Eric Satie (1866-1925):

Eric Satie (1866-1925):

Paradoxul, umorul absurd, simplitatea si nonconformismul ironic in titluri de piese si in continutul muzical. Compozitor semnificativ pentru anumite orientari de avangarda ale secolului 20, integrat in Parisul contemporan lui, intr-un mediu efervescent artistic (a fost prieten cu Cocteau, cu Picasso, cu Brancusi).

Piesele pentru pian din anii 1880-90 sugereaza modalul gregorian (Ogives), impresionismul (Gymnopdies), evitarea canoanelor traditionale (in Gnossiennes nu sunt precizate armura, masura si barele de masura). Intre 1897-1915, Satie scrie Piese reci (cu aluzii la jazz), Trei piese in forma de para, Preludii flasce pentru un caine, Sonatina birocratica. Ironia sa frizeaza adesea nonsensul, notatia muzicala refuza uneori traditia (renunta de pilda la bara de masura, evita tonalitatea prin succesiuni de cvarte, septime, none paralele), dorita obiectivitate a muzicii il apropie uneori de neoclasicismul lui Stravinski.

Muzica de scena: in Parade (1916) - o colaborare cu Cocteau, Diaghilev, Picasso, Apollinaire - orchestra include roata de loterie, masina de scris, pistolul, sticlele acordate, sirene, pocnitoare, precum si sonoritati din jazz si music-hall; Socrate (1918) este o drama simfonica cu 4 soprane, "anti-opera" in care muzica este vazuta ca mobilier, cu functie decorativa, ambientala (ideea muzicii ambientale va conduce direct spre ideile muzicale din radiofonie si cinematografie); baletele Mercur si Relache (1924), ultimul dupa Tristan Tzara.

Grupul celor sase:

Grupare inspirata de personalitatea lui Satie, de Jean Cocteau (scriitor, dramaturg si cineast semnificativ in miscarea de avangarda a artei franceze pariziene, promovand poetica anti-wagneriana, anti-romantica, anti-impresionista; scrie manifestul literar al grupului, Cocosul si Arlechinul, 1918), alcatuita intamplator in 1919, fara vreo platforma estetica sau manifest ideologic. Darius Milhaud, Arthur Honegger, Georges Auric, Louis Durey, Germaine Tailleferre, Francis Poulenc manifesta aceeasi atitudine anti-wagneriana, anti-franckiana, anti-debussysta, anti-expresionista, pledand pentru simplitatea si puritatea stilului francez intr-o orientare neoclasica. Cei sase au scris 2 lucrari colective, dintre care farsa coregrafica Les Maris de la Tour Eiffel (libret de Cocteau). Teoretizeaza o muzica sobra, ironica, reintoarsa spre simplitate.