RESPONSABILITATEA JURNALISTULUI FATA DE SOCIETATE SI FATA DE CETATEAN

RESPONSABILITATEA JURNALISTULUI FATA DE SOCIETATE SI FATA DE CETATEAN

Dreptul la adevar al cetateanului

Atunci cand evaluam responsabilitatile (fata de cetatean si fata de societate) pe cate se fundamenteaza exercitiul profesional, suntem obligati sa ne referim mai intai de toate la adevar.Adevarul ca masura circumstantiala a inteligibilului este, deci, in ce priveste presa o datorie fundamentala pentru jurnalist si o garantie de credibilitate pentru destinatarul cetatean.Datoria noastra dintai deci, in rezumat, se rasfrange asupra unui drept in egala masura al nostrum, dar si mai presus de noi: dreptul cetateanului la adevar.

Cu toata modestia asumata, practica jurnalistica, fundamentata pe insusi etica modelului democratic nu-si poate propune sa defineasca adevarul faptului relatat decat ca virtualitate, ca unghi de interpretare demonstrabil, nici unic, nici infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea involuntara sau nu.Este si motivul pentru care, ca mediator de mesaje presa se adreseaza opiniei individuale a cetateanului si opiniei publice.Ambele sunt direct dependente de felul in care mesajul reuseste sa aproximeze coerent si, pe cat se poate obiectiv realitatea reflectata, dar si de capacitatea de interpretare a mesajului, care exista natural in destinatar, fiel el individual, fie public.

Orice fapt selectat si devenit informatie mediatica, ar trebui in principiu sa raspunda intr-o oarecara masura curiozitatii de cunoastere a destinatarului, aceasta calitate fiind numita si fapt de inters public.

Un fapt poate sa aiba la un moment dat, o valoare de exceptie fata de restul faptelor de viata contextuale.Ele sunt de "interes public", tocmai prin caracterul lor de exceptie, sau prin simpla lor decupare din sir pot fi interpretate jurnalistic ca "exceptii".

Conceptul de "informatie de interes public" are insa in plus si acoperire in domeniul legislatiei, mai ales in situatiile in care cetateanul simte nevoia sa se apere in fata tentatiei presei de atransforma orice tip de intamplare cotidiana, cu sau fara acceptul celui care o traieste, in subiect de presa.

Pentru a verifica veridicitatea faptelor devenite informatii de inters public in cazuri litigioase sau confuse, trebuie in primul rand sa folosim o buna tehnica de documentare.Tehnica documentarii, specifica fiecarui camp in parte e cu atat mai importanta, cu cat o imagine superficiala asupra unui fenomen in campul dat poate induce reactii false sau periculoase in opinia publica, deservind-o in loc s-o serveasca.

In alta ordine de idei, adevarul mesajelor noastre e direct dependente de comportamentul nostru fata de sursele de informare, fie ele obiecte sau oameni.Privilegiul reporterului nu ne poate niciodata scuti de imposibilitatea de a cita corect, de a verifica informatiile pe care le difuzam inainte si nu dupa ce le-am difuzat, de a le pune in circulatie numai atunci cand ele sunt confirmate din mai multe surse.

Principiul verificarii informatiei din macar doua surse se cupleaza firesc cu un alt principiu operational, cel al echidistantei(un operator util pentru a contextualiza corect un subiect).

a) Dreptul la rectificare si dreptul la replica

Si totusi, chiar respectand calitatea publica a informatiei, verificand cu atentie credibilitatea sursei de informare, incercand sa organizezi mesajul echidistant, insasi viteza in care se desfasoara procesul informarii prin presa ca si nevoia de a rezista unei acerbe concurente pe piata stirilor favorizeaza aparitia unor inexactitati sau erori.Aceste erori pot produce daune unor personae si pot avea consecinte juridice asupra jurnalistului si asupra institutiei de presa.Pentru ca in cele din urma ele pun sub semnul indoielii buna comunicare oferita de media, ii submineaza acesteia credibilitatea si opacizeaza, involuntar, capacitatea de interpretare a destinatarului.

In societatea roamneasca persista inca tendinta de a trata rectificarea si replica dreot cadouri pe care editorul le face dupa bunul sau plac, celui care le reclama.De cele mai multe ori eroarea e tratata ca inexistenta, ca invizibila, printr-o tacere cetoasa si vinovata, care deriva de fapt in linie directa din mentalitatea comunista asupra presei:lucrul despre care nu vorbesti, nu exista.

Legal vorbind, o rectificare prompta a erorii, atunci cand autorii si editorii sunt constienti de ea, e proba suficienta de onestitate care poate impiedica declansarea unui process, fie el civil sau penal.

Dreptul la replica, la randul sau trebuie privit din ambele unghiuri, moral si juridic.Insa, in principiu orice persoana publica sau private care se simte lezata in bunul sau renume prin difuzarea unor informatii false, ori care considera ca respectivele informatii nu sunt de interes public, are dreptul sa recurga la replica.Din punct de vedre moral dreptul la replica poate fi privit ca derivand din principiul insusi al echidistantei, atunci cand, din varii motive, informatiile culese, interpretate si difuzate de o publicatie nu au fost de la la bun inceput confruntate si cu persoana la care ele fac - direct, sau indirect - referire.

Daca din unghiul de vedre al eticii profesionale, dreptul la replica este o investitie in adevar al strategiei editoriale in fata legii, atunci cand exista legi cu referire directa la comportamentul presei, el devine o obligatie fireasca cu consecinte mai mult sau mai putin grave intr-un process civil sau chiar penal.In ambele cazuri, un drept la replica trebuie sa fie difuzat de organismul de presa in acelasi loc cu materialul incriminat, cu aceleasi caractere, si in cat mai scurt timp.

Ca si rectificarea, si difuzarea dreptului la replica poate constitui o aparare a autorului si/sau publicatiei in fata unor acuzatii grave care ar putea duce la deschiderea unui process, fie el civil, fie penal.In anumite tari legislatia si jurisprudenta fac o diferenta intre dreptul la replica si cel la raspuns, in situatia in care informatiile incriminatorii nu apartin in mod direct autorului articolului sau atitudinii publicatiei.Dreptul la raspuns ar acoperi astfel acele informatii care au aparut in cadrul materialului de presa ca citate si a caror sursa a fost nominalizata.

In cazul in care inlauntrul materialului de presa considerat drept lezant, numele persoanei lezate nu este pomenit, aceasta din urma este obligata sa faca dovada ca, totusi, prin alte elemente ale textului ea este reconoscibila.Nu organismul de presa este obligat sa demonstreze ca nu s-a referit la o persoana anume, ci dimpotriva persoana va demonstra ca datele textului pot conduce obiecti, nu subiectiv la recunoasterea ei.

b) Adevarul cetateanului si opinia publica

Presa se adreseaza, dupa cum stim, in acelasi timp unei persoane individuale nevazute, dar si unei finite colective cu dimensiuni mereu diferite.Publicul specific caruia i se adreseaza mesajele noatre poate creste si scadea in functie de natura informatiilor si de structura finita materialelor de presa, cu promptitudinea acestora in raport cu faptele si cu interesul pe care l-ar putea starni.Este motivul pentru care presa este in acelasi timp purtatoare de cuvant dar si factor catalizator a ceea ce, cu un termen destul de ambiguu, se cheama opinie publica.

Greu da aproximat in realitatea sa "palpabila", opinia publica tinde sa functioneze adesea cu sensuri extreme in discursul nostru cotidian.Suntem cand tentati sa o incarcam cu o forta si mai ales cu o legitimitate indiscutabile, uitatand ca in fond ea e o opinie, sin u neaparat o judecata.

Luand in serios modelul democratic, o pres libera si care slujeste adevarul cetateanului ar trebui sa lucreze neobosit pentru canalizarea opiniei publice catre civism, pentru stimularea capacitatii opiniei publice de a judeca prompt si corect faptele si situatiile cu care societatea e confruntata, pentru a fructifiva energiile colective in starea lor potential "spectatoare"spre participativitate si decizie.

Permeabilitatea institutiilor statului

Inca din zorii presei si pana in zilele noastre, indifferent de tipul de organizatie sociala cu care ne-am putea intalni, vom constata ca intre mediile de informare si stat exista o tensiune mai mult sau mai putin manifesta, focalizata in jurul uneia si aceleiasi probleme:secretul.Ce e si ce nu e secret, in ce masura un secret ajuta sau submineaza sanatatea organismului social, cine e indreptatit si cine nu sa hotarasca secretul si sa-l gestioneze, in ce masura organizarea activitatilor statului si activitatile acestora pot sau nu deveni obiectul informatiei publice, iata tot atatea subiecte mereu readuse in discutie, in functie de politica si politici, de crize sociale sau de conflicte interstatale; in cele din urma in functie de insasi evolutia ideii de democratie.

In principiu, modelul democratic, bazandu-se pe investitia de incredere, presupune faptul ca institutiile statului sunt obligate sa lucreze transparent , garantand cetateanului liberal acces la informatiile de interes public; in contrapondere aceleasi institutii ar trebui sa garanteze cetateanului si libertatea sa asupra propriului destin , asupra propriilor afaceri, deci asupra acelor informatii de natura intima care nu sunt destinate "interesului public".Binomul institutie publica - persoana private este, cel putin in principiu, recunoscut astazi ca fiind algoritmul sufficient si eficient al unui model democratic corect articulat.

Insa nu trebuie san e facem iluzii: nicaieri si probabil niciodata nu a existat sin u va exista un sistem social care sa reuseasca sa anuleze definitive "secretul":nu vom putea trai nici in vietile noastre peronale, nici la nivelul afacerilor publice in acvarii.Si totusi obligatiile institutiilor statului de a lucra pentru cetatean si in cunostinta de cauza a cetateanului se cer normate limpede spre binele comunitar.Liberul acces al cetateanului la

informatiile de interes public este nu un simpu principiu constitutional, detatsat ori detasabil din sistemul comportamental al "marii masinarii" a statului, in functie de bunul plac al unui guvern ori al altuia: el determina, la nivelul legilor tarii, un comportament coerent, unitar al institutiilor fata de cetatean, fie el reprezentat de sie insusi, fie reprezentat de media.In aceasta ordine de idei, de la o tara la alta, putem avea de-a face cu o singura lege de garantare a acestui acces, ori cu o adecvare a legilor din sistemul traditional, in scopul asigurarii liberului acces.

Responsabilitatea jurnalistului si viata privata

Orice jurnalist, din orice colt al lumii, care isi face cu devotement si onestitate meseria, va fi de acord ca responsabilitatea sa fundamentala fata de public este aceea de a spune adevarul.Principiul odata admis implica faptul ca el va refuza sa minta sau va recunoaste ca a dezinformat , atunci cand fara voia lui a dat o informatie falsa.din acest punct de vdere putem obtine - intuitive sau practic - un soi de unanimitate de opinie in materie de etice profesionala, mult mai dificil ne va fi insa sa-i punem de acord pe ziaristi in privinta raspunderilor lor atunci cand subiectul abordat atinge viata intima a persoanelor, fie ele private sau publice.

In societatea romanesca, aflata astazi intr-o transformare accelerata, pe coordonate nu intotdeauna usor de limpezit, problema protectiei vietii peronale pare sa nu preocupe pe nimeni.Zvonul, confdentialitatea neverificabila, trocul informational, informatiile si imaginile din spatiul intim, obtinute fara permisiunea persoanei aflate "in obiectiv", interviurile si imaginile "deschis" cu delincventi minori, tratarea suspectilor drept criminali gata judecati si condamnati sunt in continuare moneda curenta in Romania.

Liberalii radicali ai presi sustin ca material primar a vietei este viata cetatenilor.Dar, tocmai pentru ca viata cetatenilor reflectata de presa sa poata conduce intelegerea si corectarea nedreptatilor de catre cetateni, presa e datoare s astabileasca un just echilibru intre interesul public si cel privat intre valoarea publica a informatiilor si valoarea lor intima; raspunderea ziaristului ar trebui, intr-o lume civilizata, sa acopere atat zona anormalitatii - spre a o corecta - cat sip e cea a normalitatii, sprea a o proteja despre discretie si abuz.Linistea fiecarui camin e o valoare pe care nu stim sa o pretuim suficient, iar aceasta deficienta se cere perceputa si corijata.

a)Despre viata privata

Independete sau combinate intre ele, violarile dreptului la viata personala pot fi clasificate in patru mari domenii: intruziunea, dezvaluirea de fapte jenante, punerea intr-o lumina falsa si publicitarea numelui si imaginii fara acordul subiectului.

Atunci cand vorbim de viata intima a unei persoane ne referim exclusive la fapte reale, care dintr-o pricina sau alta, nu ar fitrebuit sa fie date publicitatii.Subsecvent de avantajele acestei protectii legale nu se pot bucura in mod egal si persoanele publice si cetatenii de rand.Intr-o tara cu adevarat democratica, sansa unei persoane de a castiga un

proces de acest fel intentat unui jurnalist este invers proportional cu notorietatea persoanei.Principiul acestei rasturnari de protectie dinspre omul public spre cel neinsemnat este simplu:nici o persoana publica, fie ea politician, judecator, stea de cinema ori sportiv nu a fost obligate de cineva sa devina publica, ci si-a asumat liber o asemenea conditie; beneficiile pe care i le adduce situarea in proscenicul vietii sociale sunt direct dependente de faptul ca, in mod constient, persoana a acceptat o restrangere a universului sau intim, a acceptat deci sa traiasca transparent, in vazut multimii.

b)Intruziunea in viata privata

Cea dintai categorie, general recunoscuta de violare a vietii private este intruziunea.Sub acest concept larg pot fi cuprinse un numar foarte mare de fapte diverse, avand ca punct comun spatial privat(locuinta, proprietate, interiorul unei institutii private etc.), actiunile si relatiile intime(familie, prieteni, viata amoroasa etc.) ca si documentele aflate in posesia persoanei si care o privesc doar pe ea.Intruziunea presupune deci, de la clasic recunoscuta "violare de domiciliu", la orice alt fel de patrundere si procurare de informatii din universal personal sau al unui organism abilitat(politie, procuratura, justitie etc.)

Pentru o mnai corecta intelegere a conceptului de intruziune in viata private in raport direct cu profesia de jurnalist, vom prezenta in cele ce urmeaza un caz explificator:

Dietmann vs. Time(1971)

Doi jurnalisti de la LIFE au facut o ancheta in legatura cu o persoana care practica medicina in mod illegal(fara licenta).In acest scop, s-au prezentat la locuinta impricinatului ca sot si sotie, cerand o consultatie, prilej cu care au montat un dispozitiv de ascultare.Ca rezulatat al articolui, persoanele abilitate s-au sesizat, Dietmann fiind condamnat pentru practicare ilegala de servicii medicale; insa la randul sau, falsul doctor i-a chemat in justitie pe jurnalisti pentru intrunziune in viata privata.Trustul TIME, care detinea magazinul LIFE, a fost condamnat cu 1000$ amenda, dup amai multi ani de procese deoarece atat modalitatea de patrundere, cat si asculatarea au fost considerate ilegale.

c)Dezvaluirea de fapte jenante

Derivand direct din intruziune si constituind o consecinta a acesteia, dezvaluirea de fapte jenante, apartinand trecutului sau actualitatii, constitie a doua categorie larga de violare a intimitatii fata de care cetatanul solicita sa fie protejat.Intervin aici atat chestiuni referitoare la fa fapte descoperite in mod direct de jurnalist(prin fotocopiere, filmare sau relatare ), cat si fapte descoperite prin intermediul unor documente de uz privat, sau din dosare instrumentate de institutiile statului , si care nu apartin domeniului public.In toate cazurile in care o persoana face plangere sau aduce in fata instantei un jurnalist pentru dezvaluirea de fapte jenante care constituie o violare a vietii private, modalitatea specifica de aparare a jurnalistului este tocmai deminstrarea oportunitatii si interesului public al dezvaluirii.Fireste, atunci cand informatiile au fost descoperite pe o cale ilegala, sau pur si simplu nelegitima, apararea prin "interesul public" e insuficienta, din pricina ca

sunt intersectate doua domenii diferite:cel al intrunziunii si cel al publicarii de fapte jenante.Daca intruziunea atinge in special mijloacele prin care e obtinuta informatia, faptele jenante se leaga tocmai de continutul publicat al acesteia.

Ca prima concluzie in aceasta privinta, trebuie sa accentuam aici enorma deosebire intre calomnie si dezvaluirea de fapte jenante.In primul caz acuzatia adusa de reclamant se refera la difuzarea unor informatii false, deci apararea jurnalistuluie constituita de adevarul probat.In al doilea caz, faptele sunt recunoscute de reclamant ca adevarate, acuzatia adusa de el jurnalistului fiind aceea ca ele nu sunt de interes public, ca atare apararea jurnalistului e constituita tocmai de aceasta din urma.

Sunt insa si situatii in care si legea si etica jurnalistica ne obliga sa avem un comportament discret, sau preferential discret, si anume:

Numele si imaginea delincventului minor

In anumite state tratamentul lega al delincventului minor este unul

preferential, plecandu-se de la premiza - lesne de inteles - ca minorii trebuie ajutati sa se indrepte.E foarte adevarta insa ca mai ales in ultimele decenii, din pricina cresterii ratei criminalitatii infantile, aceste principii sunt adesea contrazize de insusi interesul public fata de un fenomen care se cere macar redus, daca nu stopat.

Codurile deontologice ale tarilor democratice indeamna ziaristul la discretie in difuzarea numelui si chipului delincventului minor, iar unele legislatii statale au prevederi specifice in acest sens, cu excepia omorurilor deosebit de grave si a altor delicte de importanta majora.

Cum insa este greu de stabilit interesul presei in asemenea situatii, ramane la latitudinea institutiilor abilitate(politie, procuratura, justitie) sa hotarasca daca in documentele si comunicatele emise de ele numele si imaginea vor putea sau nu sa fie folosite in materialele de presa.

Victimele de catastrofe si de viol

Daca in foarte multe state comportamentul presei cuprivire la numele si imaginea

victimelor de viol este reglementat prin interdictii clare, nu acelasi lucru se intampla cu privire la victimele catastrofelor.

Adesea victimele insele sau apartinatorii lor s-au plans si se pang ca un dezastru, un incendiu, o sinucidere etc. sunt nenorociri personale suficient de dureroase ca sa mai fie accentuate si de difuzarea lor publica.Pe de alta parte, presa protesteaza la randul ei, agitand si in aceste conditii stindardul - firesc - al interesului cu care opinia publica reactioneaza la situatii de acest fel.

In cele doua extreme se cere insa stabilit un echilibru bazat pe bunul simt.Mai presus de cuvantul legii, in mod firesc ambiguu in situatii in care e greu de impacat libertatea presei cu libertatea de a-ti trai durerea in intimitate, ar trebui sa prevaleze in acest domeniu constiinta fiecaruia dintre slujitorii presei.

Datele privind sanatatea persoanei

Plecand de la principiul recunoasterii secretului medical, in mai toate tarile

democratice, chestiunile referitoare la starea sanatatii persoanei sunt considerate de domeniu privat cu exceptia publice, mai ales a acelora implicate in viata politica.

Este si acesta un domeniu in care presa e adesea incriminata , ori chiar subiect de procese de "dezvaluire de fapte jenante".La urma urmelor, ca si casa, ca si familia, propriul organism, sanatatea si maladia sunt ale fiecaruia dintre noi, nu ale comunitatii.Noi suntem cei care hotaram, in ultima instanta, daca si cati altii vor fi informati atunci cand suntem suferinzi, daca si cine are dreptul sa ne vada astfel.

d)Lumina falsa si fictionalizarea

A pune pe cineva intr-o lumina falsa presupune a interpreta incorect fapte reale, a adauga unor fapte reale, alte fapte care in context par credibile dar nu sunt adevarate, a inlantui contextual cauze si consecinte care par logice, dar sunt imaginate, producand daune onoarei si respectabilitatii unei persoane.

Cum se poate lesne observa , acest domeniu al legislatiei vietii private poate inerfera cu diverse alte delicte, incepand de la calomnie, atunci cand demonstratia logica a unui jurnalist nu poate fi probata pas cu pas, trecand prin fictionalizare, atunci cand reclamantul poate dovedi ca o parte sau intreg discursul jurnalistic este inventat si sfarsind cu dezvaluirea de fapte jenante, atunci cand acestea pot fi demonstrate de reclamant ca nespecifice intregii sale personalitati.

Punerea intr-o falsa lunima ramane o problema destul de dificil de rezolvat pentru ziaristi, fiindca - la fel ca si in cazul calomniei, si adesea coroborandu-se cu ea - implica in aparare atat probarea faptului real ca fapt de interes public, cat si demonstrarea bunelor intentii, mai ales atunci cand la mijloc sunt opinii si comentarii personale ale jurnalistului.

Daca avem in vedere ca multe dintre materialele de presa provin din surse confidentiale, care implica obligatia pastrarii privilegiului reporterului - deci impoibilitatea unei demonstrari ferme a autenticitatii faptelor relatate - vom intelege ca punerea intr-o lumina falsa, poate constitui, in multe cazuri, o reala primejdie chiar si pentru cel mai onest dintre ziaristi.

e) Dreptul de publicitare a numelui si imaginii

Cel mai vechi element de drept al vietii private este cel referitor la publicitatea numelui si imaginii.Total diferit de cele trei categorii discutate anterior, dreptul de publicitate a numelui si imaginii are mai degraba un caracter comercial decat unul de protectie propriu-zisa a vietii personale.El interfereaza astfel, intr-o mare masura cu teoria dreptului de autor, cu deosebire ca aici nu avem de-a face cu produse ale unei activitati intelectuale, ci cu insasi fiinta umana, reprezentata vizual sau prin numele sau.

Simultan cu dezvoltarea presei si mai ales cu cresterea importantei reclamei in economia interna a oricarui organism de presa , a dfvenit, spre sfarsitul secoloulu trecut, evident ca persoana umana trebuie protejata legal de primejdia sa, fara acordul sau, chipul si numele sa fie utilizate in scopuri comerciale ori propagandistice de catre intreprinderi, institutii sau alti cetateni.

In ultimii cinzeci de ani , dreptul la publicitate s-a extins intr-un mod impresionant si asupra unor sitiatii mult mai complexe.Dam aici exemplul unui celebru animator de televiziune, Johnny Carson, , autor timp de aproape un deceniu al unui show TV care incepea cu exclamatia "Here's Johnny!", a dat in judecata o firma numita:

Here's Johnny Portable Toilets Inc ce comercializeaza closete.Curtea de Apel a Statelor Unite nu numai ca i-a admis dosarul, ci a considerat ofensator comentariul publicitar al comerciantilor: "cel mai vestit comic din lime" aadaugat imaginii closetului; deoarece in constiinta publicului, sintagma "Here's Johnny" se confunda cu imaginea binecunoscutului animator.

Studiu de caz: Fotografia unui cadavru

John Harte era singurul fotograf acre se afla la datori ain duminica din 28 iulie 1986 la ziarul Californian din Bakersfield.Dupa cateva indatoriri de rutina, el a auzit pe radioemitatorul politiei despre un caz de inec la un lac situat in apropiere.Cand a ajuns acolo, scafandri cautau corpul unui copil de 5 ani, care s-a inecat in timp ce innota cu fratii sai.

In cele din urma scafandrii au gasit cadavrul; seriful i-a tinut pe curiosi la distanta, in timp ce familia si oficilitatile se stransesera in jurul cadavrului.Echipa de la TV nu a filmat in acel moment, dar Harte s-a aplecat pe sub mana serifului si a facut 8 poze.

Politica redactionala a ziarului Californian interzicea publicarea fotografiilor cadavrelor.insa, conchizand ca fotografia va reaminti cititorilor sa fie atenti la copii lor cand inoata, redactorul sef si-a dat aprobarea ca fotografia sa fie publicata.

Dupa publicarea fotografiei, cititorii au bombardat cotidianul cu telefoane, scrisori, anulari de abonamente si achiar amenintari cu bomba.

Redactorul sef si-a recunoscut apoi greseala, ca nu ar fi trebuit sa publice respectiva fotografie, insa ei erau de parere ca prin aceasta fotografie au informat publicul cu privire la riscuri si ca a fost mai eficienta in promovcarea sigurantei decat 10000 de cuvinte.

Zilnic, in ziare si la televizor sunt publicate imagini si fotografii care pun accent pe durere si tragedie.In apararea fotografiilor de acest gen se invoca de obicei argumentul valorii de stire.Fotoreporterii insumeaza un eveniment intr-o maniera pe care mintea o poate retine, captand acel portret "bogat in expresie, deoarece declanseaza toate emotiile starnite de subiect".In acest caz, Harte a actionat ca un profesionist brav, indeplinindu-si rolul de reporter al problemelor de fiecare zi - incluzand neplacerile.