Comunicarea prin limbaj

Comunicarea prin limbaj

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dorit sa se inteleaga si s-au preocupat de modul de comunicare ca fenomen lingvistic in stransa legatura cu dezvoltarea sociala. In Antichitate, invatatii au abordat fenomenele limbii sub aspectul descrierii fonetice, morfologice si sintactice si tot in aceasta perioada a aparut ideea autonomiei limbii fata de gandire, fapt ce a condus la separarea gramaticii de logica, deoarece, mult timp, studiul limbii a fost conceput ca o investigare a gandirii. In epoca Renasterii, studiul limbii, filologia se dezvolta ajungand la o mare inflorire. Mai tarziu,in secolul al XVII-lea, prin rationalismul lui Ren Descartes, reinvie ideea ca faptele de limba pot fi explicate ca reflex al gandirii, fenomen valabil pentru toate limbile naturale deoarece vorbirea este un proces general uman. Intr-adevar, limba si gandirea se gasesc intr-o corelatie stransa, limba reflecta intelectul sub toate formele dar este conditionata si de fantezie, de emotia traita de oameni. La sfarsitul secolului al XIX-lea, limba este considerata un fapt social, un sistem de semne, si se face distinctie intre abordarea istorica si cea descriptiva.

Ferdinand de Saussure a conceput o teorie care face distinctie intre limbaj, limba si vorbire, notiuni care sunt adesea confundate. In teoria sa, Saussure considera limbajul drept notiunea cea mai cuprinzatoare, incluzand toate manifestarile de comunicare umana, de la gesturile si expresiile popoarelor salbatice sau arhaice pana la natiunile din epocile clasice sau moderne, ingloband toate formele de exprimare, nu numai "limbajul frumos". Pentru Saussure, vorbirea este un act individual de comunicare, este parte a limbajului care antreneaza vointa si inteligenta subiectului vorbitor, competentele sale psiho-fizice, culturale si lingvistice. Cat priveste limba, in viziunea lui Saussure, este un sistem de semne conventionale, iar semnul lingvistic (cuvantul) este o asociere intre un concept si o imagine acustica arbitrara. "Pentru a evita ambiguitatile existente intre cele trei notiuni exprimate, despre limba se poate spune ca :

- se localizeaza acolo unde o imagine auditiva se asociaza cu un concept;

- constituie partea sociala a limbajului, exterioara individului;

- nu exista decat in virtutea unui contract incheiet intre membrii comunitatii;

- individul nu se "naste" cu cunoasterea limbii, ci o asimileaza treptat;

- un om lipsit de facultatea vorbirii isi pastreaza limba daca intelege semnele vocale si grafice pe care le aude/vede"[1].

Behaviorismul[2] si pragmatica dezvoltate in Statele Unite ca teorii in stiintele umaniste, s-au dovedit utile in cercetarea ansamblului de relatii care se stabilesc intre vorbitori si limbaj si au permis dezvoltarea unei serii de teorii lingvistice (teoria actelor de vorbire, teoria expresiilor indiciale, teoria conversatiei, stilistica functionala) ce au permis un studiu mai aprofundat al limbii.

In demersul nostru, vom accepta ca limba este un sistem de semne (format din totalitatea vocabulelor utilizate la un moment dat) dirijat de un sistem de reguli (numite reguli de gramatica). Aceste doua sisteme codifica comunicarea intre vorbitorii care stapanesc aceleasi sisteme; de exemplu: cei care stapanesc sistemul de semne (cuvinte) si sistemul de reguli (de gramatica) din limba franceza pot comunica in aceasta limba. Asadar,      vorbitorii de limba franceza utilizeaza codul lingvistic francez pentru a comunica.

Perspectiva noastra abordeaza limbajul ca forma de concretizare a faptelor de limba in situatii de comunicare diferite (adica : locuri diferite, protagonisti diferiti, obiective diferite, competente socio-profesionale diferite, etc.). Spre exemplificare, ".se poate imagina situatia in care martorii unui accident rutier sunt un jurnalist, un politist, un privitor, un elev. Fiind pusi in situatia de a prezenta faptele la care au asistat, fiecare dintre cei patru martori va construi texte specifice rolului social pe care l-a avut in relatie cu evenimentul. Jurnalistul va redacta o stire sau o relatare, politistul un proces verbal, elevul o compunere scolara, iar privitorul ar putea construi naratiuni orale. Fiecare martor va relata aceleasi fapte, dar in forme textuale diferite"[3].

In jurnalism, in afara codului lingvistic, se folosesc si semne non lingvistice (culori, asezare in pagina, diferite dimensiuni si forme de litere, desene, fotografii, diagrame, etc.) care formeaza ceea ce specialistii numesc codul iconico-imagistic. Prin urmare, constatam ca, in jurnalism, comunicarea se realizeaza prin intrepatrunderea codului lingvistic cu cel iconico-imagistic, adica prin cuvinte, fotografii, desene, schite, joc de forme si culori.

In abordarea noastra, ne oprim la limbajul verbal scris, ca aspect esential al comunicarii jurnalistice.