Guernesey), tinarul Hocart devine student in stiinte umane la Exeter College (Oxford), unde se va numara printre discipolii lui E.E. Evans-Pritchard (1902); citiva ani mai tirziu, studiaza filosofia si psihologia la Universitatea din Berlin. Intre 1908 si 1909, doua burse de studiu la Oxford ii vor permite lui Hocart sa efectueze cercetkri etnografice in Insulele Solomon, ca membru al echipei conduse de P.S. Trust; cu aceasta ocazie, el va lucra impreuna cu W.H.R. Rivers. In 1909 devine, cu concursul lui A.C. Haddon, directorul scolii din insulele Lau (Fiji), post pe care il va ocupa pina in 1912; aici, el se va ocupa cu studiul culturii fijiene. In 1912, gratie unei alte burse, Hocart se poate consacra cu totul etnografiei: efectueaza cercetari la Fiji, Rotuma, Wallis, Samoa, Tonga. In 1914 revine la Oxford, unde pregatirea sa in antropologie va fi intrerupta de razboi; ulterior se apuca de studiul limbilor sanscrita, tamul, pali si al singalezei. Intreprinde un stagiu de conservare muzeografica in India dupa care, in 1921, devine director al misiunii de arheologie britanica din Ceylon. Fondeaza si conduce sectiunea de arheologie si etnologie a periodicului Ceylon Journal of Science'. Intors in anul 1928 in Marea Britanie, va preda la University College (Londra) in perioada 1932-1934 si va lucra impreuna cu G. Eliott Smith si cu W.J. Perry. Ales ca membru in consiliul de la Royal Anthropological Institute, Hocart nu va reusi sa-si creeze o situatie stabila. In 1934 ii urmeaza lui Evans-Pritchard la catedra de sociologie a Universitatii din Cairo, unde va preda pina la moartea sa prematura, survenita in anul 1939.

Hocart ocupa un loc singular in istoria antropologiei britanice: el s-a tinut (sau a fost tinut) la distanta de cercurile antropologice, care au acordat o atit de mica importanta operelor lui, incit lucrarea sa despre caste a fost publicata in Franta, in 1939. Opera lui

Hocart a facut obiectul unei critici severe venite din partea lui A.R. Radcliffe-Brown (1952), in timp ce Evans-Pritchard o repune in drepturi, datorindu-i probabil faptul de a se fi indepartat de functionalism si de a-si fi indreptat interesul spre istorie. In Marea Britanie, opera lui Hocart isi va gasi apar'atori printre fostii sai colegi de la University College, Eliott Smith si Perry; Lord Raglan, prietenul sau apropiat si executorul sau testamentar, s-a ocupat de editarea postuma a lucrarilor; lui ii datoram reeditarea volumului intitulat Castes (1950) si a schitei pentru The Northern States of Fiji (1952), ramasa neterminata. Antropologii francezi i-au receptat favorabil scrierile: M. Mauss va recunoaste in ele pozitii apropiate de ale sale, referitoare la ritual si la schimb; C. Levi-Strauss si L. Dumont i-au salutat rigoarea si profunzimea; in Statele Unite, opera sa a fost apreciata de catre M. Sahlins. Condescendenta englezilor fata de Hocart nu mai este astazi decit o amintire: editia din 1970 a lucr'arii Kings and'Councillors (1936) se deschide cu o introducere foarte importanta semnata de R. Needham, care reabiliteaza aportul teoretic al lui Hocart. El abordeaza studiul evolutiei institutiilor sociale, convins fiind ca asemanarile pe care acestea le manifesta intre'ele sint revela-toare in privinta acelor convergente structural care nu au nevoie sa fie explicate prin referinta la o origine comuna, fapt ce nu modifica insa cu nimic preocuparea de a cerceta aceasta' origine. O importanta fundamental acorda Hocart si ritului. In conceptia sa, ritul poarta in sine o capacitate specifica de animare a "vietii" sociale si ofera omului, in schimb, posibilitatea de a actiona asupra societatii. Hocart a dezvoltat o conceptie neo--vitalista si neo-organicista asupra lumii, in masura sa-i ingrozeasca pe functionalistii englezi: oamenii simt raportul lor cu viata ca pe un raport cu o substanta de concentrate variabila, prezenta diferit, in functie de contextele sociale si de statutul fiintelor vii; boala si moartea ar indica, intr-o anumita masura, transferul acesteia in alte fiinte vii, in forte supranaturale, in felurite obiecte etc. Riturile permit atit aplicarea, cit si controlul acestor transferuri de substanta. Hocart a elaborat aceasta ipoteza generala in anii 1927-1929, pe cind studia societatile oceaniene; el urma sa o aplice analizei sistemului de caste din Asia de Sud (1933, 1939), precum si analizei regalitatii. In Kings and Councillors, Hocart va reusi sa atinga formula cea mai inchegata a planului sau analitic. Pentru Hocart, formele' de organizare politica pe care le cunoastem in prezent sint rezultatul unui lung proces de maturizare si trimit la institutii al caror fundament ritual era inseparabil legat de o functie social'a inca prezenta in prevenirea si reprimarea transgresiunilor sociale, in recurgerea la violenta si cautarea pacii. ' Hocart formuleaza o metoda comparata, asociind recursul la intuitia generalizanta si utilizarea unui formalism logic bazat pe o perspectiva holistica si pe importanta ce revine analizei schimburilor ceremoniale. Etnograf minutios, teoretician deconcer'tant si incitant, Hocart ocupa astazi un loc de prim rang intr-o miscare antropologica ce se indeparteaza de pozitivismul scolilor.

J.-C. GALEY, D. VIDAL

► 1927, Kingship, Oxford University Press, Londra. 1929, The Lau Islands of Fiji, Bishop Museum, Honolulu. 1933, The Progress of Man. A Short Survey of His Evolution, Methuen, Londra (trad. fr. Les progres de l'homme, Payot, Paris, 1935). 1936, Les castes, Musee Guimet, Paris. 1936, Kings and Councillors. An Essay in the Comparative Anatomy of Human Society, Paul Bardey, Cairo (trad. fr. a editiei din 1970, Rois et courtisans, Le Seuil, Paris, 1978). 1952, The Northern States of Fiji, The Royal Anthropological Institute, Londra. 1952, The Life-giving Myth and Other Essays, Methuen, Londra (trad. fr. Le mythe sorcier, Payot, Paris, 1973). . NEEDHAM R., 1967, A Bibliography of A.M. Hocart (1883-1939), Blackwell, Oxford. 1970, Introduction", in A.M. Hocart, Kings and Councillors, ed. a II-a, University of Chicago Press, Chicago.

HOLISM Dumont (L.). Hocart (A.M.). Weber (M.)

HUMAN RELATIONS AREA FILES

Human Relations Area Files (HRAF) constituie un sistem de cercetare, analiza, clasificare si arhivare a datelor etnografice reproduse pe fise si clasate dupa localizarea geografica si categoriile de fapte descrise.

Acest fisier este publicat de catre un organism necomercial de la Yale, Statele Unite, patronat si controlat de optsprezece universitati americane, doua universitati japoneze, o universitate coreeana si Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, singura institutie din Europa care'detine acest instrument de lucru, in Laboratoire d'Anthropologie Sociale din Paris.

Conceptia HRAF se datoreaza lui G.P. Murdock care a formulat, in 1937, la Institute of Human Relations de la Yale, obiectivele vizate de acest instrument documentar: favorizarea lucrarilor de cercetare a comportamentelor si a modurilor de viata; conce-perea si punerea la dispozitia publicului a unui sistem care sa organizeze cunostintele; initierea unor lucrari interdisciplinare prin care sa se verifice posibilitatea corelarii datelor si a formularii de generalizari. In 1949, sistemul Human Relations Area Files a fost acceptat in cinci universitati americane "fondatoare", urmate citiva ani mai tirziu de alte cincisprezece universitati "membre" in colectivul de gestionare a sistemului. In 1958, o versiune a HRAF sub forma de microfise a fost propusa mai multor institutii, care ulterior s-au si inscris in calitate de membri asociati.

Fisierul "HRAF Paper Files" viza, in 1988, 330 de etnii sau unitati culturale si analiza in jur de 6.100 de surse, ceea ce reprezinta 740.000 de pagini de texte alese si 3.800.000 de fise clasificate. Sursele sint reproduse in limba engleza pe fise de hirtie; acestea sint carti publicate, articole, dar si manuscrise; unele dintre traducerile engle-zesti sint originale. Ele trateaza in special despre modul de viata, de organizare sociala si politica si despre mediul natural, dar se refera de asemenea si la economia domestica, la dezvoltarea agricola, la literatura, arte etc. Acest fisier este organizat pe unitati culturale si sociale, repartizate pe opt mari arii geografice: Asia, Europa, Africa, Orientul Mijlociu, America de Nord, Oceania, Uniunea Sovietica si America de Sud. Fiecare dintre unitatile culturale retinute figureaza in repertoriul teritorial din Outline of World Culture (OWC) (Murdock, 1954), ale carui elemente au fost selectionate dupa criteriul diversitatii culturale maximale (limba, istoria, economia, organizarea sociala), al dispa-ritatii geografice si al existentei unei literaturi cantitativ si calitativ satisfacatoare.

Datele retinute'pentru fiecare unitate culturala sint organizate pe materii dupa un plan special de clasificare prezentat in Outline of Cultural Materials (OCM) (Murdock, 1937). Acest ghid analitic cu o clasificare zecimala se doreste a fi capabil sa dea seama de toate aspectele vietii economice, sociale, politice, religioase etc. si, in general, de toate compor-tamentele, modurile de activitate si de gindire. OCM contine 710 intrari desemnate printr-un cod alcatuit din trei cifre. Fiecare pagina de text este codificata fraza cu fraza si este reprodusa intr-un numar de exemplare corespunzator numarului sau de coduri informationale. Un exemplar suplimentar al textului este prevazut in extenso la rubrica "surse". Asadar, fiecare fisier de unitate culturala contine textul integral al fiecarei surse si toate paginile corespunzatoare surselor analizate pentru fiecare categorie OCM.

Sistemul de reproducere si de clasificare al textelor pe unitati culturale si pe subiecte permite utilizarea acestui fisier ca biblioteca, de vreme ce pune la dispozitie lucrari sau articole in extenso, dar si ca un sistem foarte rapid si eficace de cautare a informatiilor transversale, pe subiecte bine delimitate.

Human Relations Area Files reprezinta pentru antropologi un instrument pretios de cercetare comparata. Totusi, utilizarea lui ridica cel putin trei probleme majore : 1) validitatea (sau caracterul reprezentativ) al documentelor retinute ; 2) selectionarea categoriilor OCM care sa corespunda unui stadiu determinat si datat al problematicilor

antropologice ; 3) constituirea esantionului de culturi a caror definitie nu tine de criterii omogene. Aceste probleme, este adevarat, sint cele pe care le ridica in general analiza comparativa in antropologie.

M. CHEVALLIER-SCHWARTZ

. LAGACE R.O., 1974, Nature and Use of the HRAF Files: A Research and Teaching Guide, HRAF Press, New Haven. - MURDOCK G.P., 1957, "World Ethnologic Sample", in American Anthropologist, 59 (4): 664-687. 1982, Outline of Cultural Materials, HRAF Press, New Haven; 1983, Outline of World Cultures, HRAF Press, New Haven. - NAROLL R., COHEN R. (ed.), 1973, A Handbook of Method in Cultural Anthropology, Columbia University Press, New York - Londra. - SPENCER H., 1891, Introduction a la science sociale, Alcan, Paris. -TEXTOR R.B., 1968, A Cross-cultural Summary, HRAF Press, New Haven. - TYLOR E.B., 1889, "On a Method of Investigating the Development of Institutions: Applied to Laws of Marriage and Descent", in Journal of the Royal Anthropological Institute of Great Britain and Ireland, XVIII: 245-272.