EVOLUTII CULTURALE SI SPIRITUALE IN SECOLUL XX

EVOLUTII CULTURALE SI SPIRITUALE IN SECOLUL XX

Mutatiile produse in dezvoltarea materiala si stiintifica a omenirii 'socurile' pe care le-a cunoscut lumea in perioada de sfarsit a secolului al XIX-lea si jumatatea celui urmator - prima conflagratie mondiala, revolutia bolsevica, fascismul si nazismul, criza economica din 1929-1933 - au afectat puternic evolutia culturii, artelor si a religiei. Criza generata de aceste mutatii a afectat, in special, mediile intelectuale si mai putin masele care isi abandoneaza putin cate putin mostenirea culturala de origine rurala pentru o cultura a consumului si divertismentului raspandita prin noile tehnici de comunicare. In acelasi timp conducatorii vietii religioase ezitau intre o atitudine conservatoare, sprijinita pe traditie si o tratativa de adaptare la lumea moderna.

I. CRIZA CULTURII CLASICE OCCIDENTALE

Razboiul a marcat profund 'generatia focului'. Foarte repede intelectualii au devenit constienti ca a aparut o adevarata criza a valorilor. Paul Valry, de exemplu, a exprimat aceasta perceptie intr-o formulare care a devenit, apoi, celebra: 'Cat despre noi, civilizatiile, acum, stim ca suntem muritoare'(1;112)

Sentimentul crizei civilizatiei da un elan sporit unui curent intelectual nascut inainte de razboi: miscarea Dada. Acesta a aparut ca un protest timid si ironic nihilist impotriva unei lumi conservatoare si a societatii care i-a dat nastere, inclusiv impotriva artei sale. Dadaismul respingea orice fel de arta, nu a avut nici un fel de caracteristici bine definite , desi a imprumutat cateva trucuri de la avangardele cubiste si futuriste de dinainte de 1914.

Influentat de Nietzsche si Spengler, istoricul si filozoful Olaf Stapledon a elaborat lucrarea 'Ultimii si primii oameni' in care a incercat sa creioneze evolutia omenirii pe parcursul a doua miliarde de ani in care se succed ciclurile istorice, biologice intrerupte uneori de crize, dezastre naturale sau provocate de om. De fiecare data, progresul triumfa asupra 'sfarsitului lumii'. Dar acesta va avea totusi ultimul cuvant la terminarea celor doua miliarde de ani.

Tragedia artistilor moderni, de stanga sau de dreapta, a fost angajarea politica mult mai eficienta a propriilor miscari de masa, dar respingerea curentelor lor de catre politicieni. Cu exceptia partiala a fascismului italian de influenta futurista, noile regimuri autoritare, atat de stanga, cat si de dreapta, au preferat vechile cladiri gigantice monumentale in arhitectura, vechile stiluri in pictura si sculptura, spectacole clasice pe scena, accectabilitatea ideologica in literatura. Arta avangardei europene din prima jumatate a secolului XX nu insufla decat rareori un sentiment de speranta. Asadar, a fost o arta creata cum spunea invatatul si poetul clasic A.E.Housman 'in zilele in care lumea se prabusea, la ora la care temeliile pamantului se scufundau' (4; 138).

Progresul stiintific, dar si razboaiele care au bulversat liniile traditionale ale societatii au repus in discutie vechiul sistem de valori. Are loc o eliberare tot mai puternica de tab-uri, de constrangeri morale sau sociale, o deschidere spre inconstient, sunt exaltate instinctul, forta, etc. Apar asa dupa cum am aratat, o serie de curente de avangarda. Alaturi de aceste curente, puternice individualitati si-au confirmat in operele lor detasarea, scepticismul sau indoiala fata de valorile traditionale: germanul Spengler, francezul Gide, italianul Pirandello, austriacul Kafka. Reactia impotriva rationalismului, care triumfa in filozofie cu Bergson si Heidegger, poate genera o reinoire a sentimentului religios (Miquel de Unamuno, Mauriac, Bernanos).

Refuzul lumii prezente poate de asemenea conduce spre cautarea evaziunii in analiza subiectiva (Marcel Proust, James Joyce), in cautarile estetice (Paul Valry) sau intr-un oarecare clasicism (Jean Giraudeux). In opozitie cu acest refuz al lumii actuale, numerosi intelectuali nu au ezitat sa se angajeze in operele lor in fata marilor probleme ale vremii.

In pictura, dupa revolutia impresionista de la sfarsitul secolului XIX, Van Gogh, Gauguin si Cezanne deschid calea unor revolutii picturale ce vor da nastere picturii contemporane. Prima este cea a exaltarii senzatiei si culorii - scoala botezata 'fauves' (Matisse, Dufy, Derain). A doua a fost cubismul (Picasso, Braque). Influenta acestor doua scoli o regasim in expresionismul german, care cauta intr-o culoare exuberanta mijlocul de expresie al framantarilor interioare (Molde, Mundi) si in pictura abstracta. Influentele cubismului, futurismului, expresionismului se manifesta, atat in sculprtura, cat si in arhitectura.

In muzica, indraznelile unor Stravinski, Schonberg, Milhani sau Honegger marcheaza ruptura cu traditia, o reactie impotriva mostenirii lui Wagner sau Debussy. Marea revolutie muzicala din prima jumatate a secolului XX este fara indoiala aparitia si dezvoltarea jazz-ului, originar din America. (1; 369)

Cultura de avangarda era, la jumatatea secolului XX, un concept limitat in Europa. Privirile se indreptau cu nostalgie spre Paris si Londra. Inca nu se privea spre New York. Pentru cea mai mare parte a talentelor creatoare din lumea neeuropeana - care nu erau limitate la traditiile lor, nici nu imitau pur si simplu Occidentul, sarcina principala parea sa fie descoperirea realitatii contemporane a propriilor popoare. Asa s-a nascut o miscare care a fost realismul.

O privire retrospectiva asupra culturii din a doua jumatate a secolului XX ne duce la concluzia chiar a unui declin, cel putin regional, al unor genuri culturale, artistice, care inflorisera in prima jumatate a secolul al XX-lea si au supravietuit pana la jumatatea lui . In sculptura, de exemplu, expresia principala a acestei arte, monumentul public, s-a stins, practic, dupa primul razboi mondial. Pictura nu mai era ceea ce fusese in perioada dintre razboaie. In orice caz, ar fi greu sa se faca o lista a pictorilor dintre anii 1950-1990 care sa fie acceptati drept personalitati de importanta majora (adica sa fie considerati demni de a fi inclusi in muzeele din alta parte decat din tara autorului), comparabila cu una din perioada interbelica (Picasso, Matisse, Chagall, Ronault, Klee, etc). In muzica clasica, declinul vechilor genuri a fost ascuns de enorma crestere a numarului de spectacole. Cu exceptia unor compozitori din Anglia si Germania (Henze, Britteu), foarte putini au creat opere mari. Americanii (Leonard Bernstein, de exemplu) au preferat genul musicalului. In afara rusilor Procofiev, Sostakovici si Stravinski, creatori ai unor simfonii foarte apreciate, nici un alt nume nu s-a mai distins in realizarea muzicii instrumentale. Si nu trebuie uitat ca cei trei apartineau si se formasera in prima parte a secolului.

Un regres similar se constata si in domeniul literaturii in special in ceea ce priveste romanul. Declinul genurilor clasice in cultura nu s-a datorat lipsei de talente. Au existat inca doi factori care au subminat cultura de tip clasic: moartea modernismului si, mai ales, triumful universal al societatii de consum. Acest factor va genera 'cultura de masa', 'populara'. (1; 370)

II. DE LA CULTURA ELITISTA LA CULTURA DE MASA.

Progresele democratiei, cresterea nivelului de trai, dezvoltarea invatamantului si aparitia mass media au dus la nastereaunor forme ale culturii populare: reportajul, romanul politist, benzile desenate mesajul publicitar, jazzul, radioul si mai ales cinematograful si televiziunea.

Dupa primul razboi mondial, dezvoltarea radioului, apoi al discului asigura o difuzare masiva a informatiilor, dar si a culturii populare. Gusturile se uniformizeaza si se internationalizeaza: jazzul invadeaza Europa in care tangoul, onestepul si charlestonul concura valsul si polka. Nume ca Louis Armstrong, Duke Ellington sau Maurice Chevalier sunt mondial recunoscute.

Cinematograful devine rapid divertismentul popular prin excelenta. Franta domina productia cinematografica pana la primul razboi mondial, inainte de a ceda locul SUA (Hollywood, de unde ies primele westernuri si marii comici ai filmului mut: Mack Sennet, Buster Keaton si Charlot). In Europa, doua scoli marcheaza anii '20: expresionismul german cu Murnan (Nosferatu, 1922), Fritz Lang (Metropolis, 1925) si realismul sovietic cu Einstein (Crucisatorul Potemkin, 1925). Dupa aparitia sonorului (1927), cinematograful cunoaste o cotitura decisiva. America domina in continuare productia, mai ales printr-un gen nou, de mare succes, comedia muzicala, insa cinematografia franceza, produce in anii '30 '40 opere de calitate semnate Jean Renoir, Marcel Carn, Rene Clair.

Mult mai nesigure sunt efectele obisnuirii oamenilor cu imaginea reprodusa, fara incetare, a mizeriei, a violentei si a mortii. Acestea pot, in acelati timp, sa trezeasca salutare efecte de umanitate, compasiune si solidaritate dar si sa transforme in banalitate aspectele dezolante din lume, sau, si mai rau, sa le transforme intr-un spectacol.

Desigur ca instantaneitatea si mondializarea informatiilor sunt fenomene reale, firesti intr-o lume care merge spre globalizare. Problema care intereseaza, dupa opinia noastra, din punct de vedere cultural, este de a se pastra individualitatea, creativitatea, originalitatea si specifitatea actului artistic. Daca fiecare om este o fiinta unica, ni se pare firesc ca actul de cultura sa exprime aceasta diversitate infinita, ce da acestuia frumusete, maretie si grandoare.

III. DEZVOLTAREA CULTURII TEHNICE SI A STIINTELOR NATURII.

Daca din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie intreaga de crize, in ceea ce priveste stiinta, situatia este cu totul alta. Aceasta si pentru faptul ca nici o perioada din istoria omenirii nu a fost atat de dependenta de stiintele naturii ca secolul XX. Daca in 1910, oamenii de stiinta din Europa occidentala erau, probabil, in numar de circa opt mii, la inceputul anilor '90 numarul lor era estimat la circa cinci milioane de persoane.(2; 596)

O caracteristica a stiintei secolului XX este faptul ca ea a incetat sa mai fie eurocentrica. Din anii '30 producandu-se un transfer al centrului de gravitate al acesteia in SUA, unde a si ramas.

Faptul ca secolul XX s-a bizuit foarte mult pe stiinta nu trebuie prea mult argumentat. Tehnologia bazata pe teoria stiintifica avansata si pe cercetare a determinat 'boom'-ul economic din lumea dezvoltata. Fara stiinta genetica, India si Indonezia nu ar fi putut produce suficienta hrana pentru populatia lor in plina explozie demografica. La sfarsitul secolului biotehnologia a devenit un element important atat in agricultura, cat si in medicina. Descoperirea fusiunii nucleare, a teoriei moderne a computerelor, a laserului, a structurii ADN-ului, a transmitatorului fac din secolul XX o perioada de maxima inflorire a stiintei. Aceasta a devenit indispensabila si omniprezenta - pentru ca pana si cele mai uitate colturi ale lumii cunosc radioul cu tranzistori si calculatorul electronic.

Analiza evolutiei dezvoltarii culturii stiintifice ne face sa afirmam ca dupa explozia primei bombe nucleare din 1945, stiinta devine parte componenta a constiintei comune si nu poate exista nici o indoiala cu privire la faptul ca secolul XX a fost un secol in care stiinta a transformat si lumea si cunostintele noastre despre ea.

Vorbind despre stiinta secolului XX nu putem sa nu semnalam faptul ca au existat momente de politizare a acesteia. Au existat doua tipuri de regimuri politice care s-au amestecat in cercetarea stiintifica, fiind amandoua interesate la maximum de progresul tehnic nelimitat. Intr-unul din cazuri, de o ideologie care se identifica cu stiinta si saluta cucerirea lumii prin ratiune si experiment. In modalitati diferite, atat national-socialismul german, cat si stalinismul sovietic au respins stiinta, desi au folosit-o in scopuri tehnologice. Apogeul perioadei stiintei politizate a fost atins in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand savantii au fost mobilizati sistematic in scopuri militare. In mod tragic, razboiul nuclear a fost un produs al antifascismului deoarece au fost convinsi savantii fizicieni sa accepte sa lucreze la elaborarea bombei atomice. In acelasi timp, razboiul a convins in cele din urma guvernele ca alocarea unor resurse impresionante pentru cercetarea stiintifica era necesara, ba chiar esentiala pentru viitor.

In a doua jumatate a secolului stiinta a devenit mai politica in zona de influenta sovietica a globului. Oamenii de stiinta sovietici erau considerati de catre elitele comuniste mai importanti decat omologii lor occidentali intrucat in conceptia acestora doar ei puteau face ca o tara mai putin dezvoltata ca URSS sa poata infrunta o superputere ca SUA. Asa se explica si faptul ca ei au reutit sa faca ca Uniunea Sovietica sa depaseasca pentru un timp Occidentul in cea mai inalta dintre tehnologii, cea a spatiului cosmic. Primul satelit artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spatial al unui barbat si al unei femei (1961, 1963) si primele iesiri in spatiu au apartinut, toate, rusilor. Situatia s-a schimbat radical in deceniile urmatoare in favoarea S.U.A.

Dezvoltarea stiintei in secolul XX s-a realizat si datorita faptului ca majoritatea statelor au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost si nu sunt interesate de adevarurile ultime, ci de adevarul instrumental. In cel mai bun caz, ele pot sprijini cercetarea 'in sine' fiindca s-ar putea ca intr-o zi sa dea ceva folositor sau din motive care tin de prestigiul national (premiul Nobel). Acestea au fost fundamentele pe care s-au inaltat si au inflorit cercetarea si teoria stiintifica, prin care secolul XX poate fi considerat ca o epoca a progresului uman si nu in ultimul rand a tragediei umane.

BIBLIOGRAFIE

1. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene. 1900-1945, vol. I, Bucuresti, 1998.

2. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucuresti, 1944.

3. Boia Lucian, Sfarsitul lumii. O istorie fara sfarsit, Bucuresti, 1999.

4. D.E. Housman, Collected Poems and Selected Prose, Londra, 1988.

5. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Lumea intre razboi si pace (1945-1973), vol. 2, Bucuresti, 1998.

6. UM Wold Social Situation, New York, 1989.