Arte Plastice

Pana spre sfarsitul secolului 18 artele plastice in Tarile Romanesti urmau doua traditii disticte: cea bizantin (cele doua state romanesti si zona ortodoxa reprezentata de romanii din Transilvania) si cea occidentala (zonele din Transilvania locuite de sasi, maghiari, secui si zona Banatului, locuita de svabi). Aceasta divizare, chiar mai stricta in arta decat in arhitectura, unde interferentele stilistice erau chiar frecvente, a fost cauzata de rigorile programelor inconografice impuse de religie, desi in unele biserici ortodoxe din Transilvania se pot observa clar lucrari influentate de curentele occidentale (picturile in stil gotic din biserica satului Strei, in prezent in judetul Hunedoara, datand din secolul 14).

Existenta unei traditii bizantine vechi a fost dovedita de inflorirea picturii murale in Valahia in secolul 14. Picturile de pe peretii bisericilor princiare din Curtea de Arges, realizate intre 1362-1366, constituie una din cele mai impunatoare compozitii de tip mural bizantin din secolul 14 si un model pentru pictorii murali din Tarile romanesti si Transilvania, integrata intr-o adevarata scoala de pictura. Pe langa trasaturile (modele arhetip si canoanele imobile contemplative) impartite in mod obisnuit cu intreaga lume est ortodoxa, pictura romaneasca - pictura murala, miniaturile, gravurile liturgice, lucrarile argintate sau aurite (Cele patru evanghelii realizat de Gavriil Uric in 1429, primul pictor roman cunoscut, care este acum in Biblioteca Bodleiana din Oxford) - are trasaturile ei specifice. Frescele din Valahia secolului 16, dar mai ales exceptionalele picturi exterioare care decoreaza peretii manastirilor din Bucovina, Moldova de Nord (Voronet - 1547; Moldovita - 1532-1537; Sucevita - 1582-1598), prin compozitia lor armonioasa, bine echilibrata relatie intre intreg si detalii, stralucirea culorilor reprezinta ultima epoca infloritoare in istoria picturii bizantine dupa caderea Bizantului.

Sculptura ocupa un loc modest in Evul Mediu in principatele din afara arcului carpatic, monumentele de tip bizantin fiind in general lipsite de decoratiuni sculptate. Una din putinele exceptii este Biserica Episcopala din Curtea de Arges, cu multe decoratii de origine caucaziana si araba. In Transilvania sculptura este subordonata stilului religios catolic abordat. Detasarea de canoanele bizantine, caracteristica a secolelor 17 si 18, va atinge o culme in secolul 19 cand caracterul laic a aparut in arte si, mai tarziu, a fost adaptat vietii moderne atat ca subiect (portrete si scene istorice) cat si in tehnica (pictura de sevalet) sau curente artistice (academism si romantism). Au fost introduse de artistii straini care au venit din Austria, Germania, Polonia, Italia, la chemarea marilor boieri ce comandau portrete de familie.

La inceputul anilor 40 din secolul 19, au aparut primii artisti romani educati in vest, in principal in Germania, iar dupa 1850, moda franceza si-a facut loc in pictura. Theodor Aman (1831-1891) si Gheorghe Tatarescu (1820-1894), reprezentanti ai academismului, sunt primii beneficiari ai educatiei parisiene. Nicolae Grigorescu (1838-1907), care a introdus pictura in aer liber in arta romana si Ioan Andreescu (1850-1882) isi completeaza educatia alaturi de pictorii din Barbizon in timp ce Stefan Luchian (1868-1916) asimileaza la Paris experienta impresionista. Prin ei pictura romaneasca isi face stralucita intrare in zona modernitatii. Cele trei mari personalitati artistice reprezinta in acelasi timp trei tipuri de receptie si sensibilitate. Portretele de taranci ale lui Grigorescu, pline de efuziune si mandrie tinereasca, sunt remarcabile, vocatia lui Andreescu pentru peisaje respira un aer de sobrietate si meditatie, in timp ce Luchian adauga o intensitate tragica la delicatetea si gratia florilor sale, care i-au adus un mare renume. In acelasi interval de timp, se observa o reinnoire a idiomului sculptural prin imersiunea in folclor atinsa de Dimitrie Paciurea (1873-1932) si Constantin Brancusi (1876-1957). Paciurea, primul sculptor roman inzestrat cu viziune monumentala, a explorat inclinatiile mitologige si fantastice ale vechilor creatii folclorice (himere si sfincsi). Stabilit la Paris in 1904, Brancusi va restructura, prin simplificari geometrice, intreaga arta a secolului 20. Putine din operele sale se afla in muzee romanesti: Rugaciune, Sarutul, Domnisoara Pogany, Cumintenia pamantului etc. De notat sunt de-asemenea monumentele de la Targu Jiu, constand din Coloana fara sfarsit, Masa tacerii si Poarta sarutului (1936-1938), dedicate soldatilor cazuti in primul razboi mondial.

Perioada interbelica diversifica si imbogateste pictura romaneasca, care absoarbe experienta impresionista si a altor curente. Nicolae Tonitza (1886-1940), Francisc Sirato (1877-1953), Camil Ressu (1880-1962) si Lucian Grigorescu (1894-1965) se afla printre numele cele mai cunoscute. Merita sa fie mentionate si nume ca Gheorghe Petrascu (1872-1949), a carui opera este caracterizata de natura materiala a expresiei, eliminarea narativului din pictura, energia si nobletea atitudinii si Theodor Pallady (1971-1956), prieten cu Matisse, caracterizat prin rigoarea in compozitie si paleta discreta de culori.

Perioada comunista a incercat sa limiteze arta, ca si in celelalte domenii, in cadrul dogmatismului ideologic, dar ca si in alte parti, subminarea canoanelor ideologice a luat forme diverse: cultivarea oneirismului si simbolismului de catre Ion Tuculescu (1910-1962), a sintezei cromatice de Alexandru Ciucurencu (1903-1977), a realismului esentializat si dramatic de Corneliu Baba (1906-1998) etc. In sculptura artisti deosebiti au fost Ion Jalea (1887-1983), Cornel Medrea (1889-1964) si Vida Gza (1913-1980) in sculptura monumentala, Oscar Han (1891-1978) si Gheorghe Anghel (1904-1966), a caror statui ale marilor personalitati romanesti sunt remarcabile prin profunzimea spiritului.

ALBASTRU DE VORONET

Despre "albastru de Voronet" si in general despre splendidele fresce ale manastirilor din nordul Moldovei, unde ele apar alaturi de alte "vopsele", admirate astazi de tot mai multi specialisti si turisti din toata lumea, s-au scris numeroase lucrari de domeniul artei. Cat de pretuiti erau "zugravii de biserici" de catre carmuitori, se poate vedea si din rasplatile pe care uneori le primeau. Alexandru cel Bun da, de pilda, "zugravului" sau, in anul 1425, patru sate, ca multumire pentru maiestria cu care impodobise unele dintre ctitoriile domnului.

Dupa cum se stie, monumentele se picteaza, in mod obisnuit in interior, exteriorul, expus intemperiilor, fiind decorat prin altfel de mijloace - de pilda, prin ornamente ceramice - care rezista mai bine. Bisericile din nordul Moldovei - Voronet, Humor, Arbore, Vatra Moldovitei, Sucevita - sunt insa caracterizate tocmai prin stralucirea coloristica a frescelor exterioare, comparate nu o data cu covoarele orientale. Cum consemneaza istoricul de arta M.V.Alpatov, "in nici o alta tara din Europa, nici macar in patria clasica a picturii murale, in Italia, nu vom gasi ceva asemanator cu aceste biserici". La randul sau, dr. Erich Widder, reputat specialist austriac, remarca: "Starea in care s-au pastrat aceste fresce este superioara aceleia a celor mai celebre fresce italiene".

Extraordinara rezistenta pe care au dovedit-o , infruntand secolele, picturile murale exterioare supuse vanturilor si ploilor, reprezinta o realizare tehnica exceptionala a mesterilor moldoveni. Coloritul s-a pastrat viu si proaspat, cu exceptia laturilor de nord, expuse crivatului - dar si s-au conservat liniile mari ale compozitiei. Este neindoielnic vorba de un "secret de frabicatie", de un procedeu care conferea durabilitate culorilor. De altfel, unii dintre marii pictori ai Renasterii detineau si ei asemenea "retete tainice" de preparare a culorilor, pe care nu obisnuiau sa le dezvaluie, luandu-le cu ei in mormant.

Se stie ca "zugravii de biserici", pictori-tarani de un talent deosebit, utilizau culori extrase din plante sau minerale. Astfel, albastru era obtinut din planta de indigo; pentru unele nuante care apareau ca fond al picturilor, se utilizau si adausuri minerale. Pentru rosu, se folosea o planta orientala, garanta, iar cand aceasta nu se gasea, roiba sau rughia, aclimatizata prin partile noastre. Cercetarile au dus la descoperirea unor mici blocuri de piatra, prevazute cu gauri, in care se pregateau culorile. Substantele colorante erau pisate si frecate cu fiere de bou. La acestea se adaugau negru de fum si carbune de tei; din experienta pictorilor populari rezulta ca acestea contracarau actiunea distructiva a varului asupra culorilor. In sfarsit, culorile se dizolvau in apa, amestecandu-se in compozitie clei sau galbenus de ou. Inaintea pictarii zidului, se aplica o tehnica speciala, pregatitoare, a suprafetei ce urma a fi decorata. Peretele era acoperit cu un amestec de nisip si var, in care se introduceau si fibrele unor plante textile. Dupa ce zidul se usca, era schitata compozitia generala si abia pe urma zugravii asterneau pictura propriu-zisa. Retetele de preparare a culorilor au fost communicate doar oral din generatie in generatie, dar pana la urma tocmai din aceasta cauza s-au pierdut, astfel ca nu au mai ajuns pana la noi.