Analiza receptarii

Analiza receptarii

Mesajele presei sunt astazi accesibile, datorita exploziei tehnologiilor modeme, unor audiente deosebit de variate din punct de vedere social, lingvistic, cultural, al varstei sau sexului. Se comporta oare aceste audiente uriase asemenea unei mase omogene, in care se imprima aceleasi semnificatii, sau reactioneaza asemenea unor cristale, care preiau mesajele si le transforma in nenumarate sclipiri, diferite de la o clipa la alta?

Astfel spus, receptarea mass-media este un act de impunere unidirectionala a unor continuturi, sau, din contra, un proces "interactiv', in care "spectatorii stabilesc semnificatii proprii si construiesc propria lor cultura'? Un exemplu elocvent in favoarea celei de-a doua ipoteze este oferit de studiile realizate de catre Elihu Katz si Tamas Liebes asupra modului in care filmul serial Dallas a fost receptat si inteles in diferitele tari unde a fost difuzat. Cercetarile au aratat ca fiecare microclimat cultural a "reconstruit' povestea de baza, imbogatind-o cu semnificatii specifice, interpretand-o in functie de codurile culturale pe care le avea la dispozitie, adica in functie de propria conceptie despre lume. In felul acesta, programele (identice) sunt multiplicate, prin receptarea lor diferentiata: fiecare grup si fiecare individ reconstruiesc semnificatiile mesajelor, le descifreaza si le refac conform propriilor "grile de lectura'. Aceste premise au generat numeroase studii si dezbateri care definesc doua mari directii de cercetare, avand ca obiectiv:

a)      studiul proceselor prin care publicul construieste o versiune proprie, un sens specific, diferit de cel sugerat de mesajele mass-media ("studiile culturale' propriu-zise);

b)      studiul proceselor de interactiune sociala (in familie, grup) prin care indivizii preiau, dezbat si reconstruiesc semnificatiile propuse de mesajele industriilor culturale ("etnografia receptarii').

Una dintre preocuparile majore ale cercetatorilor, ancorate in campul studiilor culturale, a fost clarificarea fenomenului receptarii diferentiate. Desi un postulat teoretic, intemeiat pe structura teoriei hegemonice, sustine ca reprezentantii clasei dominante, controland mijloacele de productie a bunurilor culturale, pot impune viziunea lor despre lume ca adevar de la sine inteles, nici W. Hoggart, nici      R. Willams, nici S. Hall sau E. Thompson - deci nici unul dintre parintii acestui curent - nu a acceptat ideea ca receptorii nu opun nici un fel de rezistenta. De aceea reprezentantii acestui curent stiintific au studiat diferitele subculturi (ale tinerilor muncitori, ale grupurilor de emigranti, ale femeilor, ale bandelor de hippies, rockeri, skins etc.), urmarind practicile culturale ale acestora, conflictele dintre valorile si sistemele lor de semnificare si cele ale culturii de elita (dominatoare), modul cum aceste grupuri genereaza, in contact cu produsele industriilor culturale, reprezentari sociale conflictuale. In consecinta, ei au pus problema receptarii in termenii opozitiei dintre puterea sociala (institutiile si indivizii care controleaza productia de cultura si, implicit, de reprezentari asupra lumii) si puterea personala - inteleasa ca posibilitate a receptorilor de a rezista modelelor simbolice impuse si de a produce sensuri proprii, altele decat cele sugerate de bunurile culturale pe care le consuma (sau, mai corect, care le sunt oferite spre consum).

Din aceasta perspectiva, publicul nu primeste pasiv mesajele, ci negociaza receptarea acestora, atat prin posibilitatile pe care le are de a alege un tip sau altul de produs, cat si prin capacitatea de a refuza "lectura preferentiala' (adica acele valori hegemonice, explicit sau implicit incluse in texte, prin care se incearca mentinerea sau impunerea viziunii clasei dominante) in favoarea fie a unei "lecturi negociate', fie a unei "lecturi in cod opus'. Astfel, conform lui Stuart Hall, lectura negociata "cuprinde un amestec de elemente adaptative si de opozitie: ea recunoaste legitimitatea definitiilor (asupra semnificatiilor evenimentelor) ca sa stabileasca, in abstract, mari categorii de semnificatii, pentru ca apoi, la un nivel mai limitat, situational, sa aplice propriile sale reguli []. Aceasta versiune negociata este plina de contradictii [].

Codurile de negociere functioneaza prin intermediul a ceea ce am putea numi logici situationale, concrete. Acestea sunt intretinute de relatiile lor inegale, diferentiate, cu logicile puterii. Cel mai simplu exemplu de cod negociat este cel ce determina reactia muncitomlui in fata unui proiect de lege care limiteaza dreptul la greva sau in fata argumentelor in favoarea inghetarii salariilor. La nivelul dezbaterii economice referitoare la interesul national, muncitorul poate adopta definitia hegemonica, fiind de acord cu ideea ca toti trebuie sa acceptam castiguri mai mici pentru a lupta contra inflatiei. Acest acord de principiu nu poate sa-i schimbe insa intentia de a face o greva pentru a obtine salarii mai mari sau pentru a se opune legii asupra interdictiei grevelor la nivelul intreprinderilor sau al activitatii sindicale' (1997, p. 70). Lectura in cod opus este cea care produce o interpretare radicala, deoarece deriva dintr-un sistem de valori si interese alternative sau in totala opozitie cu cel propus de versiunea hegemonica: "Este cazul telespectatorului care asista la o dezbatere asupra necesitatii inghetarii salariilor, dar care, ori de cate ori apare argumentul interesului national, il interpreteaza in termenii interesului de clasa al celor bogati' (ibidem).

O asemenea abordare priveste publicul ca o suma de mici grupuri diferentiate, active, critice si considera ca receptarea mesajelor mass-media este un act creativ de producere de semnificatii si, prin acestea, de cultura specifica. Drept urmare, atat receptarea critica a programelor de stiri, cat si evaziunea in imaginar, declansata de consumul de fictiune, apar ca forme de refuz al ideologiei dominante, ca o expresie a rezistentei si chiar a luptei de clasa: "in fata unor relatii sociale inegalitare, membrii publicului incearca sa gaseasca rezolvarea imaginara a pozitiei lor de subordonare. Placerea lor (estetica) este o forma de rezistenta'. Chiar daca excesiva prin parti-pris-ul sau militant de stanga, aceasta perspectiva asupra fenomenelor receptarii are meritul de a atrage atentia si de a focaliza eforturile cercetarii asupra si in zona activitatii publicului, a proceselor culturale prin care membrii audientei fabrica intelesuri noi si, prin ele, versiuni noi, specifice, asupra realitatii prezentate de mass-media. Lucrarile inspirate de Scoala de la Birmingham au urmarit fie rezistenta grupurilor de muncitori sau de tineri la produsele in serie ale industriilor culturale, fie mecanismele de reconstructie imaginara a identitatii in mediile feminine sau familiare, fie procesul de reinterpretare a mesajelor mass-media.

Accentuand vitalitatea si energia cu care "cei exclusi de puterea legitima institutionalizeaza si creeaza un univers propriu de semnificatii, preluand materia prima care le este oferita de cultura dominanta si modeland-o in functie de propriile lor interese', aceasta abordare a orientat agenda de prioritati a cercetarii de la activitatea producatorului de mesaje la aceea a receptorului, de la text la lector, de la semnificatia din text la semnificatiile negociate, de la publicul global si nediferentiat la micile grupuri, cu valori, interese si viziuni specifice despre lume. Ideea capacitatii receptorilor de a se opune semnificatiilor hegemonice si a libertatii lor de a crea o cultura aparte din elementele distribuite de cultura dominanta a dus, in unele abordari, la supralicitarea fortei creatoare a publicului, astfel incat, la limita, s-a putut afirma, asa cum a sustinut cercetatorul englez John Fiske, ca publicul este "independent' in raport cu mesajele presei, ca el poate negocia, modela si chiar schimba semnificatiile sugerate de textele mediatice. Sa insemne oare aceasta libertate de a imagina noi si noi senmificatii o eliberare a publicului de sub puterea presei, o miscare radicala in sens invers, prin care nu presa influenteaza publicul, ci acesta ii modeleaza pe jurnalisti? Libertatea receptorilor de a "reconstrui' mesajele mass-media, in actul perceperii lor, nu schimba regula jocului si nu modifica radical relatiile dintre emitatori si receptori: ultimii nu pot interveni in actul de producere a mesajelor, nu pot contribui la constructia lor, sunt si raman, orice ar face, consumatori ai unor produse create de institutii si persoane aflate in afara sferei lor de actiune sociala.

Etnografia receptarii este preocupata de descifrarea mecanismelor prin care membrii unui grup negociaza semnificatiile propuse de produsele culturale, fie prin dialogul dintre ei, fie prin construirea unei configuratii de comunicare aparte (aranjarea apartamentului in functie de televizor, organizarea vietii dupa calendarul emisiunilor preferate, reuniri si separari pentru vizionarea si comentarea unor programe, ritualuri familiale etc.). Cercetarile de acest tip incearca sa surprinda, la fata locului, atat raporturile de interactiune sociala, cat si cadrele spatio-temporale care contribuie la fabricarea unor interpretari circumstantiale, fragile, evanescente, care nu raman "inscrise' pe un suport sau intr-o institutie sociala oarecare; ele pot fi intrezarite numai in locul si in momentul in care apar, ca strafulgerari de o clipa, si apoi dispar, in noianul altor prelucrari si reinterpretari ale produselor culturale. "Aceste studii au dezvoltat metodologii de cercetare proprii, avand ca scop surprinderea proceselor de receptare in situ, adica in situatii concrete, intime. Ele au folosit tehnici de ancheta diverse, mergand de la observarea participativa la inregistrarea video a intervalelor de vizionare, de la studiul documentelor interne, de tip agenda si caiet personal, pana la interviuri aprofundate'.

O asemenea perspectiva de cercetare privilegiaza contactul uman direct, experienta de viata imediata, naratiunile si confesiunile "la cald', relatarea afectiva si conjuncturala; ea se ancoreaza in contexte microsociale si in destine precise, care nu pot revendica (si pentru care nici nu s-au revendicat) o valoare exemplara si o capacitate de generalizare. Aceasta preferinta pentru "local' si pentru experienta personala plaseaza cercetarile receptarii, din punct de vedere teoretic, in campul antropologiei culturale si, din punct de vedere metodologic, in acela al etnografiei.

Mai putin marcate de radicalismul ideologic al "studiilor culturale', aceste cercetari se inspira din experienta recenta a antropologilor (in special din analizele lui C. Geertz, J. Clifford sau S. Marcus), din reflectiile asupra "actiunii comunicationale' initiate de J. Habermas, din studiile receptarii literare ale lui H. Jauss, U. Eco,      R. Barthes, precum si de perspectivele deschise de Michel de Certeau, de unii istorici si, inaintea lor, de profundul Mihail Bahtin, asupra practicilor culturale "invizibile' ale oamenilor obisnuiti (pentru o alta interpretare a surselor teoretice si metodologice). Michel de Certeau, indeosebi, a insistat asupra libertatii consumatorilor culturii de masa de a genera mii de "practici culturale de folosinta', prin care unitatile culturale receptate sunt recombinate si transformate, ca intr-un act de "bricolaj', in produse proprii. Prin asemenea proceduri (numite de Certeau cand "viclenii', cand "tactici', cand "uzaje', cand "antidisciplina'), oamenii opun "unei productii rationalizate, expansioniste, centralizate, spectaculoase si galagioase, un alt fel de productie, numita consum; aceasta se caracterizeaza prin viclenii, adaptarea la diferite ocazii, braconaj, clandestinitate, zvonuri, intr-un cuvant prin cvasi-invizibilitate, deoarece ea nu se semnaleaza prin produse proprii, ci prin arta de a utiliza ceea ce altii i-au impus'.

Daca reprezentantii studiilor culturale plaseaza negocierea si reconstructia semnificatiilor in gandirea si afectele subiectului receptor, cei care practica etnografia receptarii sunt mult mai interesati de actele de comunicare in micro-grupuri, acte in care plaseaza (si gasesc) procesul de fabricare a unor intelesuri alternative si a noilor viziuni despre mesajele mass-media. Locul preferat al acestor studii este familia, iar procesul ideal este consumul de programe de televiziune. Cele mai cunoscute studii, evocate astazi ca lucrari de referinta se bazeaza fie pe observarea modului in care membrii unei familii participa la receptarea emisiunilor, fie pe inregistrarea discutiilor uzuale despre televiziune, fie pe colectarea scrisorilor trimise la redactiile unor emisiuni de mare succes, fie pe consemnarea impresiilor, amintirilor si povestilor suscitate de evocarea unor programe TV.

Caracterul aplicat al acestor studii, valoarea lor de adevar, cantonata doar in anumite momente ale vietii, in anumite contexte sociale si in anumite conjuncturi culturale, precum si caracterul eterogen al metodelor folosite au creat o situatie paradoxala: ele au produs surpriza si entuziasm in momentul aparitiei lor, dar nu au putut crea un curent stiintific omogen, o scoala de gandire si o teorie cu mare putere de generalizare. Dar, asa cum observa Dominique Pasquier, "chiar daca cercetarea receptarii nu reprezinta un curent unitar, ea se impune prin cateva studii de varf si prin individualitatile ei'.