Barocul in contextul culturii muzicale universale( cu plecare din Renastere)

Barocul in contextul culturii muzicale universale( cu plecare din Renastere)

Barocul, ca si termen al perioadei desemnate, nu a aparut decat dupa ce si-a inventat el insusi epoca, ulterior folosindu-se termenul de baroc. Putem semnala cateva acceptiuni de larga circulatie ale termenului finit - baroc: barroco(lb.port.), barrueco(lb.span.) desemnand o "perla neregulata, bizara, ciudata"; verruca(lb.lat.) "povarnis, neg"; barroco(lb.it.) "exagerat, incarcat, ciudat, bizar; sarlatanie". In literatura secolelor XVI - XVII, baroc avea valoare de "extravagant, bizar, absurd"( Erasmus, Montagne, Pascal) si a ramas sinonim cu "absurd", "decadent" sau "grotesc", pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. Se presupune ca prima utilizare a termenului de baroc s-a facut pentru a caracteriza celebra Porta Pia din Roma, proiectata si realizata de Michelangelo in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, o constructie a carei arhitecturi se considera a fi destul de complicata si sofisticata. Printre multe alte consideratii, Tatarkiewicz e de parere ca intelesul initial al cuvantului baroc era mai aproape de abatere de la stil decat de definirea stilului propriu-zis cu valoare estetica autentica, desemnand mai curand o excentricitate a modei sau o proliferare a gustului indoielnic. Cuvantul baroc, cu intelesul de perioada sau stil, s-a stabilizat mult mai tarziu, prin operele unora ca Burckhardt, Lbeke, Ilg, Gurlitt si Wlfflin(sfarsitul secolului al XIX-lea) sau Benedetto Croce, Wilhelm Worringer si Eugenio d'Ors y Rovira( prima jumatate a secolului al XX-lea). Indiferent de domeniul in care se regaseste, stilul baroc se caracterizeaza prin utilizarea exagerata a miscarii si a claritatii, respectiv a bogatiei folosirii detaliilor ce simbolizeaza lucruri ce se pot interpreta cu usurinta si lipsa de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de catre artistii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanta si grandoare in privitor, ascultator si/sau participant la actul de cultura. Stilul baroc, al carui nume a purtat adesea o nuanta peiorativa, ce face aluzie la suprasolicitarea afectelor pe care le impune si a efectelor prin care se comunica, sau la un detaliu al modei timpului - peruca , defineste o epoca a exploziei de linii, forme, culori si sunete, care dezvaluie, fara rezerve, sau chiar cu ostentatie, spiritul frematator al vremii. El se concretizeaza nu doar in arta timpului - arhitectura, sculptura, muzica, reprezentatii de teatru - dar si in modul de viata, caci totul e acaparat de fastuos, de la impodobirea bisericilor si palatelor, a scenelor sau a lojelor de teatru, a instrumentelor muzicale, pana la ornamentarea gradinilor si a parcurilor, a trasurilor si calestilor, a vesmintelor si a pieptanaturilor sau a mobilierului.

Nasterea barocului este categoric legata de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii privind modul in care Biserica Romano-Catolica vedea evolutia picturii si sculpturii bisericesti. Ideea era ca artistii sa realizeze opere vizuale care sa se adreseze tuturora, dar mai cu seama celor multi si needucati, decat grupului extrem de restrans, pe vremea aceea, a celor avizati. Astfel manierismului intelectual si rafinat al intregului secol al XVI-lea i se 'opunea' prin deschidere, claritate si lipsa de ambiguitate o reprezentare umana deschisa larg tuturor simturilor. Oricum, a fost necesara aproximativ o generatie pana cand aceste comandamente sa poata fi realmente puse in practica prin nasterea si cristalizarea stilului cunoscut mai tarziu sub numele de baroc. In ciuda existentei acestui hiatus in timp, exista o parere destul de larg raspandita printre unii istorici de arta, dar contestata de altii, ca importantele inovatii artistice ale marilor artisti ai artei figurative inceputului anilor 1600 (Caravaggio, fratii Carracci, etc.) s-ar datora mai degraba functiei artei ecleziastice cu destinatie clara decat maiestriei artistice a artistilor insisi. Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor si care era aproape obscur celor mai multi dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul intr-o 'aventura' a intelegerii care era simpla, evidenta, directa si usor de 'decodificat.' Artisti ca Annibale Carracci, Caravaggio, Correggio si Federico Barrocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism si transformarea artei timpului in baroc. Nu intamplator, acestia sunt adeseori numiti precursori ai barocului sau artisti proto-baroc. Desi singular, prin viziunea si realizarile sale geniale in arhitectura, pictura si sculptura, formand o clasa aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezinta in arta sa elemente ale viitorului stil baroc. Termenul de muzica baroc defineste o schimbare in muzica timpului, care din polifonica devine 'baroc' prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului si a armoniei. Nasterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la inceputul barocului prin fuziunea dintre muzica si poezie, fiind mai apoi dezvoltata si evoluand la genul muzical consacrat de astazi in timpul perioadei roccoco. In literatura, atractia exercitata de simplitate, forta, dramatism si claritate conduce la aparitia ritmurilor sincopate pe o scala larga, ca fiind total opuse temelor sofisticate, metafizice, indelung elaborate. Individuale sau comune, reactiile poetilor baroci fata de anume fenomene ale existentei sau fata de evenimentele istorice si cotidiene ale epocii scot in evidenta o gama ampla de teme si motive, menite sa proiecteze o lumina specifica asupra universului liric baroc. De la scrierile lui John Donne la opera de capatai a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic. Barocul, ca si substantiv, desemneaza o epoca, iar ca adjectiv desemneaza un stil, o tehnica de lucru, un comportament sau un concept, indiferent de epoca in care ia fiinta. Tendinta de trecere spre noua etapa - Barocul - se face simtita in manifestarile protobaroce, inca din perioada tarzie a Renasterii. In forma sa conturata, stilul baroc isi face aparitia in secolul al XVII-lea, in Italia, fiind unul dintre cele mai tipice fenomene ale culturii artistice occidentale, pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Termenul de baroc a intrat in utilizare in secolul al XVII-lea, avand un sens depreciativ fata de exagerarea decorativa a arhitecturii si artelor plastice din acea epoca. Unii istorici de arhitectura considera Barocul ca si o etapa a Renasterii, luand in considerare doar evolutia decoratiilor arhitecturale, inspirata de antichitatea romana. Notiunea de baroc este deseori folosita si in sensul de caracter, care implica in arhitectura o abundenta decorativa, tratare sculpturala a maselor construite, complexitate spatiala si expresivitate.

Prezent in toate ramurile artistice, spiritul baroc ramane cel mai viu reprezentat in realizarile arhitecturii, picturii si muzicii. Cateva dintre trasaturile distinctive, identificabile in forma lor cea mai nemijlocita in artele plastice sunt mobilitatea, discontinuitatea, polimorfismul, tensiunea, spiritul imaginativ, complicatia, spontaneitatea, sugestivitatea si artificiul, caracterul spectacular bazat pe antiteze, combinatii, suprapuneri si efecte. Se citeaza si expresia de "horor vacui" (oroarea de spatiu gol) ce explica bogatia ornamentala deosebita - aceasta fiind proprie de fapt tuturor artelor in modalitati specifice.

Barocul vine cu formele sale proprii si se alatura Renasterii, se imbina cu ea, conferindu-i un ritm alert si o tenta mai patetica, alteori insa, ii rupe echilibrul, inlocuindu-l cu fervoarea expresiei sale mai tumultoase si mai complicate ( ,,baroce") pe care doar rareori si-o domoleste in matca riguroasa a clasicismului, care isi face si el simtita prezenta in cuprinsul culturii veacului al XVIII-lea. Aceasta intrepatrundere stilistica se petrece in intreaga Europa, de-a lungul careia se inalta marete palate si biserici, bogat ornamentate si colorate atat in exterior, cat si in interiorul lor fastuos. Arhitectura si sculptura, artele majore ale Barocului sunt incarcate cu linii curbe ce tasnesc pretutindeni cu impetuozitate. Pornind din Italia, Barocul va strabate Spania, Anglia, Germania, Franta, si intinzandu-se spre est, va cuprinde si Cehia, Ungaria, Polonia, atingand marginile rasaritene ale continentului, pana la Moscova si Sankt Petersburg.

Epoca baroca poate fi definita si de faptul ca scena politica europeana era marcata de consolidarea puterii centralizate in marile monarhii europene cu tendinte absolutiste si de afirmare ca si importante forte politice si militare, fiind totodata si epoca formarii statelor moderne europene. In sfera economica apar dificultati, datorita inflatiei, razboaielor, stagnarii activitatii in agricultura, populatia majoritara fiind rurala. Desi aristocratia era clasa dominanta, burghezia era ,,motorul" societatii; perioada prospera a afaceristilor si comerciantilor, in care apar si se dezvolta marile companii comerciale cu tarile asiatice si din America, a aparitiei marilor banci de stat, a speculatiilor monetare. Pe plan social si religios aceasta epoca este marcata de a doua faza a Contrareformei[4], in care catolicismul cauta sa recastige terenul pierdut prin propagarea intensa a celorlalte credinte, prin manevre politice si promovand, in domeniul cultural, o arta cu caracter maret, menita a impresiona afectiv.

Consolidarea progresului remarcabil al societatii cu evolutia politico-economica a condus la un considerabil avant al stiintelor si al artelor. Sunt semnificative descoperirile astronomice ale lui Kepler , Galilei , Harvey . Se fac mari descoperiri in matematica, de catre Pascal, in fizica apar notiunile de forta si graviditate, enuntate de Newton si Leibnitz. Progresele stiintei vor avea o mare influenta asupra noii conceptii arhitecturale. Artele plastice si muzica evolueaza in mod similar. In arhitectura se reiau formele decorative ale Renasterii, pe care le utilizeaza ca si elemente primare in compozitii complexe. In aceasta etapa de dezvoltare generalizata, se confera artei un puternic caracter universal, din care regionalismele dispar, arta devenind similara ca forma si structura in toate statele dezvoltate ale Europei.

Utilizate in prima perioada de manifestare ca elemente si mijloace de propaganda ale Contrareformei, arta si arhitectura baroca s-au dezvoltat in principal in tarile catolice, cele mai semnificative creatii baroce gasindu-se in Italia, Austria si statele germane catolice din sud, in Spania si coloniile sale americane si in Belgia. Pe de alta parte, in Franta, desi tara catolica, a mers pe un drum al sau, dezvoltand arhitectura Clasicismului de curte. Barocul a influentat totusi arhitectura Frantei, ca si pe cea a Angliei sau a altor state protestante, dar nu s-a manifestat in forma completa pe care a avut-o in tarile predominant catolice.

In arhitectura secolelor al XVII-lea si XVIII-lea se manifesta doua tendinte: cea baroca si cea de tip clasicizant, care are la baza formele Renasterii clasiciste in Franta, pe cele palladiene[8] in Anglia si Tarile de Jos. Intre cele doua tendinte baroce si clasicizante exista puncte conjuncte care contribuie la originalitatea creatiei arhitecturale din fiecare tara.

Barocul nu apare ca o reactie impotriva formelor academice ale Renasterii, ci impotriva regulilor si canoanelor stricte pe care aceasta le-a impus. Modul de exprimare arhitecturala si plastica este diferit. Barocul este caracterizat aparent prin excesul ornamental si violenta sculpturala a plasticii sale, ce prelucreaza liber si ingenios vocabularul decorativ al Renasterii.

Marea valoare a artei baroce consta in revolutionarea gandirii asupra formelor initiale explorate parca pana la maximum, dorinta omului dintotdeauna - de a ajunge la perfectiune.