CATEGORII DOCUMENTE |
Animale | Arta cultura | Divertisment | Film | Jurnalism | Muzica | Pescuit |
Pictura | Versuri |
REPORTAJUL
Delimitarea reportajului de alte genuri ziaristice, s-a facut
intr-o epoca in care memorialul de calatorie - cea dintai forma semnificativa a reportajului
scris - era ilustrat de personalitati de prima marime ale vremii: Dinicu
Golescu (socotit pe drept cuvant "parintele'' reportajului romanesc)
publica acea "insemnare a calatoriei mele facuta in 1824, 1825, 1826", punand
la indemana istoricilor genului un model de referinta, iar la cea a
teoreticienilor lui, posibilitatea afirmarii catorva dintre cerintele de baza
ale reportajului.
Astfel, respectul pentru adevar si comunicarea lui ca atare (cum puteam -se intreaba
Dinicu Golescu - ochi
avand, sa nu vaz, vazand, sa nu iau aminte, luand aminte, sa nu aseman, asemanand,
sa nu judec binele, si sa nu pohtesc a-1 face aratat compatriotilor mei?',
precum si judecata proprie asupra realitatii descrise si militantismul
reporterului, care judecand binele, si aratandu-1 compatriotilor o face pentru ca "sa-1
sadim in pamantul nostru, spre rodire inmultita', sunt considerate de
Dinicu Golescu legile de capatai ale scrierii sale, ale reportajului, asadar.
Ulterior, istoria reportajului avea
sa probeze justetea cerintelor formulate de Dinicu Golescu, cerinte care, asociate
imperativelor ulterioare ale genului, ar putea duce la o cat mai exacta
definire a sa .
O selectie, oricat de riguroasa, a
numelor care au impus memorialul de calatorie in constiinta culturala a umanitatii,
nu-i poate ignora pe Charles Dickens, cu extrem de causticele sale "Note
americane' si, in replica, pe Mark Twain, cu acea parodie burlesca asupra moravurilor
europene, din "Nevinovatii in
calatorie', pe Al.Dumas-tatal, cu tulburatoarele sale Impresii de calatorie
sau pe Victor Hugo (considerat, spre sfarsitul secolului al XlX-lea, "patronul
reporterilor'), care reusea sa puna un diagnostic precis epocii sale,
pornind de la relatarea unor "Lucruri vazute'. Ca, in ciuda premiselor
existente, reportajul nu se bucura, inca, de o definitie unanim acceptata,
astfel incat in incercarea noastra de a defini genul, ne vedem nevoiti sa luam in
considerare cel putin trei tipuri de definitii:
a) definitiile de autor, care au meritul de a veni, de obicei, din partea celor care practica reportajul. Atunci cand F. Brunea -Fox afirma ca "Reportajul trebuie sa fie un fragment de viata din care unii sa inteleaga ce este viata, iar altii cum trebuie traita', sau cand Geo Bogza defineste reportajul ca fiind "povestirea in chip realist a unor fapte reale', ei pun in circulatie observatii interesante si intemeiate pe o activitate gazetareasca proprie, desfasurata la cele mai inalte cote calitative;
b) acceptiile pe care le dau reportajului
diferitele scoli nationale de presa ( S.U.A.,
c) definitiile de dictionar, care se bucura de
cea mai larga circulatie, au si o rigoare stiintifica mai mare decat cele
invocate anterior. Astfel, Dictionarul
limbii romane contemporane defineste reportajul drept "Articol de ziar cuprinzand
relatarea unui fapt, descrierea unui loc etc. pe baza unor informatii culese la
fata locului', iar Petite Larousse - "Articolul de ziar scris, dupa
anchetare, de catre reporter'.
Operativitatea, competenta,
contactul nemijlocit cu realitatea, caracterul strict personal al relatarii,
veridicitatea afirmatiilor - iata doar cateva dintre notele comune cu care se
incearca delimitarea locului detinut de reportaj in campul genurilor ziaristice
.
Caracteristicile definitorii ale reportajului, precum si istoria aparitiei si
devenirii sale, legata organic de
istoria presei, indreptatesc situarea reportajului in campul ziaristicii.
Nu este mai putin adevarat insa. ca mirajul literaturii, dublat de tendinta
evadarii de sub asa-numita zodie a efemerizarii operei ziaristice, a deturnat
multe cariere gazetaresti; unii au reusit, altii, cei mai multi, au esuat insa, intr-un teritoriu aflat dincolo de
gazetarie si dincoace de literatura, adica nicaieri.
La randul sau, reporterul este fie
"ziarist trimis sa culeaga si sa transmita, de pe teren, diferite informatii'
(Mic dictionar enciclopedic), fie jurnalist care culege informatii, notatii de
toate felurile' (Petite Larousse).
Dincolo de neajunsurile fiecareia in parte, multimea definitiilor care circula
cu privire la reportaj, citita cu grija, permite depistarea unor puncte de
contact, a unor parti comune - premise ale definirii cat mai exacte a genului.
Este de observat, insa ca, luata
separat, nici una dintre notele mai sus amintite nu este suficienta pentru a
desemna univoc reportajul, de unde concluzia ca, in incercarea noastra de definire
a genului, ar trebui sa luam in considerare atatea note, caracteristici, trasaturi cate sunt nu numai
necesare, ci si suficiente pentru acoperirea specificitatii genului. Acestea ar
fi in numar de patru si anume:
a) ACTUALITATEA inscrisa ca imperativ categoric in definirea presei, actualitatea guverneaza, asadar, si prezenta reporterului in campul ziaristicii. Intreaga istorie a reportajului confirma, cu forta evidentei, angajarea reporterului in problematica de cel mai acut si imediat interes al timpului sau. Pentru ca reportajul nu poate fi conceput in afara actualitatii imediate. Chiar si atunci cand reporterul face apel la istoria unei intamplari sau a unui om, lucrul se intampla pentru a putea fi mai bine intelese sensurile si semnificatiile unui eveniment la ordinea zilei. Reportajul traieste exclusiv ca marturie a vietii curente a societatii, iar militantismul, angajarea reporterului presupun cauze de stricta actualitate;
b) AUTENTICITATEA cerinta de baza a genului, alaturi de
actualitate, se cere garantata in reportaj - spre deosebire de alte genuri
ziaristice, ca stirea de exemplu - de prezenta nemijlocita a autorului la
evenimentul relatat."daca nu am vazut cu proprii nostri ochi si totusi scriem
(reportaj - n.n.). atunci se cheama, ca sa spun asa, ca masluim" afirma Geo Bogza.
Din momentul in care ne comunica fapte la desfasurarea carora nu a fost martor
direct, reporterul a intrat in domeniul fictiunii: el (reporterul), poate fi
considerat romancier, nuvelist, autor de "momente si schite', orice, dar
nu reporter. Conditie necesara pentru autenticitatea reportajului, prezenta
nemijlocita a reporterului la evenimentul relatat este departe de a fi
suficienta, intrucat reporterul nu este un simplu "grefier al clipei'. El
(reporterul) este chemat sa selecteze, sa ierarhizeze evenimentele in functie
de un cat mai larg interes social, sa patrunda la cauze, sa descifreze
resorturile psihologice, morale, sociologice, ideologice etc. care-i anima pe
eroii sai, sa surprinda contradictiile, dar si tendintele dezvoltarii, sa puna
si sa- si puna intrebari si sa sugereze solutii. Pentru ca numai asa se
probeaza spiritul de analiza al reporterului, capacitatea sa de sinteza,
competenta profesionala, maturitatea culturala. Altfel reportajul va fi o marturie
a adevarului biografic, statistic, procentual, fizionomie, al gesticulatiilor,
cu alte cuvinte, marturia acelei realitati vizibile, de suprafata, care nu se
suprapune, matematic, realitatii esentiale, de profunzime. In felul acesta,
reportajul va avea - si trebuie sa aiba - intamplari reale, dar nu va avea
evenimentul de larga rezonanta sociala, situat in centrul de interes al
actualitatii: va avea - si trebuie sa aiba - eroi cu identitate reala, dar nu
va avea modele umane de comportament, de atitudine, de constiinta , nu va avea
eroi in acceptia moderna, de personalitati exemplare, elemente active,
stimulatoare, angajate, responsabile.
Sunt reporteri care cred ca sinceritatea lor este si garantia autenticitatii.
Sigur ca, in absenta sinceritatii, autenticitatea reportajului este iremediabil
minata. Dar la fel de minata este si atunci cand sinceritatea se exerseaza pe
aspecte de prim contact ale intamplarilor narate, in absenta capacitatii
reporterului de a patrunde dincolo de aparente, in miezul definitoriu al
evenimentului, acolo unde "adevarul nu se confunda totdeauna cu
dreptatea'.
c) ATITUDINEA "eu cred ca un om pasionat este si talentat. Talentul
este o forma a pasiunii in orice caz, nu poti fi indiferent si talentat',
afirma candva Geo Bogza, la o intalnire cu tinerii reporteri. Si daca afirmatiile
lui Geo Bogza sunt ele insele expresii ale pasiunii, ele nu sunt, de aceea, mai
putin adevarate, daca prin pasiune intelegem implicarea, angajarea, atitudinea,
controlate de o conceptie clara, de convingeri ferme, de pe pozitiile carora
reporterul investigheaza realitatea si isi concepe opera.
Pentru un gen care informeaza in scopul formarii, al antrenarii la actiune
constienta, apelul la afectivitate este indispensabil. Participarea afectiva a
reporterului la cele relatate, atitudinea sa explicita fata de fapte, sporesc
forta de influentare a reportajului prin trezirea, la cei carora li se
adreseaza, a acelor resorturi afective, care transforma sovaiala, nehotararea, in
fermitate si partizana! Simbrias in slujba unor interese care-i erau straine,
reporterul presei de odinioara n-avea, in general, nici un fel de atitudine. De
abia prin cucerirea dreptului la atitudine, reporterul isi cucereste
demnitatea, iar prin demnitate -dreptul de a fi ascultat;
d) PLASTICITATEA in lumea presei circula, mai de mult, o metafora a lui Geo Bogza, potrivit careia
un reportaj trebuie sa fie ca cele doua poze obligatorii cand te ia in evidenta
militia: clare din fata si clare din profil. Tot el explica ins, ca reporterii,
spre deosebire de oamenii legii, au dreptul si datoria de a potrivi unghiurile
de lumini si umbre, astfel incat, fara a falsifica fata si profilul, sa scoata in
evidenta semnificativul.
Aceasta subliniere a semnificativului se face
prin apelul reporterului la mijloacele si procedeele literare ce tin de compozitie (naratiune, dialog,
portretizare), de imaginea artistica (metafora, comparatia, hiperbola), de stil
(lirism, ironie, dinamism), de vocabular etc. Asadar, reportajul reclama talent
literar, pentru a reda realitatea intr-un mod sensibil, plastic, neconventional,
intr-un chip care sa releve esentele, semnificatiile faptului de viata care
face obiectul reportajului. Dar, daca izbanzile reportajului tin de foarte
multe ori de aceasta vecinatate cu literatura, tot aici isi au originea si
multe din esecurile sale. Pe cai regresive, de la plasticitate s-a ajuns la
culoare, iar de la culoare la pitoresc si senzational care., prost intelese, au
cantonat adesea reportajul in zone de interes periferic, indepartand reporterul
de la rosturile lui adevarate.
Si totusi, senzationalul este una din formele
prin care reportajul isi asigura o masiva adeziune a publicului; numai ca el
trebuie cautat nu in pitoresc si excentricitate, ci in tot ce reprezinta un
efort de schimbare spre mai adevarat, mai bine si mai frumos in viata sociala,
pentru ca, indiscutabil, acolo unde exista devenire, exista si contradictie,
exista suficient dramatism, culoare si relief.
Asa cum aratam, nici una dintre aceste patru note specifice
reportajuiui-actualitatea, autenticitatea, atitudinea, si plasticitatea- luata
separat nu este suficienta pentru a descrie univoc reportajul: luate impreuna insa,
ele reprezinta specificul genului, reusind sa-i delimiteze cu precizie locul in
campul genurilor ziaristice. Nici unui alt gen ziaristic nu-i convin toate cele
patru note specifice reportajului, luate impreuna. Daca stirea reclama
actualitate si autenticitate, plasticitatea ar constitui, cu siguranta, o
piedica in calea comunicarii directe, impusa genului; cat priveste atitudinea,
presa vehiculeza o multime de stiri de mare interes, care nu solicita participarea
afectiva nici a emitatorului, nici a receptorului.
Un bun interviu trebuie sa fie unul de actualitate, dar autenticitatea lui este
una de alt registru decat cea a reportajului, fiind mediata de interlocutor,
iar plasticitatea poate lipsi in foarte multe cazuri, fara nici un fel de daune
pentru interviul care urmareste, de exemplu, doar scopuri ce tin de informare.
Ca si reportajul, ancheta se
apleaca asupra unor obiective de stricta actualitate; sunt insa multe cazuri in
care partizanatul, presupus de atitudinea afectiva, ar vicia rezultatele
investigatiei. Pe de alta parte, ancheta, urmarind, de regula, stabilirea sau
restabilirea unui adevar, opereaza mai de graba cu mijloacele stiintei, refuzand
plasticitatea, care poate constitui o sursa de eroare in aprecieri care se cer
exacte.
Insemnand, de regula, o expunere asupra unei teme politice, economice,
culturale etc, articolul presupune - am putea spune ca se naste chiar- din
atitudine, dar autenticitatea sa nu este data de apelul la fapte strict
determinate, sau la persoane cu o identitate precisa, ci de coerenta ideatica.
Iar partizanatul se exprima prin forta
argumentului, nu prin cea a imaginii ce tine de plasticitatea reportajului.
Iar dintre genurile ziaristice care
presupun atitudine si plasticitate, pamfletul nu este rostuit, destinat sa
indice riguros evenimentele si persoanele reale la care se refera in
exercitarea misiunii sale critice, iar eseul tine, de regula, de logica interna
a esafodajului ideatic, iar cronica literar-artistica se refera la o realitate
de grad secund: literatura si arta.
Ramane, asadar, reportajului
calitatea de a intruni toate cele patru cerinte amintite, fiind singurul gen
ziaristic care nu poate exista in absenta nici uneia dintre ele.
Functiile specifice ale reportajului, de prospectare, descoperire si promovare
a valorilor, in scopul formarii si antrenarii opiniei publice la actiune
constient - constructiva, trimit cu necesitate, asa cum am vazut, la
imperativele actualitatii, autenticitatii, atitudinii si plasticitatii.
Evident, delimitarea reportajului de celelalte genuri ziaristice are virtuti
mai degraba didactice, ,,viata la zi'' a reportajului fiind una nu numai
de buna vecinatate cu celelalte genuri, ci si de permanente imprumuturi, de
convietuire pe teritorii comune, in reportaj putand fi regasite adesea stiri,
interviuri, fragmente de articol sau ancheta, materie pamfletara etc.
Ajunsi aici, propunem pentru reportaj urmatoarea definitie: gen
ziaristic in care se relateaza cu mijloace literare, prin prisma unei atitudini
personale, evenimente autentice care au ecou in realitatea imediata.
Tipuri de reportaj; modele si antimodele
Ca si delimitarile reportajului de celelalte genuri ziaristice, delimitarile
interne ale reportajului au si ele un caracter didactic, intrucat in practica
nu exista, decat prin exceptie, tipuri pure de reportaj. Poate ca si de aceea,
o intreprindere de acest fel pare destul de dificila; nu imposibila, insa.
Intr-un volum colectiv , Elma Scott
Wattson stabileste urmatoarele tipuri de reportaj: Schite de interes uman,
Relatari despre persoane interesante, Documente umane autobiografice, Reportaje
istorice, Schite de calatorie, Reportaje de interpretare, Reportaje de
popularizare a stiintei si Reportaje de orientare practica. Desi autoarea reuseste
sa ilustreze fiecare tip cu titluri din presa
O clasificare mai aproape de
practica noastra de presa este cea propusa de Philippe Gaillard, care distinge
doua mari categorii de reportaje: "De o parte - scrie el - exista reportajele specializate,
care se mai cheama uneori si cronici parlamentare sau politice, judiciare,
sportive (). Pe de alta parte, gasim reportajul mai putin specializat, care
consta in tratarea unor subiecte fara legatura intre ele, si al caror tip este
reportajul de informare generala'. Criteriul la care apeleaza P. Gaillard
este cel al specializarii reportajului, dar sugestiile vin, ca si in cazul
Elmei Scott Wattson, din practica de presa la care se aplica.
In ceea ce ne priveste, raspunzand
sugestiilor venite din partea practicii noastre de presa, incercand asadar sa
evidentiem, pe cat este posibil, toate tipurile de reportaj care apar in presa
noastra scrisa, la radio si televiziune, propunem urmatoarea clasificare, constienti
ca ea este amendabila, dar convinsi ca slujeste scopului nostru:
A. Dupa
tema reportajului:
a. reportajul de specialitate: al. reportajul politic; a2. reportajul economic; a3. reportajul social-cetatenesc; a4. reportajul cultural; a5. reportajul sportiv.
b. reportajul de informare generala: bl. reportajul de calatorie; b2.
reportajul de fapt divers; b3. reportajul portret; b4. reportajul monografic;
b5. reportajul publicitar.
B. Dupa
modul in care este structurata evolutia naratiunii: a. reportajul
propriu - zis; b. reportajul - colaj; c. reportajul - eseu; d. reportajul -
povestire; e. reportajul - ancheta.
C. Dupa
componenta dominanta a personalitatii reporterului: a. reportajul
descriptiv; b. reportajul de meditatie filosofica; c. reportajul de dezbatere
etica.
Primul criteriu luat in considerare
de noi, desi mai putin riguros (marea varietate de teme posibile pentru
reportaj putand fi cu greu prinsa in schema unei clasificari), are meritul de a
oferi posibilitatea de a inventaria aproape toate tipurile de reportaj cu o
oarecare frecventa in presa noastra. In plus, fata de celelalte doua criterii,
are avantajul de ajuta la stabilirea unor tipuri de reportaj de circulatie
curenta in limbajul ziaristic, astfel incat oricine stie ce este acela un
reportaj, intelege cu usurinta si ce este un reportaj economic, sau unul
cultural, de exemplu.
Cel de al doilea criteriu cu care
operam delimitari in campul reportajului, indica modul in care este structurata
evolutia naratiunii in reportaj, de unde si valoarea sa didactica.
Dupa cum am vazut, exista cel putin cinci moduri de structurare a naratiunii,
reprezentate de urmatoarele tipuri de reportaj:
a) reportajul propriu - zis, in care relatarea urmeaza fidel desfasurarea cronologica a evenimentului relatat. O astfel de structurare a naratiunii este obligatorie, de exemplu, pentru reportajele realizate prin transmiterea directa, la radio sau televiziune, a unor intalniri sportive sau a altor manifestari de acelasi gen;
b) reportajul - colaj foloseste modalitati de structurare a naratiunii influentate de tehnica montajului cinematografic. Multe reportaje de televiziune, dar si reportaje din presa scrisa folosesc alaturarea unor fragmente narative care par de sine statatoare, dar care, prin asociere, intregesc intentia autorului de a lumina din unghiuri diferite una si aceeasi arie problematica. In plus "taieturile' din interiorul naratiunii dau reportajului nerv, ritm, si sporesc, prin tensiune, atractivitatea relatarii;
c) reportajul - eseu presupune o idee
centrala. in jurul careia se grupeaza si se ordoneaza elementele naratiunii, in
functie nu de cronologia evenimentului , ci de modul in care slujesc ideea de
baza a reportajului.
Anuntata de regula ca o
propunere a autorului, ideea dominanta se regaseste
in final ca o concluzie a intregii desfasurari narative, astfel incat publicul
este castigat de partea acestei idei, care la inceputul reportajului parea mai
mult o ipoteza, iar la sfarsitul lui, se afirma ca o certitudine;
d) reportajul - povestire are structura genului literar al carui nume il poarta, adica aceea a unui edificiu narativ construit in jurul unui conflict menit sa puna in evidenta sensurile si directiile dezvoltarii evenimentului relatat. Cerintele de baza ale acestui tip de reportaj tin de conturarea unor caractere puternice, antrenate intr-o actiune astfel gradata, incat starea conflictuala sa-si atinga apogeul si sa-si gaseasca rezolvarea in finalul reportajului;
e) reportajul - ancheta este tipul de reportaj
in care naratiunea urmeaza logica investigatiei intreprinse de reporter pentru
a descoperi adevarul pentru care pledeaza.
Cel de al treilea criteriu propus
de noi pentru clasificarea tipurilor de reportaj este cel al componentei
dominante a personalitatii autorului, criteriu care ar parea sa justifice butada
conform careia exista atatea tipuri de reportaj cati reporteri. Daca, insa, in
urma aplicarii acestui criteriu, nu luam in considerare decat trei tipuri de
reportaj, o facem intrucat esentiale pentru reporter ni se par talentul de
povestitor, inclinatia spre meditatie si simtul dreptatii.
In functie de dominanta uneia sau alteia dintre aceste calitati, distingem
urmatoarele tipuri de reportaj:
a) reportajul descriptiv, proband simtul
epicului, talentul de povestitor al reporterului, care stie sa creioneze eroi
vii, memorabili, sa surprinda si sa redea amanuntul semnificativ, sa sustina o
actiune si sa construiasca un conflict.
Ilustrative pentru acest tip sunt cele mai multe dintre reportajele lui
Brunea-Fox.
Iata un scurt fragment din reportajul Cinci
zile printre leprosi*, edificatoare pentru forta de sugestie a amanuntului
bine ales si maiestrit pus in pagina: "fara sa-l privesc, il intreb pe Catalin
cu o voce alba, impersonala:
- Multi morti ?
-Multi
- Dar de ce atat de putine cruci ?
- Pai le mai iau baietii, sa faca foc iarna';
b) reportajul de meditatie
filosofica, nascut din nevoia reporterului de a confrunta cotidianul cu
valorile perene ale umanitatii, de a-1 incadra intr-o ordine universala.
Reportajul de meditatie filosofica a fost stralucit practicat de Geo Bogza, din
ale carui reportaje se degaja sentimentul demnitatii si maretiei umane. La Geo
Bogza gesturile omenesti cele mai firesti acced, prin maiestria relatarii, in
arhetip, se incarca de semnificatie cosmica. Din aceasta nevoie de justitie
sociala porneste reportajul de dezbatere etica, instrument al reportajului in
veghea acestuia ca legea sa nu fie golita de spiritul sau, ca relatiile dintre
oameni sa nu fie viciate de arbitrar si intoleranta, ca sa existe o ierarhie
reala a valorilor, ca mediocritatea, invidia, delatiunea, ranchiuna sa nu aiba
drept de cetate in viata noastra sociala.
Exemplara prin forta morala, luciditatea argumentului si curajul opiniei este
partea cea mai buna a reportajului romanesc de ieri si de azi.
Desi, ca in cazul oricarei activitati
de creatie spirituala, nici cu privire la reportaj retetele nu sunt valabile,
exista totusi modele ale genului, a caror lectura sustinuta ni se pare una
dintre cele mai sigure cai spre intelegerea si practicarea reportajului.
Astfel, reportajele lui F. Brunea-Fox sau cele ale lui Geo Bogza se cer nu
numai citite, ci si recitite atat pentru interesul lor intrinsec, cat si pentru
marea lor valoare didactica.
Practica la zi a presei noastre
ofera si ea numeroase modele ale genului, a caror exemplaritate urmeaza a fi
demonstrata in seminariile dedicate genului. Cat priveste antimodelele, dincolo
de unul sau altul dintre numeroasele exemple ce pot fi cu usurinta depistate in
practica de presa curenta, este de observat ca, in zona lui de joasa altitudine
pe scara calitatii, reportajul este minat de numeroase stereotipii ce tin de o
anumita comoditate a gandirii. Alesi numai in functie de rezultatele in munca,
eroii de reportaj sunt prezentati in trasaturile lor elementare: "Discut pe indelete
cu primarul Calafatului, un om inalt si drept, de 40 de ani, tanar deci, daca
nu i-ai ghici sub ochi cearcane de oboseala. Trebuie sa fi un om cu umeri
zdraveni pe care poate sa stea aceasta enorma responsabilitate fara sa-l inconvoaie
'.
Unul dintre cele mai mari
deservicii il aduce reportajului falsul lirism, metafora devenita si ea loc
comun, excesul de poematizare. Iata cum se intalneste un reporter al zilelor
noastre cu istoria: "Treceau secundele istoriei. Istoria este facuta si din
aceste clipe intre doua momente istorice. Nu stiu cum au aratat secundele zilei
de 1 decembrie 1918, in acest loc unde chiar in acest moment vad trecand un om
cu o geanta greoaie, un simplu om cu o geanta, oarecare, greoaie, trecand ingandurat
si grabit prin fata Casei de cultura a sindicatelor de parca insa n-ar calca
prin fata Casei de cultura a sindicatelor, ci prin Sala Unirii, indreptandu-se
cu documente solemne in geanta, spre biroul unde cele 1228 de semnaturi vor
consacra Unirea cea mare. Nu se poate, imi zic, aici la Alba Iulia, chiar daca
mai sunt genti care poarta hartii banale, aici la Alba Iulia s-au semnat
documente atat de solemne incat recunostinta mintii si inimii noastre, ii da
imaginatiei noastre, datorii la fel de solemne si oricat de banale ar fi acele
hartii in geanta acelui om, o privire a mea le vede si pe ele simbolice '.
In sfarsit, dar nu cu cele mai neglijabile
consecinte pentru calitatea reportajului, trebuie amintite stereotipiile de
limbaj, usor de depistat si chiar de inventariat intr-un adevarat dictionar al
locurilor comune.
BIBLIOGRAFIE
Brunea-Fox, F.. Memoria reportajului, 1985, Editura Eminescu, Bucuresti.
Coman. Mihai (coordonator), Manual de
jurnalism, 1997, Editura Polirom,
Golescu. Dinicu, insemnare a calatoriei mele, 1963, Editura Tineretului. Bucuresti.
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1669
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved