Religia Slavilor zeii. (Mitologia superioara)

Religia Slavilor zeii. (Mitologia superioara)

In baza credintelor religioase ale primilor slavi, legati organic de indeletnicirea lor (agricultura si cresterea vitelor) se afla conceptia luptei dintre doua entitati (sau doua forte): una luminoasa si alta intunecata; una binevoitoare si cealalta dusmanoasa omului; una binefacatoare si alta daunatoare; fertilitatea cu sterilitatea, vara cu iarna, lumina cu intunericul. Studiul calendarului popular slav si al obiectelor populare da, din acest punct de vedere, un material interesant si bogat. Intreaga desfasurare a sarbatorilor slave de astazi, incepand cu colindele de la finele lunii Decembrie, reprezinta in sine ramasita vechilor credinte pagane legate de venerarea fortelor creatoare ale naturii, contopite, ulterior, adesea cu sarbatorile crestine.

Asa, sarbatoarea pagana a nasterii soarelui s-a contopit cu sarbatoarea crestina a nasterii lui Hristos si a Anului Nou, asupra careia a si trecut intregul ritual pagan, legat de sarbatorirea nasterii soarelui si a naturii renascande. Victoria deplina a soarelui asupra intunericului, a verii asupra iernii se intampla in mai iunie si se marcheaza, in ritualul slav, prin inscenarea inmormantarii iernii si a mortii. La rusi, acestea sunt numitele Kostrome sau Kostrubonce; in Polonia si in Moravia: Marrana, Marene; la bulgari: Gherman sau diminutivul Germacio etc.; in unele locuri, iarna sau moartea sunt inecate in apa, iar in altele ingropate in pamant.

In ceremonialele populare slave, in legatura cu nasterea, casatoria si inmormantarea, se pastreaza si pana astazi ramasitele vechilor credinte pagane despre soarta omului, existenta lui de dupa moarte, despre relatiile reciproce dintre om si natura si despre alte amanunte ale conceptiei de viata a poporului, in stadiul lui mai vechi de dezvoltare. Aici nu este nimic intamplator sau ilogic; fiecare amanunt isi are istoria si insemnatatea lui, dupa cum le are si cel mai neinsemnat obiect din vechea cultura materiala, scos din pamant in timpul sapaturilor arheologice.

Dupa parerea prof. ceh Lubor Niederle, slavii erau animisti: ei dadeau un suflet elementelor naturii in care traiau[1].

Astfel ei adorau stancile si muntii, izvoarele si lacurile, tufisurile, arborii si padurile, patrupede si pasari, focul, stelele, luna si mai ales soarele. Toate acestea erau socotite de ei ca avand un suflet, cate un demon, caruia ii adresau rugaciuni si, in cazul ca rugaciunile se implineau, ii aduceau multumiri. Din aceasta bogata flota de demoni, unii au castigat cu vremea preponderenta asupra celorlalti, cativa ajungand chiar sa se impuna tuturor slavilor. Altii au castigat aceasta intaietate numai in anumite regiuni.

Peters von Duisburg descrie astfel religia prusienilor, considerati adeseori ca facand parte din familia de popoare a leto slavilor: Toate lucrurile create sunt pentru ei divinitati: soarele, luna, stelele, tunetul, pasarile, patrupedele si chiar broasca testoasa. Ei aveau de asemeni paduri, campuri si ape sfintite, incat nu indrazneau sa taie arborii, sa lucreze pamantul sau sa pescuiasca[2].

Religia vechilor slavi, despre care ne dau referinte istoricii antici, era un paganism destul de evoluat, caci aceste popoare aveau conceptii destul de complicate. Slavii aveau o multime de zeitati deci un adevarat panteon, deasupra carora trona zeul suprem al tunetului al carui nume, Procopiu, nu ni-l da: ei organizeaza un adevarat cult al acestor zeitati, care consta din sacrificii sangeroase (boi si alte animale), precum si sacrificii nesangeroase. De aceea, vechii slavi trebuie sa fi avut preoti si locuri anumite de cult, care la inceput au fost raspandite prin paduri si pe marginile apelor, apoi au fost fixate in orase, in gorodurile slave, in care au fost inaltate temple si statui rudimentare ale zeitatilor adorate, dintre care mai ales Perun care avea chipuri imense cioplite in lemn de stejar, impodobite cu aur si pietre pretioase.

Pe langa zeitatile principale, vechii slavi aveau un adevarat cortegiu de zeitati secundare. O sumedenie de superstitii inconjurau aceste conceptii si practici religioase, dintre care era la mare cinste ghicitul in maruntaiele jertfelor.

Religia vechilor slavi era, astfel, un paganism politeist. El avea la baza adorarea naturii (naturalismul) si a spiritelor (animismul). Zeitatile slave prefigurau soarele, focul, tunetul, apa etc., totusi erau adorate si padurile, cursurile de apa, campiile si tarinile, animalele si pasarile, chiar anumiti arbori sfinti, ca stejarul zeului Perun. Religia vechilor slavi avea elemente evoluate, alaturi de altele pastrate in starea lor de primitivism rudimentar, cum era si explicabil pentru un popor care traia in mijlocul naturii. Natura intreaga era insufletita si adorata de vechii slavi. Putine popoare au dat dovada, in istoria religiilor, de o prolificitate religioasa atat de mare si de o inventivitate atat de originala si multilaterala[3].

a) Zeii (Mitologia superioara)

Primele zeitati ale slavilor au fost reprezentarile rudimentare ale animalelor si obiectelor, apoi spiritele stramosilor (Rod si Rojanitii). Numai, mai tarziu, vechii slavi au trecut adorarea zeilor : Nebo, Bog, Perun etc[4].

Istoricul bizantin Procopiu (sec. al VI-lea) scrie urmatoarele despre slavi: Ei recunosc pe unicul zeu, al tunetului, ca singur stapan al universului si ii aduc drept jertfa boi si alte animale sacre. Ei nu cunosc destinul si nici nu cred ca acesta sa aiba vreo inraurire asupra oamenilor. Dar cand ii ameninta moartea, in caz de boala sau de razboi, ei fagaduiesc daca vor scapa, sa aduca jertfa zeului pentru salvare, si, scapand vii, isi indeplinesc fagaduinta, crezand ca prin aceasta jartfa si-au rascumparat viata. Ei se inchina, de asemenea, raurilor, nimfelor si altor cateva zeitati: tuturor ei le aduc jertfe, iar in timpul ceremonialului jertfei se ocupa cu ghicitul .

Din aceasta nota ocazionala a istoricului bizantin, care e departe de a epuiza intreaga problema, rezulta:

1) Sistemul religios la slavi in secolul al VI-lea reprezenta in sine divinizarea fortelor naturii, care li se pareau lor manifestari ale vointei si activitatii unor fiinte superioare vii (animism);

2) Conceptia lor despre viata era lipsita de intelegerea mai profunda din punct de vedere al bizantinului a naturii inconjuratoare si a interdependentei fenomenelor ei (nu cunosteau destinul);

3) Slavii pagani cinsteau o multime de zei, dar odata cu aceasta recunosteau pe un singur zeu vladica al tunetului; evident ca pe ceilalti zei si-i inchipuiau ca dependenti si supusi zeului tunetului;

4) Slavii se inchinau de asemenea raurilor si nimfelor;

5) Oficierea cultului zeilor se exprima sub forma sacrificarii boilor si a altor animale sacre, precum si in ghicit, prin care zeii comunicau oamenilor vointa lor. Numele zeului unic, al tunetului, pe care slavii il recunosteau ca unicul vladica al universului, istoricul bizantin nu-l da[6].

Ca vechime, zeul cel mai batran al slavilor trebuie sa fi fost zeul Nebo, zeul Cer, adorat inca de pe timpul culturii pastorilor nomazi care cutreierau vastele intinderi ale stepelor si au observat imensitatea cerului. Adorarea cerului era un element religios preindoeuropean, el aflandu-se din indepartata China (Hoang-ti-an), pana in Italia si Grecia (Ouranos)[7]. In general, au existat oare divinitati comune tuturor slavilor? In privinta asta au fost multe controverse. Numerosi autori, in zelul lor romantic si slavofil, au considerat aproape toate denumirile mitologice cunoscute, chiar si cele mai indoielnice, drept nume ale unor zei comuni tuturor slavilor. Ulterior s-a dovedit insa ca zeii pomeniti la slavii de rasarit sunt diferiti de cei pomeniti la la slavii de apus si de cei pomeniti la slavii de sud. Se repeta la diferitele grupuri de slavi doar numele de Perun, dar, dupa cum s-a mai spus, acesta nu este decat epitetul zeului tunetului. Comuni tuturor slavilor este adesea considerat Svarov si Dajdbog, uneori si Veles; dar nici aceste date nu sunt sigure .

Slavii rasariteni din secolele X-XI, aveau un atare zeu al tunetului, care intrunea in persoana sa si functiile unicului stapan al universului numit Perun. Avem toate motivele sa presupunem ca numele acestui zeu era cunoscut candva si slavilor sudici. Acest lucru reiese dintr-o serie de elemente legate neindoielnic de cultul lui Perun si care au supravietuit pana astazi. Asa, de pilda, la bulgari se pastreaza pana astazi numele masculin Perun si numele feminine: Peruna, Perunka, Perunika, Perunita, cum si numele Parun si Paruna.

Aceleasi nume se intalnesc si in folclor, atat la bulgari cat si la sarbi. In afara de aceasta, la toti slavii sudici exista si astazi nume de diferite localitati legate de numele Perun: satuletul Perunia, varful Perun, muntele Perun; la sloveni, muntele Perun, in Bosnia, la fel, tot asa si in Dalmatia; satul Perunovat in Serbia; varful muntos Perinatita si satul Perunika; tot acolo; orasul Perin in Bulgaria si lantul muntos Perin din Macedonia etc. In sfarsit, la toti slavii sudici se intalneste numele de floare Perunica (Iris germanica). Aceeasi planta, perunika, la sarbi se numeste si boghi, adica floarea zeului. Exista indicatii ca la poporul bulgar, amintirea despre Perun s-a pastrat pana la inceputul secolului al XIX-lea, fapt despre care cunoscutul V. Aprilov, luminator al poporului bulgar din epoca renasterii lui, scria, in anul 1841 in lucrarea sa: Aurora culturii neobulgare, spunand ca: Bulgarii de astazi slavesc in cantecele lor populare pe Perun, pe Coninda, Leda si Lelia[9].

Ca si Zeus al grecilor, ca Jupiter Fulger al romanilor, ca Thor al germanilor, Perun este zeulu cerului in timpul furtunii. Acest zeu a fost cunoscut la toate triburile slave deoarece il aflam pretutindeni: bulgari, sarbi, letoni si litunieni. Zeul Perun este o zeitate preindo-europeana si se trage din stravechiul termen aric varuna. In Cronica de la de la Kiev se arata pe la anii 907, 945 si 971 ca rusii, cand incheiau un tratat, depuneau juramant in fata lui Perun si a lui Veles si ca statuia lui Perun exista in anul 945 la Kiev, pe un deal. In anul 980, marele print Vladimir, voind sa restaureze cultul pagan, aseaza idolii in preajma palatului princiar, si , printre acestia, era si un Perun de lemn, cu capul de argint si cu barba de aur.

In anul 988, Vladimir primind botezul crestin, puse sa fie daramati toti idolii. Perun fu batut cu bete de 12 oameni, tarat de coada unui cal pana la Nipru si aruncat in apa. Locul unde se scufundase statuia idolului, purta multa vreme dupa aceea numele Perun. Si un alt idol al lui Perun ce se afla la Novgorod a avut aceeasi soarta.

Cultul lui Perun s-a bucurat de un mare prestigiu, indeosebi la Kiev si Novgorod, dar si din numirile de persoane, localitati, munti etc. Ce se aseamana cu numele zeului si se intalnesc in diferite regiuni ale lumii slave, se poate deduce ca acest cult a fost foarte raspandit. Numele lui Perun se poate recunoaste si in acela al oracolului de la Pyrin din secolul VII[10].

Perun este zeul tunetului , fiind adorat in paduri, unde se intretinea, in cinstea sa , un foc nestins. Arborele consacrat lui era stejarul, asa cum era si pentru Zeus. Sotia sa este Percuna-tete, iar mama sa se numea Percuna, fiind zeita tunetului si a fulgerului .

Odata cu adoptarea crestinismului, cultul zeului tunetului si al ploii a fost trecut asupra Sfatului Ilie. Asa s-a antamplat la neogreci cu Zeus si Helios(soarele), la germani cu zeul Thor, la caucazieni cu zeul Sible , al tunetului, caruia i se inchinau in Abhazia spre a inlatura seceta si pe care cecentii il identificau cu Jalie (Ilie). Ilie figureaza in poeziile si in superstitiile populare iugoslave ca purtator de tunet si de ploaie. Conform acestor superstitii, tunetul se produce din cauza miscarii pe cer a cailor si carutei Sfatului Ilie, iar fulgerul reprezinta scanteile ce sar de sub copitele cailor lui.

Este intradevar semnificativ faptul ca, in timpul lui Igor, cu prilejul unui tratat incheiat cu grecii, Rusia pagana a depus juramantul in numele lui Perun, in timp ce Grecia crestina a incheiat acest tratat in Biserica Sfatul Ilie. Dar acest lucru nu spune nimic asupra cultului lui Perun spune Brckner [12]. Nu se poate reconstitui cultul lui Perun prin cel al Sf. Ilie, nici nu se poate spune ca Biserica a pus pe Sf. Ilie in locul lui Perun. Cultul Sf. Ilie, ca si cultul altor sfinti, s-a putut dezvolta deosebit de cel al lui Perun, direct din traditia biblica si ecleziastica, fara sa aiba vreo legatura cu paganismul. In alta ordine de idei, Sf. Ilie face parte din poporul evreu, popor ales de Dumnezeu, fiind o persoana reala care a trait , a muncit, a luptat alaturi de conationalii sai, pe cand Perun este o inchipuire a oamenilor si a lumii slave, diferita de cea in care a trait Sf. Prooroc Ilie. Poate chiar slavii primind anumite influente in acest sens, il aseamana pe zeul Perun cu Sf. Ilie, datorita harului Sf. Ilie de a face minuni si de a sensibiliza lumea in care traia, prin tot ceea ce facea si pentru ai imprima lui Perun un caracter autoritar.

Insa Perun, zeul tunetului si al fulgerului de la slavii rasariteni, reprezinta in sine, probabil un produs ulterior al fulgerului sau al focului ceresc, in manifestarea lui particulara prin fulger, Perun reprezinta produsul unei diferentieri tarzii mai precis, al disocierii unor conceptii teogonice ale omului, legate cu focul ceresc in general si cu cerul insusi.

Mai important decat Perun si superior lui este zeul Nebo (=Cer), care este unicul zeu mare si suprem, adica bog-Nebo (=zeul Cer). Odata cu dezvoltarea gandirii teogonice ce a decurs in conditiile procesului de disociere a conceptiei despre zeul-Cer, la inceput unic, in cativa sau intr-o multime de zei ce intruchipau, in sine, una sau alta epifanie particulara sau partiala a cerului, acesti noi zei puteau, in primul rand sa elimine din constiinta, credinta in primul zeu-Cer suprem si in al doilea rand, sa treaca aceasta atributie asupra unuia dintre noii zei epifani. Acesti zei erau creati din primul si unicul zeu-Cer, zei ce, dintr-un motiv sau altul au aparut in gandire pe primul plan, si au ocupat in panteonul zeilor, cel dintai loc.

In conceptiile religioase ale slavilor baltici, se remarca prezenta, alaturi de numeroase zeitati secundare, si a marelui zeu unic, care apare in acelasi timp ca un zeu special al cerului. Numele acestui zeu i-a ramas necunoscut lui Procopiu, dupa cum am bagat de seama.

Datele cronicii de la Kiev relateaza (inainte de anul 1114) ca vechiul zeu grec Hephraistos, care in epoca straveche servea drept expresie a puterii focului, ce se manifesta indeosebi in regiunile vulcanice si reprezenta marea fiinta creatoare, era Svarog, iar fiul sau Helios, zeul soarelui, era fiul lui Svarog care este Dajbog[13] .

Zeul suprem al cerului purta probabil la slavii sudici numele de Bog. Aceasta se poate conchide din faptul ca soarele la ei se numeste Bojici, adica fiul zeitatii supreme Cerul, adica al lui Bog. La sarbo-croati si sloveni, sarbatoarea Nasterii lui Hristos (25 Decembrie), care coincide astronomic cu inceputul cresterii zilei soarelui, adica cu nasterea soarelui, se numeste Bojici, iar la bulgari Bojik.

In ajunul lui 25 Decembrie (dupa stil vechi), in asa numitul ajun al nasterii, la toti slavii sudici se implineste ritualul arderii badniakului, adica a unei bucati de stejar. Stejarul era, la toate popoarele, inchinat zeului suprem Cerul sau tunetului: Zeus, Jupiter, Perkun[14]. Denumirea stejarului in limba sarba, grm, constituie un punct de plecare pentru legatura de mai tarziu a stejarului cu zeul tunetului, care exista si in alte limbi. Ajunul nasterii se numaste la slavii sudici Badni vecer. Badniak-ul artand, stejarul, inchinat zeului suprem-Cerul, simbolizeaza nasterea soarelui, adica a fiului sau Bojici .

Cuvantul Bog (zeu, Dumnezeu) este un vechi cuvant slav, inrudit, de asemenea, cu vechiul cuvant iranian baga si cu vechiul cuvant indian bhaga. Sensul principal al acestui cuvant, dupa cum arata cercetarile lingvistice, este acela de noroc, reusita. Cu scurgerea timpului, ideea de reusita, succes, noroc, a luat chipul unui spirit care confera succesul[16].

Un alt cuvant comun tuturor slavilor si care desemneaza o fiinta supranaturala este bes. Acest cuvant, dupa cate se pare, desemna initial, tot ce este supranatural si infricosator. Dupa convertirea la crestinism, cuvantul bes a devenit sinonim cu spirit al raului avand aceeasi semnificatie ca si notiunea de diavol, de satana[17].

Aceeasi soarta a avut-o reprezentarea privitoare la ciort, dar semnificatia anterioara a crestinismului a acestei credinte este neclara, dupa cum nu este pre clara nici etimologia cuvantului ciort. Dintre toate incercarile de a-l explica, cea mai verosimila este vechea presupunere a cercetatorului ceh Karel Erben: el il raporteaza la vechea radacina slava krt, care se aude in numele zeului slavilor vestici Krodo, in denumirea data de cehi spiritului casei Kret (skret), la polonezi skrzat, la litoni krat. Dupa toate probabilitatile, aceeasi radacina se regaseste in cuvantul Craciun (Korociun) care, de asemenea este cunoscut de toti slavii si de unii dintre vecinii lor. Cuvantul Craciun (Korociun) are cateva semnificatii: sarbatoarea de iarna sviatki, painea rituala ce se coace in aceasta perioada, precum si un spirit, o divinitate a iernii, a mortii[18].

O alta divinitate slava o gasim in monumentele scrise bulgare, unde intalnim numele zeitatii supreme a cerului Dii sau Dii, fiind in legatura cu numele zeului roman Jupiter Dies pater, zeul suprem al zilei si al luminii: Jupiter care lumineaza Jupiter lucetius. Numele zeului Dii se afla la bulgari alaturi alaturi de zeitatiile slave de prim ordin: Perun, Hors si Troian[19].

La slavii apuseni, dupa aratarile lui Helmold (sec. al XII-lea) zeul zeilor, adica unicul zeu care domnea peste ceilalti zei, originari din sangele zeului suprem era zeul ruianilor Sviatovit sau Svantovit, zeul cerului si al luminii ceresti care infatisa in acelasi timp si lumina zilei, lumina solara, adica soarele. Idolul zeului Sviatovit se afla in vestitul templu Arkona de pe insula Rgen. El avea patru capete, pe patru gaturi: doua capete erau in fata si doua in spate si fiecare pereche de capete priveau una in dreapta si alta in stanga[20].

Sviatovit , la inceput a fost zeu solar, dar mai tarziu preotii au facut din el un zeu al razboiului si al semanaturilor. Colosalul sau idol de la Arkona il infatiseaza ca avand chip omenesc cu patru capete. In mana dreapta tinand un corn de baut, in stanga arcul, iar la brau atarna o sabie.

La spate avea o sa, un frau si alte lucruri trebuitoare la calatorie. De asemenea mai avea langa el un vas in care se punea cu mare ceremonie, o data pe an, cidru. Anul urmator, cand se schimba, preotii preziceau, dupa cantitatea ce mai ramasese, daca anul va fii bogat sau sarac. Aceeasi prezicere se facea si cu prajitura si mierea ce se punea odata pe an inaintea statuii. Trei sute de cai si trei sute de sclavi se hraneau in apropierea templului, in cinstea zeului; dintre cai, unul alb era socotit ca favoritul zeului, care calarea pe el noaptea. Dupa mersul si nechezatul acestui cal, preotii faceau iarasi tot felul de preziceri[21].

O descrire amanuntita a acestui idol, dimpreuna cu intregul lui cult, a dat-o Saxo Gramaticus (1204).

Zeul Sviatovit se bucura de o mare popularitate nu numai la toti slavii, care trimiteau la templul lui din Arkona daruri bogate, ci si la vecinii slavilor, de pilda la danezi. Asemenea grecescului Zeus si romanului Jupiter, zeii supremi ai cerului, tot asa si lui Sviatovit ii era inchinata pasarea vultur. La autorii de mai tarziu, Sviatovit este soarele, venerat de slavi in chipul lui Sviatovit si in general ca zeu al soarelui, adica zeitate solara. Sensul lui initial era insa de zeitate suprema a cerului.

Zeul Sviatovit era zeul suprem adorat in special in insula Rgen, dar si de toti slavii. Astfel, la poloni, dupa indicatiile vechilor poloni (Dlugosz, M. Bielski si altii), acelasi zeu suprem ceresc al universului era Iessa, egalat cu Jupiter.

Dupa alte date, zeul suprem la polonii pagani era Trzy, adica Tribog, al carui idol avea, dupa traditie trei capete, de unde si numele. In Stettin si Branderburg, ca zeu suprem era recunoscut Triglav, care avea si acesta tot trei capete si care domnea peste cele trei parti ale universului, intre acestea fiind si cerul[22]. Triglav era zeul razboiului ca si Sviatovit si era in mare cinste la pomerani. Templul sau se afla in orasul Stettin, la varsarea Oderului. In templu era o statuie a zeului cu trei capete de argint, de unde ii venea si numele Triglav. Reprezentarea zeului cu mai multe capete era un mod de infatisare a puterii divine. Pentru acelasi motiv, zeii erau reprezentati in India cu patru sau mai multe brate. Preotii lui Triglav explicau cele trei capete ale zeului spunand ca ele inchipuie cele trei imparatii: a cerului, a lumii si a infernului. Triglav avea si el un cal, care ii era consacrat si care dadea oracole .

La sarbii luzaciani, zeitatea suprema purta numele de Prabog (zeu stravechi), iar zeii din categoria a doua fata de Prabog se numeau Priboghi (=pe langa zeu)[24].

In ceea ce priveste slavii rasariteni, unii cercetatori, pornind de la cunoscutele indicatii ale Cronicii, unde, in tratatele cu grecii ale cnejilor Igori si Sviatoslav se spun urmatoarele: Sa fie blestemat de zeu si de Perun, sa avem (asupra noastra) blestemul de la zeul in care si credem: caci credem in Perun si in Volos, zeul dobitoacelor[25] inclina a vedea in numele lui Bog pe cel al zeitatii supreme, deosebit de ceilalti zei mari: Perun si Volos sau Veles, iar cat despre locul lui primordial printre ceilalti zei, este intarit, dupa parerea unora dintre cercetatori prin aceea ca, in amundoua cazurile pomenite, numele Bog se afla pe locul intai.

Din toti acesti zei, Svantovit ramane cel mai important zeu din randul zeilor baltici. Acest lucru reiese si din cultul si darurile ce se aduceau lui. De pilda negustorii care venerau la Arkona nu aveau voie sa vanda sau sa cumpere ceva pana ce nu ofereau templului lui Sviatovit un obiect de pret din marfurile lor.

Provinciile slave plateau un adevarat tribut acestui zeu faimos prin oracolele sale si prin victoriile pe care le asigura credinciosilor sai. Aurul si argintul care erau luate de la inamici erau in mare parte varsate in tezaurul lui Svatovit care avea o garda de trei sute de oameni. E interesant de notat ca preotul lui Sviatovit nu avea voie sa respire in timp ce se afla in sanctuarul idolului la marea sarbatoare de toamna ce-i era consacrata. Ori de cate ori trebuia sa respire, preotul fugea la usa, pentru ca sa nu pangareasca idolul cu respiratia sa[26].

In afara de acesti zei mai importanti ai slavilor baltici, mai erau o multime de alti zei mai marunti, in diversele orase, ca de pilda: Rugievit care avea si el un templu la Korenica, in insula Rgen, unde avea o statuie a acestui zeu, facuta dintr-un trunchi de stejar. Statuia avea sapte fete si la mijloc, sapte sabii[27]. Alt zeu este Gerovit sau Jarovit care era adorat la Volgast si Havelberg, zeu de asemenea al razboiului.

In fiecare an, cam la 15 aprilie, in Havelberg, unde zeul se bucura de o mare veneratie se organiza in onoarea lui o sarbatoare grandioasa. In templul lui din Volgast era atarnat in perete un scut imens, lucrat artistic, batut tot in aur: muritorului simplu nu-i era ingaduit sa se atinga de el; scutul era luat de la loc numai in caz de razboi, cand, cu credinta in victorie, scutul era purtat inaintea ostilor.

Alt zeu este Pripegala, caruia i se ofereau capete de crestini; zeita Siva, in tara polabilor; zeul Prove adorat intr-o padure de stejari aproape de Stargard, in tara vagrilor; zeul Podaga, la Plun, in aceeasi regiune; alt zeu mai mic este si Porentius.

Prezenta, pe teritoriul slavilor rasariteni, a localitatilor ca de pilda Belae Boghi (=Zeii Albi) in loc de hotar in apropiere de satul Gorodok din imprejurimile Moscovei sau denumirile manastirea Troitko Belobojski in regiunea Kostoma, cum si amintirea ce s-a mentinut la bielorusi despre Belobog (=Zeul Alb) in persoana lui Belun, ca izvor de bogatie si de caritate, dau temei lui Famintan de a presupune ca si slavilor rasariteni le erau cunoscuti Belobog si Cernobog (=Zeul Negru)[28]. S-a facut mult caz in legatura cu un zeu rau, Cernobog, zeul negru, caruia i-ar fi corespuns un zeu bun Belobog, zeul alb. S-a vazut aici o influenta a dualismului religiei iraniene. De fapt, este o influenta a religiei crestine si nu e deloc sigur ca la vechii slavi ar fi existat un Cernobog si cu atat mai putin un Belobog.

In unele locuri la slavii rasariteni, s-a remarcat existenta credintei despre Ded (=Mos), ca zeu suprem al cerului. O credinta analoga observa pe Afanasiev la bulgari, in fiinta lui Diado gospod (=Domnul Mos), care candva umbla pe pamant in chip de mosneag si invata pe oameni cum sa are si, in general cum sa lucreze pamantul. Slavo-rasariteanul De, ucrainianul Did, bulgarul DiadoGospod, bielorusul Belun etc. , toate acestea sunt diferite variante ale unuia si aceleiasi zeitati supreme a cerului, Belobog.

Un alt zeu, facand parte din randul zeilor baltici si fiind in acelasi timp zeu al soarelui si al focului este zeul Svarojici adica fiul lui Svarog. Acesta avea un templu, ce se afla la Retra, unde era cunoscut si sub numele de Radgost. Aici, la Retra era centrul marelui trib al luticienilor, unde Radgost primeste numele de la focul fortificat unde se afla templul zeului. Este unul din cei mai importanti zei din ciclul baltic.

Atributiile lui sunt usor de banuit, daca il socotim ca fiul lui Svarog, zeul soarelui stralucitor. Preotii care ii aduceau sacrificii la templul din Retra au facut din el, cu vremea, un zeu al razboiului si protector al tribului liticienilor. El era renumit si prin oracolele pe care le dadea prin intermediul unui cal, care ii era consacrat. Templul sau a fost distrus in anul 1068 de episcopul Burchardt din Halberstatt[29].

In cronica izvodului Ipatievski, care reda numele zeului suprem Pheost, adica Hephestos-ul din izvorul grec (Malala) cu denumirea Svarog, este numit : Soarele imparat, feciorul lui Svarog, carele este Dajbog. Asadar, zeul Soarelui, care era si zeul focului, este denumit la slavii baltici si rasariteni cu unul si acelasi nume, de Svarojici, adica <<copiii zeului Svarog>>[30].

Un mare rol, poate mai mare chiar decat a lui Perun, l-a avut la vechii slavi, Svarog, zeul soarelui stralucitor si poate al focului. Numele insusi al lui Svarog poate sa desemneze soarele sclipitor, provenind din radacina indo-europeana svar (arsita, caldura, stralucire). Existenta acestui zeu este atestata la slavii din vest si la cei din est, desi in veacul al X-lea, in ajunul adoptarii cultului crestin, Svarog nu figureaza in panteonul slavilor rasariteni .

Impreuna cu Svarog, apare si Dajbog, care poate sa fie un nume local al lui Svarog, soarele care fertilizeaza campul si face sa se coaca granele. S-ar putea ca Dajbog sa fie numai un epitet al lui Svarog, avand functiuni similare ale acestuia.De asemenea, este atestat Svarojici, fiul lui Svarog, ca zeu al focului de pe altare, sau de pe vatra, caruia slavii ii aduceau un cult sub numele de Radgost. Este mai probabil ca Svarojici sa aiba intelesul unui diminutiv hypocristic, adica indulcitor decat fiul lui Svarog.

Cu vremea, Svarojici a luat infatisarea unui zeu al razboiului, avand atributele speciale ale inarmarii:pe cap o pasare cu aripile intinse, pe piept chipul unui cap de taur. La origine, insa, era, dupa cum am spus, un zeu al focului. La slavii apuseni cehi, slovaci, moravi zeul soarelui era cunoscut sub numele de Iasoni, acelasi cu Neseni sau Hasoni. Numele zeului Iasoni sau Neseni, continua sa existe si astazi in toponimica, pe o intinsa intindere teritoriala, ocupata astazi sau locuita candva in trecut de slavi, in Boemia, Dalmatia, Moravia, Slovenia,Croatia, Stiria, Kraina, Istria, Serbia, Galitia, Silezia, Saxonia, Prusia, Mecklenburg-Schwerin.

In templul zeului Svarojici din Retria, isi mai avea si un alt zeu, idolul. Dupa datele autorilor de mai tarziu din sec. al XI-lea si al XII-lea (Adam din Bremen, Helmold), in acelasi templu din Retria se afla idolul de aur al zeului Redegasta sau Radigast ori Rodigast, pe care autorii respectivi il numesc zeul principal al sanctuarului din Retria. Evident ca Svarojici si Redegast erau numai numele diferite ale unuia si aceluiasi zeu, al soarelui, Svarojici, care era in acelasi timp:zeul focului, zeul razboiului (avea atribute corespunzatoare ale inarmarii) si zeul fertilitatii. Zeul Redegast se bucura la slavi de o mare popularitate, si numele lui s-a fixat intr-o multime de denumiri geografice la slavii apuseni si rasariteni.

In afara de zeii solari numiti mai sus in izvoare se mai pomenesc inca, probabil analogii lor, urmatorii zei slavi apuseni:Pripekalo, zeul caldurii solare si al arsitei si Ghennili, de sarbatorirea caruia erau lagate sarbatorile ciobanesti de primavara.

Unii autori si cercetatori subliniaza stransa legatura ideologica dintre zeii solari slavi: Belbog, Iasoni, Svarojici (Redegast), Sviatovit, Ruevit, Iarovit, Ghennili, cu Marte (Marman), Momers si Mavors, zeul soarelui la vechii italici: la baza denumirii careia, mar sau mas, se crede ca se afla sedimentarea notiunilor de stralucire si de forta generatoare masculina. Zeii slavi de mai sus intruchipeaza toate atributele zeului Mars (zeul senin, luminos, razboinic, oracol, fertil, ocrotitor al dobitoacelor)[32].

La slavii rasariteni, zeul soarelui purta numele de Hors, in diferite variante de pronuntie a acestui nume: (Hars, Hours, Hars, Hras, Horas), uneori, numele compus: Hors Dajbog. In vechea Umbrie, numele Hors era cunoscut, intre altele ca epitet al zeului Mars, in forma cazului dativ Marte Horse. Unul din cercetatorii care s-au ocupat de acest fapt, da un imens material toponimic in care se vede sedimentarea numelui zeului Hors, in formele: Hors, Ors, Ors si Ros; nu numai pe intinsul teritoriu al hotarelor acestuia, pana in Franta, Anglia, Scotia si insulele Marii Nordului. Si acest cercetator a ajuns la concluzia ca Hors, atat de raspandit printre germani, scandinavi, anglosaxoni etc. , inseamna cal (de la englezescul de astazi horse=cal). De aici trage concluzia ca Hors Mars este Calul Mars.

Cultul lui Mars este foarte strans legat de cal: lui i se aducea anual drept jertfa calul; tot calul apartine emblemelor lui Mars, dupa cum sunt utilizate si taurul, lupul si ciocanitoarea. Calul este totemul zeului Mars, acelasi si al lui Hors, zeul soarelui, zeul fortelor creatoare ale naturii, ocrotitorul gospodariei crescatorului de vite[33].

Pornind de la sedimentarea larga a numelui Hors, in toponimica Europei mijlocii, luand de asemanea in considerare sederea de trei ani a lui Vladimir in tara varegilor, adica in Pomoria Baltica, cat si bogata impodobire a idolului lui Perun, facuta de catre Vladimir, un cercetator pe nume Famintan este inclinat a presupune ca Vladimir a adus din Pomerania, de la slavii varegi sau de la bodrici, vecinii acestora unde noi cunoastem pe vednicul Saturn cu capul de aur si idolul lui Cernoglav, cu mustatile de argint, sau idoli gata facuti de mana mesterilor vendici. Pe langa zeul Hors, Famintan il considera ca zeu strain de Kiev, adus de catre Vladimir, impreuna cu idolul din Pomerania. In prezenta sedimentarii numelui zeului Hors, in diferite forme de pronuntare, pe un teritoriu imens al Europei mijlocii, ocupat candva de slavi, il duce pe cercetatorul indicat, la concluzia ca sub numele de rus sau ros, se ascunde un cuvant oarecare, vech, slav, comun, la baza caruia, dupa cele mai de sus se poate presupune, se pare cu oarecare probabilitate ca este un epitet al zeului soarelui[34]. In legatura cu aceasta se afla si expresia cunoscuta din Slavoo Polku Igoreve de: Nepotul lui Dajbog, prin care autorul numeste pe rusi drept copii ai cerului sau ai soarelui Hors, dupa legatura dintre numele tribal: rus sau ros si cel al zeului Hors, sau pur si simplu ca soarele. Tot asa, de altfel, dupa cum nu numai armenii, ci si predecesorii lor din aceeasi tara, gruparea sociala numita Haldini Haldi (soare), datorita organizatiei lor de crescatori de cai erau pe timpul lor numiti ei insisi cai.

Printre zeitatile solare ale slavilor rasariteni era si Dajbog. Cronica Ipatievski asa il numeste: Soare imparat, feciorul lui Svarog, carele este Dajbog. Soarele imparat pe care-l numesc Dajbog[35]. Un ecou tarziu al paganismului vechi Dajbog este, dupa interpretarea lui Logis, sarbescul si bulgarescul Dajbog, dar cu atributele de satana, dusman al zeului crestin ceresc. Originea numelui Dajbog este explicata de unii cercetatori (Famintan) prin confruntarea cu datele mitologiei germane unde exista zeul Tag, scandinavul Dag sau Dayr, zeul zilei care avea un cal alb cu coama de culoare deschisa. Astfel slavicul Dajbog dupa aceasta interpretare, era initial Dajii bog sau Dajbog, adica zeul zilei. La fel ca si Hors, el a putut ajunge in Olimpul slav-rasaritean de la slavii vagro-balticii (Mecklemburg) unde, in secolul al XII-lea, al XIII-lea si al XIV-lea exista, intre altele, regiunea Daj, lacul Daj, padurea Daj etc. Altii (Krek, Miklosich, Iagic, Machal), leaga numele Dajbog de forma imperativa a verbului dati-dajdi si il interpreteaza ca: de bine, bogatie (Krek) sau ca dispensator, divitiarum, divitias, dans, adica: distribuitorul bunurilor (Miklosich) sau, in sfarsit ca: deus dator zeul darurilor (Iagic, Machal).

Printre zeii solari ai slavilor rasariteni era, de asemenea si zeul Iarila care a fost pus in legatura cu Iarovit sau Redegast al slavilor baltici. Sensul etimologic al cuvantului Iarila, dupa interpretarea lui Efimenko, este lumina de primavara care se raspandeste iute, sau lumina soarelui de dimineata, care stimuleaza forta de crestere a ierburilor si copacilor, precum si iubirea trupeasca la oameni si animale, apoi: prospetimea juvenila, forta si curajul omului. De aici, urmeaza ca Iarila, ca zeitate, trebuie sa fie zeul rasaritului de soare sau al soarelui de primavara, zeul poftei si al iubirii, zeul germinator si ocrotitor al animalelor, producatorul plantelor, zeul fortei si al curajului. In atare sens, slavicul Iarila este identic cu Iarovit-ul gavolianilor[36].

La bielorusi, Iarila, era infatisat tanar, frumos, calatorind pe un cal alb, in mantie alba, cu o cununa de flori pe cap; in mana dreapta el tinea un cap de om, iar in cea stanga, un snop mic din spice de secara. Ritualul bielorus a pastrat pana in timpul din urma, amintirea lui Iarila, legata mai ales de muncile agricole de primavara si aducatoare de fertilitati ogoarelor. In ceremonialul velicorusilor, cultul lui Iarila s-a fixat mai cu seama prin atributul sau phallic, ca zeu al fetei arzatoare a soarelui, ce indeamna procesul de reproducere in natura, unirea dintre sexe si rod imbelsugat.

De zeul Iarila tocmai in acest sens era legat ritualul inmormantarii zeului, in care Iarila figureaza in chip de batran sau papusa cu un phallus: jocurile lui Iarila, ce se executa la finele lunii Mai sau in iunie, la prohodul primaverii ce se duce. Ramasite ale cultului lui Iarila au fost remarcate si la slavii sudici, unde, in locul est-slavicului lui Iarila figureaza Gherman. In traditia romaneasca, in loc de Iarila sau Gherman apare, intr-o stare de analogie, Coloian sau Scoloian, cum si Traian. Despre intinsa raspandire a cultului phallic la o multime de popoare din vechime, putem spune ca el era foarte raspandit si foarte cunoscut in toate zonele si regiunile, unde traiau atat slavii, cat si alte neamuri, ajungand sa fie cunoscut pana in cele mai departate regiuni.

Inrudit cu zeitatea Iarila, era, tot la slavi, Tur, zeul soarelui si al fertilitatii, larg raspandit in numirile toponimice de pe un imensteritoriu al Europei rasaritene si mijlocii si in regiunile limitrofe slavilor la apus, dar nelocuite de slavi, nici in trecut, nici in prezent. Numele Tur, in Slavo o pulku Igoreve, apare ca epitet al cneazului Vselvolod: bourul turbat, bourul furios, prin care se subliniaza spiritul razboinic, vitejia, violenta, mania. Zeul Tur s-a fixat mult si in folclorul slav, ca zeu al soarelui si al luminii: aici el apare in chipul unui bour cu multe coarne sau cu coarne de aur, sau bou-cerb, ori berbec cu coarnele de aur etc.

In cantecele de Craciun, apare Avseni, avand mai multe denumiri ca: Ovseni sau Govseni sau Tauseni etc., apare aprope identic cu Tur, care, candva era, probabil zeul soarelui ce renaste primavara, avand drept totem un tap, ce, in ritualul Anului Nou apare in rolul de loctiitor plenipotent al zeului sau. La inceput, cultul lui Avseni nu se limita insa numai la tap, ci avea probabil o mai mare amploare, ceea ce indica, intre altele, si superstitia ceha, despre aparitia in ajun de Craciun pe cer, a unui purcelus de aur, care purcelus, era o mancare de cult in acele zile, precum si credinta despre un mistret de aur etc.

Cercului zeilor solari, la vechii slavi, ii apartinea de asemenea si zeului Lad, raspandit in toponimica slava si in cantecele populare de primavara si de nunta la slavii rasariteni si la cei de sud, sub forma de refren. Aceasta este o zeitate de primavara, zeul iubirii, zeul casatoriei, veseliei, mangaierii si al oricarei stari bune; lui ii aduceau jertfe cu care cei care voiau sa se casatoreasca pentru ca, prin sprijinul lui, casatoria sa fie buna si plina de dragoste (Cronica Hustita)[37].

Astfel, zeul Lad (si Lada) era inrudit cu zeul Iarila, prin praznuirea inmormantarii lui in timpul solstitiului de vara, acolo unde acesta se facea in locul lui Iarila, era urmata de acelasi ceremonial ca si inmormantarea lui Iarila.

La slavii apuseni: cehi, slovaci si moravi, la sarbo-croati, la sloveni si bulgari, zeitatea soarelui este inlocuita cu Sfantul Ian sau Ivan; in aceasta zi, la bulgari este fixata inmormantarea momaiei sau papusii etc., care se face cu toata increderea si cinstea fata de zeul amintit. In noaptea lui Ivan, la cehi, slovaci si moravi se canta cantece ale Sfantului Ian; focurile ce se aprind in aceasta noapte se numesc focuri ale Sfantului Ian. La cehi, in aceasta noapte, se dadea foc unui copac (pin sau brad) adus din padure. La polonezi, sarbatoarea si focurile lui Ivan se numesc sobotce, iar cantecele, cantece sobotcice. La ucrainieni si bielorusi, praznuirea zilei lui Ivan poarta numele de sarbatoarea lui Ivan Kupalo (Ivan cel scaldat) si este insotita de ritualul arderii sau innecarii momaiei Kupala si a lemnului de roiba. Dupa atestarea lui Sneghirev, serbarea lui Ivan Kupalo se numeste Iarila.

In apocrifa Calatorie in iad a Maicii Domnului, intre personajele care au fost prefacute in zei, figureaza si Veles. In Slavo o pulku Igoreve, Baian este numit nepotul lui Veles. Astfel ca zeul Veles sau Volos era, la slavii rasariteni, zeul dobitoacelor, adica zeul bogatiei, al bunei stari, al bunurilor materiale ale omului. Odata cu aceasta, de numele zeului pomenit erau legate probabil si functiunile lui Apollo, zeul grec al soarelui si al luminii, ocrotitorul artelor si al poeziei, in acelasi timp si zeu al turmelor si al pasarilor. Toate acestea dau temei de a socoti si pe slavul Veles, sau sub forma rusa Volos, o zeitate solara. In monumentele vechi cehe, Veles apare ca demon sau drac.

Veles este al treilea zeu principal, al carui cult era raspandit in toate regiunile lumii slave. Prof. L. Niederle, impreuna cu majoritatea cercetatorilor, il socoteste ca un zeu al turmelor si al pastorilor. In inteles mai larg, Veles ar fi fost zeul bogatiei, al bunei stari materiale. Prof. Al. Brckner crede insa ca zeul a luat aceasta infatisare sub influenta sfatului crestin Vasile, care era marele aparator al turmelor, dar ca in fond, sustine el, este un zeu subpamantean, un zeu al mortii. Brckner isi intemeiaza ipoteza ca pe o apropiere a lui Veles de numele zeului lituanian Weles (suflet) si de Welinas (diavol)[38].

Odata cu adoptarea crestinismului, atributiile lui Veles si cinstirea lui au fost trecute asupra Sfantului Vasile, adica aparatorul turmelor la grecii bizantini. Tot asa si acest nume a fost cunoscut si slavilor rusi, bulgari si sarbi. Vechea denumire Velosovaia, a unei strazi din Novogorod, pe care, dupa traditie, se afla idolul Volosov, iar mai apoi a fost cladita biserica Sf. Vasile, ocrotitorul turmelor, manastirea Volotov si biserica Maicii Domnului de pe Volotava, de asemenea, acea veche denumire a strazii mai marturiseste si faptul ca, cultul lui Veles era cunoscut nu numai la Kiev, ci si in nordul Rusiei, la Novgorod, si de asemenea la Rostov si la Vladimir.

Urme de adorare a soarelui si a focului se gasesc si astazi in credintele populare ale lumii slave. Astfel, in diverse parti, poporul saluta rasaritul soarelui descoperindu-si capul si facand semnul crucii. De asemenea, se crede ca la zilele mari, la Sf. Ioan, la Pasti, la Craciun, soarele rasare jucand, pentru a-si arata bucuria. Cu acest prilej, intruna din zonele Pomeraniei orientale, oamenii se descopera, ingenuncheaza si fac rugaciuni. In Polonia, inca pana in secolul XVI se presta juramantul soarelui[39]. Se obisnuieste ca o reminiscenta a cultului focului, a se face semnul crucii seara, cand se aprinde lumina in casa. Intr-o regiune a Poloniei era obiceiul, pana nu demult, a se adresa focului care se aprindea, urmatoarele rugaciuni: Sfinte foculet, comoara lui Dumnezeu, fii bun si fereste-ne de saracie. Chiar si focului care incendia gospodariile, i se zicea: Fii binevenit la noi in haina ta a rosie .

Ca la toate popoarele antichitatii, zeii erau conceputi ca avand genul masculin. Conceptia religioasa nu se ridicase inca la inchipuirea asexuala a divinitatii. Totii zeii aveau, astfel sotii, incepand cu Perun, care avea ca sotie pe Percuna si continuand cu ceilalti zei. Dintre aceste zeite, cele mai vestite sunt: zeita Lada, zeita Vesna si Morana, zeite ale anotimpurilor; zeitele Deva si Devana, zeitele primaverii; zeita Podaga, zeita ce salasluia in cranguri; zeita Mokosi, zeita izvoarelor, a torsului si a tunsorilor oilor: Siva (Jiva) Pripegala etc.

Unii sunt inclinati a identifica pe Lada cu Venera, zeita caldurii si a dezmierdarii. S-a dovedit ca numele Lada a aparut mai tarziu, nascandu-se din refrenul popular. Vesna si Morana sunt personificari ale anotimpurilor. Deva si Devana sunt identificate cu primavara. Pe Siva o intalnim alaturi de zeii Prov si Radigast. Pripegala, despre care se aminteste in scrisoarea arhiepiscopului Adelgot de Magdeburg, din anul 1108, este de asemenea nesigura. Unii, pornind de la interpretarea etimologica a cuvantului, vad in Pogada fiinta ce salasluieste in cranguri. Zeitatea Mokosi este destul de cunoscuta izvoarelor, incepand cu cunoscuta relatare in cronica despre idolii asezati de Vladimir in Kiev si sfarsind cu superstitiile de mai tarziu ale veticorusilor nordici. Ea este considerata ca zeita patroana a torsului si a tunsorii oilor[41].

Intr-o forma schimbata, zeita Mokosi exista si astazi in folclorul rus, sub numele de Mokusa si este infatisata ca o fiinta magica ce apare in timpul postului mare, supravegheaza pe torcatoare si tunde oile.Femeile spun ca, daca vartelnita scartaie in timpul noptii, cand ele dorm, atunci toarce Mokusa. Noaptea se lasa dupa foarfeci un smoc de lana. Aceasta reprezinta o ofranda pentru Mokusa[42]. De asemenea, trebuie spus faptul ca mai multe localitati au nume asemanatoare cu al lui Mokos.