AUSTRALOPITECII - Caracteristicile generale ale austhralopitecilor

AUSTRALOPITECII

Scurt istoric

Asa cum dovedesc descoperirile antropologice de pana acum, australopitecii se localizeaza in Africa. Primele aparitii au fost in 1924 la Bechuanaland si ele le datoram lui Raymond Dart care scoatea la zi dintr-o brecie a unei pesteri, aproape de Taung, un fragment de craniu al unui copil de cativa ani (fig. 98). Un an mai tarziu el le comunica sub numele de Australopithecus africanus, specificand ca ar fi vorba de o maimuta antropoida care ar prezenta caractere umane.

Descoperirea lui R. Dart a fost privita cu multa indoiala, profesorul german Abel considerand ca este vorba de un tanar cimpanzeu. Totusi au existat suficient de multi specialisti, printre care si R. Broom, care au relevat caracterul cu adevarat uman al danturii australopitecului prezentat de R.Dart.

De altfel, R. Broom avea sa fie cel care va multiplica mult, intre 1936-1938, descoperirile de acest fel. Asa de exemplu, in iulie 1936 el gasea un prim craniu in pestera Sterkfontein, iar in anii urmatori va culege din depozitul aceleiasi pesteri dinti izolati, un fragment de maxilar drept etc. Aceasta serie de oseminte le atribuie unei a doua specie de Australopithecus (A. transvaalensis). intr-o faza ulterioara, R. Broom separa chiar aceste resturi sub un nou gen - Plesianthropus (P. transvaalensis). In fapt, genul Plesianthropus este sinonim genului Australopithecus ca forma adulta.

In iunie 1938, zacamantul de la Kromdraai, de langa pestera Sterkfontein, a oferit un craniu de un tip putin diferit, care a fost numit Paranthropus robustus.

Africa australa va reprezenta in continuare pentru R. Broom si colaboratorii sai un teren fertil care le va permite sa mareasca mult numarul resturilor osoase, mai cu seama prin sapaturile din pestera Sterkfontein. O forma uriasa din acelasi gen, descoperita in pestera Swartkrans, a capatat numele de Paranthropus crassidens, alaturi de un alt exemplar de talie mai mica si mai umanoida numita Telanthropus capensis.

La randul sau, pestera Makapansgat, din nordul Transvaalului, cercetata de R. Dart, dezvelea un nou tip, descris ca Australopithecuspwmetheus.

Fig. 97 - Raporturile filetice dintre maimutele antropomorfe fosile si cele actuale (dupa J. Chaline, 1984)

Numarul antropologilor interesati in descoperirea unor marturii privind inceputul umanitatii este intr-o continua crestere, mai cu seama datorita expansiunii scolii americane si engleze. Rezultatele, in consecinta, nu vor intarzia, astfel ca in anul 1959 se inregistreaza descoperirea in defileul Olduvai a speciei Zinianthropus boisei (in traducere 'om est

african'), in realitate o forma cu o masivitate sporita fata de AustraJopithecus robustus. De fapt 'Zinj' ramanea deci o versiune est africana a acestuia.

Fig. 98 - Siturile cu australopiteci din Africa

Un alt membru al familiei Leakey, anume Jonathan, unul din fii celebrilor L. S. B. si Mary Leakey, reusea sa descopere tot la Olduvai prima forma de hominid ce il va determina pe L. S. B. Leakey sa-1 denumeasca Homo habilis (' om indemanatic') si sa-1 considere cel mai timpuriu membru al unui gen ce ramanea sa fie identificat.

Sistematica australopitecilor

Subfamilia AustraJopithecus reprezinta o forma de tranzitie spre om, dar trebuie sa amintim ca in timp ce o parte din specialisti situeaza australopitecii in Anthropomorphidae (Ponginae). mentionand caracterul lor de forma de tranzitie, altii ii considera direct in familia Hominidae, ca subfamilie numita Australopithecinae.

De altfel, trebuie sa spunem ca exista specialisti care includ si grupa Ramapithecinae in familia Hominidae. Aceasta inseamna ca, dupa anumiti autori, familia Hominoidae cuprinde trei subfamilii: Ramapithecinae, Australopithecinae si Homininae.

Asupra australopithecilor s-au propus mai multe sisteme de clasificare (fig. 99). Asa de exemplu, J. T. Robinson, care a continuat cercetarile marelui antropolog R. Broom, a propus in 1951 pentru australopitecii descoperiti in Africa de sud impartirea lor in doua

genuri: Australophitecus (in care intra si genul Plesianthropus) si Paranthropus. (fig. 100, 101)) Mai tarziu, majoritatea antropologilor care au facut descoperiri importante in Africa au ajuns la concluzia ca toate formele de australopiteci, descrise sub diferite denumiri, sa fie incadrate intr-un singur gen - Australopithecus, cu trei subgenuri: Australopithecus, Paranthropus, Zinjanthropus.

Fig. 100 - Craniu de Paranlhropus

(reconstituire R.Broom, Gregory si Hellman, 1946)

Fig. 101 - Reconstituirea capului de Paranthropus (dupa J. Augusta si Z. Burian, 1956)

in acest gen unic ar intra speciile Australopithecus africanus (cu formele A. africanus, A. prometheus, Plesianthropus transvalensis); Austhralopitecus robustus (cu Paranthropus crasiidens, P. robustus) (fig. 102) si Australopithecus boisei (Zinjanthropus boisei). in ultima vreme inaintea lui A. africanus este plasat A. afarensis (fig. 103/1).

Fig. 102 - Comparatie intre caraniul de Australopithecus si cel de Paranthropus (dupa R. Broom si J.T. Robinson, 1952)

Fig. 103 - 1- Australopithecus afarensi's (Hadai AL-200.1); 2. Australopithecus africanus tanar (Taung); 3. Australopithecus africanus adult (Sterkfontein 5), vedere din fata; 4. idem, vedere laterala externa; 5. idem, vedere superioara; 6. Australopithecus robustus (Turkana de est 732), forma gracila, vedere din fata; 7. Australopithecus robustus (Turkana de est 406) forma adulta, vedere din fata; 8. idem, vedere laterala externa; 9. idem, vedere superiorara (dupa F.C. Howell, 1978; R. Leakey, 1978; J. Chaline. 1985)

Caracteristicile generale ale austhralopitecilor

Austhralopitecii de tip gracil masurau 120-140 cm inaltime si cantareau in jur de 25 kg, iar cei de tip masiv (Paranthropus si Zinjanthropus) atingeau 160-165 cm si aveau circa 40-50 kg greutate.

Membrele inferioare erau mai scurte in raport cu trunchiul si cu membrele superioare. Mersul biped si statiunea erecta erau castigate cu certitudine de austhralopiteci. Dovezile in acest sens, alaturi de alte caracteristici ale austhralopitecilor, erau urmatoarele; . conformatia centurii pelviene, cu forma larga si scurta a ilionului si aspect sinuos al crestei iliace;

structura oaselor lungi ale membrului inferior (fig. 104);

orificiul occipital care permitea echilibrarea capului pe coloana vertebrala, care era aproape verticala;

masivul facial proiectat in fata, formand o linie usor concava a profilului, carena nazala
fiind abia schitata (fig. 105);

mandibula masiva era o dovada a miscarilor de masticatie asemanatoare omului (fig.

dentitia se caracteriza prin incisivi si canini mici, dinti jugali voluminosi, ca si molarii

(fig. 107;

media capacitatii cutii craniene era de 508 cm³ cu o amplitudine intre 435 si 600 cm³.

Fig. 104-Comparatie intre extremitatea superioara a femurului la Australopithecus (A) si la omul modern (B) (dupa R. Broom si J.T. Robinson, 1952)

Fig. 105-Craniille suprapuse de Australopithecus afncanus (linie continua) si cimpanzeu (punctat) (dupa G. Heberer, 1958)

Mediul si modul de viata al austhralopitecilor

Austhralopitecii din Africa Orientala si Africa Australa traiau intr-un mediu uscat si semidesertic, dupa cum au dovedit nemeroasele animale de savana care au fost identificate in stratele respective (gazele, antilope, girafe, lei, babuibi, etc). Nu s-ar putea spune ca era mare deosebire intre climatul de atunci si cel actual.

Austhralopitecii traiau in trupe probabil putin numeroase, deplasarile lor facandu-se pentru procurarea hranei si spre sursele de apa. Morfologia lor dentara sta marturie pentru regimul de alimentare ierbivor si graminivor. Probabil ca formele gracile preferau un regim mai variat de tip omnivor, iar carnea si-o procurau din vanarea micilor rozatoare si reptilelor, precum si de la cadavrele de mamifere abandonate de carnivore.

Fig. 106 - Bolta palatina si arcada dentara la gorila (A), australopithec (B) si la omul actual (C) (dupa O. Necrasov, 1971).

Fig 107-Mandibula de orangutan (A) si australopitec (B)

R. Dart este de parere ca austhralopitecii precticau vanatoarea in colectiv. Arma lor era transformarea in maciuca a femurelor de ierbivore mari. O dovada in favoarea acestei ipoteze o reprezinta cele 48 de cranii de pavian de la Taung, Sterkfontein si Makapansgat cu fracturi ce par a fi facute cu partea distala a unor femure mari.

Se pare ca viata in banda, ca si folosirea unor obiecte naturale pentru atac si aparare le-a conferit atuul supravietuirii intr-un mediu mai putin prielnic decat cel de padure, fara putinta de retragere in copaci in fata unor adversari de temut cum erau, de exemplu, marile feline cu care erau contemporani.

Nu incape indoiala ca austhralopitecii marcheaza o etapa importanta in istoria Hominidelor. Acest proces evolutiv a durat aproape 5 milioane de ani, de la formele cele mai vechi pana la ultimii austhralopiteci robusti care au ajuns pana la 1 milion de ani.

Problemele filogenetice in cadrul austhralopitecilor sunt departe de a fi rezolvate. Forma Australopithecus robustus s-a individualizat in urma cu doua milioane de ani si era foarte specializata. Ea a fost insa contemporana cu primii oameni, intrucat, asa cum am spus, specia Australopithecus robustus a ajuns sa atinga varsta de un milion de ani.

Fig. 108 - Linia umana: repartitia stratigrafica si geografica. 1 .Migratia; 2.Evolutia graduala; 3.Diferentierea geografica de subspecii; 4.Speciatia secventiala polifazica (dupa J. Chaline, 1984)

Australopithecus africanus, care a fost o forma mai putin specializata, a avut probabil un potential evolutiv mai important, ceea ce i-a determinat pe specialisti sa caute in sanul lor ancestralii omului (fig. 108).

Fig. 109 - Harta principalelor zacaminte cu Australopithecus si Homo habilis

Repartitie si situri

Linia Australopithecilor cuprinde pana in prezent, asa cum spuneam, trei specii principale, definite morfologic, ce par a reprezenta tot atatea stadii evolutive: Australopithecus afarensis, A. africanus si A. robustus (aici incluzand si Zinjanthropus boisei). Totusi, cercetarile din ultima vreme au relevat ca intre 6,5 si 3,7 milioane de ani sunt o serie de resturi osteologice care se ataseaza genului Australopithecus, fara putinta atribuirii lor unei specii bine diferentiata. Asa de exemplu, in stratul de la Lukeino din Kenia a fost descoperit in 1973 un germen de molar inferior, considerat cel mai vechi rest de hominid, datat la 6 milioane de ani. In sud-vestul lacului Turkana, la Lothagam (Kenia), B. Patterson a descoperit in anul 1970 un fragment de mandibula impreuna cu primul molar si radacinile altor doi molari ce au fost atribuite genului Australopithecus. Contextul geologic al stratului de la Lothagam plaseza acest strat in jurul varstei de 5 milioane ani. Sedimentul de la Chemeron se gaseste in Bazinul Baringo din nordul vaii Riftului kenian.

Aici s-a descoperit un os temporal drept care a fost atribuit genului Australopithecus. Varsta sa a fost estimata la 4 milioane de ani.

Australopitheci nediferentiati pe specii s-au gasit si la Kanapoi (fig. 109), in extremitatea sudica a lacului Turkana din nord-vestul Keniei, unde in depozitele vulcanice de la marginea lacului, datate la 4 milioane ani, B. Patterson a descoperit in anul 1965 o extremitate distala a unui humerus de Australopithecus. Membrul anterior al individului de la Kanapoi se pare ca nu era utilizat de o maniera pentru a suporta greutatea corpului ca la maimute. Mana, ca si la om, era eliberata de toae functiile locomotiei.

In sfarsit, in situl de la Garasi, cantonat in nord-vestul lacului Eyasi din Tanzania s-au dezvelit doua fragmente de maxilare cu trei dinti, doi premolari si al treilea molar. Aceasta ar fi cea mai veche marturie a unui hominid din Africa de est, datata la 3,5 milioane ani.

Australopithecus afarensis

Australopithecus afarensis este considerat de catre P. V. Tobias, D. Johanson si T. White ca ar sta la baza unui trunchi comun din care au derivat Australopithecus africanus, A. boisei, A. robustus, si chiar a genului Homo, cu Homo habilis, H. erectus si H. sapiens. Celebritatea lui Australopithecus afarensis rezida si din faptul ca este raspandit pe o arie larga, care include Etiopia, Kenia si Tanzania, intr-o lunga perioada dintre 3,7-2,7 milioane ani. Trasaturile sale morfologice constau intr-o talie cuprinsa intre 1,30-1,10 m si o capacitate cerebrala inca redusa de 300-400 cm³. Fata era larga si masiva, proiectata inspre inainte, membrele robuste. Chiar daca bipedia este afirmata la aceasta specie, bratele ramaneau inca destul de lungi ca o reminescenta a brahiatiei ancestrale. Ei traiau in mici grupuri din savana africana, fara a fi cunoscut structuri de locuire si a sti sa-si faureasca utilaje.

Y. Coppens califica pe Australopithecus afarensis ca un pre-Australopithec, considerand ca el nu s-ar plasa pe o linie comuna cu celelalte genuri - Australopithecus si Homo, ci pe o linie paralela.

De fapt, maxilarul superior al lui Australopithecus afarensis nu difera de al unui cimpanzeu actual decat prin doi incisivi mai redusi, structura maxilarului fiind identica.

Unul dintre cele mai importante puncte fosilifere pentru Australopithecus afarensis este cel de la Hadar din depresiunea Afar (Etiopia), datat intre 3,3 si 2,5 milioane ani. in anul 1975, Don Johanson a gasit aici 13 indivizi, dintre care cinci erau copii de circa cinci ani. Un an mai tarziu avea sa se faca la Hadar o importanta descoperire, cunoscuta sub numele de 'Lucy', in fond un schelet de hominid, care dupa forma bazinului si a danturii se dovedea a fi provenit de la o femeie de 20 ani. Ea a devenit celebra si a capatat acest nume de la slagarul 'Lucy in the Sky with Diamonds' cantat de formatia Beatles si ascultat cu multa placere, la timpul respectiv, de echipa care a lucrat la intregirea scheletului.

Resturile craniene ale binecunoscutei 'Lucy' sunt foarte fragmentare, mandibula bine conservata ca si scheletul post-cranian, numeroase fragmente de coaste, sapte vertebre, humerusul, radiusul, si cubitusul membrului superior, bazinul, oasele membrului inferior etc. Privind anatomia globala a acestui schelet, se poate afirma ca este vorba de o dinamica articulara comparabila cu cea a omului actual.

Nu mai putin cunoscut pentru Australopithecus afarensis, este depozitul de la Laetoli din apropierea vulcanului Sadiman din Tanzania, la circa 40 km de Olduvai. Fosilele umane au fost recuperate din tufurile vulcanice datate intre 3,7-3,6 milioane ani, prin sapaturile efectuate de Mary Leakey. Prezenta hominidelor a fost, de asemenea, demonstrata de amprentele de pasi imprimate in cenusele vulcanice cristalizate prin actiunea apei de ploaie si a razelor de soare, proces ce se petrece rapid, in cateva ore. Au fost recunoscute cinci amprente de hominide de-a lungul unei piste de 1,50 m lungime.

Forma lor era destul de scurta si larga (15/10,5 cm), iar pasul avea 31 cm lungime. Mersul era taraganat, picioarele nu erau paralele si se incrucisau usor in timpul mersului. Degetul mare de la picioare nu era opozabil, iar presiunea plantara exercitata pe sol era asemanatoare cu cea a omului modern. Urmele de pasi de la Laetoli sunt cele mai vechi dovezi asupra locomotiei bipede cunoscute pana in prezent.

Dupa cum se stie, marile maimute au dezvoltat un original mod de miscare -brahiatia. Membrele lor anterioare sunt foarte lungi, iar picioarele sunt inzestrate cu capacitatea de prindere, ceea ce face posibila deplasarea lor in arbori. Cei mai bine adaptati la viata arboricola sunt gibonii. Pe suprafata solului pongidele se deplaseaza sprijinindu-se pe cele patru membre. Contactul picioarelor cu substratul se face pe marginea exterioara, in timp ce mainile se sprijina pe fata lor dorsala la nivelul articulatiilor metacarpofalangiene. Gibonii se deplaseaza pe pamant doar cu ajutorul membrelor posterioare, in timp ce membrele anterioare, foarte lungi, sunt utilizate ca 'balansoar'. La aceste maimute, care ajung ocazional pe pamant, statiunea bipeda este intamplatoare si nu elibereaza total functiile membrelor anterioare.

Lipsit la un moment dat de mediul arboricol, Australopithecus afarensis a fost nevoit sa se adapteze la spatiile deschise de savana. Statiunea bipeda a permis eliberarea membrelor anterioare, care au devenit disponibile pentru a prelua functii asociate de acum cu sistemul cerebral intr-o complexitate sporita.

Statiunea verticala a antrenat la hominide o serie de modificari anatomice extrem de profunde. Mentinerea echilibrului la un biped implica ca verticala sa treaca prin centrul de gravitate, care cade in poligonul de sustinere format de conturul picioarelor unite prin calcaie (fig. 110). Modificari esentiale s-au produs insa la nivelul craniului (fig.105), centurei pelviene, coloanei vertebrale, membrelor inferioare si superioare.

Fig. 110 - Comparatie a statiunii drepte (A,B) si ^a pozitiei orificiului occipital (C) la gorila si om

Pozitia verticala a corpului a atras dupa sine mentinerea capului in varful coloanei vertebrale si odata cu aceasta instalarea creierului in prelungirea ei. Contactul dintre coloana vertebrala si creier se face printr-o 'tija' nervoasa, maduva spinarii, care intra in contact cu creierul printr-un orificiu occipital de la baza cutiei craniene. La om, orificiul occipital este situat intr-un plan orizontal, pe cand la antropoide, al caror cap este aplecat inainte, orificiul occipital este inclinat intr-un plan mai mult sau mai putin oblic. inseamna ca pozitia orificiului occipital reprezinta pentru antropologi un indiciu important asupra modului de locomotie. La fel de important pentru reconstituirea statiunii bipede este

bazinul. Castigarea statiunii erecte a antrenat modificarea formei bazinului care s-a micsorat in timp ce ilionul s-a largit formand o placa larga a carei creasta iliaca se prelungeste spre spate, ajutand la insertia muschilor feselor care au un rol insemnat in bipedie.

La randul ei, centura pelviana suporta greutatea toracelui. Rolul este usurat la om de forma curbata a coloanei vertebrale, cu rol de amortizare alaturi de discurile intervertebrale care se comporta ca adevarate 'perne de aer'.

Membrele inferioare s-au lungit la om si au capatat o musculatura dezvoltata, iar cele superioare, daca la antropomorfe ating aproape solul, la om ajung aproximativ deasupra genunchilor.

Adaptarea la bipedie se observa poate cel mai bine analizand modificarile care le-a suferii talpa piciorului. Pasul uman implica trei faze importante in timpul mersului:

faza taligrada in care piciorul intra in contact cu solul prin intermediul calcaiului;

faza plantigrada sau faza de sprijin si de pregatire a impingerii;

faza digitigrada sau de impingere (fig. 111).

Toate aceste miscari sunt posibile la om datorita ligamentelor si boitei din talpa piciorului, in timp ce la pongide sunt impiedicate de piciorul muscular si plat.

Bipedia a avut ca urmare directa eliberarea mainilor de functia locomotorie. In comparatie cu a antropoidelor, mana omului este scurta si larga si poseda un deget apozabil care este determinant in functia de apucare.

Avand in vedere ca statiunea verticala era castigata in mod cert de Hominide in urma cu 3,7 milioane ani, asa cum au demonstrat amprentele de pasi de la Laetoli, se banuieste ca individualizarea acestei serii evolutive de obtinerere progresiva a bipediei a inceput in urma cu mai bine de 10 milioane de ani.

Austhralopithecus africanus

Australopithecus afhcanus a trait intre 3 si 1,8 milioane de ani, deosebindu-se de Australopithecus robustus si boisei prin faptul ca este o forma gracila. Capacitatea sa craniana depasea uneori 400-500 cm³, fruntea era pronuntata, fata redusa, maxilarul proiectat inca in fata, dentitia era puternica cu canini si incisivi mari (fig. 112). Maxilarele puternice ii permiteau sa zdrobeasca vegetale si chiar de a cioparti micile victime animale. La nivelul creierului s-a constat o crestere a irigarii zonelor parietale si temporale.

In anul 1925 Raymond Dart descoperea un craniu in regiunea Taung la Bechuanaland. Nu incapea nici o indoiala ca acest craniu apartinea primatelor si reprezenta prima descoperire de acest fel din sudul Saharei. Descoperitorul considera aceasta descoperire ca ar putea reprezenta 'veriga lipsa' dintre Primate si om, motiv pentru care 1-a denumit Australopithecus africanus (maimuta din Africa australa). Totusi, lumea stiintifica a privit la inceput cu multa rezerva aceasta descoperire, considerand ca acest 'Australopithec' este mai apropiat de cimpanzeu si gorila.

Studiile antropologice atente aveau sa demonstreze pentru copilul de la Taung o morfologie dentara tipica de Hominidae. Caninul de lapte era mic si nu depasea planul de ocluzie. Molarii de lapte inferiori erau homomorfi, foarte diferiti de cei ai Pongidelor, la care primul molar de lapte este caniniform. Capacitatea craniana era de circa 500 cm³, ceea ce ar corespunde la o capacitate de 600 cm¹ la un adult. Vascularizarea cerebrala era de acelasi tip cu cea de om, iar pozitia orificiului occipital confirma ca acest individ era biped, inaltimea sa era de 1,30-1,40 m.

Ulterior descoperirile atribuite lui Australopithecus africanus s-au multiplicat, intregind tabloul si imaginea asupra acestei specii.

Pestera de la Sterkfontein este situata in apropierea orasului Johanesburg din Africa de Sud si a fost sapata in calcare dolomitice grosiere. Depozitul sedimentar este foarte

eterogen, cu o stratigrafie neregulata si din aceasta cauza dificil de datat diferite structuri. Totusi, depozitul pesterii este considerat ca ar avea o varsta cuprinsa intre 2,5-2 milioane de ani, deci de la sfarsitul pliocenului.

Fig. 111-Cele trei faze ale dinamicii mersului

Austraiopithecus robustus Ausiralopithecus africanus
Creasta sagitata (la masculi) Fara creasta

Fig. 112 - Cateva trasaturi caracteristice ale unor specii inrudite de australopitecine (dupaR. Leakey, 1995)

In pestera de la Sterkfontein, printre numeroase si diverse oseminte de diferite specii, s-a descoperit un craniu aproape complet, care a fost numit Plesianthropus transvalensis (s-au mai scurt 'Miss Pless'). Craniul se caracterizeaza printr-o portiune cerebrala redusa si contrasteaza cu o fata foarte dezvoltata. Progmatismul este mai putin important decat la marile maimute, iar cutia craniana este rotunjita, cu o frunte in general bine exprimata dar tesita. Capacitatea craniana este de circa 500 cm³. Dupa pozitia avansata a orificiului occipital, beneficia de statiunea bipeda.

In pestera Sterkfontein s-a descoperit si o creasta iliaca care, prin forma si lungimea ei, dovedeste o importanta arie de insertie a muschilor feselor care asigurau speciei Plesianthropus transvalensis un bun echilibru al trunchiului pe membrele posterioare si sunt, la randul lor, o importnata marturie a statiunii verticale.

Pestera de la Makapansgat este situata in Transvaalul central din Africa de Sud. In partea bazala a depozitului pesterii au fost gasite resturi de Hominidae, care dupa natura depozitului s-ar data ca si cele de la Sterkfontein. Un craniu descoperit aici are capacitatea craniana de 435 cm³.

In Africa de est s-au descoprit resturi de Australopithecus africanus la est de Turkana (Kenia) si in valea Omo (Etiopia).

Australopithecus robustus

Australopithecus robustus este de talie mai mare decat formele descrise pana acum, ajungand la 1,50 m si la o capacitatea craniana sensibil crescuta de 500-550 cm³. Uzura voluminosilor molari este o dovada ca se hranea cu ierburi, seminte si radacini.

Dintre cele mai importante situri le vom aminti pe urmatoarele:

> Kromdraai. in 1938, R. Broom descoperea la est de Stekfontein, in zacamantul de
pestera de la Kromdraai, in Africa de Sud, aproape de Johanesburg, o forma de
Australopithecus, pe care a denumit-o Paranthropus robustus. Pe baza faunei de mamifere,
stratul respectiv a fost estimat la 1,8 milioane ani.

Osemintele de la Kromdraai includ jumatatea stanga a unui craniu, jumatatea unui corp mandibular drept, trei molari si patru premolari, ca si mai multe fragmente postcraniene si de la picioare.

Paranthropus robustus avea un craniu robust, fata larga si orificiul occipital plasat sub craniu.

> Swartkrans. Pestera de la Swartkrans se gaseste in vecinatatea celor de la
Kromdraai si Sterkfontein. Brecia din stratul inferior, datata la 1,8 milioane ani, a livrat
resturi de Paranthropus, iar cea din stratul superior al depozitului, datata la 0,5 milioane ani,
a oferit resturi de Homo erectus.

Craniul din stratul inferior de la Swartkrans apartinea unui individ de sex masculin si avea o capacitate craniana de 500 cm³. Fata era masiva, plata si inalta si era mai putin proiectata in fata decat la Austhralopitecus africanus.

> Olduvai Spre deosebire de siturile de la Kromdraai si Swartkrans, situate in
Africa de Sud, zacamantul de la Olduvai se afla in Africa de est.

Celebrul defileu de la Olduvai, sapat in depozitele unui vechi lac cuaternar, inaltate apoi cu circa 100 de metri, este situat la nord-est de lacul Eyasi din Tanzania, la poalele muntelui Kilimandjaro.

Sapaturile de la Olduvai au debutat in 1926 sub conducerea celebrului antropolog L.S.B. Leakey si a sotiei sale Mary. S-au deosebit cinci niveluri stratigfrafice, care au fost impartite in doua secvente. Stratele respective sunt formate din depozite lacustre si fluviatile, intre care se intercaleaza scurgeri de lava si tufuri vulcanice, deci cu largi posibilitati de datare prin metode radiometrice specifice. Fauna fosila de crocodili,

hipopotami etc. dovedeste un climat relativ umed in timpul formarii depozitelor din defileul de la Olduvai. Varsta acestor depozite se situeaza in jurul anului 1,8 milioane.

Pe langa multe oase fragmentare, la 17 iulie 1959 Mary Leakey a descoperit un craniu aflat intr-o exceptionala stare de conservare, cu o morfologie robusta, fata dezvoltata in mod deosebit si cutia craniana destul de redusa, de numai 500 cm³. Pozitia avansata a orificiului occipital este o marturie sigura a locomotiei bipede. Acest tanar exemplar, care apartinea unui mascul a fost denumit Zinjanthropus boisei (fig. 113).

Fig.113 - Zinjanthropus, desen de M. Wilson (dupa O. Necrasov,1971)

> Turkana de est. Fostul lac Rodolph, azi numit Turkana, este situat in Kenia, aproape de granita cu Etiopia. Depozitul fosilifer este cantonat in nord-estul lacului si suprapune o serie de roci vulcanice, fiind format din depozite fluviatile, lacustre si deltaice interstratificate cu tufuri vulcanice care au permis datarea sedimentelor intre 1,5 si 1,8 milioane ani.

Siturile Ileret si Koobi Fora sunt printre cele mai cunoscute din regiunea lacului Turkana, ele cuprinzand o suprafata de circa 2.000 km². In special zacamantul de la Koobi Fora, in urma sapaturilor desfasurate dupa 1968 de catre R. Leakey si G. Isaac, a furnizat un exceptional ansamblu de hominide fosile, printre care extrem de importante sunt cele atribuite lui Austhralopitecus robustus, care au reprezentat, de altfel, primele exemplare descoperite din aceasta specie. Cele mai interesante sunt doua cranii, unul de mascul (E.R. -406) si altul de femela (E.R. - 732) caracterizate de o capacitate craniana de 500 cm³, un progmatism facial foarte accentuat, mandibula voluminoasa si corpul osos al acesteia extrem de gros. Molarii si premolarii erau foarte dezvoltati, in contrast izbitor cu dimensiunea redusa a caninilor si incisivilor. Membrele inferioare erau neasteptat de robuste si intruneau toate caracteristicile statiunii bipede permanente.

>   Cesowanja. Zacamantul de la Cesovanja se gaseste in partea nordica a vaii Rift, la
est de lacul Baringo din Kenia. Depozitele sunt in cea mai mare parte de origine lacustra.
Aici a fost descoperita partea dreapta a fetei si frontului unui hominid datat la 1,4 milioane
ani. Trasaturile generale, fata masiva si larga, morfologia dintilor etc. apropie aceasta fosila,
de Austhralopitecusrobustus.

>   Valea Om o este situata in partea nordica a lacului Turkana, pe teritoriul Etiopiei.
Depozitul din valea Omo are peste 1000 m grosime. In punctul Shungura s-au identificat
resturi de craniu, cateva mandibule, un cubitus si numerosi dinti izolati care au fost atribuite
lui Austhralopitecus robustus. Datarile efectuate plaseaza aceste descoperiri intre 2,2 si 1,8
milioane ani.