Stiinta si notele sale definitorii

Stiinta si notele sale definitorii

Încercarea de a defini pedagogia si de a delimita obiectul ei de studiu nu poate porni decât de la explicarea unor termeni/concepte generice privind procesul de cunoastere a realitatii de catre fiinta umana.

Cunoasterea – ca si categorie filozofica - se refera la relatiile dintre subiect si obiect, la modelul general al asimilarii si reconstructiei informationale a realitatii de catre individul cunoscator. (P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 166)

Cunoasterea stiintifica a realitatii este studiata de epistemologie, concept care – potrivit semnificatiilor sale etimologice (gr. episteme – stiinta si logos – studiu) – poate fi definit ca teorie a cunoasterii stiintifice, disciplina filosofica care realizeaza studiul critic al principiilor, ipotezelor si rezultatelor cunoasterii stiintifice în vederea stabilirii structurii logice, specificului si valorii de adevar al acesteia.   Stiinta despre cunoasterea umana tinde sa devina o metateorie sau stiinta despre metodologia cunoasterii stiintifice. Cunoasterea stiintifica conduce la constituirea diferitelor stiinte.

Stiinta poate fi definita ca un ansamblu de cunostinte abstracte si generale, fixate într-un sistem teoretic coerent, obtinut cu ajutorul unor metode adecvate si având menirea de a explica, prevedea si controla un domeniu determinat al realitatii. (I. Nicola, 1996)

Stiinta este cunoastere (în sensul de rezultate ale acesteia si de proces prin care ajungem la anumite descoperiri, rezultate ale cunoasterii) adunata într-un sistem descriptiv-explicativ - interpretativ.

Fiecare stiinta are, prin urmare, o valoare teoretica, de cunoastere din ce în ce mai profunda a unui domeniu dat, dar si o valoare practica data de valorificarea rezultatelor cunoasterii în activitatea umana.

Epistemologia interna a unei stiinte a devenit atât de importanta încât a fost inclusa ca o conditie „sine qua non” a oricarei stiinte autonome.

În lucrarile consacrate acestui subiect (Kaplan, 1964, Bunge, 1967, Albert, 1967, Piaget, 1972, Bârzea, 1998, etc) se considera ca orice stiinta trebuie sa îndeplineasca – pentru a se putea defini/autodefini ca stiinta pe deplin recunoscuta – urmatoarele cerinte:

existenta unui obiect[1] sau domeniu material (adica a unui aspect al realitatii pe care sa-si propuna sa-l cunoasca, sa-l descrie, sa-l interpreteze, adica sa-l „epuizeze” din punct de vedere cognitiv)

existenta unor metode adecvate (a unui instrumentar teoretic si practic prin intermediul caruia sa poata investiga, sonda domeniul/obiectul cunoasterii)

un limbaj teoretic sau o axiomatica proprie (concepte specifice prin care sunt descrise/explicate fenomenele specifice obiectului de studiu, sisteme si modele teoretice)

norme epistemologice intrinseci acestui limbaj (legitati specifice care functioneaza la nivelul domeniului de studiu si care pot explica/controla fenomenele specifice acestuia )

contingente istorice care definesc propria comunitate stiintifica

Dobândirea – de catre pedagogie – a statutului de stiinta a fost întârziata datorita conditiilor/caracteristicilor specifice ale obiectului sau de studiu. Daca educatia este obiectul pe care pedagogia îsi propune sa-l cunoasca, atunci obiectul ei de studiu este fie o activitate, un proces (educatia), fie un subiect, un obiect-subiect, adica o realitate în formare (individul), o stare viitoare. Acest „obiect” este, asa dupa cum foarte sugestiv afirma Suchodolski, rezultanta unei tensiuni epistemologice între „natura naturans” (natura existenta) si „natura naturata” (natura în devenire) (dupa C. Bârzea, 1998, p. 151)

E. Durkheim (1980) apreciaza ca educatia care se face ( educatia ca actiune prezenta, nn) nu poate fi obiectul pedagogiei, pentru ca obiectul ei nu este nici acela de a descrie, nici de a explica ceea ce este sau a fost, ci de a determina ceea ce trebuie sa fie, de a formula/identifica/ elabora modele de realizare a educatiei, accentuându-se orientarea prospectiva a pedagogiei.

Potrivit lui Emil Planchard pedagogia „se ocupa cu ceea ce este, cu ceea ce trebuie sa fie si cu ceea ce se face. Este, deci, stiinta descriptiva, teorie normativa, realizare practica.” (1992, p. 32)

Daca în stiintele fizice, obiectul cunoasterii se afla în jurul nostru, sub forma unor obiecte naturale care pot fi investigate sistematic, provocate, masurate si explicate prin ipoteze si teorii, prin stabilirea unor legitati de tip cauza – efect, iar distinctia dintre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii este foarte clara, în stiinta educatiei acest model al cunoasterii nu poate fi operational. Totusi, pedagogia are o serie de metode specifice sau adaptate care îi permit sa cerceteze, sa explice fenomenele educationale.

Studierea/cercetarea în domeniul stiintelor socio-umane este extrem de complexa, realitatea investigata fiind dinamica, schimbatoare si determinata de o multitudine de factori aleatori/întâmplatori, greu controlabil. Cu toate acestea, disciplinele socio-umane si-au constituit si consolidat statutul de stiinte, îndeplinind conditiile necesare: domeniu propriu de cercetare, metodologie de investigare, stabilesc legitati, au finalitati teoretice si practice.

În egala masura, investigarea procesului educational – ca domeniu de cercetare al pedagogiei - conduce la identificarea unor regularitati, legitati, norme, principii interpretativ/explicative si care, similar modelelor explicative ale psihologiei actioneaza sub forma unui determinism probabilist.

Rezultatele cercetarii stiintifice a educatiei (domeniu de studiu al pedagogiei) sunt stocate în sisteme explicativ/interpretative, în „teorii consistente, sistematice, capabile sa instrumentalizeze pe cel care practica educatia sau cerceteaza fenomenul educational.” (C. Cucos, 1996, p. 17)