REPORTAJUL

REPORTAJUL

Delimitarea reportajului de alte genuri ziaristice, s-a facut
intr-o epoca in care memorialul de calatorie - cea dintai forma semnificativa a reportajului scris - era ilustrat de personalitati de prima marime ale vremii: Dinicu Golescu (socotit pe drept cuvant "parintele'' reportajului romanesc) publica acea "insemnare a calatoriei mele facuta in 1824, 1825, 1826", punand la indemana istoricilor genului un model de referinta, iar la cea a teoreticienilor lui, posibilitatea afirmarii catorva dintre cerintele de baza ale reportajului.
Astfel, respectul pentru adevar si comunicarea lui ca atare (cum puteam -se intreaba Dinicu Golescu - ochi avand, sa nu vaz, vazand, sa nu iau aminte, luand aminte, sa nu aseman, asemanand, sa nu judec binele, si sa nu pohtesc a-1 face aratat compatriotilor mei?', precum si judecata proprie asupra realitatii descrise si militantismul reporterului, care judecand binele, si aratandu-1 compatriotilor o face pentru ca "sa-1 sadim in pamantul nostru, spre rodire inmultita', sunt considerate de Dinicu Golescu legile de capatai ale scrierii sale, ale reportajului, asadar.
Ulterior, istoria reportajului avea sa probeze justetea cerintelor formulate de Dinicu Golescu, cerinte care, asociate imperativelor ulterioare ale genului, ar putea duce la o cat mai exacta definire a sa .
O selectie, oricat de riguroasa, a numelor care au impus memorialul de calatorie in constiinta culturala a umanitatii, nu-i poate ignora pe Charles Dickens, cu extrem de causticele sale "Note americane' si, in replica, pe Mark Twain, cu acea parodie burlesca asupra moravurilor europene, din "Nevinovatii in calatorie', pe Al.Dumas-tatal, cu tulburatoarele sale Impresii de calatorie sau pe Victor Hugo (considerat, spre sfarsitul secolului al XlX-lea, "patronul reporterilor'), care reusea sa puna un diagnostic precis epocii sale, pornind de la relatarea unor "Lucruri vazute'. Ca, in ciuda premiselor existente, reportajul nu se bucura, inca, de o definitie unanim acceptata, astfel incat in incercarea noastra de a defini genul, ne vedem nevoiti sa luam in considerare cel putin trei tipuri de definitii:

a) definitiile de autor, care au meritul de a veni, de obicei, din partea celor care practica reportajul. Atunci cand F. Brunea -Fox afirma ca "Reportajul trebuie sa fie un fragment de viata din care unii sa inteleaga ce este viata, iar altii cum trebuie traita', sau cand Geo Bogza defineste reportajul ca fiind "povestirea in chip realist a unor fapte reale', ei pun in circulatie observatii interesante si intemeiate pe o activitate gazetareasca proprie, desfasurata la cele mai inalte cote calitative;

b) acceptiile pe care le dau reportajului diferitele scoli nationale de presa ( S.U.A., Germania, Franta de ex.), avanseaza observatii care, chiar daca partiale, sunt interesante, totusi, precum "participarea afectiva' sau "proeminenta persoanei intai';

c) definitiile de dictionar, care se bucura de cea mai larga circulatie, au si o rigoare stiintifica mai mare decat cele invocate anterior. Astfel, Dictionarul limbii romane contemporane defineste reportajul drept "Articol de ziar cuprinzand relatarea unui fapt, descrierea unui loc etc. pe baza unor informatii culese la fata locului', iar Petite Larousse - "Articolul de ziar scris, dupa anchetare, de catre reporter'.
Operativitatea, competenta, contactul nemijlocit cu realitatea, caracterul strict personal al relatarii, veridicitatea afirmatiilor - iata doar cateva dintre notele comune cu care se incearca delimitarea locului detinut de reportaj in campul genurilor ziaristice .
Caracteristicile definitorii ale reportajului, precum si istoria aparitiei si devenirii sale, legata organic de istoria presei, indreptatesc situarea reportajului in campul ziaristicii.
Nu este mai putin adevarat insa. ca mirajul literaturii, dublat de tendinta evadarii de sub asa-numita zodie a efemerizarii operei ziaristice, a deturnat multe cariere gazetaresti; unii au reusit, altii, cei mai multi, au esuat insa, intr-un teritoriu aflat dincolo de gazetarie si dincoace de literatura, adica nicaieri.
La randul sau, reporterul este fie "ziarist trimis sa culeaga si sa transmita, de pe teren, diferite informatii' (Mic dictionar enciclopedic), fie jurnalist care culege informatii, notatii de toate felurile' (Petite Larousse).
Dincolo de neajunsurile fiecareia in parte, multimea definitiilor care circula cu privire la reportaj, citita cu grija, permite depistarea unor puncte de contact, a unor parti comune - premise ale definirii cat mai exacte a genului.
Este de observat, insa ca, luata separat, nici una dintre notele mai sus amintite nu este suficienta pentru a desemna univoc reportajul, de unde concluzia ca, in incercarea noastra de definire a genului, ar trebui sa luam in considerare atatea note, caracteristici, trasaturi cate sunt nu numai necesare, ci si suficiente pentru acoperirea specificitatii genului. Acestea ar fi in numar de patru si anume:

a) ACTUALITATEA inscrisa ca imperativ categoric in definirea presei, actualitatea guverneaza, asadar, si prezenta reporterului in campul ziaristicii. Intreaga istorie a reportajului confirma, cu forta evidentei, angajarea reporterului in problematica de cel mai acut si imediat interes al timpului sau. Pentru ca reportajul nu poate fi conceput in afara actualitatii imediate. Chiar si atunci cand reporterul face apel la istoria unei intamplari sau a unui om, lucrul se intampla pentru a putea fi mai bine intelese sensurile si semnificatiile unui eveniment la ordinea zilei. Reportajul traieste exclusiv ca marturie a vietii curente a societatii, iar militantismul, angajarea reporterului presupun cauze de stricta actualitate;

b) AUTENTICITATEA cerinta de baza a genului, alaturi de actualitate, se cere garantata in reportaj - spre deosebire de alte genuri ziaristice, ca stirea de exemplu - de prezenta nemijlocita a autorului la evenimentul relatat."daca nu am vazut cu proprii nostri ochi si totusi scriem (reportaj - n.n.). atunci se cheama, ca sa spun asa, ca masluim" afirma Geo Bogza. Din momentul in care ne comunica fapte la desfasurarea carora nu a fost martor direct, reporterul a intrat in domeniul fictiunii: el (reporterul), poate fi considerat romancier, nuvelist, autor de "momente si schite', orice, dar nu reporter. Conditie necesara pentru autenticitatea reportajului, prezenta nemijlocita a reporterului la evenimentul relatat este departe de a fi suficienta, intrucat reporterul nu este un simplu "grefier al clipei'. El (reporterul) este chemat sa selecteze, sa ierarhizeze evenimentele in functie de un cat mai larg interes social, sa patrunda la cauze, sa descifreze resorturile psihologice, morale, sociologice, ideologice etc. care-i anima pe eroii sai, sa surprinda contradictiile, dar si tendintele dezvoltarii, sa puna si sa- si puna intrebari si sa sugereze solutii. Pentru ca numai asa se probeaza spiritul de analiza al reporterului, capacitatea sa de sinteza, competenta profesionala, maturitatea culturala. Altfel reportajul va fi o marturie a adevarului biografic, statistic, procentual, fizionomie, al gesticulatiilor, cu alte cuvinte, marturia acelei realitati vizibile, de suprafata, care nu se suprapune, matematic, realitatii esentiale, de profunzime. In felul acesta, reportajul va avea - si trebuie sa aiba - intamplari reale, dar nu va avea evenimentul de larga rezonanta sociala, situat in centrul de interes al actualitatii: va avea - si trebuie sa aiba - eroi cu identitate reala, dar nu va avea modele umane de comportament, de atitudine, de constiinta , nu va avea eroi in acceptia moderna, de personalitati exemplare, elemente active, stimulatoare, angajate, responsabile.
Sunt reporteri care cred ca sinceritatea lor este si garantia autenticitatii. Sigur ca, in absenta sinceritatii, autenticitatea reportajului este iremediabil minata. Dar la fel de minata este si atunci cand sinceritatea se exerseaza pe aspecte de prim contact ale intamplarilor narate, in absenta capacitatii reporterului de a patrunde dincolo de aparente, in miezul definitoriu al evenimentului, acolo unde "adevarul nu se confunda totdeauna cu dreptatea'.
c) ATITUDINEA "eu cred ca un om pasionat este si talentat. Talentul este o forma a pasiunii in orice caz, nu poti fi indiferent si talentat', afirma candva Geo Bogza, la o intalnire cu tinerii reporteri. Si daca afirmatiile lui Geo Bogza sunt ele insele expresii ale pasiunii, ele nu sunt, de aceea, mai putin adevarate, daca prin pasiune intelegem implicarea, angajarea, atitudinea, controlate de o conceptie clara, de convingeri ferme, de pe pozitiile carora reporterul investigheaza realitatea si isi concepe opera.
Pentru un gen care informeaza in scopul formarii, al antrenarii la actiune constienta, apelul la afectivitate este indispensabil. Participarea afectiva a reporterului la cele relatate, atitudinea sa explicita fata de fapte, sporesc forta de influentare a reportajului prin trezirea, la cei carora li se adreseaza, a acelor resorturi afective, care transforma sovaiala, nehotararea, in fermitate si partizana! Simbrias in slujba unor interese care-i erau straine, reporterul presei de odinioara n-avea, in general, nici un fel de atitudine. De abia prin cucerirea dreptului la atitudine, reporterul isi cucereste demnitatea, iar prin demnitate -dreptul de a fi ascultat;

d) PLASTICITATEA in lumea presei circula, mai de mult, o metafora a lui Geo Bogza, potrivit careia un reportaj trebuie sa fie ca cele doua poze obligatorii cand te ia in evidenta militia: clare din fata si clare din profil. Tot el explica ins, ca reporterii, spre deosebire de oamenii legii, au dreptul si datoria de a potrivi unghiurile de lumini si umbre, astfel incat, fara a falsifica fata si profilul, sa scoata in evidenta semnificativul.
Aceasta subliniere a semnificativului se face prin apelul reporterului la mijloacele si procedeele literare ce tin de compozitie (naratiune, dialog, portretizare), de imaginea artistica (metafora, comparatia, hiperbola), de stil (lirism, ironie, dinamism), de vocabular etc. Asadar, reportajul reclama talent literar, pentru a reda realitatea intr-un mod sensibil, plastic, neconventional, intr-un chip care sa releve esentele, semnificatiile faptului de viata care face obiectul reportajului. Dar, daca izbanzile reportajului tin de foarte multe ori de aceasta vecinatate cu literatura, tot aici isi au originea si multe din esecurile sale. Pe cai regresive, de la plasticitate s-a ajuns la culoare, iar de la culoare la pitoresc si senzational care., prost intelese, au cantonat adesea reportajul in zone de interes periferic, indepartand reporterul de la rosturile lui adevarate.
Si totusi, senzationalul este una din formele prin care reportajul isi asigura o masiva adeziune a publicului; numai ca el trebuie cautat nu in pitoresc si excentricitate, ci in tot ce reprezinta un efort de schimbare spre mai adevarat, mai bine si mai frumos in viata sociala, pentru ca, indiscutabil, acolo unde exista devenire, exista si contradictie, exista suficient dramatism, culoare si relief.
Asa cum aratam, nici una dintre aceste patru note specifice reportajuiui-actualitatea, autenticitatea, atitudinea, si plasticitatea- luata separat nu este suficienta pentru a descrie univoc reportajul: luate impreuna insa, ele reprezinta specificul genului, reusind sa-i delimiteze cu precizie locul in campul genurilor ziaristice. Nici unui alt gen ziaristic nu-i convin toate cele patru note specifice reportajului, luate impreuna. Daca stirea reclama actualitate si autenticitate, plasticitatea ar constitui, cu siguranta, o piedica in calea comunicarii directe, impusa genului; cat priveste atitudinea, presa vehiculeza o multime de stiri de mare interes, care nu solicita participarea afectiva nici a emitatorului, nici a receptorului.
Un bun interviu trebuie sa fie unul de actualitate, dar autenticitatea lui este una de alt registru decat cea a reportajului, fiind mediata de interlocutor, iar plasticitatea poate lipsi in foarte multe cazuri, fara nici un fel de daune pentru interviul care urmareste, de exemplu, doar scopuri ce tin de informare.
Ca si reportajul, ancheta se apleaca asupra unor obiective de stricta actualitate; sunt insa multe cazuri in care partizanatul, presupus de atitudinea afectiva, ar vicia rezultatele investigatiei. Pe de alta parte, ancheta, urmarind, de regula, stabilirea sau restabilirea unui adevar, opereaza mai de graba cu mijloacele stiintei, refuzand plasticitatea, care poate constitui o sursa de eroare in aprecieri care se cer exacte.
Insemnand, de regula, o expunere asupra unei teme politice, economice, culturale etc, articolul presupune - am putea spune ca se naste chiar- din atitudine, dar autenticitatea sa nu este data de apelul la fapte strict determinate, sau la persoane cu o identitate precisa, ci de coerenta ideatica. Iar partizanatul se exprima prin forta argumentului, nu prin cea a imaginii ce tine de plasticitatea reportajului.
Iar dintre genurile ziaristice care presupun atitudine si plasticitate, pamfletul nu este rostuit, destinat sa indice riguros evenimentele si persoanele reale la care se refera in exercitarea misiunii sale critice, iar eseul tine, de regula, de logica interna a esafodajului ideatic, iar cronica literar-artistica se refera la o realitate de grad secund: literatura si arta.
Ramane, asadar, reportajului calitatea de a intruni toate cele patru cerinte amintite, fiind singurul gen ziaristic care nu poate exista in absenta nici uneia dintre ele.
Functiile specifice ale reportajului, de prospectare, descoperire si promovare a valorilor, in scopul formarii si antrenarii opiniei publice la actiune constient - constructiva, trimit cu necesitate, asa cum am vazut, la imperativele actualitatii, autenticitatii, atitudinii si plasticitatii.
Evident, delimitarea reportajului de celelalte genuri ziaristice are virtuti mai degraba didactice, ,,viata la zi'' a reportajului fiind una nu numai de buna vecinatate cu celelalte genuri, ci si de permanente imprumuturi, de convietuire pe teritorii comune, in reportaj putand fi regasite adesea stiri, interviuri, fragmente de articol sau ancheta, materie pamfletara etc.
Ajunsi aici, propunem pentru reportaj urmatoarea definitie: gen ziaristic in care se relateaza cu mijloace literare, prin prisma unei atitudini personale, evenimente autentice care au ecou in realitatea imediata.

Tipuri de reportaj; modele si antimodele
Ca si delimitarile reportajului de celelalte genuri ziaristice, delimitarile interne ale reportajului au si ele un caracter didactic, intrucat in practica nu exista, decat prin exceptie, tipuri pure de reportaj. Poate ca si de aceea, o intreprindere de acest fel pare destul de dificila; nu imposibila, insa.
Intr-un volum colectiv , Elma Scott Wattson stabileste urmatoarele tipuri de reportaj: Schite de interes uman, Relatari despre persoane interesante, Documente umane autobiografice, Reportaje istorice, Schite de calatorie, Reportaje de interpretare, Reportaje de popularizare a stiintei si Reportaje de orientare practica. Desi autoarea reuseste sa ilustreze fiecare tip cu titluri din presa americana, clasificarea propusa de ea are pentru noi un interes exclusiv informativ, intrucat este improprie identificarii tipurilor de reportaj din presa noastra.
O clasificare mai aproape de practica noastra de presa este cea propusa de Philippe Gaillard, care distinge doua mari categorii de reportaje: "De o parte - scrie el - exista reportajele specializate, care se mai cheama uneori si cronici parlamentare sau politice, judiciare, sportive (). Pe de alta parte, gasim reportajul mai putin specializat, care consta in tratarea unor subiecte fara legatura intre ele, si al caror tip este reportajul de informare generala'. Criteriul la care apeleaza P. Gaillard este cel al specializarii reportajului, dar sugestiile vin, ca si in cazul Elmei Scott Wattson, din practica de presa la care se aplica.
In ceea ce ne priveste, raspunzand sugestiilor venite din partea practicii noastre de presa, incercand asadar sa evidentiem, pe cat este posibil, toate tipurile de reportaj care apar in presa noastra scrisa, la radio si televiziune, propunem urmatoarea clasificare, constienti ca ea este amendabila, dar convinsi ca slujeste scopului nostru:
A. Dupa tema reportajului:

a. reportajul de specialitate: al. reportajul politic; a2. reportajul economic; a3. reportajul social-cetatenesc; a4. reportajul cultural; a5. reportajul sportiv.

b. reportajul de informare generala: bl. reportajul de calatorie; b2. reportajul de fapt divers; b3. reportajul portret; b4. reportajul monografic; b5. reportajul publicitar.
B. Dupa modul in care este structurata evolutia naratiunii: a. reportajul propriu - zis; b. reportajul - colaj; c. reportajul - eseu; d. reportajul - povestire; e. reportajul - ancheta.
C. Dupa componenta dominanta a personalitatii reporterului: a. reportajul descriptiv; b. reportajul de meditatie filosofica; c. reportajul de dezbatere etica.
Primul criteriu luat in considerare de noi, desi mai putin riguros (marea varietate de teme posibile pentru reportaj putand fi cu greu prinsa in schema unei clasificari), are meritul de a oferi posibilitatea de a inventaria aproape toate tipurile de reportaj cu o oarecare frecventa in presa noastra. In plus, fata de celelalte doua criterii, are avantajul de ajuta la stabilirea unor tipuri de reportaj de circulatie curenta in limbajul ziaristic, astfel incat oricine stie ce este acela un reportaj, intelege cu usurinta si ce este un reportaj economic, sau unul cultural, de exemplu.
Cel de al doilea criteriu cu care operam delimitari in campul reportajului, indica modul in care este structurata evolutia naratiunii in reportaj, de unde si valoarea sa didactica.
Dupa cum am vazut, exista cel putin cinci moduri de structurare a naratiunii, reprezentate de urmatoarele tipuri de reportaj:

a) reportajul propriu - zis, in care relatarea urmeaza fidel desfasurarea cronologica a evenimentului relatat. O astfel de structurare a naratiunii este obligatorie, de exemplu, pentru reportajele realizate prin transmiterea directa, la radio sau televiziune, a unor intalniri sportive sau a altor manifestari de acelasi gen;

b) reportajul - colaj foloseste modalitati de structurare a naratiunii influentate de tehnica montajului cinematografic. Multe reportaje de televiziune, dar si reportaje din presa scrisa folosesc alaturarea unor fragmente narative care par de sine statatoare, dar care, prin asociere, intregesc intentia autorului de a lumina din unghiuri diferite una si aceeasi arie problematica. In plus "taieturile' din interiorul naratiunii dau reportajului nerv, ritm, si sporesc, prin tensiune, atractivitatea relatarii;

c) reportajul - eseu presupune o idee centrala. in jurul careia se grupeaza si se ordoneaza elementele naratiunii, in functie nu de cronologia evenimentului , ci de modul in care slujesc ideea de baza a reportajului.
Anuntata de regula ca o propunere a autorului, ideea dominanta se regaseste
in final ca o concluzie a intregii desfasurari narative, astfel incat publicul este castigat de partea acestei idei, care la inceputul reportajului parea mai mult o ipoteza, iar la sfarsitul lui, se afirma ca o certitudine;

d) reportajul - povestire are structura genului literar al carui nume il poarta, adica aceea a unui edificiu narativ construit in jurul unui conflict menit sa puna in evidenta sensurile si directiile dezvoltarii evenimentului relatat. Cerintele de baza ale acestui tip de reportaj tin de conturarea unor caractere puternice, antrenate intr-o actiune astfel gradata, incat starea conflictuala sa-si atinga apogeul si sa-si gaseasca rezolvarea in finalul reportajului;

e) reportajul - ancheta este tipul de reportaj in care naratiunea urmeaza logica investigatiei intreprinse de reporter pentru a descoperi adevarul pentru care pledeaza.
Cel de al treilea criteriu propus de noi pentru clasificarea tipurilor de reportaj este cel al componentei dominante a personalitatii autorului, criteriu care ar parea sa justifice butada conform careia exista atatea tipuri de reportaj cati reporteri. Daca, insa, in urma aplicarii acestui criteriu, nu luam in considerare decat trei tipuri de reportaj, o facem intrucat esentiale pentru reporter ni se par talentul de povestitor, inclinatia spre meditatie si simtul dreptatii.
In functie de dominanta uneia sau alteia dintre aceste calitati, distingem urmatoarele tipuri de reportaj:

a) reportajul descriptiv, proband simtul epicului, talentul de povestitor al reporterului, care stie sa creioneze eroi vii, memorabili, sa surprinda si sa redea amanuntul semnificativ, sa sustina o actiune si sa construiasca un conflict.
Ilustrative pentru acest tip sunt cele mai multe dintre reportajele lui Brunea-Fox.
Iata un scurt fragment din reportajul Cinci zile printre leprosi*, edificatoare pentru forta de sugestie a amanuntului bine ales si maiestrit pus in pagina: "fara sa-l privesc, il intreb pe Catalin cu o voce alba, impersonala:
- Multi morti ?
-Multi
- Dar de ce atat de putine cruci ?
- Pai le mai iau baietii, sa faca foc iarna';

b) reportajul de meditatie filosofica, nascut din nevoia reporterului de a confrunta cotidianul cu valorile perene ale umanitatii, de a-1 incadra intr-o ordine universala.
Reportajul de meditatie filosofica a fost stralucit practicat de Geo Bogza, din ale carui reportaje se degaja sentimentul demnitatii si maretiei umane. La Geo Bogza gesturile omenesti cele mai firesti acced, prin maiestria relatarii, in arhetip, se incarca de semnificatie cosmica. Din aceasta nevoie de justitie sociala porneste reportajul de dezbatere etica, instrument al reportajului in veghea acestuia ca legea sa nu fie golita de spiritul sau, ca relatiile dintre oameni sa nu fie viciate de arbitrar si intoleranta, ca sa existe o ierarhie reala a valorilor, ca mediocritatea, invidia, delatiunea, ranchiuna sa nu aiba drept de cetate in viata noastra sociala.
Exemplara prin forta morala, luciditatea argumentului si curajul opiniei este partea cea mai buna a reportajului romanesc de ieri si de azi.
Desi, ca in cazul oricarei activitati de creatie spirituala, nici cu privire la reportaj retetele nu sunt valabile, exista totusi modele ale genului, a caror lectura sustinuta ni se pare una dintre cele mai sigure cai spre intelegerea si practicarea reportajului. Astfel, reportajele lui F. Brunea-Fox sau cele ale lui Geo Bogza se cer nu numai citite, ci si recitite atat pentru interesul lor intrinsec, cat si pentru marea lor valoare didactica.
Practica la zi a presei noastre ofera si ea numeroase modele ale genului, a caror exemplaritate urmeaza a fi demonstrata in seminariile dedicate genului. Cat priveste antimodelele, dincolo de unul sau altul dintre numeroasele exemple ce pot fi cu usurinta depistate in practica de presa curenta, este de observat ca, in zona lui de joasa altitudine pe scara calitatii, reportajul este minat de numeroase stereotipii ce tin de o anumita comoditate a gandirii. Alesi numai in functie de rezultatele in munca, eroii de reportaj sunt prezentati in trasaturile lor elementare: "Discut pe indelete cu primarul Calafatului, un om inalt si drept, de 40 de ani, tanar deci, daca nu i-ai ghici sub ochi cearcane de oboseala. Trebuie sa fi un om cu umeri zdraveni pe care poate sa stea aceasta enorma responsabilitate fara sa-l inconvoaie '.
Unul dintre cele mai mari deservicii il aduce reportajului falsul lirism, metafora devenita si ea loc comun, excesul de poematizare. Iata cum se intalneste un reporter al zilelor noastre cu istoria: "Treceau secundele istoriei. Istoria este facuta si din aceste clipe intre doua momente istorice. Nu stiu cum au aratat secundele zilei de 1 decembrie 1918, in acest loc unde chiar in acest moment vad trecand un om cu o geanta greoaie, un simplu om cu o geanta, oarecare, greoaie, trecand ingandurat si grabit prin fata Casei de cultura a sindicatelor de parca insa n-ar calca prin fata Casei de cultura a sindicatelor, ci prin Sala Unirii, indreptandu-se cu documente solemne in geanta, spre biroul unde cele 1228 de semnaturi vor consacra Unirea cea mare. Nu se poate, imi zic, aici la Alba Iulia, chiar daca mai sunt genti care poarta hartii banale, aici la Alba Iulia s-au semnat documente atat de solemne incat recunostinta mintii si inimii noastre, ii da imaginatiei noastre, datorii la fel de solemne si oricat de banale ar fi acele hartii in geanta acelui om, o privire a mea le vede si pe ele simbolice '.

In sfarsit, dar nu cu cele mai neglijabile consecinte pentru calitatea reportajului, trebuie amintite stereotipiile de limbaj, usor de depistat si chiar de inventariat intr-un adevarat dictionar al locurilor comune.

BIBLIOGRAFIE

Brunea-Fox, F.. Memoria reportajului, 1985, Editura Eminescu, Bucuresti.

Coman. Mihai (coordonator), Manual de jurnalism, 1997, Editura Polirom, Iasi.

Golescu. Dinicu, insemnare a calatoriei mele, 1963, Editura Tineretului. Bucuresti.