MUZICA ENGLEZA SI AMERICANA IN SECOLUL 20

Muzica engleza si americana in secolul 20

Traditia engleza: virginalistii din epoca elisabetana, Henry Purcell, Georg Friedrich Haendel; in secolul 19, muzica engleza trece printr-o perioada de stagnare, nu produce personalitati componistice de prim-plan. Renasterea muzicii engleze are loc in prima jumatate a secolului 20.

Edward Elgar (1857-1934)

Debuteaza inca din plin romantism, este prima mare figura componistica a Angliei, dupa cateva secole de "tacere" din punct de vedere al creatiei originale. A compus oratorii, muzica de camera, simfonii, concerte. Unele din lucrarile orchestrale, precum Enigma Variations (1899) sau Pomp and Circumstances Marches (1901-1930), Concertul de vioara (1910) i-au asigurat notorietatea.

Alti compozitori britanici proeminenti: Frederick Delius (1862-1934), Ralph Vaughan Williams (1872-1958), William Walton (1902-1983)

Gustav Holst (1874-1934)

Cu o descendenta suedeza, Holst isi castiga celebritatea prin suita sa simfonica Planetele (1916), care va avea un impact categoric asupra muzicii de film din secolul 20.

Benjamin Britten (1913-1976)

Compozitor, dirijor, pianist acompaniator; initiaza un Festival important de opera, impreuna cu tenorul Peter Pears, la Aldeburgh.

Asimileaza numeroase curente din multiple locuri si timpuri, precum:

polifonia renascentista (elisabetana),

gestul orchestral baroc al lucrarilor lui Purcell,

elemente de folclor englez,

intr-un ansamblu care uneori poate fi definit drept neoclasic. In combinarea acestor trasaturi, Britten nu poate fi acuzat de eclectism. Alte trasaturi ale muzicii sale:

tonalitatea extinsa ca baza a scriiturii din opere, simfonii, muzica de camera, orchestrala, cantece si muzica de film;

tendinta tipic englezeasca spre ratiune si 'common sense';

dupa 1955, vizitele in Orientul indepartat ii vor influenta de asemenea creatia muzicala.

In piesele simfonice, nu apare niciodata termenul simplu de simfonie, pentru ca sunt valorificate aspecte variate ale genului traditional.

Op.1, Sinfonietta, 1932: pentru 10 instrumente, scrisa de tanarul student de 18 ani, influentat inca de Stravinski, Schnberg, Hindemith. In primele 5 masuri se expun 5 motive concise, ce furnizeaza intregul material al celor 3 parti.

Simple Symphony op.4 pentru orchestra de coarde, 1934.

Sinfonia da Requiem, op.20, scrisa in memoria parintilor compozitorului, in 1940, in timpul unei sederi de 3 ani in U.S.A.. Initial destinata sa insoteasca celebrarea a 2600 de ani de dinastie imperiala japoneza, lucrarea va fi cantata in p.a. in 1941, la New York, cu John Barbirolli. Partitura ampla (cate trei suflatori, saxofon alto, 6 corni, 2 harpe etc.) aminteste de Mahler. Titlurile in latina sunt corelate de traditia misei de requiem si de expresia acesteia (lamento, consolare): Lacrymosa, Dies irae, Requiem aeternam.

Spring Symphony, 1949, pentru solisti, cor mixt, cor de copii, orchestra.

Alte lucrari orchestrale: Simfonia concertanta pentru violoncel (1963, dedicata lui Rostropovici), Ghidul pentru orchestra al tinerilor, 1945, cu intentii didactice si cu subtitlul Variatiuni si Fuga pe o tema de Purcell.

Creatia de scena: operele mari sau de camera Peter Grimes (1945, asimiland experienta din Wozzeck, de pilda in utilizarea interludiilor), Rapirea Lucretiei (1946), Albert Herring (1947, comica), Billy Bud (1952), Gloriana (1953), Invartirea surubului (1954, in 2 acte, dupa Henry James), Visul unei nopti de vara (1960, Shakespeare), Moarte la Venetia (1972, Th.Mann); operele pentru copii Micul maturator (1949) si Arca lui Noe (1958). Parabole destinate cadrului religios (Potopul lui Noe, Fiul risipitor), balete, Recviemul de razboi (texte latine+poezii de William Owen).

Invartirea surubului: tema conducatoare este o serie in cvintee descendente/ sexte ascendente (la-re-si-mi-do#-fa#-re#-sol#-fa-sib-sol-do . Dodecafonismul este surprinzator pentru un compozitor traditionalist ca Britten, si arata pana la ce generalitate este absorbit limbajul schnbergian in secolul 20 (ca tanar compozitor, Britten ar fi vrut sa studieze cu Berg). Este totusi o abordare tonala a seriei, fuziunea tonal-serial evocandu-l pe Berg. Tehnica si formele variationale (pasacalie) predomina.

Muzica americana: se constituie ca o cultura comparabila cu cea europeana pe la sfarsitul secolului 19, din surse eterogene: muzica europeana, folclorul american (indian, negru, al popoarelor ce compun statul american). O caracterizeaza lipsa de prejudecati fata de canoanele vestice europene.

Charles Ives (1874-1954)

Nu are nici predecesori reali, nici imitatori. Nonconformismul sau determina explorarea unor inedite concepte componistice la inceput de secol 20: clustere, microtonii (vezi cele Trei piese pentru doua piane acordate la sfert de ton, 1924), stereofonie, polistilism. Unele lucrari apar, dimpotriva, conventionale, scrise intr-un romantism tarziu, cu eventuale citate sau trimiteri la muzica protestanta americana, la jazz.

Om de afaceri, scrie muzica doar pana in jur de 1920: melodii, sonate instrumentale (v.Concord-Sonata pentru pian, 1919, 5 sonate pentru vioara si pian, cvartete); 5 simfonii (a III-a - The Camp Meeting, 1910), Intrebare fara raspuns, 1909, pentru 4 flaute, trompeta si coarde. Muzica sa este insa descoperita si devine influenta mai tarziu, in anii postbelici.

The Unanswered Question: juxtapunerea mai multor muzici, tonal cu non-tonal, consonant cu disonant, lin cu abrupt, linistit cu strident. Toate acestea se defasoara in mai multi metri si tempi. Straturile muzicale sunt de asemenea spatial separate, astfel ca sonoritatile de coarde, de flaute si de trompeta sa vina din diferite parti ale salii de concert. Sunt notate instructiuni pentru nesincronizarea unor suprapuneri, astfel incat doua interpretari ale piesei nu pot fi exact la fel. Interpretii sunt personaje - corzile simbolizeaza meditatia, trompeta pune intrebarea existentiala, flautele sunt "the Fighting Answerers" (dupa Ives). Toata piesa este o combinatie de elemente stilistice incongruente, multiplicitatea vietii reale transpusa in arta.

George Gershwin (1898-1937)

Reprezentant al jazzului simfonic, Gershwin a scris in egala masura pentru Broadway si pentru sala de concert: Rapsodia albastra, 1924, Un american la Paris, 1928 (printre contactele sale pariziene se remarca prietenia si interinfluenta cu Ravel), Concertul in Fa pentru pian, 1925, opera Porgy and Bess (1935, apar pentru prima oara pe scena personaje de culoare).

Mare parte din lucrarile sale vocale si scenice, cantecele de mare succes le-a scris pe textele fratelui sau, Ira Gershwin. Multe din compozitiile sale au fost folosite in emisiuni de televiziune, in filme, devenind standarde pentru un anumit moment din evolutia jazzului.

Aaron Copland (1900-1990)

Dupa ce a studiat la Paris, Copland s-a decis sa-si creeze un stil american propriu, bazat la inceput pe jazz, apoi pe diverse elemente neoclasice. A creat un stil al muzicii de film hollywoodian in anii `40-60, l-a influentat si apreciat mult pe Leonard Bernstein.

Muzica lui Copland incearca un echilibru dificil de atins, intre modernitate si stilurile populare americane; se caracterizeaza prin orchestratie percutanta, polimetrii, poliritmii, poliacorduri, teme dodecafonice (v. piesa pentru pian Soarecele si pisica, 1920; baletul Billy the Kid, 1938; Fanfara pentru omul obisnuit, 1942; Concertul pentru clarinet, 1948).

Samuel Barber (1910-1981)

Asemenea lui Tippett, Britten sau Sostakovici, propune o viziune moderna asupra neoromantismului si noii tonalitati. Din anii `30, urmareste o fuziune proprie a metodelor tonale, dincolo de etichete precum neoclasic si neoromantic, pentru a cuprinde un spectru larg expresiv si emotional. V. Concertul pentru pian si orchestra op.38 (1962) s.a.

In anii '50, Lou Harrison (1917-2003, elev al lui Schnberg) exploreaza vechi sisteme de intonatie, aspecte ale polifoniei medievale, instrumente asiatice; Harry Partch (1901-1972, compozitor si constructor de instrumente microtonale) creeaza un sistem in care octava se imparte in 43 de parti; Conlon Nancarrow (1912-1997) compune o muzica unica - din punctul de vedere al destinatiei instrumentale si modului de notatie - pentru pianina mecanica.

John Cage (1912-1994)

Ca elev al lui Schnberg, incepe sa-si exerseze scriitura dodecafonica. Inoveaza in timbralitatea pianului, 'preparandu-l' in cele 19 Sonate si Interludii pentru pian preparat, Concertul pentru pian preparat si orchestra.

In 1939, in First Construction in Metal si Imaginary Landscape nr.1, Cage prefigureaza doua directii viitoare ale muzicii de avangarda: dezvoltarea muzicii electronice si combinarea intre traditii vestice si non-vestice.

First Construction: ansamblu de 6 percutionisti la instrumente nontraditionale (talangi, cinele turcesti, pian lovit pe corzi etc.). Intreaga piesa se bazeaza pe unitati structurale si ritmice de 16 (16 sectiuni, fiecare cu cate 16 masuri), Cage foloseste structuri palindromice. Exista o atenta structurare a materialului in contradictie cu materialul insusi, care nu se inscrie in logica temperata, ci sugereaza sonoritati extrem orientale, de gamelan.

Imaginary Landscape nr.1 pentru cvartet mixt: principiile sunt asemanatoare, 4 sectiuni, fiecare cu cate 15 masuri, sunt separate de interludii de durate crescande. Provocatoare este componenta timbrala: 2 fonografe-"turntables" care redau inregistrari de frecvente oscilante, cinel si interiorul pianului. Ideea este de a extrage noi timbruri dintr-un instrument familiar, alaturi de noutatea sursei electronice. Va urma o serie intreaga de Imaginary Landscapes (de ex., al patrulea este pentru 12 radiouri).

Sonate si Interludi pentru pian preparati: 1946-48. In anii `40, Cage isi afirma convingerea ca esenta structurii muzicale e durata, ceea ce ii permite sa trateze egal sunetul si tacerea, sunetul si zgomotul. Preferinta pentru sunete percutate poate elibera urechea de notiunile conventional-vestice. Ideea de a prepara pianul dateaza din 1938, cand a avut nevoie de un ansamblu de percutie, dar avea la dispozitie doar un pian. Introducand diverse materiale intre corzile pianului, descopera efectul percutant pe care-l poate obtine: se altereaza timbrul, dar si intonatia, inaltimea. Cele 16 Sonate (de tip scarlattian, adica monopartite, forme binare) sunt grupate cate patru, fiecare grup fiind separat de un interludiu. Estetica lor se leaga de exprimarea teoriei indiene, cu afectele specifice. Aspectele ritmice ale pieselor sunt extrem de importante.

In anii 40-50, Cage isi propune nu doar un scop estetic non occidental, dar si o atitudine obiectivanta, non-romantica. Obiectivarea muzicii insasi va fi explorata prin folosirea operatiilor intamplatoare in procesul componistic. Pe Cage il va marca filosofia orientala, ramane toata viata un budist convins. Evenimentele 'naturale', 'accidentale', cartea chinezeasca a transformarilor, I Ching (unde 64 de texte sunt consultate pe baza interventiei hazardului), hazardul vor marca creatia sa, spre definirea unui aleatorism total. Cage reevalueaza materialele muzicale - sunet, zgomot, tacere -, redimensioneaza notiunea de haos.

Music of Changes pentru pian (1951): determinata pe baza "datului cu banul", dintr-o serie de posibilitati. Din nou, pianul este transformat timbral. Sunetele, figurile ritmice, dinamica, desi apar la intamplare, sunt paradoxal plasate intr-un context strict al proportiilor (3:5:6₃ , pentru un total de 29_5/8). In fiecare sectiune, acest sir determina numarul masurilor dinantea unei schimbari de tempo. Notatia include indicatii de metronom, bare de masura, metri, dar nu exista alte valori precizate, nici ceilalti parametri muzicali, lasati la voia interpretului. Notatia reflecta astfel un compromis intre norma traditionala si noile cerinte ale conceptiei lui Cage.

(1952) - piesa a tacerii in muzica, ce a provocat reactii puternice in avangarda seriala europeana de la Darmstadt, in anii `50. Tacerea (pauzele) va (vor) ramane un parametru esential al muzicii lui Cage, alaturi de atitudinea sa radicala de negare a traditiei Europei occidentale. Se "compune" din 3 parti, lasand sa se auda sunetele ambientale, neplanificate.

Concertul pentru pian si orchestra (1958): se compune din stime pentru pian si alte 13 instrumente, stime care pot fi sau nu folosite in interpretare. Se pot canta in concert, suprapuse, fragmente din alte piese de Cage.

Interpretari ale pieselor lui Cage includ adesea indicatii de teatru, dans, captand vizualul, nu doar auditivul. Partiturile notate de Cage se bazeaza tot pe intamplare, de la harti astronomice la imperfectiuni ale hartiei cu portative. Nedeterminarea muzicii lui Cage nu se bazeaza pe o improvizatie intr-un cadru stilistic dat (precum improvizatia in baroc sau jazz); compozitorul doreste sunete, nu scopuri.

HPSCHD de Cage si Lejaren Hiller, 1967-69: titlul deriva din "Harpsichord", piesa experimentala care unifica resurse electronice cu live. Cage lucreaza cu Hiller aceasta piesa la Universitatea din Illinois, rezultand o lucrare pentru sunete generate cu ajutorul computerului, care foloseste modelul lui Mozart din valsul obtinut prin jocul de zaruri (vals de 1 minut, 64 de masuri in 4/8, unde fiecare sectiune trebuie repetata iar fiecare masura selectata prin aruncarea zarului; alegerea se face din mai multe variante compuse de Mozart anterior.) Premiera a avut loc ca un spectacol de multimedia, muzica ambientala insotita de colaj de film, proiectii luminoase etc., timp de 5 ore.

Europera (1988) - o piesa teatrala monumentala, un fel de colaj pulverizat din opere europene. Cage ia stime din opere aflate in repertoriul standard al teatrelor, xeroxeaza pagini individuale din acestea si le distribuie altor instrumente decat acelea carora au fost destinate. Costume sunt selectate in mod similar si distribuite la intamplare membrilor distributiei. Cantaretii isi aleg ariile dintr-o lista de prototipuri vocale, dar nu stiu cand si unde le vor canta pana in seara reprezentatiei. Nu exista dirijor.

Morton Feldman (1926-1987)

A facut parte din grupul de adepti ai lui Cage si ai aleatorismului, alaturi de Earle Brown, Christian Wolff, David Tudor. Il caracterizeaza o consecventa dinamica: pe parcursul pieselor sale se mentine aproape fara exceptii o intensitate extrem de scazuta, fortand parca urechea sa se concentreze pe relatii si interactiuni muzicale.

Elliot Carter (n.1908)

Stilul sau se modifica dupa al doilea razboi mondial, de la un neoclasicism folcloric la serialism. Intentioneaza sa personalizeze instrumentele (partiturile ca scenarii auditive, interpretii sunt personaje dramatice), sa inoveze ritmul studiind talas-urile indiene, sistemele arabe, subtilele schimbari de tempo din muzica de gamelan balinez. Defineste tehnica sa prin "modulatie metrica": controleaza si articuleaza schimbarea progresiva in interiorul continuum-ului ritmic.

Sonata pentru flaut, oboi, cello, harpsicord, 1952: timbrele sunt explorate ca intr-o minidrama.

Milton Babbitt (n.1916)

Matematician si compozitor, profesor la Princeton, aplica procese logice dodecafonismului, conducand spre adoptarea unei noi terminologii: multime in loc de serie de sunete, clasa de inaltimi (pitch class) in loc de inaltime (pitch). Acorda mare atentie combinatoricii tronsoanelor din serie. Ca si Boulez, exploreaza moduri de a serializa durate si alti parametri sonori in compozitia postbelica. Este printre putinii compozitor americani care se bazeaza pe o solida traditie vest-europeana (post-beethoveniana), avand convingerea ca marile lucrari sunt dificile, se dezvaluie doar dupa o studiere atenta, in detaliu. Nu succesul de public garanteaza calitatea acestor lucrari: o compozitie seriala profunda, interpretata la Lincoln Center, ar fi echivalenta cu o conferinta a unui profesor de filosofie la un talk show televizat, de maxima audienta.

Preia tehnica dodecafonica a lui Schnberg si aplica seriei teoria multimilor, definind conceptul de pitch class. Fiecare inaltime dintr-o serie este la randul ei o clasa de inaltimi: si reprezinta toate notele de si din registratia avuta la dispozitie. Numeroteaza scara cromatica de la 0 la 11, incepand cu prima nota, apoi ii asigneaza fiecarei clase de inaltimi numarul sau corespunzator. Deci fiecare nota a unei serii poate fi identificata prin doua numere: pozitia sa in serie, si numarul sau de clasa de inaltimi.

Exemplu:

P⁰ = si (0,0) si bemol (1, 11) re (2,3) mi bemol (3,4) sol (4,8) fa diez (5,7) sol diez (6,9) mi (7,5) fa (8,6) do (9,1) do diez (10,2) la (11,10)

Seria va fi identificata, mai simplu, prin:

P⁰ = 0 11 3 4 8 7 9 5 6 1 2 10

Sistemul de modulo 12 permite apoi operatiuni aritmetice care sa arate transformarile seriei. De exemplu, pentru a transpune pe P⁰ la P⁴, se aduna 4 la toti membrii din P⁰. Rezulta:

P⁴ = 4 3 7 8 0 11 1 9 10 5 6 2

Ca sa ajungem la inversarea lui P⁰, trebuie gasit complementarul fiecarei clasa de inaltimi, adica la 1 corespunde 11, la 3 corespunde 9, la 6 corespunde 6 etc.:

I⁰ =

Toata aceasta metoda a fost aplicata intr-o ramura a analizei muzicale americane de dupa al doilea razboi mondial. Ea se poate extinde la muzici ne-seriale (Bartk, de pilda), modale.

Lukas Foss (n.1922): german de origine, naturalizat american, debuteaza intr-un stil neoclasic, hindemithian; in 1955 incepe sa exploreze improvizatia pe baza unor planuri, harti, diagrame, traditii vechi de improvizatie din diverse culturi.

Minimalistii

Steve Reich (n.1936) adapteaza gandirea extraeuropeana la instrumentele standard ale culturii occidentale. Sugereaza astfel tobe africane, gamelanul indonezian sau incantatia ebraica prin patternuri repetitive. La Monte Young si Terry Riley (n.1935 amandoi) gasesc surse in muzica indiana. Philip Glass (n.1937) colaboreaza indeaproape cu sitaristul si compozitorul Ravi Shankar.

Muzica lor se edifica pe structuri ciclice, armonic-statice. I-a influentat Cage, M.Feldman, La Monte Young, modele culturale non-europene.

Riley: vine spre structuri repetitive dinspre jazz (interpret la saxofon si claviaturi), de unde preia suprapunerea de ostinati repetate. Aceasta tehnica apare in lucrarea monumentala In C, 1964, pentru orice numar de interpreti sau orice instrumente melodice. Sunt precizate 53 de fragmente melodice, numerotate in ordine; pulsul ritmic obsesiv al acestei piese va deveni amprenta miscarii minimaliste. Logica inaltimilor este exclusiv diatonica, dar nu tonala. Lucrarea poate fi prezentata si ca muzica ambientala, nu necesita neaparat traditionala sala de concert.

Mai recent, Riley este influentat de muzica indiana. Este unul din primii compozitori-interpreti care, dupa Gershwin, depaseste limitele intre categorii precum clasic, popular, etnic. Spre sfarsitul anilor `70, Riley si Glass rivalizau in popularitate cu artistii rock.

Reich: educat in spirit occidental, Bach, Stravinski si jazzul sunt primele influente. Experimenteaza tehnici electronice - loop, aplicandu-le in textura repetitiva (It's Gonna Rain, 1965). Lucrarile ulterioare sunt mai complexe si monumentale: Drumming, 1971 (dupa studiul ritmurilor africane), studiaza apoi intensiv orchestra de gamelan; vocea umana ca resursa timbrala, schimbarea graduala a culorii sonore mentinand constant ritmul si inaltimea.

Glass: educatie de asemenea traditionala, inclusiv compozitia dodecafonica, a studiat si cu Nadia Boulanger la Paris. Arata o preferinta speciala pentru procese aditive. Opera Einstein on the Beach, 1976, nu are libret, nici versuri, doar numere si silabe de solmizatie sunt folosite.

John Adams - generatie mai tanara de minimalisti americani (n. 1947) -, clarinetist, a studiat compozitie, dar si jazz, rock, muzica experimentala. Grand Pianola Music, 1981-82, pentru orchestra de suflatori, 2 piane, soprane fara cuvinte, creeaza un amestec de muzica de circ, marsuri Sousa, Beethoven, imnuri gospel, toate pe un vibrant ostinato repetitiv. Scrie opere inspirate din actualitatea politica - Nixon in China (1987) - intr-un mixaj de stiluri fara prejudecata, de pilda Reich cu Puccini.