Oboiul in perioada lui Mozart

Oboiul in perioada lui Mozart

1. Caracteristici stilistico-interpretative specific muzicii pentru oboi

Pentru a contura cele mai importante caracteristici, mentionam ca incursiunea analitica tine de aspecte legate de intonatie, tempo, articulatie      si ornamentatie.

"Calitatea sunetului si intonatia sunt componentele de baza in interpretarea muzicii lui Mozart. In timpul vietii lui Mozart, tendinta pentru linii melodice mai lungi este evident vizibila, iar o anume reliefare a sunetelor principale a devenit o necesitate emotionala; interpretul trebuie sa dea prioritate simtului pentru caldura armonica ce solicita o intonatie pura a intervalelor"[1].

Alegerea tempo-urilor in general in muzica si in special in cea a lui Mozart, "sunt determinante in redarea caracterului unei lucrari sau parti din lucrare"[2]. Tempo-ul adecvat ales in interpretare, ajuta la plasticizarea emotiilor si starilor sufletesti prezentate de Mozart sub forma partiturii. Daca nu tinem cont de ele, emotiile respective sunt alterate, nu putem reda tocmai ceea ce Mozart simboliza prin procesul sonor atat de caracteristic. Printr-un tempo mai rar putem pierde caracterul jucaus al muzicii mozartiene, pe cand printr-un tempo prea avantat poate sa dispara caracterul intens dramatic prezent, mai ales in partile construite in forma de sonata sau rondo-sonata in concertele lui Mozart.

Articulatia in muzica lui Mozart reflecta principiile retorice ale barocului muzical. "Secolul al XIX-lea a cultivat liniile mai alungite ale cantatului legato: printre consecintele acestei noi concentrari au fost largirea scarii nuantelor dinamice si o mai mare diferentiere a calitatii sonore. Mozart a ramas relativ limitat in vocabularul sau dinamic: crescendo-urile intinse apartin limbajului romantic. Pericolele se dubleaza pentru interpretii moderni: pe de o parte, ei trebuie sa evite contrastele dinamice excesive, care tind sa deformeze intentiile frazelor lui Mozart .

Un aspect important de luat in considerare in interpretarea muzicii mozartiene este realizarea ornamentelor. In Concertul in Do-major, K. 314 sunt utilizate sase tipuri de ornamente, dupa cum urmeaza[4]:

"Interpretul trebuie sa aiba grija sa diminueze intensitatea impulsului initial, imediat dupa apogiatura, inainte de inceperea trilului sau a turnurii. Precum vibrato-ul, dupa presiunea apogiaturii, trilul trebuie sa produca un efect de relaxare. Trilurile in general, se incep cu nota superioara celei reale iar incheierea se rezolva cu dubla apogiatura prin anticiparea notei cadentiale" .

Articulatia si ornamentatia in muzica lui Mozart in general si in lucrarile scrise pentru oboi in special, se incadreaza in traditia muzicii secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea.

Vibrato ul, daca este utilizat ca scop in sine, distruge claritatea sunetului, iar lipsa acesteia dauneaza interpretarii partiturilor lui Mozart. "Cu mijloace de expresie simple, Mozart reuseste sa exprime o bogata si variata gama de nuante sufletesti cuprinse intre nostalgia visatoare a partilor cantabile si contagioasa voiosie a partilor rapide, in special a celor finale .

In cazul in care dorim o interpretara adecvata a muzicii mozartiene, trebuie sa ne gandim doar la sintagma atat de caracteristica acestei muzici: "cantabilitate simpla". Toate mijloacele de expresie utilizate in exces, strica aceasta globala simplitate, iar cantabilitatea cere ca tehnica instrumentala sa fie conceputa avand in vedere caracteristicile vocii umane. Fiecare melodie instrumentala nu este altceva la Mozart decat metaforizarea cantarii umane.

Tot in legatura cu probleme de interpretare citam parerea lui Toscanini care in legatura cu cautarea sublinierii formale corecte a unei fraze lirice la Mozart, marturiseste urmatoarele: "La Mozart avem intotdeauna de invatat ceva, incercam sa redam ceea ce credem ca ar trebui, dar stim ca luna viitoare va fi mai bine." (Avea 79 de ani cand a impartasit aceasta idee.)

2. Specificitati ale repertoriului mozartian destinat instrumentelor de suflat

Mozart a dat o mare importanta instrumentelor de suflat, scriind concerte pentru flaut, oboi si corn, in care gasim o bogatie melodica inepuizabila, izvorata din muzica de dans, pe care o foloseste intr-un mod creator.

Cu toate ca in perioada lui Mozart, dintre instrumentele de suflat, cea mai semnificativa evolutie a cunoscut-o clarinetul, in simfoniile sale, Mozart a folosit numai de trei ori clarinetele.

Mozart a scris 6 solo-uri si patru lucrari de camera cu parti importante pentru oboi, precum si cateva minunate obligato-uri cu voce si solo in ansamblul de suflatori.

Primul solo pentru oboi a fost scris de catre Mozart la varsta de 12 ani, in 1768, in opera buffa La finta semplice, K 51/46a; iar ultimul in anul 1791 - anul mortii sale: cele doua cvintete cu Glass Harmonika, flaut, oboi, viola si cello,      KV 617 si 617/a.

Toate solo-urile importante pentru oboi (KV 314, K 316 si 370) au fost scrise de catre Mozart la mijlocul vietii, inainte de plecarea sa definitiva la Viena.