INSTITUTIA BISERICII IN EVUL MEDIU

INSTITUTIA BISERICII IN EVUL MEDIU

Spre deosebire de Imperiul roman, unde functiile sacerdotale aveau acelasi regim ca cele civile, putand fi conferite, in pincipiu, oricarei persoane, Biserica crestina a acordat aceste functii unor persoane alese si consacrate printr-un rit religios, prin care acestia se dedicau exclusiv unor asemenea activitati.

Incepand din secolul II, aceste functii aveau o organizare ierarhica dubla : o ierarhie de ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon) si de jurisdictie (a episcopului asupra clerului si a comunitatii sale locale).

In perioada de sfarsit a Imperiului roman, antinomiile de ordin filosofic, politic si social dintre stat si biserica crestina erau deosebit de acute. Astfel incat Biserica s-a separat de stat, ceea ce nu a impiedicat-o sa aiba raporturi de buna intelegere cu puterea statala, inca din prima parte a evului mediu. Biserica a obtinut animite privilegii, statul roman ii recunoscuse capacitatea patrimoniala (de a detine proprietati), administrate de episcopi. Clerul a primit scutiri de taxe si prestatii, episcopului i-a fost recunoscuta o anumita jurisdictie.

In perioada urmatoare primelor migratii, Biserica s-a gasit intr-o situatie foarte critica, pentru ca majoritatea provinciilor occidentale fusesera ocupate de popoare germanice de religie crestina ariana, cu exceptia francilor, care adoptasera de la inceput crestinismul roman. Francii vor fi aliatii Bisericii impotriva popoarelor de religie ariana. Dar destul de curand, crestinismul roman a inceput sa se propage in Anglia, Gallia, Germania, Europa centrala, nordul Italiei, astfel incat prestigiul Bisericii romane a crescut enorm in toata lumea crestina.

Ca urmare a cresterii puterii politice a Bisericii in Imperiul carolingian si in epocile ulterioare, in unele zone occidentale, precum Germania de astazi, episcopii si abatii au primit titluri de duci si conti iar in nordul Italiei orasele au fost puse sub autoritatea unor viconti numiti de catre episcopi. Dependenta fata de Imperiu a Bisericii se mentinea insa prin numirea de catre imparat a episcopilor dintre persoanele de incredere ale acestuia.

Papalitatea

La inceputul secolului V, episcopii crestini devenisera persoanele cele mai importante de care autoritatile romane trebuiau sa tina seama. Cand comunitatea crestina a ajuns sa formeze marea majoritate a locuitorilor unui oras, episcopul era pratic persoana cea mai influenta in regiune. Prin traditie, episcopii mostenisera puterea de judecatori si de arbitri intre crestini.

Initial, in ierarhia ecleziastica, nu exista un rang superior celui de episcop, toti acestia fiind egali intre ei, inclusiv cel al Romei. Dar in secolul V, episcopul Romei isi aroga titlul roman de Pontifex Maximus , pastrat pana astazi ca Suveranul Pontif. Incepand din secolul VI, cuvantul Papa, care pana atunci denumise, in Biserica apuseana, orice episcop, va deveni titlul onorific doar al episcopului Romei. Acest oras fiind centrul civilizatiei occidentale, in perioada migratiilor, episcopul Romei a ramas autoritatea ecleziastica suprema. Din punct de vedere teologic, pretentia sa la hegemonie asupra celorlalti episcopi si-a gasit justificarea intr-un text al Evangheliei lui Matei : "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea", interpretat ca o confirmare a primatului lui Petru, unul dintre apostolii lui Isus , martirizat la Roma, asupra celorlalti apostoli.

Consolidarea institutiei papalitatii s-a putut realiza in primul rand datorita conditiilor politice favorabile : Roma, fost capitala a Imperiului, se confrunta cu o reala criza de autoritate, in conditiile in care nu mai exista nici un imparat, nici institutii civile si nici o eficienta aparare militara. Episcopul Romei, Papa Leon I este cel care a reusit sa-l convinga pe Attila, regele hunilor, sa renunte la ocuparea Romei iar mai tarziu pe un conducator vandal sa nu masacreze populatia si sa nu distruga orasul. De asemenea, in anii de seceta si foamete, episcopul Romei se ocupa de organizarea ajutorarii populatiei, astfel de imprejurari ca si altele avand ca efect cresterea increderii populatiei in puterea clericala si a prestigiului capului acesteia.

Bisericile crestine din Apus trebuind sa suporte, in secolele V-VI, controlul regilor barbari, episcopul Romei a ajuns sa fie considerat si in Rasarit ca reprezentantul intregii crestinatati in Occident pentru ca sediul lui era singurul din Apus si totodata singurul care mentinea contactul permanent cu autoritatile ecleziastice din Constantinopol, in partea rasariteana a fostului Imperiu roman.

In Biserica romana s-a instituit principiul autoritatii absolute a Papei, respectiv "infailibilitatea" Papei in materie de dogma si morala. In secolul IX, institutia papalitatii isi dobandise deja forma sa definitiva si era o realitate de necontestat.

Relatiile dintre Imperiu si Papalitate

"De fapt, crestinatatea este bicefala. Ea are doi capi : papa si imparatul. Istoria medievala e compusa mai mult din neintelegerile si luptele dintre ei decat din acordul lor realizat in mod efemer in jurul anului 1000, de catre Otto III si papa Silvestru II. Pentru restul vremurilor raporturile dintre cei doi capi ai crestinatatii vadesc rivalitatea ce exista la nivelul cel mai inalt al celor doua ordine dominante, dar concurente, ale ierarhieie clericale si ale ierarhiei laice - al preotilor si al razboinicilor". (J. le Goff )

Este "duelul" dintre sacerdotiu si imperiu, dintre sacerdox si rex, conflictul dintre puterea spirituala si cea temporala, dupa expresia istoricului francez, ce a marcat intreg Evul mediu occidental. In ce fel a incercat fiecare dintre ei sa rezolve conflictul in favoarea sa ? Raspunsul il da autorul citat : incercand sa reuneasca cele doua puteri in persoana sa, papa devenind imparat, regele devenind preot, mai precis fiecare dintre reprezentantii celor doua puteri a incercat sa isi adjudece unele dintre prerogativele puterii rivale.

Din partea puterii religioase, situatia se limpezeste foarte repede si anume dupa schisma din 1054, cand biserica apuseana nu reuseste sa obtina recunoasterea de catre cea din rasarit, a patriarhului Constantinopolului, a suprematiei sale. Urmarea : despartirea crestinatatii in cea apuseana, condusa de Biserica romano-catolica , cu sediul la Roma si cea rasariteana, condusa de Biserica ortodoxa, cu sediul la Constantinopol. Apoi, Papa Grigore al VII-lea face un pas hotarator, cu declaratiile sale in care afirma : "Numai pontiful roman este numit cu buna dreptate pontif universal cel ce nu face parte din biserica romana nu trebuie considerat drept catolic". In cursul secoului XII, din "vicar al sfantului Petru", Papa ajunge "vicar al lui Christos" si prin procesele de canonizare controleaza consacrarea noilor sfinti. In secolele XIII-XIV, papii fac din Biserica, prin intermediul fiscalitatii pontificale, o adevarata "monarhie".

De asemenea, tentativa puterii pontificale de a absorbi functia imperiala s-a evidentiat si prin actul cunoscut sub numele de Donatio Constantini (Donatia lui Constantin), prin care ultimul imparat roman, care avusese sediul la Roma si il mutase in secolul IV la Constantinopol, declara ca ii lasa papei orasul Roma. Documentul este un fals, a carui autenticitate a inceput sa fie contestata din secolul X, el fusese redactat in jurul anului 800 si datat 331. Prin acelasi act, Constantin ar fi donat Papei Silvestru si urmasilor sai suprematia asupra celor patru sedii patriarhale - Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol si il autoriza sa poarte diadema imperiala.

Incepand de la sfarsitul secolului XI , papii sunt incoronati la ascensiunea lor la pontificat, pecum imparatii erau incoronati de Papa.

La randul sau, putera statala, laica, a imparatului sau regelui este departe de a fi in chip la fel de incontestabil capul societatii laice, dupa parerea aceluiasi le Goff. Argumentele sale principale sunt : perioadele in care Europa occidentala nu a avut un imparat sunt mult mai lungi decat cele in care Biserica nu a avut Papa ; in secolul XIII apare teoria conform careia "orice rege in regatul sau are aceleasi puteri ca imparatul in imperiul sau", ceea ce a determinat, inca din perioadele anterioare ca titlul de imparat sa aiba o extindere limitata, caci imparatii se multumeau cu o preeminenta onorifica, cu o autoritate morala, ce le conferea un fel de patronaj asupra celorlalte regate. Carol cel Mare fusese cel care incercase sa uneasca in persoana sa indoita demnitate , imperiala si sacerdotala. Primul mijloc de a obtine aceasta a fost ceremonia ungerii si incoronarii, ce au facut din el "unsul Domnului", "regele incoronat al lui Dumnezau". Presupusa putere de vindecatori a imparatilor ori regilor presupunea o origine divina, ceea ce ii apropia, de asemenea, de ipostaza lor sacerdotala. In plus, se instituise cutuma ca imparatii carolingieni sa ii aleaga pe papi.

In ciuda acestui conflict permanent, mai mult sau mai putin vizibil, cele doua puteri s-au sprijinit reciproc : cel mai important aliat al imperiului sau regalitatii a fost Biserica romano-catolica, care a sustinut, prin puterea ei spirituala, coeziunea formatiunilor statale, chiar daca efemere; in acelasi timp, chiar prin ceremonia de incoronare, conducatorul laic era, in mod oficial, aparatorul credintei romano-catolice, al Bisericii si supusilor sai crestini.

Monahismul

Monahismul a inceput sa fie cunoscut in Occident din secolul IV, cand s-au fondat comunitati de calugari si calugarite, de scurta durata. Perioada de avant a monahismului incepe in secolul VI, prin fondarea primei manastiri din Occident, pe insula Lerins (la sud de Cannes) , devenita in scurt timp o pepiniera de episcopi. Tot in secolul VI a fost fondata celebra manastire de la Montecassino, de catre Benedict de Norcia ( de unde numele de benedictin dat acestui ordin calugaresc), care a instituit regula benedictina , ce a stat la baza monahismului occidental, cunoscand o serie de variante. Principiile fundamentale ale acesteia erau : pietate, supunere, castitate, saracie, umilinta, caritate, viata traita in comunitate. Regula benedictina nu ducea la excese ascetice, ci era dominata de masura si moderatie. Hrana unui calugar benedictin era sobra dar abundenta, respectiv o singura masa pe zi, vara si in zilele de post, iarna 2 mese fara carne dar cu 2 feluri de mancare, o paine de o jumatate de kg si o jumatate de litru de vin. Calugarii aveau un dormitor comn, fiecare avea drept la o saltea de paie, un cearceaf, o patura, o perna, doua anterie (piesa de imbracaminte specifica calugarilor ), ciorapi, o pereche de incaltaminte, pe an. La intrarea in manastire, novicii faceau fagaduinta solemna de a ramane toata viata acolo. De regula, manastirile erau conduse de un abate, secondat de un prior si un econom.

In secolele VI-VII, in Insulele Britanice a aparut monahismul celtic , care s-a raspandit si in Franta, Italia, Elvetia . Pe langa regulile de baza benedictine, acest tip de monahism avea particularitatea ca fiecare abate elabora o "regula" pentru calugarii sai, printre care se numarau si multi preoti. Acestia imbinau viata in comunitate cu cea petrecuta in sihastrie si isi fixasera ca o misiune importanta evanghelizarea populatiilor necrestine. Viata lor era extrem de aspra, presupunand munci fizice extenuante, meditatii, posturi prelungite, flagelari, pedepse corporale. In acelasi timp, o parte dintre acesti calugari se dedicau si activitatilor intelectuale, prin studiul sistematic al limbii latine, al astronomiei, mestesuguri precum prelucrarea metalelor pretioase, scrierea si pictarea cu miniaturi a manuscriselor. In acest fel, acesti calugari si respectivele centre manastiresti au avut o contributie importanta la viata intelectuala, culturala a epocii, la raspandirea cunostintelor de acest fel in lumea occidentala.

La inceputul secolului X , in Franta a fost fondata manastirea de la Cluny, care a dominat prin prestigiul si bogatia ei trei secole de viata monastica medievala. Ordinul clunisian se bucura de privilegiul acordat de Papa de a nu trebui sa se supuna jurisdictiei episcopului local, ramanand sub jurisdictia exclusiv a autoritatii papale. Abatia de la Cluny, devenita pe parcurs un complex manastiresc, avea in subordine abatii afiliate si priorate, peste 1100 in secolul XII. Abatele din Cluny, ales de calugarii acestei manastiri , ii numea si controla pe priorii manastirilor care formau marea familie clunisiana si care ii jurau fidelitate. Comunitatea era raspandita din Italia pana in Anglia, Germania, Spania, Polonia . In manastirile clunisiene mai traiau, separat de calugari, si laici, barbati si femei, de obicei vaduvi si vaduve care isi daruisera averea manastirii, primind in schimb adapost, hrana si indrumare spirituala.

In aceste manastiri, muncile fizice erau facute de servitori si "frati conversi", laici incadrati in comunitatea monastica, dar care nu deveneau calugari. Viata calugarilor se desfasura potrivit regulii benedictine, dar cu o hrana mai consistenta si fara sa aiba un dormitor comun, ci chilii separate. Ei pretuiau mai mult munca intelectuala decat cea fizica, mai ales copierea manusciselor si ornarea lor cu miniaturi. Caritatea ocupa un loc central in viata calugarilor clunisieni, ordin care manifesta o anumita deschidere spre societatea laica, deschizand, spre exemplu, scoli pentru laici conduse de calugari. Din randul clunisienilor au provenit multi aristocrati. Ordinul a avut un rol important in crestinarea populatiilor rurale din Franta, Italia, Germania, Anglia, ca si in activitatea de construire a numeroase edificii religioase. Arhitectura constructiilor ce formau complexul de la Cluny a stat la baza unui nou stil arhitectonic medieval, stilul romanic.

Nu a fost mai putin important rolul ordinului clunisian in viata economica medievala, acesta poseda domenii intinse, rezultate din donatii si achizitii, pe care le exploatau direct sau le dadeau in arenda. De asemenea, au fondat pe domeniile lor colonii de tarani, legati de parcelele de pamant pe care le lucrau dar liberi in cadrul gospodariilor lor. Au intemeiat noi asezari rurale iar in orasele apropiate de abatiile clunisiene au favorizat dezvoltarea mestesugurilor si a comertului. Abatii si priorii acestui ordin exercitau pe domeniile lor drepturile economice si juridice ale seniorilor feudali laici.

In secolul XII, a aparut ordinul cistercian , care a cunoscut o remarcabila dezvoltare in secolele urmatoare. Calugarii cistercieni, intre care se gaseau si multi preoti, isi duceau viata in comun, cat mai departe de asezarile laice, dar nu admiteau sihastria. Aveau un regim alimentar sobru, munceau in comun in tacere absoluta si erau ghidati de ideea penitentei si a umilintei, de aceea cea mai mare parte a timpului era dedicata muncilor fizice, ca agricultori, mestesugari, crescatori de vite, pastori, constructori.

Ca organizare, cistercienii aveau o federatie de abatii, in cadrul careia fiecare manastire era autonoma si isi alegea abatele . In fiecare an, abatii tuturor manastirilor se adunau pentru a discuta si a lua hotarari in problemele importante ale ordinului. Idealul lor de viata a contribuit la aparitia modelului vietii medievale cavaleresti si a influentat literatura curteana medievala. Ca si clunisienii, au ajuns la o mare putere economica, ceea ce contrazicea, intr-un anumit fel, principiul lor fundamental de saracie si umilinta.

Ordinele de "calugari cersetori", au aparut in secolul XIII. Dintre acestia, dominicanii au cunoscut repede o mare raspandire geografica in intreaga Europa si in Palestina. Practicau penitenta ca o metoda de perfectionare morala, saracia si umilinta cersitului, caritatea, prin actiuni si predici, de aceea erau numiti si calugari predicatori. Franciscanii , ordin fondat in Italia de Francisc de Assissi, era caracterizat de extrema simpitate, umilinta, seninatate, impacare si supunere, in orice imprejurare, autoritatilor bisericesti si laice, dragoste mistica fata de natura.

Aceste ordine au jucat un rol principal in combaterea ereziilor, fiindu-le incredintate de catre papi tribunalele Inchizitiei. In plan intelectual, au dat mari personalitati in filosofie, educatie si arta, in cel din urma domeniu si-au exercitat influenta prin principiile lor asupra unor nume de seama ale picturii prerenascentiste, in Italia indeosebi, precum Cimabue sau Giotto.