Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Ana blandiana - coridoare de oglinzi

Carti



+ Font mai mare | - Font mai mic




ANA BLANDIANA - CORIDOARE DE OGLINZI

A FI SAU A PRIVI

Nu tin minte când si cum s-a nascut pentru prima oara în mine ideea ca orice mi se întâmpla se întâmpla spre binele meu, ca, indiferent cât de dramatica, orice întâmplare e o experienta si orice experienta un câstig, dar eram înca destul de mica, din moment ce nu-mi doream decât sa ajung mare, când - îmi amintesc - ma consolam de orice necaz cu gândul ca am mai învatat ceva si astfel o sa cresc fara îndoiala mai repede.
În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinta si daca timpul, trecând, a reusit totusi sa schimbe ceva, nu esenta ideii mele a reusit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmpla un necaz ma consolez cu gândul ca am mai învatat ceva si astfel o sa îmbatrânesc fara îndoiala mai încet.
Am observat ca despre lucrurile prea serioase nu îndraznesc sa vorbesc decât putin în gluma. Asemenea unei masti, tonul jucaus reuseste nu sa ascunda, ci sa stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefica a experientei si-n forta curativa a suferintei s-a transformat cu timpul dintr-o conceptie de viata, într-un destin, si chiar într-un destin literar - din moment ce orice mi se întâmpla reprezinta un spor de cunoastere si, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoasterii au, cu putin noroc, sansa de a fi aprinse de ochiul zeului si transformate în pagini, eu însami nu sunt decât un prilej dat vietii sa se întâmple, un martor benevol si plin de atentie al propriilor mele tragedii. Vesnic plecat de acasa, mereu în documentare în propria sa viata, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevarat înfrânt sau învingator si chiar pentru a putea fi. A fi si a privi devin doua verbe opuse si violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.
În aceasta perspectiva, a astepta nu înseamna a pierde timpul, ci a te împartasi dintr-o psihologie colectiva infinit sugestiva; a fi înselat nu e numai o umilinta, ci si o revelatie; a fi lovit nu e numai o durere, ci si o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piata, a întâlni un prieten, a fi nedreptatit, a fi laudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplari, situatii magice de dezvaluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iata o fascinanta terapeutica, iata o solutie.



SCUTUL FRAGIL

La o prima vedere, relatia dintre lume si scris este o simpla prisma cu trei fete: exista scriitori care au contemplat lumea asa cum era ea, altii care s-au iluzionat ca o vad asa cum ar fi dorit-o si altii care au încercat sa o schimbe. Dar totul se complica daca ne amintim ca mai exista poetii, cei care, dupa ce au vazut-o, au vrut sa puna o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsita de riscuri, pentru ca nu întotdeauna lumea propusa de poeti era mai usor de suportat decât cea adevarata, reala. Prin poeti înteleg, desigur, nu pe autorii de versuri, ci pe autorii de viziuni, pe cei în care razele realitatii patrund refractate straniu de substanta sufleteasca strabatuta, substanta ce nu se lasa patrunsa decât pentru a putea rasturna si adânci întelesurile.
Dar, oricarei categorii i-ar apartine, între scriitor si lumea careia el îi este ecou se asaza - ca un scut capabil nu numai sa-l apere, ci si sa-l ajute sa învinga - opera sa. Secole de-a rândul, poetul a fost asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel care, pentru a înfrânge Meduza, si-a slefuit scutul si l-a facut oglinda în care, vazându-si chipul, Gorgona sa fie ucisa de revelatia propriei ei urâtenii. Secole întregi, ambitia realista a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea, încât aceasta sa poata fi învinsa ori macar îmblânzita de spectrul propriei ei imagini. Victoria artei se datora astfel nu numai efortului estetic de 'a oglindi', ci si filosoficei ambitii de a schimba raportul de forte între ceea ce este si ceea ce se întelege.
Scepticismul modernilor a pierdut, însa, aceasta iluzie, ca si speranta ca realitatea mai pastreaza ingenuitatea necesara pentru ca - vazându-se asa cum e - sa fie cuprinsa de oroare. Acum, când singuratatea, neîncrederea si razboaiele au dovedit ca stiu sa sluteasca si sa ucida mai bine decât bietul cap al Gorgonei, poetul s-a vazut si el nevoit sa-si schimbe armele. Sfidarii si nepasarii, el le-a raspuns prin cosmare de fabricatie proprie, artizanala. Renuntând sa mai reproduca neaparat lumea, el a ales calea de a-i arata nu propria ei fata, ci cutremuratoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie a Meduzei reflectata în scut, deci, ci însusi capul Gorgonei, taiat si transformat într-o forta capabila sa apere si sa învinga. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor, în umbra lasata a carora universului real i se da sansa naiva, si mereu încrezatoare, de a renaste.

BIBLIOTECI

Când ma gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis, si la cele doua sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam; când ma gândesc la acel jumatate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina, disparute atunci când orasul lui Hanibal a fost sters de pe fata pamântului; când ma gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria; când ma gândesc la acel an 213 î.e.n. când suveranul din Trin a ars toate cartile, pentru ca din carti îsi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau, încât înaltatoarele învataturi ale lui Lao Tî si echilibratele învataturi ale lui Confucius, si toata incredibila stiinta a mileniilor anterioare abia daca au mai putut fi adunate din legenda si din amintirile batrânilor; când ma gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea; când ma gândesc la pergamentele rase de calugarii care aveau nevoie de spatii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fusesera suferinte si iubiri; când ma gândesc la gândurile asternute si neasternute spulberate de autodafé-uri si la rugurile, mai tinere înca, trimitându-si fumul si spaima pâna la noi - încapatânarea mea de a scrie si perseverenta mea în fata paginii albe, staruinta de a-mi transforma clipele în litere si zilele în fraze si îndaratnicia de a pune în locul anilor scursi si-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înnegrita, dar atât de usor inflamabila, mi se par înduiosatoare si mai absurde înca decât încercarea de a opri anotimpurile sa se urmeze sau râurile sa curga. Si totusi - acel totusi rasarit mereu în pofida celei mai formale logici si continuând sa existe împotriva tuturor argumentelor în stare sa demonstreze stralucitor ca existenta sa nu are nici un rost - si totusi scriu, cu toate ca hârtia se aprinde si cerneala se sterge, asa cum femeile nasc, cu toate ca stiu ca fiii lor vor muri cândva. Sau poate tocmai de aceea? Caci dincolo de distrugerea bibliotecilor din Memphis si din Pergam, din Cartagina si din Alexandria, din Trin si din Constantinopole, a mai ramas totusi ceva de pe urma atâtor si atâtor împaratii, mai stim totusi ceva despre ele, pentru ca printre incendii si razboaie, printre maceluri si cutremure, cei ce scriau au continuat totusi, fara încetare - si împotriva tuturor argumentelor - sa scrie

DE GENUL FEMININ

Daca - asa cum indivizii se împart în barbati si femei (ceea ce nu împiedica desigur aparitia unor barbati efeminizati si a unor femei barbate) - popoarele s-ar împarti si ele pe genuri, m-am gândit întotdeauna cu mândrie ca poporul român ar fi considerat un popor feminin. Prin feminitate înteleg capacitatea de a alege ceea ce e esential, de ceea ce nu e - a naste si a creste copii, a te îngriji de mâncare, a vindeca ranile, într-un cuvânt a te zbate pentru a supravietui; a ierta, în loc de a lovi, a te supune un timp pentru a învinge în timp, a înflori altite, blide, cântece. Am strabatut istoria cu aceste esentiale caracteristici ale feminitatii, fiindu-ne strain spiritul masculin al altor popoare: dorinta de a cuceri, setea de putere, lupta, razboiul, jaful, distrugerea, riscul, suprematia, în numele cavalerismului, al credintei, al curajului, al progresului, al actiunii. Dar ce este curajul de a muri, fata de curajul de a naste? Ce este curajul de a ucide, fata de curajul de a rabda pentru a nu fi ucis? Ce este progresul neîncetat fata de neclintita permanenta si cucerirea altor pamânturi, fata de pastrarea eroica, prin milenii, a propriului pamânt?
Miorita - cu solutia ei (indiferent cum interpretabila) a acceptarii destinului si a transfigurarii disparitiei în început de ciclu nou, capabil sa rascumpere prin frumusete -, si Mesterul Manole - cu jertfa lui nu pe câmpul de bataie, ci la temelia unei zidiri, cu zborul sau terminat în moarte si în izvor - sunt numai doua - dar cât de stralucitoare! - din argumentele artistice care demonstreaza, prin secole capacitatea noastra de a desparti istoria de vesnicie si esenta de circumstanta. De altfel, chiar luptatorii basmelor noastre, fetii nostri frumosi - ajutati de albine si de furnici pe care le cuceresc nu prin puterea sabiei, ci prin bunatatea inimii, dupa cum zmeii si vrajitoarele, balaurii si împaratii sunt învinsi de cele mai multe ori prin puterea inteligentei si prin solidarizarea cu cei napastuiti de acestia - nu pornesc la lupta, asemenea cavalerilor medievali, din dorinta de a se remarca si de a-si demonstra barbatia, ci împinsi de umilinte si nedreptati, obligati întotdeauna de suferinta altora. Si la urma urmei, chiar faptul ca totul se termina întotdeauna cu bine printr-o nunta, nu este, oare, o dovada nu numai a optimismului caracteristic acelei jumatati a neamului omenesc care stie ca orice moarte poate fi înlocuita printr-o nastere, ci si a visului atât de naiv si de altruist în feminitatea sa, ca nu exista pe pamânt victorie mai completa decât o nunta?

SENINATATEA PLANTELOR

Ma întreb uneori daca plantelor le e frica unele de altele. Si nu stiu niciodata ce sa raspund. Îi este frica ierbii de umbra stejarului? Si stejarului de viclenia parazita a vâscului? Îi este frica vinetei de troscot, ardeiului de brusturi, mazarei de urzici? Zmeurei îi e frica de mur? Ciresul se teme de nuc? Dar piersicul de cires? Aroganta pirului înspaimânta via? Capsunilor li-e frica de veninul matragunei? Dar trandafirului de volbura, dar crinului de stir? Dincolo de masinaria suava si implacabila a propriei meniri, dincolo de faptul ca stiu o data pentru totdeauna ce fructe sa faca si ce seve sa extraga din pamânt, exista în ele si un loc al asteptarii la rau, un spatiu al presimtirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apara le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune si le-a scutit de spaimele pe care ea, cu atâta sadism, le implica? Frica se naste întotdeauna numai din banuiala ca mai exista o sansa pentru ca raul sa fie evitat, din nelinistea ca nu au fost epuizate toate mijloacele îndepartarii primejdiei, din remuscarea ca nu au fost încercate toate posibilitatile luptei. În timp ce, dimpotriva, fatalitatea absoluta, imposibilitatea totala a împotrivirii sau a eludarii nasc o liniste aproape egala cu libertatea, o seninatate aproape comparabila cu forta. Planetele sunt senine si libere pentru ca, neavând nici o sansa de a-si schimba destinul, nici iluziile, nici spaimele legate de el nu le mai intra în socoteli. Rezulta de aici ca frica ar fi o dovada a evolutiei? Oricum, cred ca mi-as fi dorit un destin vegetal si as fi optat pentru el, daca nu mi s-ar fi cerut sa optez si acolo între statutul trandafirului si cel al urzicii sau volburei si daca as fi fost sigura ca mult sub sau peste întelegerea regnului nostru animal, în alte stari de agregare si în alte sisteme de masurare, seninatatea plantelor nu se tese, la rândul ei, din mai complicate si mai subtile spaime.

VITEZA

Ca si cum as cânta la un instrument sau ca si când as face un sport de performanta, faptul de a nu fi scris de mult îl resimt ca pe o pierdere a digitatiei, a antrenamentului. Am nevoie de zilnic exercitiu pentru a fi în forma. Nescriind, uit sa scriu. Dupa o întrerupere îmi sunt necesare mai multe zile pentru a reînvata sa scriu, scriind mai întâi stângaci, apoi din ce în ce mai legat, mai sigur, mai colorat. Ca si cum, de fiecare data, as lua de la capat totul si as trece prin toate fazele devenirii mele, asa cum copilul trece în trupul mamei lui prin toate fazele formarii speciei. Mai mult: nu numai stilul, ci si literele îmi devin nesigure dupa o întrerupere, chiar mâna însasi are nevoie de antrenament pentru a fi ea însasi. Cât despre creier - aceasta divinitate suprema, de puterea careia atârnam cu totii - e atât de greu de spus când este el însusi - naclait de inactivitate, ruginit de neclintire, materie grea si nepatrunsa de raza sau, dimpotriva, mecanism neoprit, puls luminos, agitatie continua, suierare de sens -, încât ma întreb daca nu cumva numai miscarea este cea care se numeste uneori talent, alteori inteligenta si, rar, în cazul maximelor viteze, geniu.

INTRANSIGENTA SARBATOARE

Daca Eminescu ar fi fost mai putin imaculat, cred ca posteritatii sale i-ar fi fost mai usor. Daca ar fi existat în viata lui de dincolo de pagina banuiala misterioasa a unei crime, ca la Villon, sau, cel putin, o vinovata iubire, ca la Shakespeare, sau, si mai putin, sfidarea si nelinistea paradisurilor artificiale, ca la Baudelaire, sau, cel mai putin, înecul în valuri de alcool, ca la Poe, daca ar fi existat în viata lui pe pamânt o singura vina, un singur lucru care sa i se poata reprosa si care sa-i poata fi cu marinimie iertat, posteritatea sa ar fi fost mai usor de purtat. Daca el, cel mai mare, ar fi mintit, cât de simplu ar fi fost sa spunem 'si el a mintit'; daca el, cel mai mare, ar fi furat, cât de simplu ar fi fost sa spunem 'si el a furat'; daca el, cel mai mare ar fi împroscat cu noroi, cât de simplu ar fi sa spunem 'si el a împroscat cu noroi'. Dar din tot ce-si poate îngadui un om, el nu si-a îngaduit decât boala si demnitatea, interzicând astfel, cu propriul sau trup prabusit si cu propria sa minte întunecata, intrarea umbrei în parnasul românesc. Odata cu el si definitiv, pentru un întreg popor, notiunea de poet a ramas legata de aceea de imaculare. Aceasta necrutatoare lege, mai blânda poate la alte popoare, ne dicteaza fara mila admiratiile si ne stabileste implacabila idolii, neîngaduindu-ne nici o clipa sa nu fim demni de a privi statura lui fara egal si ochiul lui mare, deschis, fara somn asupra eternitatii. În fata lui, mai usor îi este unui poet maculat sa înceteze de a se mai numi poet, decât unui ticalos sa încerce a patrunde dincolo de pragul sfintit al poeziei.
Ma gândesc - m-am gândit adesea în împrejurari esentiale, atunci când de raspunsul pe care mi-l dadeam depindeau faptele si uneori chiar sensurile vietii mele - cum ar fi fost poporul român fara Eminescu. Nu atât fara opera lui, geniala în planul poetic si înrâuritoare la infinit, ci fara viata, fara legenda lui care ne-a fixat coordonatele idealului. Cum am fi fost daca Eminescu ar fi avut viata lui Arghezi, sau cum am fi fost daca Eminescu ar fi avut moartea lui Byron? Cum am fi fost daca Eminescu ar fi avut cariera lui Lamartine sau longevitatea lui Hugo? Desigur, altfel, fara îndoiala, altfel, sunt convinsa ca nu exagerez sustinând ca de biografia lui Eminescu atârna în mod miraculos, magic aproape, felul de a fi al fiecaruia dintre noi. Nu sustin ca imacularea lui ne face mai curati, nici ca demnitatea lui fara cusur ne împiedica sa ne umilim, sustin ca etalonul de platina al moralitatii lui a stabilit o data pentru totdeauna valorile supreme dupa care stim ca vom fi judecati. Iar aceasta constiinta a raportarii continue ne fixeaza legile imuabile ale devenirii. Trebuie sa fii pamânt ca sa întelegi ca nu e totuna sa fii comparat cu Feleacul sau cu Muntele Omul.
A discuta chestiuni de morala lânga mormântul unui mare poet poate parea nepotrivit si neesential. Dar Eminescu nu este numai un mare poet al lumii, el este poetul nostru national. Din paginile cartilor de citire el trece firesc în paginile cartilor de rugaciune si din dictionarele istoriei literare, în pomelnicele cu arhangheli si martiri. Eminescu este asemenea Ciobanului din Miorita, cel frumos si blând, cel bogat si batut de nenoroc, cel ce îsi contempla destinul, neîncercând sa si-l schimbe. Acesta este prototipul.
Am citit nu demult ca elevii unei scoli de silvicultura din Moldova au sadit pe un deal puieti, aranjându-i în forma literelor din numele lui Eminescu, pentru a sarbatori prin aceasta vie si neobisnuita caligrafie apropiata aniversare a marelui poet. Iar stirea m-a emotionat nu numai prin fantezia frematoare a omagiului, ci si prin neîntrerupta lui picurare, prin neoboseala lui. Pentru ca, iata, a venit din nou ianuarie, si jumatate din el a trecut, si am ajuns din nou în fata acestui atât de miraculos de românesc praznic, ziua nasterii lui Eminescu. Si, din nou, ca în atâtea rânduri, îl sarbatorim rascoliti de un unanim elan purificator. Traim asa cum traim, ne sculam înainte de a se face ziua, ne îngramadim în autobuze, muncim la serviciu, alergam la cumparaturi, muncim acasa, ne crestem copiii, deschidem televizorul, îl închidem, deschidem ziarul, îl închidem, si adormim epuizati, ca sa ne putem destepta în zori, ca sa o putem lua de la capat. Si între timp reusim sa ne iubim si sa ne urâm, sa ne invidiem unii pe altii si sa ne ajutam unii pe altii, sa suferim, sa fim fericiti, sa fim bolnavi, sa fim buni, sa fim rai, sa ne fie dor, sa ne fie scârba, sa fim obositi, sa fim lasi, sa fim curajosi, sa fim slabi, sa fim puternici, sa fim naivi, sa fim tineri, sa fim batrâni, sa traim - într-o rotire naucitoare, mereu accelerata, mereu mai avida si mai exigenta, într-un avânt care ne duce înainte mereu mai grabiti, mai bogati si mai fara suflare. Iar aceasta neîmblânzita miscare de rotatie, acest refren al lunecarii reluate mereu mai repede si mai amplu, ca un canon, se opreste o data pe an. O data pe an, de ziua lui Eminescu, sufletele noastre de adolescenti fara moarte se trezesc cu uimire în trupurile lor devenite necunoscute si ne privim unii pe altii, si fiecare pe sine, cu fermecata atentie în lumina deodata limpede dintre noi. Si atunci, în acele câteva minute, sau câteva ore, în ochii nostri care nu se mai deschisesera de tot de atâta timp, încap deodata si stele-n cer, si orasul furnicar, si ramurile care ne bat în geam, si povestile care ne vin în gând. O data pe an, amintindu-ne de Eminescu, ne amintim de noi însine si ne descoperim, cu nemaisperata emotie, vii. Este o sarbatoare înalta, capabila sa purifice. Atâta vreme cât vom mai scrie numele lui cu arbori pe dealuri, atâta timp cât orasele ne vor mai fi sfintite de statuile lui si tipografiile se vor mai purifica ritmic raspândindu-i poemele, putem fi siguri de noi, putem fi siguri ca suntem. Cultul eminescian, mereu în crestere, este cea mai vibranta dovada a supravietuirii noastre.

DUBLUL

Se întâmpla destul de des sa-mi aduc aminte acea senzatie de la sfârsitul copilariei când, urmând sa spun o poezie la o serbare scolara, în clipa în care am iesit în fata cortinei, mi-am dat seama ca nu stiam ce sa spun, ca uitasem nu numai titlul, ci chiar si despre ce era vorba. Clipa aceea dilatata, înspaimântatoare, a suspendarii deasupra prapastiei mi-o amintesc si, dupa aceea, caderea lenta, cu încetinitorul, în timp ce spuneam totusi ceva, fara sa-mi dau seama ce, poate chiar textul poeziei uitate, dar fara sa realizez, fara sa particip sufleteste sau intelectual, asistând doar cu uimire si înstrainare la functionarea în mintea mea a unui magnetofon care îsi derula benzile mecanic, impersonal, pe când eu, salvata fara a înceta sa cad, urmaream în cadere, cu o ureche distrata si mirata putin, ceea ce gura mea spune: neînteles si inexplicabil. Caci daca textul care-mi curgea în auzul abia atent era neînteles, încordarea si atentia figurilor celor ce-l ascultau mi se pareau inexplicabile si, miraculos, mai tin minte si acum câteva fizionomii din primele rânduri pe care reusisem sa le privesc cu o intensitate întiparitoare în memorie, ca si cum n-as fi avut nimic comun nici cu glasul de pe scena, nici cu atentia care îl urmarea a salii, ca si cum eu însami as fi fost în afara întâmplarii, intrigata doar si nedumerita putin de ea. Mi se întâmpla destul de des sa-mi aduc aminte acea senzatie violenta de dedublare încercata pentru prima oara la sfârsitul copilariei, pentru ca destul de des mi se întâmpla sa simt cum între mine, cel care privesc, si între mine, cel care sunt privit, se casca deodata, neînteles si inexplicabil, prapastia acelei atentii colective asteptatoare, pe care descopar cu spaima ca nu stiu cu ce sa o umplu. Si daca spaima aceea nu reuseste totusi sa ma pulverizeze definitiv, este pentru ca, de fiecare data, se declanseaza - asteptat ca o salvatoare, de nimeni dependenta, interventie divina - glasul acela derulându-si impersonal adevarurile, primite cu aviditate si crezute pe cuvânt, pe care le ascult si eu, întelegând greu, ca dintr-o mare departare. Si, asa cum peste toate sentimentele întâmplarii de la serbarea scolara plutea curiozitatea legata de textul poeziei uitate pe care nu reuseam sa-l descifrez în rostirea care ma salva, cel ce priveste din mine fetele înnobilate de atentie ale celor care ma asculta ar da orice sa poata întreba - depasindu-si timiditatea si conditia de observator stânjenit - 'ce spune? ce spune?'

DICTIONAR

A muri nu este opusul lui a trai, ci al lui a te naste. Cele doua antonime reprezinta fiecare clipa intrarii într-o stare - în viata sau în moarte -, în timp ce a trai este actiunea, de durata vietii, careia nu îi este opus în limba decât a fi mort. Dar acesta din urma nu este decât o forma verbala pasiva, nu un verb propriu-zis, nu o actiune, pentru ca nimeni n-a fost în stare sa creada, dincolo de moarte, în posibilitatea reala a unei actiuni. Dar daca, totusi, ea exista, si pentru a fi revelata nu-i lipseste decât verbul exprimarii? Daca s-ar întoarce cineva sa povesteasca ce înseamna a morti?

REGULA JOCULUI

Veneam spre casa într-una dintre aceste zile în care primavara s-a hotarât totusi sa coboare peste noi, veneam molesita de soare si de astenie, cu acea beatitudine a oboselii în care trupul nu mai pretinde ordine, ci ia asupra sa conducerea automata a miscarilor, dând gândurilor vacanta si suferintelor somn. Veneam spre casa încet, cu fularul în sfârsit deznodat si paltonul desfacut, oprindu-ma sa ma uit, curioasa si absenta, în egala masura, la fiecare gard mai ciudat, la fiecare stucatura mai neobisnuita, la fiecare streasina mai complicata, la fiecare pisica pasind pedanta pe acoperis, la fiecare catel traversând aferat strada, la fiecare trecator purtând pe chip expresia aceluiasi somn transparent, prin care pluteam fericita si eu. Veneam spre casa, deci, fara sa ma grabesc, când m-am oprit sa privesc un joc de copii. Asezati ca într-un amfiteatru pe treptele curbe ale unei cladiri, opt sau poate noua tânci, nedepasind cinci-sase ani, stateau cuminti unul lânga altul, în timp ce o fetita mai rasarita îi domina din fata, în picioare, interogându-i pe rând. Se jucau de-a scoala. Tocmai era scos la tabla un baietel, tabla fiind asfaltul pe care profesoara scrisese, în josul unor coloane de cifre mai vechi, problema: 7 + 7 =?. Profesoara era importanta si severa, elevul speriat de întrebare si respectuos, rolurile erau interpretate cu seriozitate si chiar cu minutie. Prezenta spectatorului care eram, si care se asezase pe trepte alaturi de ei, nu parea sa-i deranjeze nici macar prin usorul cabotinism caruia îi dadea nastere. Se faceau ca ma ignora si în adâncul jocului lor, ma ignorau cu adevarat. Dupa o prelungita nesiguranta, cel întrebat se hotarî si cu un glas subtire, mai subtire chiar decât m-as fi asteptat, dadu raspunsul: 28. Calma, profesoara sterse cu talpa ghetei semnul întrebarii, scrise în locul lui 28 (scria, evident, în numele elevului care nu stia scrie) si abia apoi începu sa explice ca raspunsul nu este corect si, taindu-l cu o linie, însemna alaturi 'adevaratul' rezultat: 16, iar cu batul pe care îl tinea în mâna stânga aplica simbolic o lovitura punitiva în palma celui ce gresise, întinsa cu stoicism ca sa-si ia pedeapsa. Atunci, amuzata si mirata de insuficienta profesoarei, în a carei impunatoare pedagogie începusem sa cred si eu, m-am trezit spunând aproape fara sa vreau. 'Dar 7 + 7 = 14' si abia în secunda urmatoare, când toti ochii s-au întors spre mine, luminând la fel, am înteles imensa greseala pe care o facusem.
Nu cred ca vreodata în viata m-am simtit mai stupida si nu glumesc deloc marturisind asta. Era în privirea copiilor oprita asupra mea, nu mai mult de câteva secunde, nu numai uimirea ca nu întelesesem regula, atât de simpla, a jocului, ci si dispretul ca nu eram în stare s-o înteleg. Jocul lor fusese pur, neatins de realitate, profesoara nu era profesoara, elevii nu erau elevi, calculele nu erau calcule, era un joc perfect, jucat din simpla placere a jocului, placere pe care o traiau, evident, cu totii, iar în aceasta arta gratuita, în aceasta fictiune atât de totala încât nu putea fi infirmata de nimic, eu introdusesem prosteste un element real, un adevar dintr-un univers care nu reusise înca sa-i atinga. M-am ridicat umilita si aproape cu greutate, ca batrânii, si m-am îndepartat simtindu-ma privita din spate un timp, auzind apoi, tot mai slab, reluarea jocului a carui regula nu reusisem sa o înteleg. Marea bucurie a amiezii se stinsese în mine, începui sa ma grabesc spre casa, ca si cum mi-ar fi fost teama sa nu infirm prin vreun adevar mai real sublima fictiune a primaverii.


O ARTA CONSPIRATIVA

Nici o arta nu e mai conspirativa decât arta producerii râsului, nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului comic. Dupa ce, milenii întregi, admiratorii poeziei au preferat sa vada în poet un lenes iluminat caruia i se sufla de sus cuvintele pe care abia daca se îndura sa le transcrie; dupa ce muzicianul divin a fost imaginat, sute de ani, ca un senin auzitor al corurilor cetelor de îngeri, publicul ultimului secol s-a obisnuit sa admita, nu fara o sadica placere, imaginea artistului chinuit de propria sa arta, epuizat de munca sa istovitoare. Numai artistului comic i se refuza în continuare dreptul la marturisirea efortului. Un Chaplin transpirând pentru a obtine o grimasa amuzanta este de neimaginat. Travaliul, daca exista - si bineînteles ca exista, dar noi vrem si reusim sa facem abstractie de el - se produce în zone secrete, ascunse cu grija, negate cu dezinvoltura. Iluzia ca umorul se produce fara voia autorului lui, si chiar împotriva vointei sale, trebuie sa ramâna neatinsa. Misterele artei comice sunt aparate nu numai de strasnicia pazitorilor lor, ci si de conspiratia celor care refuza cu încapatânare sa le descopere.

POLUARE

Cred ca, în afara de Delfi, nu a existat localitate în Grecia pe care s-o fi asteptat cu mai multa emotie, de care sa ma fi temut mai mult decât de Eleusis. De altfel, 'localitate' nu e cuvântul potrivit, pentru ca, în reprezentarea mea, nu de localitati era vorba, ci de nume, iar drama si suspensul proveneau tocmai din faptul ca în locul denumirilor apareau, la fata locului, localitati. Nici Teba, nici Sparta, nici chiar Atena nu erau formate pentru mine din ziduri si acoperisuri, din piete si strazi, ci din inefabile sunete care delimitau sensuri, din magice litere care botezau legende. Harta Eladei se împartea în cuvinte miraculoase asezate cinstit si rezumativ pe buza excavatiilor arheologice si în nume rasunatoare la adapostul carora sâmburele stravechi al sanctuarelor era travestit indecent în cartiere comerciale, orase de provincie, strazi aglomerate, piete meridionale, localuri pitoresti.
Eleusis se ascunsese într-un centru industrial. Traversând cai ferate intrauzinale si sosele cu asfaltul ascuns sub reziduuri miniere, scrutând prin vazduhul colorat chimic si ratacind prin suburbii învaluite în praf industrial, am descoperit în cele din urma, la marginea indiferentei si grabei generale, înconjurat cu un gard de sârma si prevazut cu o ghereta de portar, sanctuarul. Când, mai târziu, am citit în ziare apelul patetic al primarului din Eleusis implorând sprijinul împotriva poluarii care ameninta cu disparitia cetatea lui Eschil si patria misterelor eleusine, nu am mai fost la fel de emotionata. Atunci, în ora aceea prafoasa si intoxicata, sub soarele care fermenta otravuri, întelesesem ca singura mea sansa era sa cred ca între orasul devorat de industrie si farâmitat de urâtenie si locul sacru al salvatoarelor initieri nu putea fi decât confuzia astenica a unei omonimii. Ce legatura putea sa existe între pamântul ales de marea zeita Demeter pentru a oferi omului primul spic de grâu si solul acesta înveninat de dejectii, din care nici iarba nu mai îndraznea sa apara? Ce legatura putea sa fie între marea în care se purificau initiatii întru fertilitate si nemurire si lichidul tulbure, naclait de petrol si înspumat de otravuri, de la picioarele noastre? Ce legatura, între cerul sub care se împlineau misterele neînjosite de devaluiri si cosmosul nostru, proprietar de secrete smulse si terfelite de o întelegere sinucigasa? Ce legatura putea sa fie, chiar, între omenirea care vedea limpede în dragoste si în nasterea spicului de grâu aceleasi legi frenetice ale supravietuirii si noi, cei carora de mult nu ne mai este dat sa întelegem si sa salvam natura, ci numai sa o îngânam si sa o înlocuim cu paliative? Primarul din Eleusis putea sa traga alarma si sa prooroceasca disparitia asezarii sale industriale, misterele eleusine, apartinând unei omeniri mai întelepte si mai prevazatoare în naivitatea ei, nu erau în pericol. Si, parasind, cu inima mai poluata înca decât respiratia si sângele, locul acela sub care altadata Persephona cobora pentru sase luni în împaratia de dedesubt - locul acela prea mort acum pentru a mai adaposti chiar si o împaratie a mortii - ma întrebam daca nu s-ar putea, oare, sa se mai ascunda, în cohortele obosite ale bietilor mei contemporani iesind din schimb, un secret si fericit initiat în misterele eleusine

CULELE DE LA MALDARESTI

De câte ori, învinsa de agresiunile lumii exterioare - nenumarate si atât de diverse, încât unele dintre ele pot parea mângâieri - nu mai am puterea de a raspunde decât închizându-ma în mine, îmi aduc aminte de culele de la Maldaresti. Le-am vazut târziu, atunci când reprezentarile mele despre evul mediu românesc erau cristalizate de mult si, tocmai pentru ca lipsisera de la trasarea liniilor de forta, semnificatia lor s-a suprapus întregului, încununându-i paradoxal si deturnându-i cu infinitezimale nuante, sensul.
Inspirate, evident, din arhitectura populara a locului, dar asezate pe mai multe nivele si construite din piatra solida, varuita în alb orbitor, cele doua cule de la Maldaresti - cea veche, a lui Greceanu, si cea noua, a lui Duca - sunt trecerea în materie încapatânata a rezistentei noastre neorgolioase, care nu pretinde si nu cedeaza nimic. Cu pridvor si usi din blani de stejar, barate de drugi si mai solizi, tot din lemn; cu odai podite curat si grinzi de sugestie crestina în bagdadie; cu fermecatoare sobe din olane - tuburi de ceramica varuita, rasfatând cele mai diverse si mai fanteziste forme -, cula este inventivul si înduiosatorul loc geometric al unor case, fortarete, biserici, obligate sa fuzioneze pentru a dainui. Mai mult chiar decât turnul de aparare al culei vechi - în care se putea retrage, ridicând o scara de frânghie, întreaga familie - m-au impresionat orificiile din ziduri, pe unde se zareau poarta si vizitatorul nedorit, si pe unde puteau fi scoase, la nevoie, flintele. Culele de la Maldaresti spun mai mult decât toate cronicile despre evul nostru de mijloc (la urma urmei nu chiar atât de deosebit de cel european), despre puterea noastra de a ne închide în noi, pentru a pastra neatins ceea ce avem, ceea ce suntem. Caselor taranesti aproape vegetale, împrejmuite numai de meri si de pruni, raspândite fara aparare pe dealuri si parasite la primul semn al primejdiei pentru fortareata padurii, culele înalte le opun modelul îndaratnic al nu-ului lor nemiscat si neutru, nepretinzând nimic, dar necedând nimic, solutie intelectuala si ingenioasa a rezistentei în timp.

VIZIUNI

Catedrale roze si arbori albastri, tântari enormi si ierburi cât stâlpii de telegraf, lucrurile sunt asa cum le vedem pentru simplul motiv ca nici un argument al înfatisarii lor diferite nu are puterea de convingere a primei lor explozii în ochiul nostru, destul de altruist pentru a le împrumuta haina propriei sale trazneli. Mi s-a parut este întotdeauna o lege mult mai puternica decât realitatea ne demonstreaza ca pentru simplul motiv ca actioneaza în afara imperiului logicei si nu poate fi darâmata de dovezi. Acelasi lucru poate sa ti se para mare sau mic, crucial sau derizoriu, înaltator sau penibil, subtil sau primitiv si acelasi lucru poate sa para altuia cu totul altfel decât ti s-a parut tie. Lumea întreaga nu este decât colajul grosolan, cu margini abia ajustate una alteia a unor impresii nepotrivite între ele, a caror rezultanta este cel mai adesea apropiata de zero. Pentru ca nici macar luptele nu sunt ciocnirea unor forte esential opuse, ci ale unor viziuni aflate, cu sinceritate si uneori chiar cu fanatism, în contradictie. Aceleasi fapte, aceleasi adevaruri par unora si altora atât de diametral diferite, încât ceea ce încearca fiecare tabara sa impuna nu este aproape niciodata schimbarea faptelor, ci numai schimbarea viziunii asupra lor. Chiar si o crima poate fi pasibila de interpretare pâna într-acolo încât nu putini criminali se considera ei victime ale victimelor lor.
De altfel, singura cheie a succesului si a mersului înainte este încrederea - daca se poate, oarba - în propriul fel de a vedea, în dreptatea viziunii proprii. Întregul elan, izvorând din sinceritatea acestei certitudini, cea mai mica îndoiala poate pune în discutie nu numai victoria, ci si supravietuirea. Este destul sa încerci sa-ti explici felul celuilalt de a vedea lucrurile pentru a descoperi ca si de cealalta parte a abscisei se afla o dreptate, absolut complementara, dar la fel de plauzibila. Imaginati-va un copac încercând sa realizeze punctul de vedere al ierburilor pe care umbra lui le face sa dispara; sau o pasare punându-se în locul viermisorului pe care îl duce puilor sai la cuib; sau un vierme facând efortul de a întelege adevarul marului pe care îl strabate si-l rupe de pe ram. Imaginati-va haosul nascut din aceasta compasiune intelectuala! Legile firii însesi s-ar încurca în itele întelegerii nefiresti si însusi motorul subiectivitatii universale ar înceta sa functioneze în lipsa egoismului care-l lubrefia de milenii. Faptul ca am fost nascuta sa prefer mereu aceasta anomalie a naturii nu schimba sensul general al lucrurilor, dupa cum faptul ca, de la aparitia vietii pe pamânt, din secol în secol numarul celor care încearca sa înteleaga si punctul de vedere al celorlalti este în crestere nu schimba echilibrul partinitor al lumii.

ADEVARATUL CONTINUT AL UNEI NOTIUNI

Într-o lume în care timpul pierdut cu discutiile despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut cu discutiile despre dietele de slabire, m-am întrebat cu seriozitate daca mi-a fost vreodata foame, daca stiu ce e foamea. Desigur, nu ma refer la senzatia fiziologica aparând dupa câteva ore de la ultimul prânz si care poate fi facuta sa dispara prin simpla îngurgitare a indiferent caror substante nutritive, ci la spaima ca aceste substante nu vor putea fi gasite, ca acea senzatie, la început nici macar neplacuta, nu este decât un fel de antecamera a mortii, un fragment înca analizabil si reversibil al unei realitati care va scapa definitiv de sub control. În acest din urma sens, trebuie sa marturisesc - cu un regret care ar putea parea cinic daca nu ar fi de fapt intimidat si gata de umilinta - ca nu am cunoscut niciodata adevarata foame.
Am trait întotdeauna modest, într-o modestie care, înainte chiar de a fi nivel de viata, a fost conceptie de viata, o modestie careia în rarele si scurtele momente când am parasit-o i-am simtit lipsa si i-am dus dorul, o modestie care se întindea, dupa epoca si împrejurari, de la limita saraciei la cea a bunastarii, dar care n-a atins niciodata punctul zero al foamei. Nici chiar atunci când, în lipsa, silita, a tatei, mama ne-a crescut singura din salariul si muncile ei, nu-mi amintesc sa ne fi lipsit vreodata pâinea, nici sa fi invidiat hrana altor copii. (De altfel nu stiu când, cum si de ce s-a nascut în mine ciudata malformatie gratie careia n-am suferit niciodata în fata celor ce aveau mai mult decât mine, ci întotdeauna în fata celor ce aveau mai putin). Asta nu înseamna, desigur, ca nu am rabdat de foame, înseamna doar ca - fie ca-i stiam dinainte termenul final, fie ca el nu depindea decât de mine - rabdatul de foame nu era asociat cu spaima sfârsitului, ci, dimpotriva, cu un fel de încordare aproape sportiva a posibilitatilor vitale. Asta se întâmpla mai ales în strainatate, acolo unde având foarte putini bani, dar o imensa dorinta de cunoastere, mi s-ar fi parut o profanare sa-i cheltuiesc pe mâncare si unde înlocuiam cu adevarata exaltare un prânz cu un bilet de muzeu, o cina cu alti câtiva kilometri înaintati în necunoscut. Astfel senzatia de foame era însotita de una de acuta mândrie si devenea aproape euforica, pentru ca nu mai era vorba de o privatiune, ci de o asceza. Daca etimologic, asa cum spune Platon, a fi entuziast înseamna a fi în zeu (ęn + theos) cred ca pot vorbi, fara a exagera, de o foame entuziasta, în calatoriile mele. Abundenta alimentara din jur nu ma chinuia, ci îmi marea bucuria renuntarii, asa cum marii anahoreti erau probabil fericiti de orice ispita pe care trebuiau s-o înfrânga. De aceea strainatatile mele au fost înconjurate, precum marile crize ale posedatilor, de o aura emotionala care le-a marit intensitatea.
În aceeasi categorie voluntara si euforizanta se înscrie foamea din timpul scrisului, postul acela aproape ritual care ma ajuta sa fiu într-o mai mare masura eu însami, nedependenta nici macar de propriul meu trup. De data aceasta nu e vorba de nici un fel de mândrie, de nici un fel de sacrificiu. Hrana, nici macar prin absenta, nu intra în socoteli. Nu renunt la hrana, ci iau foamea asa cum as lua un drog, mai puternic decât cafeaua, în stare sa-mi asigure limpezimea si libertatea gândirii.
Ar putea însa sustine cineva ca aceasta este adevarata foame? Dar cine-ar putea spune care este adevaratul continut al unei notiuni care, între revolta din cauza foamei si greva foamei, cuprinde întreaga evolutie a istoriei lumii?
'

DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTA

'
Când am sosit eu acolo cartierul era stapânit de câteva zeci de câini deveniti spaima trecatorilor care, la intrarea pe strada noastra, aveau grija sa se înarmeze cu ciomege sau cu resturi de mâncare pentru a se putea apara, prin coruptie sau prin forta, de atacatorii ajunsi, mai ales o data cu lasarea serii, înspaimântatori. Faptul ca pe mine nu m-au înspaimântat nici o clipa nu era o dovada a curajului, ci a iluziilor mele. Fusesem crescuta în credinta ca orice fiinta poate fi stapânita prin cuvânt, în masura în care cuvântul este semnul dorintei de comunicare si de întelegere. Iar animalele în mijlocul carora crescusem, carora ma obisnuisem sa le dau nume si sa le descopar caractere, erau pentru mine în mai mare masura fiinte dotate cu afecte si inteligenta decât simple vietati. De altfel în povestirile copilariei mi se parea întotdeauna mult mai greu de înteles ca fiarele - chiar flamânzite - îsi sfâsiau victimele inocente în arenele romane, decât ca un crestin putea fi crutat pentru ca leul recunostea în el pe cel care îl salvase cândva, scotându-i un spin din laba. Nostalgia logicii a fost - dupa cum se vede - întotdeauna marea mea slabiciune.
Nu am fost cuprinsa, deci, de spaima generala, pe care o raspândeau câinii cartierului. Faptul ca le vorbeam parea sa-i deruteze si chiar sa-i nelinisteasca. Era ceva mai putin clar decât ciomagul sau osul. Oricum, dezorientarea topea agresivitatea si excludea violenta. Cu timpul, relatiile noastre s-au nuantat producându-se un fel de ierarhie a sentimentelor: în timp ce unii au ramas într-un fel de expectativa emotionala, câtiva mi-au devenit prieteni, iar de doi dintre ei m-a legat, în cele din urma reciproc, o reala afectiune. Cred ca nu exagerez - nici sentimental, nici logic - sustinând ca aceasta ierarhie era în acelasi timp una a calitatii, ca cei mai blânzi si mai devotati erau în acelasi timp cei mai buni dintre ei, cei mai aproape de umanitate, nu numai în sensul devotiunii fata de ea, ci si în sensul însusirii caracteristicilor ei ideale. În plus erau si cei mai frumosi, în lumea animala ideea platoniciana a identificarii binelui cu frumosul gasindu-si cele mai convingatoare exemplificari.
Deznodamântul a rasturnat însa brutal ordinea filosofica a întâmplarii. Neîncrezatori în eficacitatea afectivitatii mele si plictisiti de politica de forta la care nu îndrazneau sa renunte, locuitorii cartierului au hotarât sa recurga la otrava si, îngânându-mi blândetea, au chemat câinii oferindu-le dovezi concrete si toxice de prietenie. Rezultatul a fost ca toti cei care crezusera în prietenie au murit. Cei ce fusesera sensibili la cuvânt si la afect au platit cu viata elevatia si dezinteresarea pe care o atinsesera depasindu-si conditia, în timp ce inferiorii, cei cantonati în suspiciunea propriei lor animalitati, cei care nu se ridicasera pâna la duiosie si cuvânt au scapat. Moartea a selectat perfect imoral, într-o ordine a valorilor absolut inversa. Cartierul este populat acum de câini urâti si rai, timorati deocamdata de spaima - care mai flutura peste ei - a otravirii.
Morala: eu sunt vinovata.

AXIOMA

Între poet si istorie legaturile sunt într-o asemenea masura determinante si reciproce, încât, chiar daca le-ar fi divergente intentiile si idealurile, destinele lor se împletesc implacabil de la începutul pâna la sfârsitul, mereu proorocit, al lumii. Poetul nu poate scapa istoriei, asa cum istoria nu poate scapa poetului, iar odata aceasta axioma admisa, ceea ce si poetul si istoria trebuie sa înteleaga e ca si unul si altul - si cu nimic unul mai mult decât altul - au interesul sa se afle într-o relatie de egalitate. Iata ceva cu adevarat dificil. Este atât de usor sa ne consideram superiori unii altora si atât de greu sa ne recunoastem egali! Uneori istoria n-a tinut seama de poeti, alteori poetii n-au tinut seama de istorie. Dar si epocile care nu si-au lasat poetii sa se exprime si poetii care nu si-au exprimat epoca au disparut la fel de firesc în uitare. Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii, istoria si poetii se vad legati la fel de strâns si de fara scapare. Fara scapare si egal. În procesul istoriei, poetii au fost pusi si procurori, si avocati, si jurati, si inculpati, si victime, si grefieri, dar în nici una dintre aceste calitati ei nu au încetat sa fie martori. În orice punct ar fi fost, de bunavoie sau cu sila, plasati, ei nu trebuiau decât sa vada si sa spuna ce-au vazut. Iar daca martorul putea fi uneori, tragic, influentat, grefierul nota si aceasta influenta.
Cât de simplu e totul: Oh, pe cer curg norii, prin pamânt lave si ape, prin tulpini fragile sevele renascatoare mereu, prin suflete dragostea înaltatoare de slava înteleptei, eternei armonii, a universului, dar noi existam numai în masura în care îi suntem istoriei martori, istoriei care exista numai în masura în care îi suntem martori noi.

PE UN PETEC DE CUVÂNT


Uneori ma cuprinde un sentiment de revolta împotriva întregii literaturi. Si mai ales împotriva marilor scriitori. Uneori ma cuprinde un sentiment de revolta împotriva tuturor acelor mari masochisti care si-au dat viata pentru a crea o alta în locul ei, care si-au sfâsiat existenta pentru ca din fâsiile obtinute, din petecele de intuitii si bucatelele de revelatii sa însaileze, altfel decât fusese în realitate, un univers nou, nemaivazut, apartinându-le în întregime, apartinându-le în orice caz, într-o masura mult mai mare decât le apartinuse propria, biata lor viata cândva. Trezindu-mi compasiunea si admiratia, suferinta lor atât de sfruntat creatoare ma revolta uneori prin orgoliul de a înlocui realitatea, dupa ce s-a hranit din ea, si, mai mult înca, prin îndrazneala de a opune vietii un model capabil sa se reproduca singur, cucerindu-si adepti gata de a opta între a trai si a scrie pentru cel de al doilea verb. Fiindca acele noi, inedite universuri, au extraordinara calitate de a se depune în sufletul câte unui om viu, câte unui cititor asemenea mie, si dupa ce se hranesc asemenea unor vampiri din viata lui, nu se multumesc cu faptul ca i-au supt sângele, ci - ca niste adevarati vampiri - îl transforma si pe el într-un vampir care, în loc sa traiasca, va crea la rândul lui o alta viata de litere, un alt univers inedit ce se va depune în alt cititor caruia îi va insufla în locul setei de viata dorinta de a scrie.
Citesc ce-am scris pâna aici si ma gândesc ca poate si pomul se revolta uneori împotriva altoiului care i-a schimbat cu desavârsire, dominator si senzational, cursul vietii, dar asta nu-l împiedica sa binecuvânteze clipa dureroasa care i-a inoculat în seva porunca inexorabila a rodirii si nici sa fie mândru de nobilele fructe pe care le-a adus, aproape miraculos, pe lume.
Revolta împotriva marii literaturi - al carui mândru si neconditionat supus sunt - nu este decât expresia, rara, a spaimei în fata nemarginitei ei forte, capabile înca în fiecare secunda sa-mi determine destinul. Am crescut în tinuturile fermecate în care numele lucrurilor era mai intens si mai adevarat decât lucrurile, în care propria mea viata nu era decât o haina uitata pe malurile cartilor, iar viata celorlalti, viata din jur, viata pur si simplu, numai un termen al comparatiei din care literatura iesea întotdeauna învingatoare. Pentru ca am stiut, am simtit, mi s-a parut întotdeauna ca marea literatura este superioara vietii, ca Dostoievski este mai intens decât ea, ca Shakespeare este mai profund si Caragiale mai plin de semnificatii, ca departe de a crea o alta viata în locul sau chiar împotriva celei adevarate, marii scriitori ajuta viata sa se nasca mereu tot mai constienta de sensul ei, de fiecare data altul, ca pe umerii lor apasa raspunderea sufletului universal. În ceea ce ma priveste, revoltata sau fericita, nu am fost si nu voi putea fi niciodata altceva decât - înclestata în iarba, tensionata spre stele - un iobag pe un petec de cuvânt.

DOUA SATE

În mod ciudat, - sau poate, dimpotriva, firesc si revelator - în mintea mea doua sate, aflate la mii de kilometri si apartinând unor lumi care aproape ca nici nu se banuiesc între ele, sunt legate printr-o rudenie reala si tulburatoare. Satele se numesc Vinci si Hobita si, ma grabesc sa adaug, ceea ce le înrudeste - într-o blânda si orgolioasa umilinta - nu este numai faptul ca fiecare dintre ele a fost în stare sa dea lumii câte un fiu genial si iesit din timp, ci felul în care ele - aceste matci parasite de extraordinarele fluvii pe care le-au daruit unor universale oceane - continua sa existe în functie de ceea ce pare sa fi fost în istorie norocul lor. Voi încerca nu sa le descriu, ci sa descriu sentimentul, repetat cu intime variatiuni, pe care fiecare dintre ele mi l-a lasat.
Dincolo de serpentinele muntelui Albano, dinspre Pistoia spre Florenta, pe unul din acele drumuri italiene care, oricâte milioane de turisti le-ar fi batut, îsi pastreaza un ciudat aer ingenuu, de virginitate, am ajuns aproape mirati într-un sat care se numea Vinci. Mirarea noastra nu continea nimic nereverentios: pur si simplu uitasem ca ceea ce pentru noi era numele celui mai complet geniu al oamenilor nu fusese - si nu continua sa fie, în fond - decât numele unui sat din muntii ciudati ai Toscanei. Castelul medieval care îl domina si-n care cine stie daca artistul a calcat vreodata, îi este acum dedicat în întregime, gazduind o expozitie de machete copiate în lemn, metal, sau sticla dupa manuscrisele leonardiene si însumând o întreaga galerie a tot ce aveau sa reinventeze oamenii în urmatoarea jumatate de mileniu: angrenaje diverse, poduri mobile, mori, elicoptere, tancuri, afete de tun, vapoare cu zbaturi, gatere, laminoare, reflectoare, cuptoare, totul fusese prevazut, desenat, explicat, mult prea devreme pentru a putea fi înteles sau realizat. Pe un alt etaj: expozitie de reproduceri dupa tablourile maestrului, de fotografii de manuscrise, de schite de harti. Senzatia este de saracie aproape înduiosatoare si de frustrare aproape impresionanta. Simti ca organizatorii s-au crezut obligati sa faca ceva pentru a dovedi, dincolo de nume, legatura locului cu marele artist, dar cum dovezile nu existau, stradania se întoarce împotriva lor si aproape ca trezeste banuiala unei confuzii. Cu trei kilometri mai sus, un catun subaltern: Anchiano. Acolo, într-o livada de maslini batrâna, exista înca - din piatra necioplita - casa în care s-a nascut si si-a petrecut primii saisprezece ani ai vieti Leonardo. Trei încaperi goale si o femeie vânzând ilustrate cu reproduceri. Totul strain. Singurii care îl amintesc - si-o fac într-un fel deosebit de elocvent cu ramurile lor subtiri aproape hasurate, semanând tulburator cu parul personajelor desenate de mâna maestrului - sunt maslinii.
Drumul spre Hobita l-am facut la acea ora de chindie în care lumina se îmblânzeste si îndulceste totul, iar piciorul de munte pe care îl strabateam se umplea de un prevestitor si nostalgic farmec. Vazusem cu o zi înainte 'Muzeul arhitecturii gorjene' de la Curtisoara si imaginatia noastra avea toate elementele fabulosului pentru a închipui mai grabit decât realitatea, asemenea unei fata morgana, un fabulos sat pentru Brâncusi. Nimic mai putin adevarat. Un sat nou în care nu tresare nici o umbra amintitoare a frumusetilor de la Curtisoara. Muzeul propriu-zis, generic - datând din epoca nasterii lui Brâncusi -, este o constructie mica de lemn, fara etajul atât de fermecator al vechilor case gorjene, cu prispa joasa, lipsita de arta, cu doua încaperi, dintre care una cu vatra, cu sararita si loc pentru ardeiul iute si un pistornic prins în cui: un fel de stampila având sculptata într-o bucata de lemn numele tuturor mortilor familiei, care se punea pe prescuri si parastase si careia i se mai adauga un nume cu fiecare moarte. În curte, un sopron în care se adapostea cazanul de tuica mesterit din lemn dupa exemplul caruia se pare ca Brâncusi însusi îsi facea tuica de prune la Paris. Si, mai presus de toate, aceeasi încercare - descoperita si în satul lui Leonardo - de a dovedi, de a inventa, o legatura cu gigantul plecat de acolo.
Ceea ce unea cele doua sate era incapacitatea de a se adapta situatiei lor de izvor al unor izvorâtori de capodopere si încercarea de a semana ele celor care, cândva, trebuie sa le fi semanat. Alte colege ale lor au stiut sa-si înteleaga sansa: Salzburgul si-a facut din Mozart o cariera, Strattford-ul si-a facut din Shakespeare un destin. Vinci si Hobita, dimpotriva, par mirate înca, de ceea ce au fost în stare si - sarace si modeste - nu îndraznesc sa pretinda singura dovada indubitabila a maternitatii lor neînvatate cu mândria. Dar cum ar putea rivaliza casa de lemn din fundul Olteniei sau cele trei odai dintre maslinii muntelui Albano cu marile muzee ale lumii care îsi disputa putinele, inestimabilele capodopere ale fiilor lor? De altfel exista artisti care poarta într-o atât de covârsitoare masura consecinta unei întregi istorii, suma unui întreg pamânt, încât pare de mirare ca s-au nascut totusi într-o zi anume, într-un anumit loc. Iar cele doua sate despre care vorbeam au aerul ca nu sunt nici ele cu adevarat convinse de aceasta.

O AVENTURA A ATENTIEI

Veneam spre casa, si începea sa se-ntunece, si începea sa se faca primavara, si îmi era în acelasi timp foarte bine si foarte rau (acel amestec de beatitudine si de lesin în care numai primavara stie sa te cufunde), când în dreptul Ateneului am zarit în fuga o batrânica sprijinita în cârjele ei, cu spatele chircit dureros de un zid, si pe care doua adolescente pareau ca încearca sa o ajute. M-am întors într-o doara sa vad despre ce este vorba si daca nu pot sa le fiu de folos, si din acea clipa, fara sa se petreaca nimic extraordinar totusi, a început pentru mine un fel de aspra aventura a atentiei. Vreau sa spun ca am avut senzatia ca ma trezesc brusc din propria mea existenta pentru a o observa în cele mai mici amanunte pe a celorlalti, sau, mai degraba, ca întorc brusc un buton ce-mi da deodata posibilitatea sa aud distinct zeci si zeci de sunete care pâna atunci nu fusesera decât un aiuritor vacarm, sau, si mai exact, ca pot privi deodata la microscop nenumarate componente vii si miscatoare ale unei picaturi care pâna atunci nu fusese decât o substanta de o culoare incerta.
De fapt ce s-a întâmplat?
Mai întâi am dat telefon la Salvare, explicând ca unei femei batrâne i s-a facut rau si va astepta masina, întinsa pe prima banca de lânga statuia lui Eminescu din fata Ateneului. Dar centralista de Salvare nu stia ca în fata Ateneului exista o statuie a lui Eminescu (sau poate nu stia ca statuia este a lui Eminescu), asa ca explicatiile topografice au durat destul de mult.
Apoi am început sa asteptam. În asteptare, batrânica - începând sa-si mai revina putin - ne-a rugat sa-i cautam în sacosa o punga de plastic, unde purta fotografiile copiilor si nepotilor, pe care voia sa ni-i arate. Am gasit punga ferfenitita, am laudat pe cei din fotografii, am întrebat-o ce facea la ora întunericului pe strada. Ne-a raspuns ca nu facea nimic, dar încerca în felul acesta sa nu-si deranjeze copiii si nepotii. Apoi ne-a venit ideea ca slabiciunea batrânei ar putea fi inanitie si, lasând-o în grija fetelor, am fugit - magazinele alimentare fiind la ora aceea închise - sa cumpar câteva pateuri de la o cofetarie. Cofetaria era noua, abia data în folosinta si extrem de eleganta, dar cele trei vânzatoare erau ocupate, toate, sa serveasca si sa priveasca un cuplu de straini dintr-o tara petrolifera, încât, cu toata nelinistea ca masina Salvarii putuse sosi între timp, am asteptat aproape un sfert de ora în fata tejghelei al carei singur cumparator autohton eram.
Masina Salvarii nu sosise însa, si nu sosise nici peste înca o ora. Între timp fetele mi-au povestit ca erau functionare la o întreprindere si studente seraliste la A.S.E. pentru ca nu reusisera sa intre la Medicina. Tot între timp babuta îsi revenise aproape de tot si împachetase pentru nepoti pateurile ramase. Se facuse târziu. Masina Salvarii nu mai venea. Vinovata fusesem poate si eu, cu reperele mele culturale. Din fericire, nici nu parea sa mai fie nevoie. Ne-am condus protejata pâna la autobuzul 236, care avea s-o transporte în îndepartatul ei cartier, si am dat-o - cu sacosele si cârjele ei - în grija unor calatori. Apoi, împreuna cu fetele, am ramas pe loc, urmarind cu tristete autobuzul care se îndeparta burdusit si leganându-se ca o femeie însarcinata, triste toate trei si aproape vinovate de lumea pe care o contemplam. Întâmplarea atât de neînsemnata ne înrudise si ne jenam sa ne despartim. Am mai strabatut o vreme orasul îndepartat si aproape pustiu, ele povestindu-mi despre o vizita pe care o facusera, pe când mai erau eleve, la o casa de batrâni, eu amintindu-mi vechea sala de asteptare a Telefoanelor din Cluj, supraaglomerata, în serile geroase, de femei si barbati în vârsta si singuri asezati cuminti, de-a lungul peretilor, pe banci, încalzindu-se si ascultând conversatiile, care se întrerupeau mereu si trebuiau strigate, ale studentilor cu parintii de departe. Ne dadeam seama ca dispozitia noastra devenea melodramatica, stiam ca primavara îsi are si ea partea de vina, dar în acelasi timp nu puteam sa ne luam gândul de la înspaimântatoarea aripa a batrânetii care fluturase o clipa lânga noi si pe care o descoperisem îngrozite de propria - lucida, neasteptata - noastra atentie.



ÎN MUZEU

Ca toate marile placeri, muzeul secreteaza - pentru mine cel putin - si negarea beatitudinii pe care o izvoraste. Este vorba de vinovata contradictie dintre placerea de a privi fara obligatia de a nota ideile sugerate de contemplatie si faptul ca privitul însusi devine fara sens daca ideile pe care le naste se pierd. Iar, nescrise, ele nu numai ca se risipesc, dar nici macar nu se formuleaza în întregime. Caci scrierea unei idei nu este - am descoperit-o de mult - numai o forma de conservare, ci si una de maieutica, totul petrecându-se ca si cum pentru a exista, gândul ar avea nevoie nu numai de cuvânt, ci si de icoana lui de hârtie. Vizitarea unui muzeu ramâne, deci, o fericire ricanând clipa de clipa sub insistenta creionului, o voluptate interzisa clipa de clipa de nevoia fixarii. Totusi, în urma trecerii printr-un muzeu nu se mai pastreaza în mine nimic din aceasta chinuitoare dihotomie; retin numai amintirea plutitoarei bucurii mereu contrazise atunci si, ca si cum nu eu le-as fi scris, filele acoperite de rânduri ale carnetului. Transcriu din el uimita putin, nemaiamintindu-mi traiectul prin spiritul meu al acelor idei si mai ales nemaifiind sigura ca nu le-am platit mult prea scump cu pretul farâmitarii clipelor de diamant ale contemplarii:

Ciudata, foarte ciudata revelatia statuilor egiptene de productie romana si dovedind o puternica moda a artei egiptene declansata la Roma, evident dupa cucerirea Egiptului si vizita Cleopatrei. Asa cum secole la rând elenizasera, romanii se pornisera deodata - cu aceeasi fervoare - sa egiptenizeze. Statui mai exacte decât cele de la Mamphis începura sa umple vilele romane: zei, zeite, femei, barbati - costumati, coafati si împodobiti dupa traditia faraonilor - uimesc prin perfectia imitatiei si, în acelasi timp, prin inefabila, dar hotarâta deosebire fata de prototipurile lor. Sub bretoanele egiptene trasaturile sunt romane, trupurile feminine sunt mai aproape de maternitate si mai departe de idealul atât de vegetal al lui Osiris; trupurile masculine nu au linie, ci muschi. Privindu-le, descoperi nu numai doua canoane artistice deosebite, ci poate chiar doua rase în acei egipteni si acei romani, care nu se puteau transforma, chiar daca ar fi vrut, unii într-altii. Sub podoabele si perucile egiptene, romanii pareau niste adulti travestiti în adolescenti si tradându-si astfel nu numai dorinta de a parea mai tineri, ci si jena de a se simti neseriosi. Exista în statuile de pe Nil o capacitate de abstractizare - proprie în egala masura filosofilor si copiilor - pe care romanii au înlocuit-o cu realismul lor adult si cu extraordinara lor arta portretistica. Ei nu sunt în stare sa reprezinte Omul, cu atât mai putin Zeul, dar portretizeaza cu maiestrie nenumarate persoane, pe fetele carora se pot citi cu infinita exactitate nu numai viciile, anii, caracterul, averea, cultura, norocul, ci si stânjeneala de a sta într-un costum de împrumut si cu sufletul despuiat în fata artistului.

M-am întrebat adesea daca nu cumva între puterea de abstractizare a popoarelor vechi si religiozitatea lor exista o interdependenta. Ca si egiptenii, grecii antici erau profund religiosi, în timp ce la romani religia devenise cu timpul conjuncturala si maniabila, la discretia puterii si la dispozitia ultimelor mode în materie de cult. (Egipteanul Serapis sau frigiana Cibele erau numai doi dintre zeii straini care au fost împrumutati de romani într-un fel de nostalgica si zadarnica încercare de a împrumuta si devotiunea pe care popoarele lor de bastina erau în stare sa le-o acorde.) Aceasta incapacitate de a crede cu adevarat, aceasta lipsa de copilarie sa fi fost cauza excesivei maturitati a artei romane, a realismului ei atât de neuniformizator? În orice caz, copiile romane de sculptura greceasca sunt lipsite de acea spiritualizare generalizatoare, de acea putere a simbolului în stare pura pe care grecii o detineau si pe care romanii nici nu mai sunt în stare s-o banuiasca. Dar ceea ce pare a fi un adânc defect este în acelasi timp un merit, si, într-o privinta, un pas înainte (chiar daca ceea ce este un pas înainte privind dinspre realism este un pas înapoi privind dinspre poezie): ideii de om romanii i-au substituit individualitatea omului, prototipului unic, unicitatea fiecarui exemplar. Poate de aceea, ei nici nu au simtit nevoia inventarii unui alt fel de arta, din moment ce continutul pe care îl turnau în aparent aceleasi forme era cu totul diferit. Oricum, copierea artei grecesti nu a fost pentru romani numai o moda, asa cum a fost copierea celei egiptene, ci însasi maniera lor de a întelege cultura.

Stau în fata operei lui Praxiteles - 'Venus din Cnidos' - considerata cea mai frumoasa dintre toate statuile grecesti. (Phryné, faimoasa curtezana, cunoscuta în toata antichitatea pentru uluitoarea ei frumusete, servise fericitului sculptor de model.) Perfectiunea ei a fost socotita atât de coplesitoare, încât cei vechi au simtit nevoia s-o acopere cu un val de bronz de la coapse în jos, val pe care restauratorii au reusit cu greu sa-l desprinda în dorinta de a reda capodoperei forma originara si legendara fascinatie. Ca si în alte cazuri de statui feminine grecesti, o privesc si pe aceasta obositor de celebra Venera cu un fel de perplexitate. O femeie semanându-i astazi ar fi considerata mai degraba urâta. Gâtul este prea gros, talia prea lipsita de mobilitate, glezna este grea si paranteza coapselor plata. Profilul fetei aproape barbatesc este, din cauza severitatii sau seriozitatii numai, lipsit de acea copilarie care intra pentru moderni în compozitia farmecului feminin. Prejudecata a anticilor sau prejudecata a celor moderni, este deprimant pentru mine de câte ori descopar ca frumusetea poate fi o chestiune de prejudecata. Totusi, nu cumva anticii erau cei care greseau? Nu cumva lipsa lor de siguranta în gustul pentru frumusetea feminina provenea tocmai din lipsa lor de dragoste pentru femeie, din atitudinea lor mereu fluctuanta fata de cea pe care nu o socoteau demna de dragostea si egalitatea lor, dar din care erau totusi obligati sa se nasca?

PRAFUL SI FARMECUL

Ca si persoanele celebre, marile orase sunt înconjurate de legende si aproximatii, de imagini inexacte, dar coerente, caracterizând pe cei ce le-au inventat mai mult decât realitatea în numele careia izvorasc si în locul careia se insinueaza încetul cu încetul. Astfel, în aceste aureole pręt-a-porter, Parisul este familiar si fermecator, un oras în care te simti din prima clipa acasa; Viena este amabila, acoperita de valuri de frisca, valsuri si cumsecadenie belle-epoque; Londra este intimidanta si rigida; Roma este zgomotoasa; Madridul, pitoresc. Faptul ca între aceste imagini prefabricate si adevarul realitatii nu exista adesea nici un punct comun nu numai ca nu le destrama si nu le stânjeneste, ci, dimpotriva, pare sa le dea o stranie siguranta de-sine-statatoare. Ei bine, Istanbulul are si el o asemenea imagine. Si în toti anii în care nu numai ca nu îl vazusem, dar nici nu prea speram sa îl vad vreodata, aceasta imagine traise în mine cu naivitate si cu fervoare. Era o imagine intensa, aproape orbitoare, în care aurul mozaicurilor bizantine si aurul sultanilor se topisera peste culorile vesnicului Orient într-o stralucire grea, oglindita de ape adânc visatoare. Înainte de a-l descrie asa cum l-am descoperit în realitate, înainte de a povesti cum am învatat sa-l desprind din magma contemporana, prafoasa si misunatoare, trebuie sa încerc sa transmit senzatia de uluire si de revolta care m-a cuprins pe când înaintam spre centrul orasului pe zeci si zeci de kilometri de mahala rasariteana si moale, nedescoperind nimic din ceea ce s-ar fi putut numi stralucire a trecutului, ci numai aceleasi si aceleasi dughene înjghebate, înghesuite unele într-altele, prafuite, derizorii si provinciale, nemarturisind nimic mai mult decât propriile lor decenii friabile si întâmplatoare. Ma bucuram când aflam ca n-am ajuns înca în centru, pentru ca mai speram totusi sa existe un centru mirific, un nod de cupole aurite, de minarete albastre. La urma urmei, vazusem arhitectura maura în Spania si cea mongola la Samarkand pentru a avea dreptul sa imaginez pentru cea mai triumfatoare dintre capitalele islamice o egala stralucire. Dar, nu. Atunci când, în sfârsit, a trebuit sa recunosc siluetele Sfintei Sofia si Moscheii Albastre, acoperite de pulbere, cu tencuiala cenusie cazuta pe alocuri, obosite de epitete si veacuri, m-am simtit nedreptatita ca si cum mi s-ar fi ascuns cu buna stiinta ceva sau ca si cum as fi fost dusa în mod intentionat în eroare. Totusi nu lipsea nimic, tot ce stiam ca trebuie sa fie, gaseam: Seraiul Topcapî, marele bazar, bazarul egiptean, celebrele moschei si, înca mai vechi, hipodromul, obeliscul lui Teodosiu, coloana serpentina, coloana lui Constantin, apeductul lui Valens si, bineînteles, Aya Sofia, templul întelepciunii divine si al gloriei bizantine. Nu lipsea nimic, dar totul era pe jumatate cufundat în pamânt, derizoriu, prafuit de zadarnicie, lipsit de lustrul puterii si devenit fara rost. Timpul se maruntise peste ele si le acoperise cu dispret, iar spaima pe care o raspândeau si care le facea sa straluceasca pâna departe se topise de mult în mai ipocrite si mai crude istorii. La Luxor, la Atena, la Roma pulverizarea vechilor puteri lasa în urma sentimentul tonic al supravietuirii artei si te facea sa treci triumfator din ruina în ruina si din vestigiu în vestigiu. Aici preponderenta era certitudinea dizolvarii si, ca urmare, absurditatea spaimei de atâtea veacuri în fata unei forte atât de usor macinate de timp. Si astfel, încet, pe nesimtite, uimirea se lumina de un sens mai adânc, nostalgia stralucirii puterii era înlocuita de o dulce cufundare în linistea orientala, provinciala, inerta, în praful si farmecul pe care ea parea sa îl genereze fara oprire, acoperind tot ce mai era de acoperit.

UN TEI ÎNFLORIT

De câte ori vad un tei înflorit îmi aduc aminte de mânastirea Cotmeana pentru ca acolo a fost locul în care am vazut - cred ca singura data în viata - un arbore concurând un monument de arta si reusind nu numai sa-l înfrânga, ci sa-l si protejeze prin marea bunatate a frumusetii sale. De fapt, mânastirea Cotmeana este o împrejmuire înalta de lemn cuprinzând: câteva chilii modeste, o clopotnita izvorând sunetul aproape miraculos al unei stravechi clopot turnat din argint si arama, biserica de la începuturile Tarii Românesti si teiul, mai ales teiul. Ctitorie a lui Radu I Basarab si a lui Mircea cel Batrân, careia Constantin Brâncoveanu i-a adaugat pronaosul, iar Alexandru Ipsilanti, pridvorul, biserica - emotionant de mica si firava, cu pictura afumata batrâneste în interior si cu discuri solare, de ceramica, împodobindu-i caramizile în afara - este dominata de teiul deodata cu ea de batrân, dar mult mai înalt, întinzându-si, ca niste aripi protectoare, crengile peste acoperisul ei fara putere, strâns cu încredere la subtioara lui. Pentru ca impresionant este mai ales felul opus în care biserica si arborele îsi marturisesc vârsta; în timp ce batrânetea face monumentul copilaresc si friabil, înduiosator, secolele trecute par sa mareasca forta copacului si sa-i sporeasca maretia. Tinându-si imensa coroana numai în puterea scoartei rasucite în mai multi pilastri asezati circular, teiul batrân îsi transforma scorbura, mare aproape cât o încapere, într-o ctitorie prelunga de aer din care mirosul florilor se înalta ca un fum de jertfa pe altarul invizibil al timpului încremenit si salvator.
Între chiliile modeste, ctitoria basaraba si teiul nepereche, iarba creste enorma, semn nu numai al rodniciei pamântului, ci si al singuratatii lui. Iar pe deasupra ei mireasma si linistea, valurite de dangatul de argint si arama ca de o vâsla melodioasa miscata rar prin vazduh, învelesc totul într-un magic strat protector. Nici prin auz, nici prin miros, nici prin privire, lumea din afara nu reuseste sa patrunda pâna la miezul stravechi în care se zareste, sub fumul luminarilor si mireasma eminesciana, mai frumos înca decât la Cozia, portretul atât de tânarului Mircea cel Batrân.

O CETATE DE SCAUN

Salzburgul vechi a crescut lipit de peretele stâncii, din vârful careia castelul-cetate îl mai domina si azi, dupa noua sute de ani. 'Lipit' nu este o figura de stil, ci o realitate literala, casele fiind adaugate peretelui stâncii din cauza locului strâmt care le face sa se întinda în sus, înguste si înalte, sprijinite de munte, încât par într-adevar puse la zid, cu mâinile ridicate, fara aparare în fata unui dusman nevazut. Restaurate de curând (pe frontonul lor scrie adesea '1409-1979' sau '1528-1978' sau 'brutarie din anul 1618') aceasta aducere spre noi a timpului le face intimidante si parca melodioase. Pentru ca, de fapt, numai vârsta este cea care le arata frumoase. Pentru ca barocul a reusit sa acopere totul, toate secolele de pâna la el si chiar si pe cele de dupa el, cu stucul si vesmintele sale fluturatoare, cu îngerii sai învolburati si norii sai în volute. Si biserica Sf. Peter, prima în lista monumentelor orasului, înconjurata de un cimitir catarat printre case - sau poate casele au fost împinse printre morminte? - si Domul, cu piata sa dominata de un grup statuar elansat cu exagerare, se zbat sub legile grele ale aceleasi frumuseti excesive care a cuprins Europa în perioada contrareformei. În spatele Domului, piata Rezidentz: cu o mare fântâna împodobita de cai si cu realii cai înhamati la birji asteptându-si turistii, cu palatul în care Franz Joszef l-a gazduit pe Napoleon al III-lea, cu turnul carillon batându-si gingas, de doua ori pe zi, melodia uda de primavara si de ploaie.
Dar toate astea, ca si minunata biserica a franciscanilor, vechea parohie a orasului, capodopera de stil roman-gotic, ca si Judenstrasse si Getreidestrasse - o, farmecul si forta numelor neschimbate din cea mai adânca istorie! - încarcate de aur si ceramica, cofetarii si magazine de lux, dispareau nu numai sub melodia uniformizatoare a ploii, ci, mai ales, sub puterea muzicii care izvora de peste tot, ca într-un vis minunat, purificator, din care ne era frica sa nu ne trezim, în Dom se desfasura un concert Haydn, ale carei unde umpleau piata si se risipeau pâna departe; pe usile bisericilor erau anuntate messe de Mozart si Händel, de Haydn si Gounod; pe ferestrele caselor navaleau valuri de muzica de camera care luau în stapânire cu entuziasm tânar strazile ude si cladirile vechi.
De altfel, numele si chipul lui Mozart era omniprezent (pe firmele restaurantelor, hotelurilor, cutiilor cu bomboane), încât totul, absolut totul ne conducea spre casa cu numarul 9 de pe celebra strada a cerealelor, continând pe trei etaje memoria familiei Mozart si a orasului pe care prezenta ei acolo l-a binecuvântat în eternitate. Partituri; portrete de familie (Mozart la diferite vârste, tata, mama, sora, cumnatul, sotia, sotul sotiei, copiii, dintre care unul nascut dupa moartea compozitorului); obiecte (tabachera lui Mozart, suvite din parul lui de copil, inelul primit în dar de la Maria Terezia); instrumentele la care a cântat (viorile sale miniaturale, clavecinul sau, pianul), afise si fotografii de montari ale diverselor sale opere cu scenografia, subiectul, istoricul scrierii lor; si multe scrisori, unele cu apelativul scris în italiana (mia carra sorella, mio carro padre), altele (ca dedicatia splendida catre Haydn) scrise în întregime în italiana si chiar una (catre tatal sau, Leopold) continând în text, la un moment dat, o exemplificare cu partitura, un portativ si câteva note aruncate în graba!
Poate ca daca n-ar fi existat muzica aceea izvorând din lucruri, poate ca daca n-ar fi fost ploaia, ea însasi muzicala, am fi putut descoperi si alte unghiuri, mai mondene sau mai frivole, mai contemporane sau mai perisabile, cetatii de pe Salsbach, dar asa cum a fost, ea a ramas în memoria noastra saturata de frumusete, numai cetatea de scaun a celei mai perfecte dintre arte si a celui mai perfect reprezentant al ei pe pamânt.

ASEMENEA PLANETELOR

Scriam cândva ca pentru mine muzica este dovada infinit convingatoare ca paradisul exista: din moment ce se aude! Iar paradisul nu este, pentru fiecare dintre noi, decât dezlegarea, împlinirea, în sfârsit, a unor îndelungi obsesii, niciunde legatura dintre fericire si obsesie neaparând mai evidenta, mai stralucitoare, decât în muzica. Muzica - înteleasa nu ca un fundal sonor al existentei, ci ca însasi miezul ei lichefiat la mari temperaturi - este magma de sentimente si idei ridicate la înaltul rang de obsesii si stapânind astfel sufletul omenesc, pâna în punctul în care îl învata sa se umple singur de o nepamânteasca, ireala si chiar inexplicabila fericire. Si, ciudat, cu cât acele obsesii sunt mai dureroase si mai de nesustinut, cu atât fericirea pe care o predau de la înalta lor catedra de neant este mai completa si mai inefabila. Paradisul, care îsi tradeaza existenta ascunsa - si atât de des pusa la îndoiala - în marea-muzica, nu este decât aceasta concluzie plutitoare, pe care nici o alta arta nu e în stare sa o traga la fel de convingator, asupra fericirii care izvoraste din suferinta sublimata în obsesie si revarsata apoi, cu o putere mai mult decât umana, în bucurie.
Sunt constienta ca poezia nu este egala muzicii în stapânirea acestei magice transformari a sentimentelor în contrariul lor, cum, sunt sigura, nenumarati alti poeti înaintea mea au fost constienti. Cei mai optimisti dintre ei au, crezut ca, dând versului muzicalitate, puterea lui va creste apropiindu-se de muzica printre sârmele portativului si pavilionul urechii, uitând ca nu vocalele, ci sensurile trebuie sa se mladieze în poezie, pentru ca puterea ei sa se asemene cu cea a valurilor izbite în auz. Altii, mai copilarosi, îsi închipuie ca, facându-si dintr-o chitara scut, pot sa-si împinga versul mai fara primejdie în edenul muzical, cu speranta ca simpla patrundere în aerul fermecat lasa o pulbere stralucitoare pe aripi si un nimb evanescent pe cuvânt. Ca si cum, cuprinzând în sine ispite dilematice si arbori maniheisti, paradisul n-ar fi totusi decât o jungla de care trebuie sa te aperi si pe care trebuie sa o cuceresti si nu un regn superior, o alta stare de agregare a sentimentelor.
Nu apropiindu-se de muzica si nu încercând sa-i semene poate atinge poezia alchimia muzicala, puterea ei de a transmuta în aur metalele. Exista o alta cale, interioara, o explorare a propriei sale substante pâna în straturile în care radacinile cuvintelor nu mai ajung si sensurile din dictionare încep sa se reflecte unele pe altele, într-un magic si deodata revelator joc de moi si lunecatoare oglinzi. Pentru ca artele sunt asemenea planetelor, infinit deosebite între ele, clar având fiecare - mai mare sau mai mic - un miez incandescent care se învârteste în jurul aceluiasi soare, obsedant ca un paradis. Iar paradisul cine s-ar putea îndoi ca exista, din moment ce se aude?

LEGATURA

M-am întrebat adesea de ce notiunea de ninsoare se leaga atât de strâns de cea de copilarie. M-am întrebat adesea de ce nici una dintre marile placeri descoperite atunci si nemaiechivalate niciodata în intensitate mai târziu nu a ramas la fel de nostalgic emblematica, la fel de în stare sa recreeze prin simpla ei prezenta lamura aceea de bucurie, absolut neamestecata, absolut limpede. Nu mai stiu daca bucuria ca ninge si pregatirea frenetica a saniei era mai mare în copilarie decât bucuria descoperirii ca s-au copt ciresele, de exemplu, sau decât bucuria ca s-a facut cald si ne putem duce la râu. Poate ca nu. În orice caz, chiar daca atunci ele erau cu desavârsire egale, capacitatea de proiectie în maturitate a primei este infinit superioara, celorlalte, puterea ei de nealterare în durata este unica. Pentru ca ea, bucuria ca ninge este în stare nu numai sa se conserve vie, intacta peste decenii, dar si sa renasca, de fiecare data, neschimbata, la fel de copilaroasa, cu aceeasi violenta de atunci. Dintre toate sentimentele pe care le cunosc, bucuria ca ninge este singura imuna la timp. Poate ca în asta sta si secretul legarii ei de copilarie atât de strâns; si una si alta sunt în stare sa faca abstractie de el, si una si alta îsi permit sa nu le pese ca trece.
N-am încercat niciodata sa fac metafore în jurul ninsorii, sa imaginez flori sau pene de înger zburând, nu numai pentru ca amestecul vorbelor, aceste realitati de ordinul al doilea, într-o atât de primara jubilatie mi s-ar fi parut fara rost, ci si pentru ca ninsoarea mi s-a parut întotdeauna ea însasi o metafora nemarginit de sugestiva a uimirii de a fi. Si iata, descoperita, înca o explicatie a legarii de copilarie: resursele de mirare fertila, crescând fericita din ea însasi, pe care si una si alta le au, uimirea, ca mijloc de cucerire a lumii, de care si una si alta dispun. O uimire atât de intensa si de bogata în propria-i substanta, încât se revarsa coplesitoare asupra universului contemplat, acoperindu-l, transformându-l, transfigurându-l, facându-l în realitate asa cum îl imaginase ea în vis. La urma urmei nu vedem niciodata decât ceea ce ne asteptam sa vedem, nu observam decât ceea ce suntem siguri ca vom observa. Nici ninsoarea, nici copilaria nu fac exceptie de la aceasta regula a eludarii, dar distragerea lor este superba, dar substitutia lor este miraculoasa. Ele pun, în locul lumii reale, propria lor realitate infinit mai bogata în frumusete si apoi se bucura gingas mirate de ceea ce vad.
Astept sa treaca anotimpurile ca sa vina iarna, astept sa treaca zilele iernii ca sa vina ninsoarea si faptul ca ea întârzie, faptul ca nu se mai hotaraste sa fie, îl resimt nu numai ca pe o îngrozitoare banuiala ca n-o sa mai pot sa ma întorc în bucurie, ci si ca o spaima de nesuportat ca poate nici nu a existat.

CERTIFICATUL DE COPILARIE

Am trait cândva o mare spaima. Când m-am trezit din ea am descoperit lumea altfel decât o stiam, mai neta, mai hotarât despartita în culori complementare si categorii morale opuse. Totul se vedea ca într-o pictura naiva: limpede si elocvent. Numai ca, în aceasta lume diferita, eu uitasem sa scriu. Asezam cuvintele ca pe niste cuburi în fragmente de ilustratii din care nu mai reuseam sa înjgheb povesti: literele se loveau unele de altele, dar nu se nasteau sensuri si nu se distingeau rime. Am înteles ca, pentru a putea reînvata sa scriu în lumea aceea colorata naiv, va trebui sa descompun literele în bastonase si cârlige si întelesurile în jocuri si mirari: ca pentru a reînvata sa traiesc va trebui sa mai fiu o data copil. Atunci am început sa fac jucarii din silabe; literatura pentru copii nu a fost pentru mine un gen literar, ci un covor zburator în stare sa ma transporte în timp.
Poate ca atâta timp cât nu ma departasem prea mult de copilarie nu simtisem nevoia sa ma întorc la ea. Am descoperit literatura pentru copii numai atunci când am descoperit spaima ca as putea sa uit cum este sa fii copil. Am scris, deci, nu pentru a ma adresa ca un om mare copiilor, ci pentru a ma copilari, pentru a deveni un copil, pentru a ma vindeca astfel de maturitatea pe care o simteam coborând asupra mea ca o febra, ca o boala ce s-ar fi putut dovedi incurabila. De aceea ma simt intimidata si nelalocul meu printre autorii de literatura pentru copii, ca si cum mi-ar fi teama mereu sa nu descopere ca am intrat ilicit acolo, si mai ales ca am intrat din alte motive.
Nu am încercat, scriind pentru copii, sa scriu pe întelesul lor, nu am încercat decât sa ma joc fiind convinsa ca, în masura în care as reusi, în masura în care jocul s-ar închega într-adevar, ei ar fi pe întelesul copiilor. Nu sunt ei singurii profesionisti ai jocului? Tocmai de aceea, când aflu ca unui copil i-au placut versurile mele, vestea reprezinta pentru mine o victorie vitala, o dovada ca am reusit sa ma joc, un certificat de copilarie. Dimpotriva, faptul ca versurile mele au placut unui om mare, aproape ca nu ma priveste, asta fiind nu pentru mine, ci pentru el, cititorul adult, un calificativ, o adeverinta de ingenuitate.
Asa cum fatul repeta în pântecele mamei întreaga evolutie a speciei de pâna la el, în pântecele spaimei am luat de la capat întreaga mea evolutie pentru a reajunge la clipa în care voi fi în stare sa ma nasc. Am reînvatat sa scriu, deci, copilareste. Derutati, unii au putut crede ca vreau sa devin un autor pentru copii, atunci când imensa, existentiala mea dorinta era sa fiu un autor-copil.

MOMENTUL CRITIC

Exista pentru mine în fiecare primavara un moment critic. Uneori el se confunda cu misterioasa astenie de primavara, alteori nu. (Spun 'misterioasa', pentru ca nici una dintre explicatiile ei medicale nu ma convinge; pot sa înteleg de ce iesim din iarna slabiti si saraci în vitamine, dar nu pot sa înteleg de ce nu simtim aceasta slabiciune decât la aparitia primului soare cu adevarat primavaratec, si asta indiferent daca el se lasa vazut la începutul lui martie sau la sfârsitul lui mai.) Deci, momentul critic al primaverii nu este pentru mine tot una cu astenia de primavara, desi seamana în multe privinte si uneori se confunda cu ea. Ceea ce le deosebeste nu sunt formele lor de manifestare, ci esenta lor ascunsa, universul caruia, de fapt, apartin. În timp ce astenia de primavara este o boala a trupului, momentul critic al primaverii este o rascruce si un efort, uneori insurmontabil, al spiritului. De fapt, dificultatea îndurarii vine din dubla lui natura, din amestecul de stari sufletesti nefuzionabile care îl compun, din caracterul lui hibrid, instabil. Pentru ca momentul critic al primaverii se compune pentru mine dintr-un fantastic elan al bucuriei de a putea relua de la capat totul si din istovitoarea îndoiala, obosita de propria ei nehotarâre, ca totul merita sa fie reluat. Sau, cel putin, aceasta cred eu ca este compozitia acelui moment de perfecta cumpana, în care incredibila nemiscare si linistea nepamânteasca provin nu dintr-o desprindere de universul tensionat ci, dimpotriva, dintr-o completa angajare, dintr-un desavârsit echilibru al contrariilor aflate în tensiune. Este o stare pe loc ce se stie fragment hotarâtor al miscarii, chiar daca nu se hotaraste asupra sensului acesteia. Faptul ca, pâna acum, de fiecare data, a învins continuarea, mersul, în pofida tuturor contraargumentelor, înainte nu simplifica datele problemei, care trebuie rezolvata mereu de la capat. Momentul seamana întrucâtva cu secunda anului nou, cu respiratia aceea suspendata între ani, dar atunci totul nu este decât un emotionant simbol, o subtila teorie. Acum, când frunzele nu mai pot întârzia sa se nasca si mugurii nu mai pot întârzia sa se deschida, optiunea înseamna chiar gest împlinit, pas facut, asumarea înca unui ciclu întreg. E adevarat ca, daca raspunsul întârzie prea mult, daca îndrazneala mea nu este destul de mare pentru a spune nu si nici puterea mea suficienta pentru a spune da, primavara îsi asuma singura dreptul sa raspunda si sa ma duca mai departe, asemenea acelor covoare rulante care prezinta nu numai avantajul de a nu mai trebui sa pasesti înainte, ci si imposibilitatea de a mai da înapoi.

ÎN AUTOBUZ

Ion Agârbiceanu traia atât de retras, încât faptul ca - desi locuiam pe aceeasi strada - l-am zarit o singura data, în autobuz, îl consider un privilegiu al adolescentei mele. Strada se numea Andrei Muresanu (se numea, oare, într-adevar asa sau numai lumea continua sa-i spuna astfel dupa vechiul ei nume?) si pentru a ajunge la camaruta unde stateam în gazda urcam dealul din spatele Teatrului National, trecând în fiecare zi prin fata casei lui. Nu se vedea niciodata nimeni, dar nici nu avea un aer parasit. Era severa si solida, apartinând nu numai prin piatra, ci si prin spirit unui timp uitat sau poate chiar nici unui timp. Câtiva arbori înalti (erau brazi, sau numai memoria mea usor simbolizanta este înclinata sa îi reconstituie astfel?) înveleau totul într-o umbra dinafara anotimpurilor, înglobând gravitatea cladirii în ordinea, mai riguroasa înca, a naturii.
La început priveam cu speranta si curiozitate ferestrele, convinsa ca voi reusi sa descopar o miscare si sa recunosc un semn. Dar am renuntat curând. Existenta, dincolo de ele, a celui pe care îl stiam din vechi istorii literare era destul de fantastica pentru a nu mai avea nevoie de dovezi si destul de miraculoasa pentru a nu mai pretinde argumente. Faptul ca puteam fi contemporana cu Ion Agârbiceanu, faptul ca puteam sa-i vad casa din alte vremi în care el înca mai traia era minunea care, odata acceptata, atragea dupa sine sirul tuturor posibilitatilor. Pentru ca, desigur, cel mai greu de acceptat era chiar faptul în sine, ideea prezentei, în plin deceniu al saptelea, a scriitorului pe care cronologia mea afectiva îl situa nu numai, firesc, la începutul secolului, în ascendenta lui Rebreanu (el însusi lunecat de mult în istorie), ci mult înainte înca, în neguri craiesti si transparente crestine. Nu ma miram, deci, ca nu descopar nici o miscare în casa pe care o cercetam pe furis la fiecare trecere, ma miram ca nu era exclusa cu desavârsire posibilitatea de a descoperi vreodata o miscare. Iar mirarea mea avea sa se transforme în uluire atunci când întâmplarea a facut sa-l întâlnesc.
Ce-i drept, cu greu s-ar fi putut imagina un cadru mai nepotrivit si mai incredibil siluetei sale severe si friabile de apostol, ochelarilor sai de la începutul veacului si barbii sale stiute din cartile de citire de dinainte de razboi, decât supraaglomeratul autobuz nr. 7, cel care - scârtâind si gata sa se desfaca din încheieturi sub povara calatorilor - lega strazile povârnite ale dealului Feleacului cu centrul orasului! Ma suisem cu câteva statii mai înainte, la capatul liniei, si eram fericita posesoare a unui loc, atunci când am descifrat, în înghesuiala dintre scaune, spatele aplecat al unui batrân caruia am vrut sa-i cedez locul. Dar batrânul nu era singur, ci cu o batrânica, înca si mai fragila, si mai pâlpâitoare decât el, pe care a chemat-o, multumindu-mi în numele ei, sa se aseze. El a ramas în picioare, cu mâna neînchipuit de osoasa, învelita parca în pergament, înclestata pe spatarul scaunului, cu barba alba si rara tremurând usor deasupra parului, înca mai alb, al sotiei. Atunci l-am recunoscut.
Nu-mi venea sa cred: îmi venea sa lovesc si sa resping pe cei ce îl împingeau fara sa vrea, facându-l sa se clatine pe picioare; îmi venea sa-i smulg pe toti de pe scaune si sa le strig: 'Nu-l recunoasteti? Este Ion Agârbiceanu! Pare de necrezut, dar este Ion Agârbiceanu'. Îmi amintesc ca am început sa plâng de umilinta si de descurajare, de neputinta de a putea oferi cel putin un loc într-un autobuz scriitorului pe care-l citisem din copilarie si pe care-l admirasem întotdeauna peste cota stabilita de critica si peste ierarhiile istoricilor literari. Iar prin sticla tulbure a lacrimilor vedeam perechea aceea de batrâni modesti si severi, slabi, dar înca nedoborâti, locuitori si ctitori ai unor vremi de mult revolute, lasându-se dusi de autobuzul acela unde nu-i mai cunostea nimeni
Si iata sosind centenarul. Un important istoric literar mi-a cerut, pentru o carte ce urma sa omagieze secolul încheiat, o amintire despre scriitorul sarbatorit. Pot oferi oare aceasta unica întâmplare ca reper pentru viata unuia din putinii clasici pe care i-am cunoscut? Daca istoria literara seamana uneori cu un autobuz aglomerat, da, este si aceasta un posibil detaliu biografic. Dar seamana oare într-adevar?

UN ATÂT DE DIDACTIC SIMBOL

Arta de a chinui un arbore pentru a-i lungi prin chiar aceasta suferinta durata de existenta este una dintre acele stranii descoperiri ale vechilor japonezi pe care spirite curioase de legile secrete ale universului si de functionare a mecanismelor din culisele lumii le-au raspândit si pe alte meridiane si le practica cu intensa si aproape ilicita pasiune si acum. Am vizitat zilele trecute o ciudata închisoare de arbori, hobby-ul mândru si rusinat în egala masura de sine al unui gradinar, în timpul liber sadic si filosof. Nu era, de fapt, decât o încapere luminoasa si umeda, o sera, unde în glastre mai mari sau mai mici se însirau pe polite arbustii supusi torturii. Tratati savant prin scurtarea sau încolacirea radacinilor, taierea sau împletirea ramurilor, saracirea pamântului sau împutinarea apei, copacii, care în natura ar fi putut sa aiba coroane rotate pe metri întregi de vazduh, se chirceau pe rafturi de-o schioapa. Dar ceea ce pierdeau în spatiu, câstigau, se pare, cu darnicie în timp. Crengile contorsionate îsi dublau viata, frunzele pipernicite nu mai cadeau, radacinile amputate îsi triplau existenta, scoarta însetata traia mai mult, seva diminuata îsi oprea infinit mai târziu cursa. Copacilor care în natura ar fi trait fericiti si falnici câtiva ani sau câteva decenii, li se dadea sansa de a suferi secole lungi, un mileniu întreg.
Am întors capul spre tortionar, sa vad daca nu glumeste. Nu. Parea mai degraba bolnav, suferind el însusi de suferinta pe care o producea, fascinat de simulacrul de nemurire pe care îl declansa fara sa-l înteleaga. Ce legatura exista între suferinta si nemoarte? ma întreba, chemându-ma în ajutor; de ce aceste biete plante chinuite refuza sa mai moara, când, dimpotriva, ar trebui sa se grabeasca s-o faca?; cum se explica faptul ca durerea conserva si chinul întareste si, mai ales, cum se explica rasplata pe care timpul se grabeste sa o ofere, ca pe un premiu mai greu de purtat decât înfrângerea?
Nu aveam cum sa-l ajut. El era cel ce ma ajutase pe mine, oferindu-mi un atât de didactic simbol si îngânându-mi, în botanica, suferintele. El, cel ce experimenta relatia dintre durere si nemurire pe plante era, oricum, mai putin opus legilor firesti decât mine, cea care nu aveam, masochista, la dispozitie decât optimismul meu bazat pe eternitatea oarba a lui Homer? Cu atât mai mult cu cât cea mai mica dintre bombe ar fi putut interzice oricând durata chinuitelor glastre, ca si suferinta mea deliberata; cu atât mai mult cu cât, dincolo de vesnicia promisa, ramâne mereu întrebarea daca nu e vorba cumva de o aceeasi cantitate de viata pe care avem posibilitatea s-o traim vijelios si sinucigas sau sa o rarefiem, nemuritoare, la nesfârsit

PEISAJ ÎNVINS

Treceam într-una din zilele trecute pe o strada în demolare. Unele dintre case erau darâmate de tot, pierdute de pe acum cu desavârsire în uitare, nemailasând pe locul cu sfarâmaturi impersonale de caramida nici un semn al deceniilor lor de iluzie a eternitatii; altele erau neatinse înca, dar deja pustii, cu obloanele închise si usile zavorâte, parasite de oameni dar nu de carii si soareci, având înca puterea sa scoata suieraturi la trecerea vântului, sa scârtâie sub navala rozatoarelor si sa lase sa scape oftaturi suspecte la pasul neauzit si demodat al fantomelor; iar altele, cele mai multe, erau darâmate numai pe jumatate. Acestea erau si cele mai evocatoare.
Cu greu se poate imagina ceva mai impudic decât o casa în curs de demolare. Este înca în picioare, zidurile si acoperisul îi sunt neatinse, dar cercevelele ferestrelor si ramele usilor au fost scoase, încât privirea patrunde neoprita de nimic în încaperi pe zugraveala extravaganta a carora mobilele disparute au lasat urme ciudat de intime, aproape indecente. Locul patului pe podea este mai curat, locul dulapului pe perete, mai deschis la culoare, din tavan atârna firele smulse ale fostelor lustre, din colt priveste ochiul negru al fostului horn. Ar parea ca viata a disparut odata cu oamenii, si, totusi, totul este ciudat de viu si de evocator, fiecare zdreanta sfâsiata de tapet, fiecare ciob de faianta fixat în mortar îsi spun cu o precizie aproape jenanta povestea, oferindu-se fara reticente contemplarii straine. Cu cât fusesera mai ascunse si mai secrete - bideuri devenite maronii, chiuvete ciobite, oglinzi tulburate de aburii bailor trecute - cu atât se etaleaza mai bucuroase de dezvaluire, de indecenta, primindu-si moartea ca pe un târziu nonconformism.
Vile gratioase, trecute de purgatoriul locuintelor în comun si al sediilor de Icral-uri respirau eliberate în sfârsit de cosmarul adaptarilor succesive, si în aceasta ultima decadere ceva din farmecul tineretii lor fara griji parea ca se trezeste pentru o clipa: stucaturi delicate se banuiau deodata sub straturile de huma, ghirlande de flori apareau de sub stresinile cârpite cu tabla si carton asfaltat, îngerasi durdulii se iteau de dupa firmele stereotipe de deasupra intrarii. Strada întreaga, moarta pe jumatate, îsi scotea la iveala - ca pe niste vise, îngaduite pentru ultima oara înaintea disparitiei definitive - vietile amortite de supravietuire, camuflate în cotidian, vietile adevarate pe care le dosise de ani si de decenii sub varul necesitatii si pe care acum le flutura ca pe o razbunare, ca pe o ultima libertate, fara sperante si fara griji.
Treceam într-una din zilele trecute pe o strada în demolare si ma frapase cât de viu si de povestitor era acel peisaj învins.

INOVATIE

M-au fascinat întotdeauna inovatiile transformate în traditii si în dogme. Un exemplu de acest fel - în care o prima si gratioasa ingeniozitate a fost schimbata cu timpul în obligatie rigida si, în cele din urma, absurda - este ceea ce în arta gotica se numeste, cred, 'motivul podului'. Pentru a asigura o baza orizontala unei scene figurative înscrise decorativ într-un cerc sau într-un romb, artistul - gravor, sau sculptor, sau pictor de vitralii, - a inventat linia unui pod (reducând astfel o calota cercului sau un unghi rombului) deasupra caruia îsi putea plasa în pozitie normala personajele. Cu timpul însa, motivatia s-a pierdut, întarindu-se, în schimb, canonul: ceea ce fusese un necesar artificiu de compozitie, deveni o obligativitate decorativa, un motiv în sine, aparând si în lucrarile neînscrise în cerc sau romb si nemaitinând seama de tema scenei pe care o sustine. Pe pod sunt plasate astfel cu inocenta, de-a lungul unor întregi secole, lanuri, paduri, valuri de mare, munti. Cine sa se mire? Dupa cum se vede, e mult de când numai lipsa absurditatii mai poate smulge uimiri.
'

NICIODATA TOAMNA

'
În aceasta toamna atât de lunga încât devine aproape de nesustinut, fiecare zi frumoasa care mai vine este primita ca un nesperat si nemeritat dar, ca o dovada coplesitoare a unei înalte, marinimoase bunavointe. În aceasta toamna atât de frumoasa încât devine suspecta, fiecare zi care mai picura, luminoasa si calda, este asteptata cu o recunostinta aproape iresponsabila, gata sa ofere, în schimbul necontramandarii ei, orice. De fapt este un joc subtil cu mize totale în care am fost atrasi înainte de a-i fi putut întelege mecanismele si din care încercam sa dam înapoi numai atunci când stim dinainte ca nu vom mai reusi. De fapt este o savanta coruptie aceasta tentativa - atât de încununata de succes - a timpului de a ne mitui cu înca o clipa de miere, cu înca o frunza de aur, scotându-ne astfel, dezarmati si contemplativi, nostalgici si fara aparare, slabi si aproape lingusitori, în întâmpinarea frigului. Pentru ca nici în cele mai smintite iluzii nu ne imaginam ca frigul n-o sa vina nicicând, tot ceea ce speram mereu este ca el mai poate fi amânat putin. Pâna atunci ne mai rasfatam sub soarele surprinzator de cald în amieze, chiar daca înecat de ceturi ambigue si brume rau prevestitoare în seri si în dimineti; pâna atunci ne mai minunam de culorile uluitoare ale frunzelor, chiar daca desprinse din cer si fosnitoare pe alei; pâna atunci toata atât de marea si teoretica bogatie a toamnei ne farmeca înca în pietele pline de gutui luminoase si de vinete stralucitoare, desi patate de bruma. Pâna atunci ne mai bucuram putin de fermecatoarele farâmituri pe care ni le arunca bunavointa condescendenta, aproape dispretuitoare, a anotimpului, iar bucuria noastra - tocmai pentru ca e mereu suspendata, mereu amenintata sa nu mai existe si îngaduita mereu, în ultima clipa, pentru ultima oara - are în sine ceva ilicit si ispititor, fermecat de interdictie si aureolat de nesiguranta. Înainte de a intra în închisorile frigului mai profitam - cu voie de la frig - de blândetea anemica, atât de dulce a amiezii; înainte de a intra sub teroarea noptilor lungi mai jubilam - cu voie de la întuneric - sub razele cuminti, atât de mângâioase la prânz. Si uitam mereu ca nu numai certitudinea venirii frigului ar trebui sa ne înspaimânte, ci si blânda, mângâioasa, dulcea, perfida lui amânare. Pentru ca dincolo de metaforele învelite în frunze si simbolurile ascunse în iarba, salvatoarea, placuta, mereu repetata si atât de obositoarea amânare a scadentei, nu este decât mijlocul savant, îndelung rafinat, al iernii de a ne împiedica sa o urâm si sa ne aparam.

LA MILCOV

Tin minte senzatia pe care am avut-o cu ani în urma când - în gradina unui vechi prieten, doctor într-un sat de lânga Focsani - am vazut pentru prima oara Milcovul: una de acuta irealitate. De multe ori înainte si de multe ori dupa acea clipa nu se mai întâmplase sa încerc uluirea, aproape atentatoare la echilibrul lumii, izvorâta de contradictia dintre autoritatea unui nume si descoperirea realitatii pe care el o numea. Mi se mai întâmplase - în Grecia, mai ales, fenomenul fusese frecvent si violent - sa ma revolt în fata imaginii obiective care corespundea câte unui cuvânt familiar careia eu îi atribuisem, subiectiv si de mult, o mult mai prestanta înfatisare. Dar senzatia de nepotrivire, de inadvertenta, de discrepanta nu fusese niciodata mai mare decât în gradina de lânga Focsani, în fata pârâului tulbure furisându-se poticnit printre radacini de pruni batrâni, bulgari zgrunturosi de pamânt si tapsane de iarba. Mi-am adus aminte, privindu-l, o celebra scena dintr-un film fellinian în care un grup de elevi sar, aiuriti de îndemnurile docte ale profesorului, peste un pârâias gata sa sucombe în pietrisurile suburbiei romane, în timp ce vocea didactica explica din off: Acesta e Rubiconul. Efectul obtinut era de un comic enorm: între numele râului trecut de Cezar, intrat în istorie si în Larousse, si imaginea apei sarace, abia mai lunecându-si reziduurile si dejectiile, ramânea destul loc pentru deriziune, demistificare si sarcasm.
Dar înfatisarea Milcovului nu ma facea sa râd, ci îmi trezea aproape dureroase mirari si revolte: Acestui firicel murdar si îndoielnic de apa au putut poetii sa-i închine cândva diatribe? Despre pârâul acesta svântat de secete si refacut de ploi au putut cândva diplomatii sa discute si sa avanseze ipoteze? Aceasta albie abia desenata a putut fi trecuta, cu mânie sau cu mândrie, de vreo armata cândva? Fusese veacuri la rând o frontiera si un obstacol si, chiar daca nu mi-l imaginasem ca pe un fluviu, îi pretindeam demnitatea unui simbol. În mod evident, însa, nu o avea, iar nimicnicia lui împingea gândul cu o banuiala mai departe: poate ca nici nu simbolizase vreodata ceva. În orice caz, realitatea lui, atât de precara încât putea sa trezeasca senzatia irealitatii, demonstra, cât toata istoria luptelor pentru unire la un loc, aberatia despartirii si se transforma fara metafora nimanui într-un simbol rasturnat. De unde rezulta cât de derizorie si cât de slaba de înger este viata simbolurilor.


DESPRE ZÂMBET

- Nu te-am vazut niciodata fara zâmbet - îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiratia avea toate însusirile reprosului.
- Mi se pare firesc, i-am raspuns, nici dezbracata nu m-ai vazut niciodata.
- Vrei sa spui ca zâmbetul este pentru tine o haina - se mira el aproape acuzator.
- Vreau sa spun ca zâmbetul poate fi de foarte multe feluri si poate îndeplini foarte multe functii - complexitatea unei personalitati putând fi de altfel stabilita si dupa largimea diapazonului de zâmbete de care dispune - iar una din aceste functii, cea mai neînsemnata, desigur, dar si cea mai curenta, este aceea de a oferi celorlalti o înfatisare decenta, indiferent câta suferinta s-ar camufla dincolo de ea.
- Dar asta înseamna a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! - striga, revoltat cu adevarat, amicul meu.
- Numai în masura în care si a fi civilizat înseamna a fi ipocrit. Bineînteles ca în epoca de piatra totul trebuie sa fi fost mai direct, cel ce suferea îsi racnea probabil instinctele la gura pesterii, fara a-si pune probleme de discretie si fara a se gândi la linistea celorlalti. Primitivul era desigur mai 'sincer'. Numai ca mie racnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate, ci una de vointa si de cultura.
- Bine, dar în felul acesta zâmbesti oricui, dusmanilor ca si prietenilor.
- Bineînteles. Am considerat întotdeauna ca a acorda salutul si zâmbetul tau celor cu care nu esti de acord, celor de care te despart idei si credinte este o dovada - pe care ti-o dai tie însuti în primul rând - ca nu vrei sa le bagi în cap, odata cu argumentele, si un glont. De altfel, ti-am spus ca zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui dusman poate fi si o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci - cu cât mai elegant, cu atât mai usturator - ca raul pe care ti l-a facut nu te-a atins. Mi s-a parut întotdeauna mai demn sa nu acuz o lovitura, decât sa ripostez la ea. Am preferat sa nu lovesc, decât sa marturisesc ca am fost lovita.
- Cu cât te ascult, cu atât trebuie sa recunosc, ma convingi si - ca sa fiu sincer pâna la capat - ma si sperii putin.
- De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispretuit si nu l-am folosit niciodata a fost zâmbetul ofensiv, provocator.
- Oricum, de acum încolo va trebui sa fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale
- Nu trebuie sa exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie - cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a ma convinge ca înca rezist.

NEMURIREA

Efesul face parte dintre acele cetati al caror destin a fost atât de strâns legat de mare, încât, în clipa în care marea a început sa se îndeparteze de ele, au încercat mai întâi s-o urmeze si, numai dupa ce n-au reusit, au ramas parasite si fara aparare într-un univers strain si au murit încet, încet uitate d e valurile sfarâmate de alte cheiuri si de corabiile aparând altora la orizont. Pergamul si Miletul, Priene si Didima au avut aceeasi glorioasa si stranie soarta de porturi vestite, râvnite si cucerite de toti învingatorii, dar ramânând numai ele însele, triumfatoare prin arta si prin comert, lasându-se umilite numai de mare si mutate mereu dupa ea, cea îndepartata mereu de înnamolirile fluviului Meandru (cel ce avea sa dea în atâtea limbi europene, îndepartat ecou, purificat prin uitare, cuvântul meandre) si ramase în cele din urma, esuate fara sperante, pe uscat. Acum între ele si mare se întinde o câmpie zadarnica de cincisprezece-douazeci de kilometri, dincolo de care Mediterana nu mai e decât o dunga albastra, libera, topita în cer. Pentru ca marea a jucat întotdeauna în viata acestor miraculoase porturi rolul libertatii: odata pierduta, nici bogatia, nici frumusetea nu mai foloseau la nimic, locuitorii li se risipeau în patru vânturi, lasând numai cheiurile pustii, îngropate în praf, sa viseze valurile care le legau altadata de univers.
Si totusi, mort si parasit uscatului, asa cum este acum, Efesul este singurul care m-a putut face sa înteleg ce însemna frumusetea si grandoarea unui oras antic. Trecut pe sub numeroase stapâniri (de la carienii întemeietori, la ionieni, lidieni, persi, macedoneni, romani, bizantini), Efesul si-a pastrat constanta libertatea de a face comert, forta de a face arta si mândria, aproape religioasa, de a fi, fara încetare, frumos, în primul rând, teatrul imens, de câteva zeci de mii de locuri, în care încapea practic întreaga populatie a orasului (s-ar putea medita asupra bazei de masa, cum se spune, a culturii antice), un teatru în care cuvântul rostit în scena se aude perfect în ultimul rând, un teatru sapat magnific sub muntele care i se ridica deasupra asemenea causului unor palme rotunjite sa-i protejeze flacara (ce sentiment de mândrie pentru forta mintii si a sufletului omenesc te cuprinde înaintând pe Calea Arcadiana, dalata cu marmora si marginita de socluri sprijinind cândva statui, fara a dezlipi ochii de pe hemiciclul, înaltat în fata, al amfiteatrului!); apoi extraordinara biblioteca-mausoleu, înaltata de un cetatean roman în memoria tatalui sau (se poate imagina ceva mai frumos decât construirea unei biblioteci în memoria cuiva caruia îi placea sa citeasca?); apoi templul lui Hadrian si fântânile lui Traian si Pollio, si aleile de coloane monolite ale agorei, si Senatul (mic amfiteatru, pastrând înca în aer ciocnirea libera a ideilor si sunetul legilor aprobate de toti) si piata împodobita în care tronase, la începutul sfârsitului, statuia lingusitoare a tiranului Diocletian; si câte si mai câte, monumente sau numai locuinte, toate sapate în marmora, ceea ce le-a asigurat nu numai acest stralucitor destin postum (pentru ca orasele, ca si oamenii, au si un destin al memoriei lor), ci si efectiva stralucire si curatenie, frumusetea aceasta iesita din comun care nu este numai a artei adaugate, ci si a materialului folosit.
Desigur, templul Dianei din Eres, una dintre cele sapte minuni ale lumii grecesti (templul pe care a încercat sa-l distruga Herostrat, cel ce a ramas, prin numai aceasta aberanta încercare, celebru în eternitate), nu mai exista. Bazilicile bizantine si moscheile turcesti de pe o întinsa raza i-au mostenit samavolnic coloanele si frumusetea, iar pe locul ei, vestit în toata antichitatea, nu a ramas decât o coloana diforma ca un madular bolnav de artroza, deformat de batrânete, o coloana marturisind vârsta matusalemica a unui miracol caruia cetatea romana mai apropiata de marea - departata între timp din nou - îi continua nemurirea. (O nemurire în care, nedrept si revoltator, autorii capodoperelor si cei ce le-au distrus stau alaturi, izbaviti egal de uitare prin simpla atingere a minunii!)

CONCURENTA MARII LITERATURI

Târziu, când am cunoscut Pskovul si Novgorodul, Vladimirul si Susdalul, am descoperit cu o uimire grabita si vinovata ca între vechea Rusie si marea literatura rusa exista nu numai deosebiri, ci si concurente, ca ele nu se subsumeaza una alteia si ca, fiindu-mi atât de familiara cea de a doua, nu o banuisem totusi pe cea dintâi. Cunoasterea Leningradului, cu toate amintirile lui petersburgheze, ma facuse sa alunec direct în literatura, îndrumându-ma doar pe panta recunoasterii unor universuri cunoscute de mine, apropiate mie, lasându-ma indiferenta restului misterului pe care abia daca îl presupuneam. Abia vazând vechile târguri medievale, vechile centre de credinta si de istorie, întelegeam ca marea literatura reflecta în mod paradoxal sufletul specific, în decoruri si pe laturi nespecifice, europene, si ma gândeam la Puskin, la Gogol, la Dostoievski si la capodoperele lor petersburgheze care lasa - atât de straniu - întregii omeniri cititoare impresia ca Petersburgul e Rusia sau tot ce a produs ea mai demn de admiratie si mai revelator.
Dar dincolo de admiratie, acele orasele de provincie ticsite de biserici albe aproape vegetale si strajuite de cetati adânc medievale mi-au adus revelatia Rusiei secolului doisprezece, o tara a Europei, egala cu vestul, având relatii cu el, împrumutând mesteri si obsesii, facând schimb de stiluri si de legende. Am descoperit ca în acel început grav de civilizatie cnezatele rusesti erau unele dintre multele principate si regate europene, ca abia apoi, mult mai târziu, dupa dezastrele tatare, s-a creat spiritualitatea închisa pe care Petru a încercat s-o sparga, o spiritualitate compacta în care orasul de pe Neva nu e decât o insula, cu modul ei propriu de a gândi si de a crea, cu propriile ei complexe si propriile ei capodopere.
Capodoperele nu lipseau nici în mijlocul de continent acoperit de pajisti în care iarba facea, asemenea marii, valuri si-n care mestecenii ardeau alb ca niste luminari pomenind sufletul batrân si copilaros al tarinii, dar ele nu mai aveau acel aer al cooperarii universale pe care arta îl izvoraste în general, ci pareau celule autarhice de frumusete apartinând, ca si plantele, de la prima pâna la ultima fibra petecului de pamânt care le-a nascut. Ceea ce te uimeste de la prima privire este puritatea acestei arhitecturi în care totul a fost reinventat. În monumentele Pskovului, de exemplu, curajul constructorului de a se încrede numai în frumusetea formei, totala renuntare la culoare si la ornamente atinge asceza si eroismul. Pe dinauntru si pe dinafara cladirea este spoita în alb, un alb perfect, dureros pentru ochi (si trebuie vazut efectul pe care îl produce acest alb reprezentat în frescele puternic colorate din Uspenski Sobor al Kremlinului moscovit pentru a-l pretui cu adevarat), fara cea mai neînsemnata stucatura, statuie, basorelief, fara cea mai mica podoaba. Frumusetea absolut iesita din comun este rezultata numai din suprapunerea - care se observa din anumite puncte - a planurilor formând un fel de trepte care urca toate înspre bulbul cupolei sobre, neaurite. Este greu de descris în cuvinte efectul linistitor, nu atât de înaltare, cât de intimizare cu principiul suprem, de contopire cu el. Impresia, intentia si rezultatul sunt cu totul deosebite de cele ale marilor catedrale gotice, de exemplu, unde simti cum urci, infima particula, spre un cer în care vei disparea, un cer bogat si distant, capabil sa absoarba si sa pedepseasca. Aici contopirea se produce prin disparitia în primordial, prin mistuirea culorilor în alb si a oamenilor în natura cu lacuri si paduri din jur. Iar aceasta seninatate campestra, aceasta intimitate divina au îndepartat spaimele meta si infrafizice, facându-le sa se verse în uluitorul fluviu, ce avea sa fertilizeze lumea, al marii literaturi. La Pskov si Novgorod, la Vladimir si Susdal am descoperit însa, cu o aproape vinovata uimire, ca la început a fost linistea.

VARA

Daca ma gândesc bine, cel mai intens sentiment al verii din viata mea nu l-am trait - asa cum ar fi de presupus - la mare, si nu vegetatia în cea mai imperiala dintre vârstele ei mi l-a sugerat. Cea mai intensa vara pe care mi-o amintesc s-a desfasurat pentru mine ca pe o scena medievala, în curtea înierbata a mânastirii Horezu, iar interpretii ei, foarte deosebiti unii de altii, apartineau totusi cu totii regnului animal.
Primele au fost rândunelele. Era o seara calda, aproape fierbinte de august, eram fericiti ca fusesem primiti sa dormim într-o chilie si ne asezasem pe treptele ei contemplând. Principala ctitorie brâncoveneasca, mormântul proiectat al marelui domn, prototip a nenumarate alte mânastiri care au imitat-o si au încercat sa-i semene, era atât de frumoasa si atât de arhetipala încât îmi venea greu s-o descriu si s-o învat pe de rost, asa cum îmi e greu sa-l citez într-un prilej sau altul pe Eminescu. As fi vrut sa închid ochii si sa las sa ma patrunda, altfel decât prin privire, armonia si pacea operei de arta, formata ca într-un desen cu semnificatii ascunse din cercuri închise unul într-altul. În centru biserica, înconjurata de inelul înrourat al ierbii, apoi de inelul orbitor de alb al chiliilor atârnând de muscate rosii si sacâz violet. Atunci le-am observat: cercul chiliilor era dublat de înca un cerc, cenusiu, al cuiburilor ordonate savant sub acoperis din care, elegante si incomprehensibile, sute, poate mii de rândunele sagetau aerul cald si putin vioriu al serii într-un fel brusc si nelinistitor, umplând curtea mânastirii de rotogoalele, devenite prin frecventa isterizante, ale zborurilor lor, ca si cum ar fi taiat felii rotunde, ciudat de contemporane prin impacienta, din linistea compacta si medievala a mânastirii. Cea de a doua categorie de zburatoare, nevazute dar auzite pâna la obsesie si pâna dincolo de cufundarea în somn, au fost ciuvicile (cucuvaie sau bufnite?) care scoteau în seara înstelata bogat tipete rasfatate si jalnice de copil plângaret apartinând altei epoci, mai vechi, dar - straniu si neplacut - neîmbatrânit odata cu ea. Apoi au fost greierii. Tot nevazuti, dar infinit mai difuz si mai puternic sonori, fara nimic obsesiv sau iritant în imensa trepidatie a aerului pe care reuseau s-o provoace si care parea mult mai putin un sunet animal decât un uruit mecanic al universului întreg, exact zgomotul pe care suprapusele sfere ptolomeice trebuie sa-l scoata rotindu-se si facând astfel stelele desenate pe ele sa se miste cu scrâsnet melodios.
Licuricii nu se auzeau, se vedeau. Câti au putut sa fie? Sute? Mii? Zeci de mii? Chiriasul unei chilii alaturate, iesind în cursul noptii afara, a scos un tipat de surpriza: sub cerul înstelat într-un mod aproape obositor, prin aerul devenit argintiu de caldura, candele firave si albastrii zburau clipind prin vazduh între peretii abia albind ai mânastirii, iarba devenita neagra si umeda si cerul pe care încercau sa-l concureze. Cu greu s-ar putea imagina ceva mai idilic si mai violent în acelasi timp, în orice caz mai suficient siesi, decât seara aceea cutreierata, pe rând, de rândunele si licurici, sonorizata de cucuvele si greieri, ca si cum universul întreg n-ar fi fost decât unul dintre acele naive, fermecatoare mecanisme care la ore fixe pun în miscare figuri si lumini si fac sa se auda muzici venite din alta lume.

CORESPONDENTE

În textul transcris de Didyme ludas Thomas si gasit în 1945 printre manuscrisele copte reprezentând biblioteca unei comunitati gnostice din Egiptul de sus, din secolele 3-4 ale erei noastre, figureaza si acest fragment: 'Ucenicul le spuse: Mariam sa iasa dintre voi, pentru ca femeile nu sunt demne de viata. Dar Învatatorul a zis: Iata ca eu o voi chema pentru a o face barbat, ca sa devina si ea un spirit viu, asemanator voua, barbatilor. Caci orice femeie care se va face barbat va intra în împaratie.' Pe cu totul alte coordonate geografice si religioase (copt vine de la arabul qibt, contragere a grecului Aigiptios=Egipt, deci coptii erau egipteni pur si simplu, adevaratii egipteni, termen trecut apoi asupra religiei lor si dovedind ca, în constiinta islamica chiar, crestinii de pe Nil sunt urmasii vechilor egipteni, cei gasiti de arabi la venirea lor acolo), pe cu totul altfel de coordonate geografice si religioase, deci, în fragmentul citat trebuie sa fie vorba, dincolo de aparentul lui ermetism, de principiile masculin si feminin, Yin si Yang, ale chinezilor, si de faptul ca numai unirea celor doua principii poate realiza plenitudinea, perfectiunea, androginul primordial. În mod evident, învatatorul vorbeste în termeni filosofici, în timp ce ucenicul numai în termeni istorici. Pe de alta parte, împaratia are un sens apropiat de Nirvana, chiar daca sferele celor doua notiuni nu se suprapun în întregime. De altfel, continutul notiunii de împaratie este foarte greu de precizat. Singurul lucru limpede este ca se refera la o anumita stare de spirit care se poate câstiga pe anumite cai, prin întelegerea anumitor lucruri, ca ea, aceasta stare de spirit, se poate cuceri, exista si aici pe pamânt, dar si dincolo de moarte. Aceasta dubla localizare ma face de altfel sa mi-o imaginez ca pe o mare împacare, ca pe o mare liniste. Si în cele din urma, pentru a recurge la termeni care îmi sunt mai familiari, atingerea ei este echivalenta pentru mine cu atingerea Poeziei.

A REVENI

A reveni într-un oras vazut, iubit mai mult decât vazut, întrevazut printre pleoapele apropiate de emotie si de graba, a reveni dupa ani într-un oras pe care îl strabatusesi cu pasul si cu harta, într-un oras pe care-l stiai pe de rost din istoria literaturii si din istoria artei, a reveni într-un oras dupa ce te închinasesi în marile lui muzee si visasesi în marile lui catedrale, a reveni dupa ani într-un oras care te intimidase, cu care te intimizasesi, care îti apartinea prin toate iluziile si admiratiile investite în el, a reveni dupa ani într-un asemenea oras este mai periculos si mai penibil decât a reveni dupa ani într-o veche iubire. Oamenii care se iubesc trebuie sa stea cât mai mult împreuna pentru a putea proteja momentul magic în care s-au descoperit asemenea, pentru a putea evolua perfect paralel si a se descoperi astfel mereu neschimbati unul fata de altul. Despartindu-se, s-ar transforma diferit si, reîntâlniti, n-ar mai avea în comun decât amintirea si prejudecata dureroasa a unei iubiri devenite imposibile. Cu orasele se întâmpla la fel. Si ele, si sufletul nostru se schimba atât de repede, într-o asemenea rostogolire de sentimente, de sensuri, de evenimente si de senzatii, încât nu exista mai grava eroare decât a-ti imagina ca poti sa te întorci dupa ani într-un oras fara a ti-l descoperi dusmanos si strain.
Era un sfârsit de mai rece, ploua ca-n noiembrie si eu ma plimbam cu o, probabil, comica si copilareasca disperare pe strazile Parisului. Nu le mai vazusem de zece ani. Ce se întâmplase? Ma schimbasem eu în acel deceniu? Se schimbasera ele? Nici în oglinda si nici în priveliste nu descopeream transformari esentiale si, totusi, nimic nu mai era la fel. Pe-aici am fost, îmi spuneam, pe-aici am mai fost, palatul acesta l-am vizitat, biserica aceasta o stiu, pe sub arcul acesta am trecut, la cinematograful acesta am vazut un film de Bergman, în acela un film de Buńuel. Pe-aici am mai fost, repetam, casele acestea le stiu, apa acestor rigole îmi e cunoscuta. Dar nu era adevarat. Constiinta revenirii mele nu era suficienta pentru a ma face sa recunosc ceva. Nu eu fusesem acolo si nu asa le vazusem eu. Toate aceste linii si siluete le stiam dublate de o aura pe care n-o mai aveau, le contemplasem cu o emotie de care nu mai eram în stare. Nu numai newyorkezul turn Montparnasse, sau suprarealista uzina culturala Beaubourg, sau impresionantul santier de la 'Halle' erau de vina. Nici preturile crescute de zece ori, nici traditionala meschinarie (care altadata ma distra) augmentata de criza, nici irascibilitatea si insatisfactia generala. Vinovat nu era decât timpul, cu încapatânarea lui de a trece, cu mania lui dea schimba.

TEST

Eu cred ca oamenii - cel putin în societatile civilizate în care gustul sângelui uman a disparut de multe generatii din meniul obisnuit - se împart numai în doua categorii esentiale (si din aceasta împartire decurg apoi toate subîmpartirile si paraîmpartirile fara sfârsit): cei carora li-e mai usor sa omoare si cei carora li-e mai usor sa se lase omorâti. Mi s-ar putea raspunde ca nimeni nu stie daca n-ar fi în stare sa omoare pâna nu e pus în situatia de a fi omorât. Dar eu cred ca asta se simte cu precizie si, chiar daca cei din afara nu o stiu întotdeauna, el, omul, stie cu precizie despre sine carei categorii îi apartine. Mi s-ar putea raspunde ca, azi, crima nu apare între indivizi decât într-o ultima, putin probabila instanta. E adevarat, si totusi, în cele mai obisnuite si nesemnificative situatii - pe nisipul unei plaje, la masa unui restaurant, la o coada, pe o strada, la un spectacol - vad cele doua categorii esentiale ale umanitatii desfasurându-si destinele programate de la facerea lumii si pot sa spun fara sa clipesc si cu o infinit de mica posibilitate de greseala: acesta este ucigas, acesta prefera sa fie victima.

EGALITATE

Am fost întotdeauna foarte mândra de felul cum ma iubesc copiii: de la cei mai mici pâna la cei mai mari, de la cei al caror mod de a gândi nici nu-l mai banuiesc, pâna la cei al caror mod de a gândi nu l-am depasit înca de tot. Nu faptul ca ma iubesc ma impresioneaza - la urma urmei, pe parintii lor îi iubesc mult mai mult - ci felul în care o fac, de la egal la egal, într-o democratie de dincolo de vârste, care ma onoreaza. Pentru ca de când ma stiu am urât segregatia vârstelor, categoriile imuabile - chiar si numai pentru o secunda - transformate în tarcuri al caror principal efect este încapatânarea de a fi, sau cel putin de a parea, în afara lor. Întotdeauna mi-am dorit sa apartin altei vârste decât celei pe care o aveam. Copil fiind îmi doream tovarasia adolescentilor, îi invidiam si ma durea indiferenta si plictiseala lor; adolescenta, ma consideram matura si în multe privinte chiar si eram; adulta, ma simteam adolescenta si cine stie daca nu abia atunci învatasem într-adevar sa fiu. (Aceasta 'învatare a vârstelor' mi se pare una dintre cele mai fascinante idei rezultate din observarea propriei mele evolutii, dar verificabila mereu si asupra altora. Potrivit ei, fiecare dintre vârste nu este atât un stadiu biologic, cât o formula spirituala, presupunând o constiinta adecvata si o întelegere filosofica; dar cum stadiul biologic este atins de la sine, prin simpla trecere prea repede sau prea încet a timpului, iar realizarea lui spirituala presupune un anumit efort intelectual, o anumita familiarizare cu notiunile si sensurile situatiei, între cele doua situatii se produc în mod fatal amuzante decalaje, putând sa te simti adolescent dupa ce nu mai esti de mult sau, dimpotriva, sa te simti batrân înainte de a fi înca.) În orice caz, din faptul ca reuseam sa evadez din ele si din faptul ca reuseam sa ma întorc si sa ma închid în cele care-mi placeau, am tras întotdeauna concluzia ca, departe de a fi despartite prin graniti de netrecut, vârstele sunt numai nuclee misterioase plutind în plasma, supusa unor aproape magice legi, care este însasi viata. A le opri miscarea, a le delimita spatiul de evolutie, a le îngheta în anumite constelatii fixe mi se pare nu numai stupid, ci si apropiat de moarte. De aceea felul în care ma trateaza copiii, cu o simpatie lipsita de respect, egalitara si pusa pe sotii, îl descopar de fiecare data flatant, asemenea unui elogiu, ca o dovada nu numai ca n-am început înca sa mor, ci si ca n-am terminat înca sa ma nasc.

ELUDARE

Toata acea perioada am trait-o ca pe un vis din care timpul fusese în mod misterios eliminat: ma sculam, ieseam în gradina, ma uitam cum se coc strugurii; descopeream ca e ora douasprezece, mult prea târziu pentru micul dejun, si îmi propuneam sa manânc ceva mai târziu, direct de prânz; priveam cuibul de rândunele din pridvor, îmi deschideam caietele ca sa ma apuc de lucru, dar rasfoiam mai întâi o carte; vedeam ca e ora cinci, uitasem de prânz, asa ca ma hotarâm sa manânc ceva mai devreme de cina; de altfel nu îmi era foame, mi se parea ca abia m-am trezit, îmi era mai degraba somn; ma întindeam în hamac, rasfoiam o alta carte, dar, asa cum nu puteam sa scriu, nu puteam nici sa citesc; oricum, se facea întuneric, trebuia sa manânc cel putin o data în ziua care se termina desi aveam senzatia ca abia începuse; si - dupa o cina înghitita cu gândul aiurea si pleoapele grele, peste imaginile stereotipe de televizor - adormeam adânc, trezindu-ma târziu cu sentimentul ca abia m-am culcat. Simteam anomalia aproape biologica a situatiei mele, fara sa realizez în ce consta nefirescul prin care ma miscam cu greu ca printr-o magma aproape racita. Abia acum, privind în urma, descopar: din straniul peisaj pe care îl strabateam lipsea timpul, iar în absenta lui restul elementelor îsi pierdusera relieful, suprapunându-se într-un plan aberant.
Nu voi sustine ca era dureros, era doar ciudat, si neplacut numai în masura în care uimea. Uimitor mai ales era faptul ca aceasta eclipsa a timpului nu crea o beatitudine, ci o tensiune. Timpul nu fusese dat cu blândete la o parte, ci fusese pur si simplu obligat sa dispara, încât senzatia pe care o lasa nu era a unui câstig, ci a unei pierderi. Abulica, aveam sentimentul ca daca m-as concentra putin as reusi sa-l zaresc, mai precis, ca el n-a disparut prin oprire, ci prin accelerare, ca nu sta pe loc, ci trece prea repede pentru ca eu sa fiu în stare sa-l înregistrez. Era ca si cum, visatoare, m-as fi jucat cu mâna printr-o apa nespus de limpede, în care nu se vedea nimic, dar prin care stiam ca trec - nevazut de repede, - pesti pe care o mâna agila i-ar fi putut prinde. Nu aveam însa nici energia, nici priceperea sa o fac, dupa cum nu aveam nici întelepciunea de a ma bucura pur si simplu de limpezimea apei. Nu era o vacanta, ci o frustrare; nu era un joc ci o pedeapsa, chiar daca placerea ambigua a vinei incerte, dar fara sfârsit, nu era cu totul absenta. Traiam ca într-un vis din care timpul fusese eliminat pentru a fi adaugat direct, nemarturisit si necunoscut vârstei mele. Încercasem în atâtea rânduri si în atâtea feluri sa ma împotrivesc timpului - tuturor acceptiilor acestui proteic cuvânt - încât nu era de mirare ca, la rândul lui, gasise, în sfârsit, o solutie în stare sa ma eludeze.

PAUZA

Din întregul spectacol de corrida la care am asistat rascolita de mila si de oroare, de revolta si de dezgust, cea mai dezgustatoare scena mi s-a parut pauza. A fost o pauza de un sfert de ora între al treilea si al patrulea taur omorât, când, dupa scoaterea din arena a lesului naclait de sânge, toata lumea care pâna atunci tipase, fluierase, aclamase, a început, ca la un senin magic, sa scoata cutii de mâncare si sticle de bautura, sa manânce si sa bea cu o brusca si teribila lacomie, cu o graba disperata ca nu va termina incredibila cantitate de provizii aduse. Era un fel de grotesca descatusare în alta gama de senzatii, o refacere de forte, o animalitate deliberata, un fel de fericire barbara care lega, inconstient desigur, spectacolul mortii savurat cu delicii de recompensele generoase oferite propriei vieti cu atâta elan. Era ceva rascolitor, profund feroce în furia de a se hrani a acelei multimi de femei elegante si de barbati cu floare la butoniera, ceva dezgustator si fascinant.
Dupa pauza, curajul si moartea s-au rotit înca de trei ori, în trei cicluri complete si spectaculoase, pe arena aburind de sânge, sub aplauzele si huiduielile publicului congestionat de alcool si de hrana, etalându-si senzatiile violente într-o tulbure si grea isterie.
Am plecat de la corrida obositi si tristi, cu un sentiment de culpabilitate si rusine asemanator celui pe care-l încercasem dupa festivalul de filme erotice de la Iowa City. Similitudinea venea, probabil, din dezvaluirea, la fel de indecenta, a esentelor umane, pe care le contemplasem cu impudoare.

OGLINZI

Nu am nici o îndoiala ca substanta visurilor si fanteziei mele este memoria. Totul se cladeste în mine din materia prima sedimentata cu fiecare clipa înca din prima zi a venirii pe lume si depusa în straturi care cu timpul îsi schimba natura si-si pierd apartenenta. Exista amintiri care nu mai stiu de mult ca sunt amintiri, dar care constituie elementul de baza, însasi celula, cel mai simplu modul al trairilor mele. Si cu cât aceste amintiri sunt mai vechi si mai mineralizate, mai topite în substanta mea sufleteasca, transformate în masa nediferentiata, în senzatie pura, fara nume si data, cu atât capacitatea lor de creatie este mai mare, cu atât disponibilitatea lor de a deveni material de constructie al unor alte stari sufletesti generatoare la rândul lor de arta este mai mare. În privinta asta nu am nici o îndoiala. Ceea ce ramâne de stabilit este daca masura acestei disponibilitati este data numai de intensitatea si vechimea amintirii sau si de provenienta ei. Ma întreb deci, încercând sa-mi clasez si sa-mi ordonez elementele atât de difuze ale memoriei, daca sunt mai puternice în mine amintirile de gradul întâi, adica amintirile fizice, tinând de contactul fizic cu lumea materiala, cu natura, cu universul extrauman; sau amintirile de gradul doi, cele tinând de trairile spirituale, de ciocnirile omenesti, de descoperirile si suferintele sufletului; sau poate chiar amintirile de gradul trei, amintirile izvorâte din literatura, amintiri ale altcuiva - ale scriitorului - dar care, gratie fortei artistice care le transmite, sunt receptate cu fervoare, preluate de metabolismul meu spiritual si devenite propriile mele amintiri, întrebarea e, deci, daca e mai puternica în amintire spaima fizica traita în preajma unei fiare, sa zicem, sau spaima difuza, aproape fara obiect, traita în epocile de teroare sau sentimentul de spaima citit în Kafka. Raspunsul e foarte greu, aproape imposibil de dat. Oricât ar parea de ciudat, nu e deloc sigur ca gradele stabilite din necesitati didactice ar reprezenta si un real clasament: Amintirile livresti sunt în stare sa concureze cu succes adevaratele amintiri. Traitul si cititul nu se afla - pentru mine, cel putin - pe trepte diferite ale intensitatii, ci numai în stari de agregare diferite. Amintiri sau numai amintiri ale unor amintiri, importanta lor izvoraste din intensitatea prelucrarii mele, asa cum importanta unui obiect miscat într-un joc de oglinzi consta în capacitatea de deformare a acestora.

O COMPARATIE

Cautam, în nordul Olteniei, mânastirea Bistrita despre care stiam ca e asezata pe râul cu acelasi nume grabit si ca e o ctitorie din secolul 16 a lui Vlad Dracu si a puternicei familii boieresti a Craiovestilor. Si am gasit-o în cele din urma ascunsa într-un mare si misterios parc. Înaintând pe aleea lunga, înspre un zid de incinta care nu spune deocamdata nimic, am descoperit mai întâi cu uimire santierul mai multor cladiri mari care puteau fi hale de uzine, sau scoli, sau hoteluri, în orice caz, mult beton turnat în faguri mari pe mai multe nivele, si ne-a mirat ca un semn rau aceasta intrare a contemporaneitatii în istoria artei. Dar abia dupa ce am trecut de zidul înalt am înteles ca epocii moderne nu-i mai ramasese de profanat nimic, în locul bisericii brâncovenesti la care ne asteptam ne-a izbit o imensa catedrala, sfidându-ne cu acea lipsa de stil a secolului 19 care amesteca (sub domnia lui Barbu Stirbei si bagheta unui arhitect lipsit de talent) arcade gotice cu portaluri baroce si picturi academizante. Singurul ei merit parea a fi marimea, daca masa aceea de caramida tencuita gri, înconjurata de cladirile habsburgice ale chiliilor, putea fi considerata un merit, când muntii înalti din jur, împaduriti majestuos, nu se lasau oricum minimalizati de caramida si varul europenizarii. Acolo în munti, cu câteva sute de metri mai sus si solidara cu pantele verzi si cu poala padurii, se afla biserica Bolnitei, ramasa neatinsa de pe vremea lui Brâncoveanu, care i-a adaugat pridvorul specific, transformând-o într-o bijuterie a proportiilor arhitectonice miniaturale, alba pe întunericul cetinilor, trezind nu numai simpatia, admiratia datorata operelor de arta, ci si nevoia de a mângâia pe care o nasc numai fiintele gingase, înduiosatoare.
Comparatia aproape didactica, la care obliga prezenta celor doua atât de deosebite constructii, ducea gândul mai departe, pe inflexibile si dureroase linii de fuga. Ma gândeam la ciudatele noastre raporturi cu Europa catolica si cu spiritul ei. Amestecul de latinitate si ortodoxie, religia bizantina si originea romana altoite pe un fond evident sudic, mai sudic chiar decât ne-ar da dreptul paralela echilibrata pe care stam, ne-au creat un statut emotionant si neconfundabil, cald si tolerant, lipsit de intransigenta rece si de seriozitatea constructiva a Apusului, în deosebirea dintre coplesitoarele catedrale gotice si minusculele, înlacrimatele bisericute de lemn din Apuseni (cu sageata turnului atât de asemanatoare, la alta scara, fleselor medievale) sta esenta diferentei dintre cele doua feluri de credinte si viziuni: neclintita, mareata, rece, înaltatoare, umilitoare - prima; calda, trecatoare, intima, familiara, vie - a doua. De altfel, în credinta crestina a românilor a intrat întotdeauna o doza foarte mare de rituri stravechi, precrestine, de cult al naturii, de cult al mortilor, de traditie neschimbata, de dragoste de vechi, de stramosi, de ritual magic cu sensul pierdut devenit forma frumoasa, oarba, populara. Toate acestea la un loc dadeau un aliaj atât de puternic, încât n-a putut fi înfrânt de ardoarea mistica reala, nuda a Reformei. Românii nu au putut fi cuceriti de tipariturile calvine si propaganda luterana nu pentru ca ortodoxismul lor ar fi fost mai puternic, ci, aproape dimpotriva, pentru ca ea, credinta lor, nu exista în stare pura, pentru ca o religie desfacuta din alveola traditiei nu le mai spunea nimic. De altfel, catolicii au înteles perfect asta, atunci când obligând la unire au pastrat totusi intact, întregul ritual ortodox traditional.
Revenind la mânastirea Bistrita, stau si ma întreb daca în opozitia dintre frumoasa biserica a Bolnitei si urâta hardughie a catedralei as fi optat la fel de pasionat daca estetica ar fi fost de partea acesteia din urma, daca în locul acelor ziduri diforme si fara stil ar fi stat La Sainte Chapelle, sa zicem. Ma întreb, deci, daca nu cumva optiunea mea este numai estetica. Si, încercând sa fiu cinstita cu mine, îmi raspund ca prezenta unei capodopere apusene între acesti munti m-ar fi facut fericita, dar nu sunt sigura ca sufletul nu mi s-ar fi înghesuit în continuare în pridvorul brâncovenesc al Bolnitei.

SUSPECTA PRECIZIE

Îmi amintesc, ciudat de clar, cu o suspecta precizie, sentimentul pe care l-am încercat la frontiera, mai mult teoretica, dintre doua state americane unde - spre deosebire de alte asemenea puncte pe care le depasisem fara macar sa oprim - ne-au fost luate pasapoartele care urmau sa fie trecute prin fata unor ordinatoare. Politisti manierati si indiferenti tacaneau cifrele legitimatiilor noastre românesti pe clapele impecabile ale computerului si asteptau apoi cu detasare verdictul. Si, desi era vorba, probabil, de un mecanism simplu, care trebuia doar sa recunoasca sau nu anumite persoane puse în urmarire, o anumita neliniste, o emotie ilogica, desigur, dar plina de amenintari, crestea în noi în asteptarea raspunsului mecanic anuntat printr-un bâzâit rau prevestitor. Pentru ca nu puteam sa nu ne înfioram la gândul ca depindeam de o masina, ca stateam la judecata în fata unui creier electronic -- neomenesc si, deci, inuman chiar în perfectia sa - capabil sa ne decida soarta, iar aceasta dependenta, oricât de echitabila si de operativa, ne umilea într-un fel nou, necunoscut si plin de presentimente.

FARA APARARE

Departe de a ma gândi cu speranta si de a visa la o eventuala posteritate, interesul pentru persoana mea, care ar putea sa nu înceteze în clipa în care cenzura mea asupra lui va înceta în mod fatal, ma înspaimânta într-o asemenea masura încât, daca ar trebui sa decid, as fi în stare sa optez împotriva perenitatii cartilor mele de teama ca supravietuirea lor ar putea fi corelata cu acea oribila si indecenta disectie a vietii din care au izvorât si a caror - de fapt - singura interpretare verosimila sunt.
Exista situatii în care gândul de mai sus îmi revine în minte cu o pregnanta aproape bolnava, verificând acelasi impas al refacerii unei existente altfel decât prin opera în stare s-o rezume si sa-i dea coerenta si sens. Acestea sunt lecturile biografiilor de scriitori, savanti, artisti, oameni pentru care viata nu a fost decât timpul necesar realizarii unei opere. Citesc de fiecare data despre notele obtinute la scoala sau despre fugile de acasa, scrisorile trimise iubitei sau memorii catre autoritati, marturisiri ale rudelor sau evocari ale colegilor, si, de fiecare data, ma cuprinde aceeasi violenta mila pentru omul fara aparare, expus cu atâta cruzime pe altarul cunoasterii si impudorii generale. Nu sustin ca toate acele amanunte si nuante nu întregesc un portret, desenat astfel din linii întrerupte si trudnice, mai mult presupuse, dar e sigur ca portretul obtinut este al autorului admirat si cautat cu lacomie? Nu cumva între personajul acela, în sfârsit cunoscut, elev mediocru, fiu indiferent, îndragostit întâmplator, cap de familie stângaci, slujbas insignifiant, pe de o parte, si acei scriitor sau savant sau artist, pe de alta parte, aproape ca nu exista punct comun, pentru ca toate acele ipostaze s-au desfasurat numai în timpul oboselii sau absentei adevaratei lui meniri, pe care au hranit-o si i s-au opus în egala masura? Nu cumva toate acele aspecte, singurele palpabile, s-au desfasurat într-o continua graba si neatentie, întâmplator si aproape abulic, într-un destin obsedat de opera pe care trebuia sa o nasca si care urma sa-l rezume la modul ideal? Si cât de importante pot fi pentru cercetatorul de mai târziu niste întâmplari care n-au fost destul de importante, atunci în clipa producerii lor, pentru a intra în opera celui ce le-a trait chiar?
De altfel, cunosc putine lucruri mai deprimante decât rasfoirea propriilor mele documente trecute: scrisori vechi, jurnale întrerupte, idei bizare, însemnari dramatice ale unor evenimente devenite fara importanta. Evidenta ma obliga sa recunosc ca eu sunt cea care le-a scris si totusi nimic mai strain decât acel personaj suferind de dureri uitate si drame de neînteles. Dar daca e adevarat ca în continua reînnoire a vietii, din sapte în sapte ani trupul nostru, complet nou, nu mai pastreaza nici una din vechile celule cu care intrase în acel ciclu vital, atunci nici macar nu sunt eu autoarea acelor scrisori exaltate si a acelor însemnari banale, ci o cu totul alta fiinta, purtând acelasi nume si obsedata de aceleasi pagini. Si acelasi lucru se va petrece bineînteles si de acum înainte. La batrânete voi fi cu totul alt om, care va avea comun cu mine numai cartile în stare sa se continue si sa se lege între ele. De aceea sunt exasperata de raspunsul la scrisori, ma inhiba marturisirile, mi-e frica de cei care tin un jurnal, si ma intimideaza ochii deschisi ai copiilor în care fara sa stiu as putea sa imprim o imagine nesemnificativa, dar de nesters.



FRAGMENTE (Antijurnal)

1. Oare de ce, de unde nesfârsita nostalgie cu care îmi aduc aminte întâmplarile si amanuntele copilariei, când ea s-a desfasurat în plina mizerie si teroare postbelica, în saracie si frica, în umilinte si dureri?Aura care înconjoara tot ce a fost atunci este, deci, nu un reflex al frumoaselor timpuri de altadata, ci o secretie a timpului care devine frumos prin simplul fapt ca trece, dupa cum apa marii devine verde prin simplul fapt ca e adânca

2. Daca mortii ar simti - chiar daca în alt fel decât noi - calitatea unei lumini, intensitatea unei frunze, moartea, cu linistea ei, mi s-ar parea nu numai neînspaimântatoare, ci chiar de dorit. Si nu sunt deloc sigura ca nu e asa

3. A fi bun nu este o calitate, ci un talent care trebuie exersat si piere în lipsa de antrenament.

4. Pestii lasati seara în ligheanul cu apa, înghesuiti, aruncati unul peste altul, i-am gasit dimineata aranjati inteligent în asa fel încât sa încapa cât mai bine, sa aiba fiecare cât mai mult spatiu, atât cât se poate si cât îi este suficient. Iata o rigoare pe care un grup de oameni îngramaditi într-o odaie nu ar fi atins-o: s-ar fi gasit cu siguranta unul mai puternic care sa ceara mai mult decât i se cuvine.

5. N-am reusit niciodata sa ma gândesc la mine ca la un numar dintr-o multime.

6. Adevaratul merit este sa descoperi partile urâte ale unei lumi care se lasa cucerita de tine; dezgustul dezinteresat, existând în sine nu ca urmare a faptului ca ai fost respins sau ca nu ai avut succes; sa observi în plin triumf grimasele de admiratie ale celor ce te aclama

7. Un melc înainta trudnic prin iarba, tatonând precaut cu cele doua rânduri de antene mari si nelinistite centimetrii de aer din fata. Totusi, când i-am întins un betisor mai solid s-a catarat pe el fara sa se întrebe daca nu-i o cursa. Se grabea deodata, cu cochilia atârnându-i într-o parte sau într-alta ca o scufie de betiv, iar când am lasat vreascul din mâna, parasindu-l, nemaijucându-ma cu viata lui, s-a aratat deodata dezamagit si parca mirat ca lumea nu e asa de solida pe cum credea.

8. Imaginea fantastica a unei imense sali în care toti dorm, dar au somnul dresat, spectacolul e mereu acelasi, si ei stiu când sa aplaude în somn

9. Nici chiar geniul nu poate tine loc de bun-simt.

10. Raul care în clasic este exprimat cu mijloacele frumosului devine în modern oribil nu numai în sens moral, ci si prin modalitatile estetice de exprimare. Astfel raul este identificat cu urâtul, iar artistul care pare sa faca o optiune strict estetica este în ultima instanta tot un moralist, dar unul mai adânc, deconspirat numai de complicatul joc al oglinzilor aproape paralele.

11. Duritatea si forta sunt mai aproape de moarte decât de viata. Puterea vietii sta în fragilitatea si plasticitatea sa. Luati o tulpina si veti vedea cât de usor se îndoaie si se rupe când e verde si ce rigida si dura devine odata uscata, în vederea creatiei, viata e numai adaptare si întelegere; în afara sperantei, moartea e doar împotrivire si refuz.

12. Ceea ce nu seamana cu obisnuitul nu e înteles, chiar daca e mai simplu decât obisnuitul.

13. Feminitatea unor femei seamana acelor bijuterii atât de scumpe încât sunt tinute în seifurile bancilor, în timp ce copii impecabile sunt purtate în numele lor în lume, înlocuindu-le perfect si nascând chiar ideea inutilitatii originalelor.

14. Pentru a fi bun cititor de poezie trebuie sa te tii cu precautie la o oarecare departare de ea, trebuie sa te opresti în punctul din care lumina cade asupra ei potrivit, sa te asezi în locul din care sa nu ti se para nici orbitoare, nici lipsita de importanta. Nu e un loc comod si nu e usor sa nu aluneci din punctul ideal. Putina oboseala, putina deznadejde si totul se deformeaza si devine monstruos. O, zilele negre când Shakespeare însusi mi se pare zadarnic!

15. Dintr-un fel de pudoare am facut întotdeauna tot ce-am putut pentru a nu se vedea din înfatisarea si din felul de a ma purta ca sunt poet. Din pudoare si din oroarea fata de cei ce, nefiind, faceau tot ce puteau ca sa para ca sunt.

16. Singuratatea, ca arma

17. Nu am avut niciodata curajul sa creez alti oameni, desi cred ca sunt destul de scriitor ca s-o fi putut face. Nici sa nasc, desi sunt femeie. Mi s-a parut întotdeauna ca îmi sunt mult prea mult mie eu singura si ca oricum n-o sa-mi ajunga întreaga viata pentru a ma cerceta. Si atunci, ce rost ar fi avut sa pierd timpul pentru a aduce pe lume pe altii pe care n-as mai fi avut timp sa înteleg. Lirismul si singuratatea mea nu vor putea fi acuzate ca au contribuit la incomprehensibilitatea universului.

18. Ciudat, în timpul cât am stat la mare, lacomia cu care o priveam nu era nici pe departe asemenea aceleia cu care o privesc astazi în amintire, în vis. Privitul din realitate ajunge la saturatie relativ repede (desi se poate relua mereu de la capat, la fel de proaspat); în timp ce în imaginatie, unde nu exista reziduuri (si nu exista nici intoxicatia prin exces pe care numai ele o dau), contemplatia în sine poate fi prelungita la infinit, numai suportul ei material (ochiul care clipeste, corpul caruia îi este cald sau frig) oboseste de propria sa spiritualitate.

19. A fi si a sti ca esti sunt doua lucruri atât de deosebite, de opuse chiar, încât foarte rar reusesc sa fie stapânite de acelasi individ. De obicei, artistul nu este interesat decât de primul verb.

20. Gravura medievala - în care savantul îsi trecea ca printr-o pânza sparta capul prin cerul cu stele pentru a vedea dincolo de aparenta lumilor mecanismul înghetat al universului - si sentimentul ca, dincolo de metafora copilareasca, trebuie sa existe un gest, un gând, un fapt în stare sa declanseze aceeasi revelatie, în stare sa descopere la fel de eficace totul.

21 Sentimentul din copilarie - ca sunt prea înalta, ca ma vad prea tare - nu a disparut niciodata din mine. Mi s-a parut întotdeauna ca sunt privita prea mult, îngradindu-mi-se în felul acesta nu modestia, ci libertatea.

22. Numesc poet pe cel pe care, citindu-l, simt cum urc înspre mine, pâna la mine.

23. Arta de a stapâni seamana artei de a conduce - prin baraje, albii false si lacuri de acumulare - un râu, ramânând mereu în afara determinarilor numai dumnezeiasca, incoruptibila ploaie si înfricosatoarea, brusca topire a zapezilor.

24. Dintre toate pozele cartilor de povesti pe care trebuie sa le fi vazut mi-a ramas în minte din copilarie o ilustratie la 'Scufita Rosie', în care patul bunicii, cu lupul ascuns sub scufie dantelata, este asezat lânga un geamlîc larg, cu multe ochiuri, prin care patrunde o lumina enorma, materiala, facând dâre prin praful din odaie. Daca ma gândesc bine, cu toata primejdia lupului de sub dantele, ilustratia aceea este - incitant si nemaiîntâlnit - idealul meu de odaie.

25. O pasare, un fel de vrabie mai colorata, încearca sa ciuguleasca din mâncarea mea asezata între geamuri, si ciuguleste minute în sir, fara sa descopere sticla izolatoare. De altfel, când pleaca, are aerul multumit, ca si cum s-ar fi saturat.

26. Constiinta ca pot sa-mi pretind mie însami orice ma duce la cea mai severa modestie.

27. Ca si în atâtea rânduri, descopar în Caragiale, transcrise în registru comic, ecouri ale unor adevaruri existentiale, strafunde. 'Ai putintica rabdare' nu este decât - vazuta în oglinda bascaliei - înclinarea noastra de a astepta, de a lasa lucrurile sa se coaca, sa treaca de la sine. Am fost întotdeauna un popor cu foarte multa rabdare, cu prea multa rabdare.

28. Importanta nu e cauza suferintei, ci intensitatea ei. Poti sa suferi pentru o jignire cât ar suferi altul pentru un cataclism. De altfel, suferi de multe ori dupa ce ti-a devenit indiferent obiectul si chiar cauza suferintei.

29. Veverita, care alerga pe ramurile nesfârsit de lungi si de numeroase ale arborelui, parcurgea creanga pâna la capat, apoi se întorcea si o lua pe alta, în capatul careia se întorcea din nou. Nu avea aerul ca vrea sa ajunga undeva, ci ca are misiunea de a epuiza toate ramurile, misiune pe care si-o îndeplineste constiincioasa si grabita, fara sa excluda totusi, din toata agitatia, placerea jocului.

30. Nu-mi mai amintesc din acea perioada decât propriile mele povestiri despre perioada aceea - povestirile nu realitatea pe care o povesteau.

31. Drumul era foarte alunecos si totusi reuseam sa înaintez aproape normal, punând piciorul hotarât, fara sa sovai. Asta pâna în clipa în care, pierzându-mi pentru o fractiune de secunda echilibrul, m-a cuprins frica. Din acel moment am fost incapabila sa mai înaintez un metru, eram paralizata, cadeam la cea mai mica miscare. Incapacitatea mea imaginata se transformase într-una reala. Mi se întâmpla ceea ce li se întâmpla toreadorilor care sunt omorâti numai dupa ce îi cuprinde teama ca vor fi omorâti. Subiectivul trece în obiectiv si nu mai poate fi tinut în frâu.

32. Ciudata impresie pe care o lasa - privita din exterior - marea catedrala din Bordeaux a carei constructie durase patru secole: ca e neterminata si ca e facuta - culme a culmilor! - în graba.

33. Atât de multi ani am avut oroare de ideea ca as putea deveni cândva adult (eram atât de convinsa ca se va întâmpla ceva pe drum, o minune sau numai un accident care sa ma împiedice), încât faptul ca am devenit totusi mi se pare prea nefiresc, prea putin probabil, pentru a nu-l socoti o greseala de interpretare, o iluzie optica a celorlalti.

34. Descoperirea instrumentelor de tortura si a temnitelor medievale de la Loche, pe atât de blânda vale a Loarei, si perplexitatea nu atât în fata perfectiei cruzimii, ci în fata faptului - evident, de netagaduit, si totusi incredibil - ca regii francezi îsi închideau dusmanii chiar sub ei, simtindu-se bine, traind, iubind, chefuind, în timp ce acestia mureau, treptat, din vointa lor, chiar sub camera lor, la douazeci de metri mai jos. Contributii la o istorie a civilizatiei.

35. Notiunea de generatie, ca si aceea de solidaritate pe care o subîntelege, este atât de exclusiv specifica tineretii, încât nimanui nu-i da prin minte sa vorbeasca despre 'generatia celor de saptezeci si cinci de ani'. La început ni se pare esential numai ceea ce ne apropie pe unii de altii, mai târziu se dovedeste important numai ceea ce ne desparte, în adolescenta vorbim mereu în numele vârstei, mai târziu ne convingem tot mai mult ca despre ceea ce nu se vorbeste nici nu exista.

36. La San Sebastian am vizitat Muzeul poporului basc, facând elementara cunostinta cu acest popor straniu caruia îi apartin picturile de la Altamira si care a ramas nestramutat de pe acele locuri din cea mai adânca preistorie, vorbind o limba impenetrabila la orice influenta (latina sau de alta natura) si nesemanând cu nici o limba de pe pamânt. O sala întreaga cu cranii având o deformatie bazica specifica bascilor, cunoscuta ca atare în anatomie, asemanatoare celei a omului de Cro-Magnon. Interioarele taranesti, de lâna si lemn, semanând atât de emotionant cu ale noastre.

37. Unul din paradoxurile lumii moderne este ca ne simtim, cu totii, însingurati fara a reusi sa fim singuri.

38. Doua portrete ale împaratului Tiberius, la galeriile Uffizi din Florenta: unul din tinerete, cu linii ascutite prin care ambitia, concentrata, încordata, taie fara mila aerul din jur, si altul de maturitate, cu liniile muiate de oboseala si întelepciune, de dispret si descurajare. Doua busturi mai elocvente decât zece tomuri de istorie - premisa si concluzia unui triumf.

39. ..A vedea ca într-o oglinda maritoare' - înseamna a vedea monstruos, a cauta urâtul si deformatia - de unde s-ar putea trage concluzia ca nimic din noi nu este destul de frumos ca, marit, sa ramâna frumos sau ca ceea ce pare frumos, chiar, pare astfel numai gratie dimensiunilor sale reduse. Frumosul ca functie a neînsemnatului

40. Înteleg din ce în ce mai limpede ca maturitatea înseamna obligativitatea de a opta între regrete si remuscari, o obligativitate umilitoare si profund necinstita pentru ca îti cere sa alegi între la fel de necunoscute posibilitati, în mod ciudat, însa, a refuza aceasta maturitate nu este un semn al tineretii, ci al incapacitatii de a trai. Daca nu cumva - ceea ce ar fi cu adevarat paradoxal - aceasta este chiar uluitoarea definitie a tineretii.

41. Nu pot sa spun 'noi, femeile', fara sa rosesc, asa cum nu pot sa spun fara sa rosesc 'noi, poetii'; de fiecare data mi se pare ca fac aluzie la lucruri care nu pot fi rostite cu voce tare, la realitati intime si misterioase.

42. Ruine, templele sunt mai frumoase, pentru ca, redate naturii, ele îsi cânta nu numai slabiciunea de a fi nemuritoare, ci si puterea lor omeneasca de a muri câte putin.

43. Popoarele primitive nu erau niciodata sigure ca primavara va urma iernii; experienta anilor anteriori nu folosea la nimic pentru ca arbitrariul zeilor putea oricând dicta altceva. Câte un revelion facut în pardesiu, câte o vara cu ceaiuri fierbinti si guturai ma fac sa ma întreb daca nu suntem prea siguri de noi si de mecanismul perfect, fara gres, al naturii.

44. O bucurie cu atât mai completa, cu cât e mai fara motiv.

45. Într-un secol lipsit de religiozitate, casele memoriale au ramas templele în care sufletul nostru mai ia cunostinta de sine si se descopera ideal, privindu-se în oglinzi maritoare.

46. Periferia nu exista decât în functie de un centru acceptat si fixat întotdeauna mai mult sau mai putin arbitrar.

47. Nemurirea e o notiune contradictorie care îsi dezvaluie fete nebanuite si adesea atât de surprinzatoare, încât te întrebi ce zeu special si capricios, responsabil cu eternitatea, împarte victoriile împotriva mortii în felul acesta trasnit si întâmplator.

48. Ce este o calatorie daca nu o încercare de a vedea cum, în alte conditii, sufletul nostru ramâne acelasi?

49. Lumea pe care am vazut-o eu este, sunt sigura, mai frumoasa decât adevarata lume. Fara sa-i fi adaugat ceva, fara sa-i fi schimbat vreo nuanta sau vreun accent, am privit fiecare priveliste, fiecare strada, fiecare cadru prin care treceam cu o credinta atât de sigura ca nu le voi mai revedea, ca le vedeam pentru prima si ultima oara, cu o atât de intensa dorinta de neuitare, încât nu se poate sa nu le fi vazut mai frumoase decât erau, nu se poate sa nu le fi împrumutat, înca de atunci, ceva din nostalgia mea viitoare.

50. Exista în noi o continua tendinta de amânare a împlinirii, ne place sa împingem transformarea viitorului în prezent cât mai departe, pâna la limita în care, nemairamânând destul timp, viitorul se transforma direct în trecut.

51. Mediterana reprezinta nu numai un ideal estetic, ci si un ideal de fericire. Oamenii tarmurilor ei au talentul de a trai, care se simte chiar în saracia lor adesea extrema si chiar în inima tragediei pe care, de altfel, ei au inventat-o.

52. Am gasit - pusa ca semn la volumul de povestiri pe care îl citeam saptamâna trecuta - o hârtie pe care facusem planul unei case utopice, plan detaliat, cu indicatia camerelor si chiar a mobilelor. Mi-am amintit momentul exact când am desenat-o, când mi-a revenit în minte - asa cum vine în somn un vis, fara ca nimic sa-l fi pregatit - casa ideala în care mi-ar placea sa locuiesc, o casa destul de modesta de altfel, cu doua camere dând într-un hol terminat printr-o sera. Am desenat-o pentru ca am vazut-o cu precizie, stiu cum arata si unde se afla pe harta orasului, ca si cum ar exista si m-ar astepta. Ciudat e însa faptul ca în acel moment problema casei nu ma obseda, ca ea a aparut fara s-o chem, fara sa mi-o doresc. Apoi, la fel de brusc si inexplicabil, am uitat-o, iar acum tin în mâna si privesc cu uimire, ca pe un mesaj pe care nu reusesc sa-l descifrez, schema unui vis.

53. În muzeul catedralei din Toledo, galeria episcopilor de pe la anul 1000, pâna astazi. Sirul nesfârsit de portrete fascinante prin inexplicabila lor sinceritate: dupa o încapatânata cercetare, am reusit sa gasim o singura figura nemarcata de vulgaritatea neiertatoare a setei de putere, o singura figura, si aceea apartinând unui adânc ev mediu, când nu poti fi sigur ca nu e vorba doar de schematismul ascetizant, bizantin, al figurii.

54. În defileul cu umbre stinse de asfintitul apropiat, o turma de oi traversa râul si începea sa se catere pe versantul dimpotriva. Pastorul statea lânga apa si supraveghea trecerea oilor care, fiecare, îsi dovedea cu acest prilej personalitatea proprie: unele stateau cuminti si sareau reglementar când li se spunea, altele cautau singure vaduri mai complicate, dar mai originale. În cele din urma a ramas una singura care lasase mai multe zeci sa-i treaca înainte si acum se inhibase cu totul, încât a trebuit sa o ia ciobanul în brate, ca în icoanele catolice.

55. În copilarie nu-mi era frica de lupi, lei si alte fiare, pentru ca îmi imaginam ca, întâlnindu-i, i-as mângâia pe blana si i-as îmblânzi; dar mi-era groaza de râme, sopârle si serpi, pentru ca simteam ca n-as fi fost în stare sa-i mângâi. Iata un criteriu al spaimei - pe cât de subiectiv, pe atât de logic - care, în ceea ce ma priveste, se mai afla înca în vigoare.

56. 'Acela care îndura nedreptatea este mai fericit decât acela care o comite', ne consoleaza de milenii un faimos paradox socratic, ca si cum raul ar fi mai usor de suportat prin faptul ca nu foloseste nimanui, în realitate, lipsa de sens, lipsa de logica si chiar lipsa de consecventa a nedreptatii mi se par mai greu de îndurat decât simpla ei existenta.

57. Sunt inversul unei pasari: pasarile dorm în zbor, eu zbor în somn.

58. Nu-mi plac cartile prea frumoase, nu am gusturi bibliofile. Mai mult, o carte prea împodobita îmi trezeste suspiciuni. Ilustratiile ma indispun, eleganta excesiva ma jeneaza. Editiile rare ma emotioneaza numai prin raritatea textului, nu si prin pretiozitatea formei. Scrisul e spirit, haina materiala pe care o îmbraca mi-e indiferenta. Mi-s dragi editiile populare, nepretentioase, îmi place sa le citesc fara grija pentru coperta si legatura, sa am voie sa le îndoi, sa plâng pe ele, sa le trântesc enervata, sa le asez apoi în biblioteca mândra de fata lor îmbatrânita, muncita de pasiune.

59. În timp ce la oras ploaia este aproape indiferenta, un element al peisajului spiritual mai mult chiar decât al celui fizic, la tara ploaia si frigul transforma si interioarele, totul se naclaieste, chiar daca noroiul nu patrunde în casa, totul pare murdar, desi nu e cu nimic mai mult decât atunci când e soare. S-ar putea sa fie vorba numai de o impresie subiectiva, dar s-ar putea, la fel de bine, sa se datoreze totul peretilor de pamânt care se solidarizeaza cu pamântul muiat de ploaie si, chiar daca nu au curajul sa se moaie ei însisi, lasa impresia ca ar putea-o face din moment în moment.

60. Respiratie suieratoare a cerului extenuat de stele, greierii exista ca sa exprime efortul haosului de a fi frumos.

61. O ciocanitoare: ca o femeie nu prea frumoasa, dar îmbracata cu mare atentie, într-un asortaj perfect, prea îngrijit pentru a nu atrage atentia si a nu parea artificial. La început i-am auzit numai loviturile surde ale ciocului în scoarta salcâmului. Se succedau, cunoscut si inevitabil, ca loviturile simfoniei a cincea de Beethoven. Apoi am vazut-o. Constiincioasa, gratioasa, atenta. Pasionata, impresionanta la început, apoi plictisitoare si enervanta chiar prin sârguinta si previzibilitate. Controleaza grabita si habotnica - ca si cum ar fi lipsit prea mult timp si acum are prea multa treaba - toata gradina, trecând pedanta si comica în metodologia ei din pom în pom, apoi din par în par, la aracii viei, zapacindu-se si ciocanind automat si în stâlpii de beton ai spalierului. Oricum, poarta un costum prea excentric pentru harnicia ei: pantalonasi si tichie rosii, bluza alba imaculata si veston negru cu mâneci dungate în alb.

62. Lingusirea tinerilor de catre batrâni, o dovada sfâsietoare a inconsistentei lumii.

63. Vecina Mita mi-a daruit doua bucati de cas. La protestele mele mi-a raspuns, serioasa deodata, dusmanoasa aproape: 'Dar mortii mei sa nu manânce nimic? Ca o sta biata maica-mea cascata în groapa si-o tot astepta ceva!' Nu glumea si nu o spunea ca pe-o datina sau ca pe-o superstitie, ci ca pe-o realitate tangibila, ca si cum direct, imediat, brânza pe care mi-a dat-o mie ar fi hranit-o pe mama ei careia de mult îi e foame în groapa. Credinta ei nu se dilua în metafizic, ci ramânea compacta, materiala, cu o asemenea intensitate, încât nici moartea nu trecea în transcendent.

64. Orgoliul meu este atât de mare, încât nu mai lasa loc vanitatii.

65. Marea respirând ca un om în somn si din când în când - la câte o pauza mai mare între valuri - dându-mi emotia ca nu mai vine respiratia urmatoare, ca a murit.

66. Am observat ca cea mai acuta senzatie de libertate interioara am avut-o, paradoxal, atunci când nu aveam dreptul sa decid nimic si tot ce-mi ramânea de facut era sa contemplu, sa meditez asupra întâmplarilor si faptelor al caror martor pasiv, dar oglinditor, eram.

67. Oamenii ce fac munci adevarate sunt în mod evident mai frumosi decât ceilalti, carora li se citeste pe fata inutilitatea si dispretul fata de ei însisi pe care nu si-l marturisesc niciodata, dar care se amesteca indigest cu dispretul fata de ceilalti.

68. Daca n-am fi convinsi ca ne mai asteapta o existenta (si aceea infinit încapatoare de experiente si de încercari) nu ne-am putea permite (instinctul nostru de conservare nu ne-ar îngadui) sa o risipim atât de prosteste pe aceasta.

69. Am fost de atâtea ori fericita în somn, încât daca între moarte si somn exista o cât de mica asemanare (si nu se poate sa nu existe vreuna) nu vad de ce m-as teme.

70. Sa privesti totul - prezentul si chiar viitorul - ca pe un trecut, în care nimic nu se poate schimba si care are farmecul plin de nostalgie al lucrurilor imuabile; sa privesti totul prezentul si chiar trecutul - ca pe un viitor, cu sentimentul imprevizibilului si nesigurantei ce însotesc întotdeauna faptele care nu numai ca nu s-au întâmplat, dar nici nu se stie daca se vor întâmpla vreodata; sa privesti totul - trecutul, ca si viitorul - ca pe un prezent, cu sentimentul futilitatii absolute, cu lacomia îngustarii clipei absolut ireversibile, neînstare sa se transforme în nimic: iata trei feluri de a exista în lume, mai mult chiar, iata trei lumi existând paralel si opunându-se una alteia, desi elementele care le formeaza sunt aceleasi si întâmplarile prin care trec neschimbate.

71. Ceilalti nu sunt decât tot atâtea proiectii în afara ale propriului eu, tot atâtea încercari de a crea alte variante posibile ale propriei personalitati. Nu vezi si nu întelegi decât ceea ce ai fi în stare sa fii tu însuti. Te înconjoara atâtia oameni câti ai fost în stare sa creezi. Descopar astfel, fara macar sa o fi banuit cu o clipa mai înainte, reversul celebrei afirmatii rimbaldiene. Nu numai eu este un altul, ci si ceilalti sunt eu, în aceeasi masura si în aceeasi singuratate.

72. Sunt fericita: citesc, scriu, privesc (de altfel, cunosc oare alte coordonate ale fericirii?) si, deodata, fara ca nimic sa se fi întâmplat între timp, totul înceteaza. Brusc, ca si cum, undeva în centrala, s-ar fi întrerupt firul unui telefon care, prin asta, nu si-a schimbat nici locul în camera, nici înfatisarea, doar ca nu mai are ton, e mort.

73. Ciudat, asa cum nu m-am simtit încurcata decât în fata celor mai slabi decât mine, nu m-am simtit intimidata decât în fata celor mai tineri decât mine si nu m-am simtit vinovata decât în fata celor mai putin norocosi decât mine.

74. Întâlnirea la întoarcerea din padure cu cei doi câini, care ma latrasera, furibunzi, pe care i-am dezarmat vorbindu-le si care acum stateau pe aratura descumpaniti, încurcati, rusinati chiar - nu exagerez deloc - cu a expresie nespus de comica, de parca ar fi spus: 'Cine dracu ne-a pus sa ne bagam în treaba asta care nici macar nu ne priveste?'

75. Îmi amintesc 'Prizonierii' lui Michel Angelo de la Academia din Florenta (felul în care unul încearca sa-si smulga capul din bolovan si se ajuta cu ambele mâini; felul în care un altul calca - într-un imens efort - afara din stânca; felul în care un altul vrea sa-si desprinda spinarea din blocul imens) si îmi dau seama ca ceea ce ma coplesise de fiecare data acolo era certitudinea ca smulgerea aceea din piatra era de fapt o nastere, o facere a lumii, înainte de care universul întreg, nimicul ar fi fost de piatra.

76. Ce tânara as fi daca as putea sa-mi sterg din viata zilele în care sunt incapabila sa fac ceva (sa scriu, sa citesc sau chiar sa ma ocup cu adevarat de alte treburi mai putin grele sau importante), zilele în care pare ca sufletul îmi e plecat undeva (nu stiu unde si nu stiu pentru cât timp), iar în asteptarea lui trupul vegeteaza într-o stare care se deosebeste de moarte numai prin provizorat!

77. Sunt lucruri atât de serioase, încât nu pot fi spuse decât în gluma.

78. Nevoia de a crede în Atlantida, nevoia de a crede ca a existat cândva o lume perfecta, o societate înteleapta, un univers bun, care n-a pierit macinat de propriile boli, ci înghitit de furia geloasa a valurilor, mi s-a parut întotdeauna emotionanta. Pentru ca nu faptul de a fi disparut a fost socotit esential, ci faptul de a fi putut sa existe, ca o garantie ca speranta nebuna a atâtor milenii are un minim punct de sprijin, ca o asemenea lume este totusi posibila pe pamânt.

79. Poate ca pietrele nu fac decât sa doarma si ele, dar noi nu avem destul timp ca sa prindem si clipa când se trezesc. Pentru secundele efemeridei, eu însami, dormind, sunt mai minerala decât o piatra.

80. De când exista lumea, cea mai mare problema a desteptilor este cum sa se faca întelesi de prosti.

81. În pomul din fata geamului meu stau aproape tot timpul, asezati unul lânga altul, pe aceeasi craca, doi porumbei batrâni, cu penele ponosite, aproape fara culoare, dar neobositi în tandretea lor. Astazi, certati probabil, stateau la zece metri distanta, pe ramuri diferite, închisi fiecare în sine, mohorâti, dusmanosi. Uimitoare sugestie a dezolarii. Dar cine ar putea spune care sunt resentimentele unui simbol?

82. Nu respect straniul decât daca are curajul sa se lase cuprins - umilit si amplificat prin umilinta - între limitele normalitatii, asa cum nu admir arta decât daca are curajul - si umilinta - sa-si asume un sens.

83. Ce înalta parere avem despre noi, din moment ce a fi uman înseamna a fi bun, când ar putea însemna atâtea alte lucruri!

84. Nu pot sa vad viata pe care o traiesc acum, cum nu pot sa vad un lucru asezat prea aproape de ochi. Iar atunci când ramâne în urma suficient pentru a-i putea des cifra întâmplarile, nu mai sunt în stare sa-mi amintesc gesturile infinitezimale si tresaririle care declansasera totul; atunci când se îndeparteaza suficient pentru a-i vedea contururile, nu mai sunt în stare sa-i disting textura si nuantele. Totul se petrece ca si cum as fi lasata sa vad numai atunci când exista certitudinea ca voi vedea conventional.

85. Îmi amintesc pozitia ideala în care, citind întinsa, pe deasupra cartii se vedea marea si privirea le parasea pe una pentru alta, ca o alternativa scufundare în abisuri de culori diferite.

86. Nu ma îndoiesc nici o clipa ca sunt vinovata de tot ce se întâmpla. Ma îndoiesc doar ca exista o cale practica pentru a face sa înceteze aceasta teoretica vinovatie.

87. Exista momente în care simti ca îmbatrânesti brusc, nu pentru ca în tine s-a schimbat ceva, ci pentru ca, mediul pe care esti proiectat schimbându-se, ti se confera brusc alte dimensiuni decât pareai sa ai pâna atunci, asa cum, asezata într-un rând de uriasi sau, dimpotriva, de pitici, aceeasi silueta normala primeste cu totul alte dimensiuni.

88. În moartea fiecarui om - oricât de accidentala, sau chiar de aceea - exista ceva revelator, o lumina care demasca sau aureoleaza drumul parcurs. As da orice ca sa stiu cum voi muri, nu pentru a preîntâmpina ceva, ci pentru a ma putea întelege de pe acum.

89. Basmul 'Frumoasei din padurea adormita' dovedeste ca o tara întreaga cufundata în somn nu este o imagine noua si o realitate inedita, mai mult chiar, ca iluzia trezirii nu putea fi rostita decât în basm. N-am stiut nici odata daca evidenta repetarii istoriei trebuie sa ma deprime sau sa ma încurajeze.

90. Nu exista spectacol mai înaltator decât acela al unei solidaritati în numele adevarului si al demnitatii; nu exista mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalti.

91. Lumea vazuta la microscop este mai fantastica si, în acelasi timp, mai adevarata decât lumea vazuta cu ochiul liber; ceea ce pare a fi o descompunere a realitatii, nu este decât descoperire mai exacta a ei. Iata un adevar care a trecut fara nici o modificare din stiinta în literatura.

92. În Coran, îngerii exterminatori au ca semn distinctiv plete aurii si ochi albastri. Stigmatul raului este deci reprezentat exact prin elementele care pentru noi simbolizeaza blândetea serafica si binele pur. Ce dovada a relativitatii care stapâneste ironica în însusi domeniul absolutului!

93. Gâstele, care toata vara au pascut pasnice si terestre, odata cu sfârsitul anotimpului pornesc exaltate, tipând senzual în zboruri oloage care nu tin mai mult de câtiva metri dar în care se recunoaste ereditatea si nostalgia migrarii si nedomesticirii. Le privesc cu deprimata admiratie: ridicole si neputincioase, au totusi taria de a-si trece în fapta, oricât de derizorii, revolta împotriva propriei conditii si elanul eliberator.

94. A fost inventata o suprarealitate mai rea decât realitatea, pentru ca, distrugând-o pe aceasta, revolta sa se consume lasând realitatea neatinsa.

95. Cine nu stie ca succesul face parte dintre acele notiuni importante numai în masura în care nu pot fi atinse?

96. La un studiu atent, istoria inspira spaima asa cum fiarele raspândesc un miros, mirosul propriei lor salbaticii.

97. Daca as apartine unui popor mare, cu valorile impuse tuturor si trasaturile cunoscute de toti, m-ar mai preocupa oare, la fel de mult, soarta poporului meu, as fi oare la fel de aplecata asupra destinului lui?

98. Mult mai importanta decât faptele este dispozitia sufleteasca în care intervin. Sunt zile în care cauti cu disperare un motiv ca sa poti plânge, si zile în care nu poti sa plângi pentru nici un motiv. Acelasi gest te jigneste profund sau te lasa indiferent. O bursa a umorilor.

99. Duiosia, ca si nervii, ca si suferinta poate obosi. Fericirea neconvertita în lucru, netransformata în ceva, fericirea în stare pura, neîntrupata în nimic este obositoare, este chiar otravitoare. Luna de miere se dovedeste o notiune lipsita de plural nu pentru ca rautatea si greutatile lumii si vietii fac imposibila continuarea ei, ci pentru ca resursele interne ale fericirii sunt limitate si toxice prin exces. Spleenul claselor înalte repetat pe toate treptele istoriei ca si melancoliile societatii de consum generalizeaza acest adevar dinspre psihologie spre istorie. Avem nu numai o redusa capacitate de suferinta, ci si o redusa - mult mai redusa, de fapt - capacitate de fericire. Sufletul se simte bine numai în trecere, în hoinareala între stari.

100. Raspunsul functionarei careia îi solicitasem miercurea o dovada si întrebasem când pot veni dupa raspuns: 'Joi nu, ca e mâine, vineri e zi scurta; sâmbata nu lucram; luni e prima zi a saptamânii. Veniti marti.'

101. Motanul - care contempla cu un aer filosofic si transcendental un porumbel aflat pe o creanga prea înalta pentru a-l putea înhata - si revelatia ca superioritatea metafizica poate izvorî si din incapacitatea de a învinge în celelalte planuri, mai joase. Suferinta spiritualizeaza deci fara discernamânt, într-o democratica devalmasie, pe toti cei pe care îi atinge.

102. A fi prieten înseamna infinit mai mult decât a avea prieteni; a fi drept este, evident, superior lui a avea dreptate; a fi liber este mai important decât a avea libertate. Câteva farâme aruncate într-un talger al balantei care de la facerea lumii încearca sa echilibreze cele doua verbe despre care s-au scris si se vor mai scrie atâtea carti.

103. Omul nesigur de el si lipsit de repere exterioare care se misca mereu sovaitor între a pretinde mai mult decât merita si a cersi mai putin decât are dreptul.

105. Totul e sa gasesti locul propice privitului. Nici prea aproape, nici prea departe de ochi nu se vede corect.

106. Incapacitatea mea de a urî este de fapt o slabiciune izvorâta din surplusul de imaginatie. Nu pot sa urasc pe nimeni pentru ca întotdeauna, înainte de a ajunge la ura, ajung sa înteleg motivele celuilalt, ma imaginez în locul lui si, chiar nedându-i dreptate, ajung sa înteleg de ce o face. Iar aceasta întelegere îmi slabeste reactia, ma împiedica sa-l pot urî cu putere si sa pot lovi cu forta, înainte de a raspunde unei lovituri, înteleg motivele pentru care am fost lovita, si nu mai pot avea, în riposta, forta irationalului. Este, de altfel, motivul pentru care intelectualii nu au fost niciodata reputati luptatori. Tot de aici decurge imposibilitatea noocratiei. Ei, intelectualii, pot fi folositi ca specialisti, dar ura apartine întotdeauna altora.

107. Nu faptul ca mint, ci faptul ca încearca sa para sinceri ma scoate din minti.

NEVOIA DE BASM

Mult timp, ani de-a rândul, faptul ca îmi placeau desenele animate apartinea pentru mine aceleiasi categorii nostime si putin rusinoase ca si faptul ca îmi placeau dulciurile. Intram în cofetarii sau ma asezam în fata televizorului cu aceeasi bucurie putin ilicita, ilicita nu pentru ca mi-ar fi fost interzisa de cineva, ci pentru ca reprezenta o diferenta fata de ceilalti si deconspira apartenenta la o alta vârsta, nemarturisita. O vârsta de care - si asta facea delectarea mea contradictorie, picanta - eram de fapt nu numai jenata, ci si mândra. Desi, la drept vorbind, în sinea mea stiam prea bine ca îmi plac desenele animate nu pentru ca sunt prea copilaroasa, ci pentru ca am început sa obosesc, întoarcerea spre maniheismul basmelor si-al luptelor dintre motani si soricei nu era din pacate o dovada ca nu iesisem din copilarie, ci una ca încercam sa ma salvez întorcându-ma la ea. Dar, ani de zile, indiferent de motivatii, locul întâi pe care îl ocupau desenele animate în ordinea preferintelor mele tv a fost un element care ma deosebea de adultii din jurul meu. Ei bine, observ cu uimire cum, încetul cu încetul, aceasta deosebire se subtiaza si dispare, si asta nu pentru ca pasiunea mea pentru filmele cu animale de carton ar fi în scadere. Observ cum tot mai multi din prietenii mei se asaza cuminti în fata micilor ecrane la orele de întâlnire cu ciocanitoarea buclucasa, cu ratoiul prostanac sau cu dulaul cumsecade. Nu e nimic nou în filmuletele de animatie pe care le urmarim înseninati o clipa, ele însele sunt vechi de decenii si le stim cu totii pe de rost, dar era ceva nou în basmele pe care le ascultam când eram copii, seara de seara? Tocmai previzibilitatea lor este linistitoare, tocmai faptul ca fiecare personaj îsi urmeaza drumul desenat o data pentru totdeauna, tocmai faptul ca cei slabi si simpatici sfârsesc invariabil prin a învinge este încurajator. Nevoia de basme, care în copilarie era nevoia aventurii de pâna la victoria binelui, este acum nevoia de a revedea la nesfârsit aceasta iluzorie dar clara victorie, necomplicata de nuante, neîncetosata de îndoieli. Maniheismul a fost întotdeauna o forma a oboselii.

CENTRUL UNIVERSULUI

Într-una din ultimele seri ale drumului de întoarcere peste ocean, batrânul nostru coleg de masa ne-a invitat, dupa cina, la o bere si am stat de vorba despre Italia, despre Sicilia, despre America. Conversatie destul de dificila, pentru ca vorbeste un amestec de siciliana si de engleza învatata dupa ureche. Se întoarce în satul lui pe câteva luni, asa cum a mai facut-o de trei ori în cei douazeci de ani de când a plecat în Statele Unite. Acum are acolo toata familia (inclusiv sotul fetei lui, pe care a venit si i l-a ales el din Sicilia), are doua case în New York, doua pensii (una de la stat si una de la Companie), nu ar vrea sa se mai întoarca în Sicilia, toti ai lui sunt în America si, de altfel, se simte acasa acolo din moment ce - ne explica el - în America sunt 37 de milioane de italieni, în timp ce în Italia e o populatie nici chiar dubla: 54 de milioane. Si, totusi, din tot ce spune, este evident ca pentru el satul lui a ramas centrul universului, numai pe cei de acolo îi bârfeste sau îi lauda cu patima, stie pe toti oamenii mari care s-au ridicat din satul lui, stie ce lucrari de amenajare s-au mai facut în sat, ce drame sau ce întâmplari s-au mai consumat de la ultima lui întoarcere, îl ascultam, în barul saloanelor de clasa a doua a transatlanticului, îl ascultam pe acel cetatean al New York-ului, pe acel biet învingator, cu un sentiment pe care mi-l amintesc si acum - de sfâsietoare mila.

CALITATEA CA VINA

Culegeam zmeura într-una din zilele trecute, alegeam cu grija bob cu bob si-l puneam în cosulet, iar aroma, si gustul, si culoarea fructelor urca prin simturile mele argumentând perfectiunea lumii. Atunci, bucurându-ma de toate, fericita în mod complet - adica purtând ca o abia stravezie, argintie umbra a intensitatii si vinovatia propriei mele fericiri - atunci mi-a venit în gând ca toata frumusetea, si mireasma, si dulceata care ma atrageau pe mine se opuneau, de fapt, prin însasi aceasta atractie, legilor inflexibile ale supravietuirii lor si stirbeau, deci, din punctul lor de vedere, perfectiunea universului.
Dar care era punctul lor de vedere? Presupunând ca, asa cum ne învata naturalistii, singurul lor scop era supravietuirea, farmecul extrem devenea o piedica în calea realizarii ei; fascinându-ma cu rosul lor acut, cu aroma lor amânatoare de patimi, ele ma convingeau sa le culeg si ma determinau sa le manânc, reducându-si astfel, în mod evident, sansele însamântarii. Din acest punct de vedere, deci, calitatea nu se dovedea a fi decât un defect, perfectiunea nu era decât o vina. Dar daca nu supravietuirea era singurul lor scop? Daca dincolo de necesitatea prelungirii în timp, asigurata oricum de toate legile acerbe ale conservarii, natura mai voia sa demonstreze ceva? La urma urmei, cine ar îndrazni sa sustina ca frumusetea Elenei a fost creata pentru perpetuarea spitei lui Menelaos, sau chiar a lui Paris, când cu totii stim ca, dimpotriva, excesiva, aceasta frumusete a dus la distrugerea si la moartea celor din jur. În mod evident, obscurele forte care facusera posibila uimitoarea ei perfectiune voiau sa demonstreze prin Elena cu totul altceva decât capacitatea de reproducere a speciei, ceva mai inutil si poate mai primejdios, dar demn totusi de a fi riscat: frumusetea în sine.
Iar ceea ce admitem pentru Elena nu vad de ce nu am admite pentru bobul de zmeura. De ce nu mi-as imagina ca tulpinile fericite de-a fi fost în stare sa-l produca sunt mândre de admiratia cu care eu îl culeg si îl pun în cosulet, de lacomia cu care îl adulmec si îl gust? Si chiar daca nu s-ar putea opri sa nu învinuiasca rosul acut si mireasma amânatoare de patimi de deturnarea sensului primordial înspre inutile si poate primejdioase victorii, regretul lor nu ar atinge în intensitate orgoliul de a fi fost în stare sa creeze asemenea capodopere. La urma urmei, pierind din cauza ei, batrânii Troiei nu se puteau împiedica sa se bucure la vederea Elenei si s-o binecuvânteze, ne spune Homer.


NEÎNDOIALA

Înainte de a fi fost o data în istorie si o sarbatoare în calendar unirea, unitatea, indivizibilitatea poporului român a fost o taina si un miracol. Nu faptul ca ne-am unit la jumatatea secolului nouasprezece si la începutul secolului douazeci îl celebram, gâtuiti de amintiri si de emotii, ci faptul ca de-a lungul celor doua milenii care au fost încununate astfel nu ne-am îndoit niciodata ca suntem una, ca suntem de nedespartit, într-o Europa alcatuita ca într-un joc de puzzle din fragmente orgolioase, gata sa se risipeasca si sa-si revendice dreptul la diferenta, noi n-am vrut sa fim diferiti, ci neschimbati, noi ani ramas vorbitori ai aceleiasi limbi si purtatori ai aceleiasi credinte. Este destul sa te gândesti la amintirea ducatului de Bretagne care se împotriveste înca limbii franceze; la Scotia si Tara Galilor care abia daca sunt - si nu întotdeauna - Anglia; la dialectul din Veneto care nu poate fi înteles la Napoli si la dialectul sicilian care nu poate fi descifrat de un toscan; la Bavaria, atât de deosebita de Saxonia; la îndârjirile de autonomie ale Cataloniei - pentru a întelege ca unitatea provinciilor românesti, pastrata de-a lungul atâtor secole de stapâniri straine si violent divergente, este un fenomen care scapa legilor devenirii istorice si se constituie în simbol. Motivele, explicatiile si supozitiile sunt numeroase: psihologia de insula si sentimentul ca numai noi suntem dintotdeauna aici se numara, desigur, printre cauzele, atât de evidente încât nici nu se mai vad, ale acestei uluitoare încapatânari, ale acestei solidaritati chimice, trecute în celule si atomi. Nu stiu daca este un merit, dar sunt sigura ca este un miracol, în 1918 s-a gasit în sfârsit, forma, acceptata de toate popoarele, care a îmbracat continutul unitatii noastre dintotdeauna. Toate provinciile locuite de români s-au unit atunci, într-un elan de impecabila democratie, cu România care facuse tot ce-i statuse în puteri, în tragic eroism si suprema inteligenta, pentru a le merita. Dar aceasta apoteoza - a carei simpla evocare ne urca lacrimi exaltate în gâtlej - nu era pentru noi decât legalizarea prin semnatura marilor puteri, victorioase sau înfrânte, recunoasterea de catre celelalte popoare, bucuroase sau nu, a unei realitati stravechi si neschimbate, de care nici un român - ce mândrie! -, în nici o marturie ramasa - de-a lungul secolelor, nu s-a îndoit.

ÎNTR-UN COMPARTIMENT

La urma urmei, ma întreb daca am fi mai fericiti daca am fi fericiti. O atât de mare parte a spiritului nostru este ocupata si se hraneste cu nemultumirea, încât sunt sigura ca disparitia brusca - si, desigur, prin absurd - a acestei constante ar lasa un gol care cu greu ar putea fi umplut cu altceva.
Îmi amintesc o întâmplare banala dintr-un tren:
Calatoream împreuna cu alti cinci insi într-un compartiment. Dupa primele minute, în care fiecare a reusit sa-si epuizeze ziarele si revistele cumparate si sa le arunce în plasa, am început sa vorbim. Nu stiam, evident, nimic unul despre altul, nu ne cunosteam profesiunea, adresa, originea sociala, situatia familiala, gradul de cultura. Eram sase oameni necunoscuti care trebuiau sa ramâna închisi mai multe ore într-un compartiment, iar acest perfect, încântator, invulnerabil anonimat dadea, desigur, o mare libertate de miscare ideilor si sentimentelor noastre. Nici unul dintre noi nu era fericit. Dar, Doamne, cât de fertila se dovedea insatisfactia noastra, cât de vitala ne era descurajarea! Timp de patru ore, nici o secunda nu s-a simtit o slabire a ritmului, o oboseala a tonului, o scadere a tensiunii; timp de patru ore, ideile n-au încetat sa-si rostogoleasca valurile amenintatoare, tristetea nu si-a oprit emisia înalta a sunetului purificator, humorul nu si-a epuizat focurile de artificii. Rând pe rând, fiecare îsi interpreta cu maiestrie aria necazurilor, satisfacut de protest si mândru de îndrazneala: rând pe rând, fiecare îsi folosea întreaga forta sufleteasca pentru aceasta elocventa si puternica autoexprimare care parea sa-si fie suficienta siesi.
Atât de stralucitor si de fericit era rezultatul acelei întrupari a nemultumirii în cuvânt, încât, pentru o clipa, m-am întrebat - ca la începutul acestor rânduri - daca nu cumva nefericirea este izvorul si conditia fericirii si am încercat sa-mi închipui cele patru ore de calatorie ale unor oameni satisfacuti de viata si destinul lor. Tot ce-am reusit sa-mi imaginez a fost o enorma plictiseala prin care tristetea nu mai putea sa picure, revolta nu mai avea ce visa si humorul nu-si mai gasea locul. Dar atunci - mi-am spus, privindu-mi scânteietorii, fermecatorii, palavragiii tovarasi de drum - enervarile topite în anecdote si tristetile esafodate în teorii nu sunt, oare, asemenea artei? Arta ce izvoraste din durere pentru a putea izvorî, la rândul ei, bucurie, si a carei simpla expresie poate înlocui viata si îsi este de ajuns.

UN CADRU

M-am întrebat adesea în ce masura amintirile mele de dincolo de ocean, irizate, alunecatoare, topite în sentimente subiective si în senzatii irepetabile, coincid cu atât de limpedele serial de sâmbata seara, cu norocosii si ghinionistii care evolueaza sub privirile noastre împacate de masa festiva, cu politistii duiosi si mafiotii perversi, cu bunii învingatori si raii învinsi, cu povestile complicate si încâlcite care reusesc sa se încheie cu toate explicatiile de rigoare la sfârsitul episodului si al cinei. Mi-e greu sau imposibil sa raspund. Am cunoscut o America mai banala si mai secret senzationala decât poate prezenta schema fixa a unui serial, o America în care nu se vedeau nici bogatii, nici saracii, nici hotii, nici vardistii, în care casele nu aveau garduri si usile nu aveau chei, iar ultimul fapt divers petrecut în oraselul nostru de studenti si profesori era sinuciderea, veche de trei ani, a unei fete. Si totusi, exista în serialul de sâmbata seara ceva, o imagine care apare mereu si pe care o cunosc bine, care m-a frapat si m-a obsedat si acolo, o imagine, un cadru care apare mereu dincolo de eroii implicati în complicate subiecte, si care pentru mine e adevaratul subiect. Este imaginea spatelui caselor, sunt acei pereti înalti si golasi, stingheri, de o urâtenie prea evidenta ca sa mai sara cuiva în ochi, sunt cadrele acelea sterpe si pustii prin care delicventul urmarit fuge dupa ce s-a salvat prin iesirea de serviciu, sunt peretii lipsiti de ferestre din jurul statiei de benzina unde eroul îsi umple rezervorul sau politistul ia informatii, sunt baracile înalte în dosul carora în masinile parcate neglijent adolescentii îndragostiti schimba promisiuni argotice si sarutari stângace.
Asa cum toate popoarele lumii spala rufe, dar numai în Italia rufele flutura albe si victorioase în cerul tuturor ferestrelor, toate casele de pe pamânt au un spate mai decrepit si mai putin îngrijit decât fatada, dar numai în America spatele acesta se vede despotic, mai imperativ decât intrarile principale, revenind cu o insistenta masochista si dintr-un gust al neglijentei cultivat cu încapatânate. Am cunoscut campusuri fermecate si metropole extraordinare; New York-ul este uluitor, San Francisco - fantastic, Chicago - impresionant, New Orleans-ul - plin de nostalgie, Boston-ul - plin de noblete, Philadelphia - încarcata de istorie, Los Angeles - de iluzii; dar daca ar trebui sa-mi apara în vis un oras american, n-as vedea nici zgârie-nori îndrazneti, nici coloane impunatoare si elegante, ci aglomerarile acelea ilogice de pereti sparti parca pe furis de usi dosnice, suprapunerile acelea întâmplatoare de baraci si antrepozite ranite de lumina zilei, acceptate cu indiferenta, datatoare de singuratate.

NOAPTE DE AUGUST

Stateam într-un hamac legat între doi pruni, într-o noapte de august cu cerul suspendându-si rotund deasupra mea stelele coapte, extraordinar de umede si de apropiate, de mari, în întunericul compact, nemurdarit de becuri. Stateam într-un hamac leganat de august si de baragan, în noaptea mirosind a prune cazute-n alcool, în noaptea vuind de greieri. Cum as putea sa povestesc aceasta beatitudine, cum as putea sa numesc aceasta fericire? Ma leganam usor si la fiecare miscare prunii subtiri se arcuiau si lasau sa cada peste mine o ploaie dulce, cu pocnet surd, de prune, în timp ce stelele faceau noaptea mai moale, mai afinata, si greierii îsi tipau fara odihna si fara îndoiala triumful de a exista. Vuia vazduhul, vuia iarba, vuiau crengile de cântul lor neîntrerupt si nesovaitor, si eu ma leganam în victoria lor, ma leganam.
Rareori îmi fusese dat sa simt în mai mare masura linistea, întrerupta numai de cântec, a Universului, rareori întelesesem mai adânc si îmi asumasem mai intim frumusetea lumii decât în noaptea aceea din august, din Baragan, dintre stele, prune si greieri.
Si ma gândeam: daca hamacul acesta ar atârna într-o padure tropicala, daca prunii ar fi necunoscuti la noi si greierii ar fi ciudate fiinte exotice, n-as uita toata viata aceasta extraordinara noapte ca pe o nemaiîntâlnita aventura, ca pe un irepetabil mister. As tine minte si as descrie apoi pe larg aroma aceea senzuala, de fruct si de alcool, plutind aproape materiala în aer, lumina aceea jilava înfoind sarbatoreste vazduhul si greierii, greierii sonorizând, dând ecou întregului univers, suficient siesi si viu. Dar totul era cum nu se poate mai obisnuit: un cer de vara în Câmpia româna, câtiva pruni si greierii. Totul era acasa. Totul era tangibil, repetabil, posibil oricând. Dar a fi la tine (într-un loc, într-o situatie, într-un timp, în propriul tau trup sau în propriul tau suflet) nu este chiar o conditie a fericirii? Nu trebuia sa descriu nimanui nimic. Cine nu cunoaste cântecul greierilor sau pocnetul prunelor cazând? Nu aveam nevoie de cuvinte. Si iata acest element cu adevarat inedit ma împaca definitiv cu propria mea fericire, îmi permitea s-o accept fara remuscari. Greierii îsi faceau cu prisosinta, în locul meu, datoria.

MAI SUBTIL

Scriam cândva despre impresia de modestie si sobrietate pe care o lasa Florenta dupa stralucirea aristocratica a Venetiei. Revin asupra acestei pareri. Nu e vorba despre modestie, ci despre un lux mai ascuns, mai subtil, mai calculat. Fatadelor somptuoase ale Venetiei le corespund aici exterioare de o stranie si perfect proportionata austeritate, contrastând plin de efect cu podoabele si luxul interior. O subtilitate suplimentara se ghiceste si în felul în care, spre deosebire de dogi, Medici nu se lasa adulati de artistii cu care se înconjoara, sau cel putin nu au aerul ca o fac. Portretele lor sunt sobre, modeste, aproape severe si daca revin sub penelul maestrilor o fac pentru a da capete de expresie, nu imagini idealizate. Si astfel, printr-un ultim, genial oportunism, reusesc sa cucereasca, democratic, si eternitatea.

CIVILIZATIE

Existau în Clujul anilor '60 mici localuri mizere, cu câte câteva mese acoperite, de musamale imunde, asezate în fata unei tejghele înalte, învelita într-o tabla zincata vesnic uda, pe care paharele cu alcool erau asezate direct, ude si ele, dupa ce fusesera trecute sumar pe sub robinet. Pe peretii zugraviti cu ruloul, deasupra unui brâu de ulei, alaturi de lista de preturi prinsa în pioneze, întâlneai fara gres un acelasi carton scorojit, cu doua gauri prin care trecea o sfoara prinsa într-un cui, un acelasi dreptunghi lunguiet pe care scria cu aceleasi majuscule tiparite o data pentru totdeauna: 'Cântatul interzis', îmi amintesc si acum fascinatia pe care o exercitau asupra mea cele doua cuvinte, hotarârea plina de aplomb a interdictiei unei atât de putin probabile culpe. Si totusi, daca stau sa ma gândesc bine, tocmai faptul ca se lua în considerare aceasta probabilitate ma fermeca, faptul ca, în mod serios, reglementat, cântatul era pus în discutie. Nu se interzice ceva ce nu exista, în mod paradoxal, interdictia era o dovada irefutabila a existentei cântecului, a faptului ca el poate sa tulbure, sau poate sa fie periculos. 'Cântatul interzis' era pentru mine un triumfator argument al dorintei vii, neînvinse, de a cânta.
Nici la Cluj, nici în alta parte nu mai exista acele simpatice si promiscue cârciumi cu preturi infime si anunturi revelatoare. Mizeria si intimitatea lor a fost înlocuita treptat de snack-baruri elegante, cu scaune înalte si ospatari impenetrabili, localuri aseptice, pe peretii, ascunsi sub tapete lavabile, ai carora nu mai atârna inscriptii filosofice. Si daca aceasta transformare este, fara îndoiala, un semn - fie el chiar deprimant - de civilizatie, lipsa cunoscutului cartonas, cu majusculele sale grijulii si interdictive, ramâne pentru mine puternic nostalgica si neîncetat ambigua. Pentru ca, pe scaunele gratioase de la bar, în fata tonomatelor cu melodii prefabricate si recomandabile, n-o sa stiu niciodata daca lipsa ancestralei interdictii este un argument al îngaduirii cântecului sau un semn ca nici nu se mai pune problema lui.

CRONOLOGII

Capacitatea de a sesiza timpul, de a-l împarti, facându-l astfel inteligibil, de a-l organiza pentru a-l putea stapâni apartine omului numai începând de pe o anumita treapta a dezvoltarii sale istorice si a cuprinderii sale filosofice, este semnul distinctiv si revelator al existentei unei civilizatii. Faptul ca totul curge - fara întoarcere pentru individ, dar ciclic pentru univers - faptul ca acelasi soare naste mereu alte dimineti si acelasi cer nemiscat este cutreierat de stele mereu miscatoare, în clipa în care a fost descoperit de om a constituit nu numai o dovada a fortei de nezdruncinat a mortii, ci si un argument ca, la rândul ei, moartea nu este decât un fragment strict necesar, dar poate neglijabil, al vietii. Indiferent daca facerea lumii s-a întâmplat în anul 3761, cum credeau vechii evrei, sau, înca si mai înainte, în anul 5509, cum socotisera bizantinii, indiferent daca începutul numaratoarei pornea de la aceasta prezumtiva geneza sau numai de la întemeierea Romei (753 î.e.n.), sau de la data primei Olimpiade (776 î.e.n.), oamenii au simtit nevoia - dincolo de fictiunea punctelor initiale - de a organiza într-un mod, oricât de arbitrar, nesfârsirea, de a pune o ordine, oricât de discutabila, în haos. Împartit de astronomi si calculat de matematicieni, timpul devenea mai supus si trecerea lui mai suportabila. Detaliile structurarii aveau sa fie puse de acord mai târziu, amanuntele retinute si sensurile cuprinse aveau sa fie pâna la urma universal admise, astfel încât, încetul cu încetul, a putut fi orânduita o poveste logic articulata si neînspaimântatoare. Anul nou care se sarbatorea în Europa medievala la 25 decembrie sau la 1 ianuarie (într-o dulce, festiva, finala confuzie, întinsa pe o întreaga saptamâna), în Bizant la 1 septembrie, în Rusia la 1 martie, a fost unificat abia în secolul al XVI-lea în data revelionului de astazi (razgândita, temporar, în Franta revolutiei, întoarsa în calendarul republican la 22 septembrie). Anul nou nu este astfel, desigur, decât o conventie, dar este conventia de a ne aminti cu totii, în aceeasi clipa, faptul ca trecem. Iar aceasta colosala unanimitate, aceasta universala revelatie, da clipei, oricât de conventionale, o indiscutabila maretie si un nobil frison. Infinitezimala, dar constienta oprire pe muchia dintre ani da trecerii noastre mai departe sensul unei, chiar daca discutabile, optiuni si transforma ceea ce ar parea numai silnica trecere prin masina fara oprire a timpului în curajul, chiar daca riscant, de a o lua mereu de la capat.

ABSENTA LUI HOMER

La o departare de cinci kilometri si doua milenii de Sparta, Mistra este o capodopera a mortii. Pentru ca, daca exista înca maret si fantastic, muntele-oras continua sa existe si sa uimeasca numai prin perpetua, indestructibila sa nefiinta. Imaginati-va un munte întreg, rotunjit ca un con si acoperit de jur împrejur cu zidurile, ramase în picioare, ale unor palate si biserici, suind din treapta în treapta si din edificiu în edificiu spre castelul din vârf, asezat ca o coroana muntelui si cetatii. Imaginati-va un castel încercuit de mânastiri ca de niste stralucitoare ziduri de aparare împotriva raului, un castel la care puteai sa ajungi dupa trecerea nenumaratelor vami ale frumusetii si spiritului. Din splendoarea de altadata au mai ramas peretii cu urme fantastice de fresca, din care au izvorât si minunile noastre bucovinene, cadrele extraordinar cioplite în piatra ale usilor si, mai ales, boltile rotunde, construite din caramizi subtiri, urmându-se una pe alta în cercuri concentrice, savant încopciate între ele, terminându-se în centrul de sus ca o cochilie sacra de melc. Nimic nu m-a impresionat la Mistra mai mult decât zidurile, cu plamadeala lor din piatra necioplita, mortar si caramida rosie, subtire, asezata în diferite pozitii, broderii de pamânt ars pe canavaua stâncilor sfarâmitate si fixate în tencuiala. Palatele din vârf sunt tocmai asemenea ziduri imense cu ogive si arcade largi, presupunând mai multe etaje, din care s-a pastrat numai atât cât trebuia ca sa mai sugereze maretia trecuta sau chiar proiectia ei exagerata în constiinta noastra; ziduri între care s-au desfasurat destine ambitioase si nelinistite, crude si grosolane în patimile lor înfrânate nu de prejudecati, ci de spaime. Au fost construite de bizantini pentru asezarea cruciatilor pierduti prin lume si terorizând-o cu fantasmele si ambitiile credintei lor si în tesatura savanta a pietrei se mai simt înca urmele acelei departate nebunii, ale acelor semintii amestecate care omorau si se lasau omorâte cu patima si naivitate, ale acelei umanitati straine, nelipsite de maretie în fabuloasa lipsa de masura a sentimentelor si faptelor.
Am stat mult si am lasat seara sa coboare, peste noi, cu ochii pierduti la cerul curat de vara care patrundea prin orbitele zidurilor cruciate, am stat mult, alunecati în reveria acelei frumoase morti de piatra si pamânt ars, care marturisea despre o viata disparuta demult si ciudat de secreta lumii noastre, în timp ce mileniile homerice ne sunt familiare si le stim pe de rost intrigile si legendele, în timp ce stim perfect cu cine l-a înselat Elena pe Menelaos si Clitemnestra pe Agamemnon, banuim abia, întrevedem abia, într-un joc tainic si greu descifrabil de umbre umede topindu-se una într-alta, ciudata lume a cruciatilor, mai apropiati cu milenii, stralucitoarea lume bizantina pe care o mostenim totusi în atât de mare masura. O pecete a tainei medievale, inexplicabila nici prin vechime, nici prin lipsa documentelor, acopera aproape magic o umanitate din care coborâm mai direct decât din cea antica, o umanitate careia nu i-au lipsit decât scriitorii pentru a exista cu adevarat, Palatele de la Mistra, zidurile muntelui mort, dovedesc zguduitor ca piatra nu egaleaza cuvântul în perenitate, ca - ciudat! - pergamentul este mai rezistent decât mortarul si stânca. La Mistra, moartea a profitat ingenioasa de absenta lui Homer.

INSULA

Între bratul Borcea si Dunarea mare, în dreptul dealurilor înviite de la Ostrov, în sudul fabulos si intrat ciudat în timp al Dobrogei, o insula în forma de secera taie fluviul piezis: Pacuiul lui Soare. Lunga si îngusta, stapânita de ulmi si salcâmi, de salcii, si plopi, de plante lungi agatatoare, cu frunzele cerate meridional, de arbusti înalti împodobiti cu ciorchini rotunzi de un rosu transparent, imperial; locuita de mistreti si caprioare, iepuri si lupi, testoase si serpi, asaltata de armatele înca neistovite ale pestilor, insula pare sa lunece prin timp paralel cu istoria, neatinsa de ea, mostra ingenua a frumusetilor lumii în care omul se descopera uimit pe sine; numai ochi deschis mare, contemplator.
Si, totusi, rar o mai înselatoare impresie. De sub tufele de scaieti si de sub pletele muzicale ale salciilor, se ridica la lumina soarelui, neschimbat de milenii, urmele unor mereu repetate schimbari, pietrele albe, patrate, cu muchiile îndulcite de vremi, ale unor glorii, bogatii si cruzimi trecute, zidurile încapatânate ale unei istorii razbatatoare mereu prin anistorica frumusete a lumii. O cetate bizantina înaltata în secolul zece ca sa se opuna valurilor pecenege si cumane, identificabila, se pare, cu celebra Vicina, nod stralucitor al drumurilor comerciale si-al efervescentei acelui misterios si exotic ev mijlociu; o cetate bizantina înfloritoare, clocotind de monede si de intrigi, de mariri si de ambitii, rasunând de larma poruncilor si vaierelor, luptelor si veseliilor unei omeniri abia banuite - îsi întindea palatele si cazarmile, bisericile si tarabele, cheiurile îngramadite de corabii si strazile misunând de neamuri, amestecate si întreprinzatoare, pe acest pamânt unde mai lupta numai specii necunoscute de plante si se mai aud numai sariturile eroice în aer ale pestilor, strigatele sfâsietoare, de un lirism greu, evocator, ale greierilor si spaclul arheologilor, atent, razuind straturile tarânii.
Pentru ca insula care a fost stapânita de bizantini si de Mircea cel Batrân apartine acum într-un mod impresionant, absolut, arheologilor. Pamânt amestecat cu monezi si cu cioburi de amfore, cu vârfuri de sageti si cuie ruginite de mileniul prin care au strabatut, cu podoabe si sensuri, insula se preda încet-încet arheologului, într-o duioasa si înteleapta abandonare, insula de istorie aparata de istoria curgând în jur asemenea bratelor puternice, vii, amenintatoare, ale Dunarii.

GALBEN

Strabateam Câmpia Transilvaniei într-un vis colorat de frunze trecute senzational într-o stralucitoare senectute, strabateam Câmpia Transilvaniei într-o amintire plutind pe valurile împadurite ale colinelor subliniate de turme, strabateam Câmpia Transilvaniei într-o toamna sedimentata din toate dorintele neîmplinite ale unui an întreg si izbucnite acum cu intensitate în galben. Pentru ca galbenul era culoarea în jurul careia se rotea, împacat în sfârsit cu sine si cu propria sa disparitie, acel univers exasperat de dor, acel univers care visase exuberante, eflorescente, seve si roade, si nu-l multumise nimic, verdele fusese prafos, florile se mânasera, roadele fusesera mâncate de viermi si din întreaga paleta a stralucirii nu mai ramasese decât galbenul, modulat nostalgic la nesfârsit, numai galbenul împlinindu-se cu desavârsire în moarte. Holde întinse de porumb asteptându-si galben culesul, munti galbeni de sfecla de zahar pe câmp, si iar paduri rapsodiind auriu, si galben-roscat, si maroniu, si galben-verzui, si galben transparent, si galben bolnav, si iar holde de porumb cu piramide neterminate de stiuleti intens luminosi, de un galben solid, indisolubil. Din când în când, în atâta splendoare, fâsii lungi, negre, de pamânt arat proaspat, de pamânt gros, pastos, mustind de dorinte si dorit mereu, fâsii negre subliniind muzical suprematia culorii si trezind deodata în mine, prin simpla urmare a brazdelor suple, istorii adânci si amintiri de dinainte de nastere.
Strabateam Câmpia Transilvaniei înaltata în galben. Stiam ca nu fusese niciodata, mai frumoasa. Niciodata înfloririle nerabdatoare ale primaverii, nici verdele puternic senzual al verii, nu atinsesera perfectiunea acestui galben rau si frumos prevestitor. Moartea frunzelor era, în evidenta, mai frumoasa decât viata lor, iar în acea atât de lina, melodioasa, împacata disparitie, nu-mi ramânea decât sa îndraznesc sa sper ca le seaman putin.

VECTORIAL

Nu cunosc moment mai descumpanitor, mai lipsit de echilibru si chiar mai greu de suportat decât acela imediat urmator terminarii unei carti. Ceea ce parea sa fie o apoteoza, nu e decât un gol, o neasteptata retezare a peisajului. Munca fara mila, obsesia neîntrerupta, efortul aproape masochist, asceza aproape dureroasa aveau legile lor neiertatoare, dar limpezi, care interziceau singuratatea prin simplul fapt ca nu-i mai lasau spatiu, care eludau îndoiala prin simplul fapt ca nu-i mai lasau timp. În clipa în care actiunea legilor înceteaza, în vidul produs se revarsa tot ceea ce forta centrifuga a muncii reusise sa tina la distanta: spaima si nesiguranta, oboseala si urâtul. Natura are oroare de vid, suporta mai degraba monstri, încordarea întinsa pe zeci de luni, pe ani întregi ia sfârsit întotdeauna atât de brusc încât ma face sa ma clatin. Cred ca ceva asemanator trebuie sa simta cei eliberati din închisoare în ziua iesirii, pe care o visasera fara încetare, pe care nu obosisera sa o spere, dar care, tocmai pentru ca fusese amânata mereu, venea pe neasteptate de fapt, azvârlindu-i brusc într-o lume ale carei repere nu le mai cunosteau si într-o libertate cu care nu stiau ce sa faca.
Eu sunt cea care de luni de zile nu mai gândesc decât ce bine va fi când voi termina, imaginându-mi cu idilice delicii clipa acestui punct final; eu sunt cea care ieri înca ma gândeam cât de placuta va fi si cât de sarbatoreasca ziua de azi; eu sunt cea care azi dimineata înca visam cât de fericita va fi, daca voi termina la prânz, aceasta prima dupa-amiaza libera; si tot eu cea care acum ma învârt fara rost prin camera nestiind ce sa fac cu libertatea, cum nu stiu actorii netalentati ce sa faca pe scena cu mâinile. Tot ceea ce se vedea minunat si interzis de acolo din tensiunea de dinaintea sfârsitului, apare acum, vazut de aproape, îngaduit si oferit recompensa, searbad, fara rost. Odata cu interdictia s-a risipit si aura timpului pierdut. Fericirea asteptata continua sa alunece pe poleiul atât de stralucitor al acestei împliniri si e destul sa întorc capul pentru a o descoperi cu stupoare în trecutul de unde se vedea aici. Poti, deci, s-o visezi cum va fi si poti sa ti-o amintesti cum a fost, dar cine are destula imaginatie pentru a o simti în prezent, acum? De fapt, pentru a câta oara descopar ca fericirea este o notiune eminamente vectoriala?

LEGEA CONSERVARII POEZIEI

Istoria are implacabilul obicei de a nu acorda circumstante atenuante. Istoria literara nu e nici ea mai sentimentala. Cei abia douazeci de ani ai lui Cârlova si cei mai mult de saizeci ai lui Alecsandri stau alaturi, cu obligatii egale, cu acelasi drept de a se aseza în balanta neimpresionata nici de fulgerarea celui dintâi, nici de festivitatile senectutii celui de al doilea. Operele stau alaturi cu sanse egale, egal însetate de nemurire si de neant. Nimeni nu remarca diferenta si nedreptatea. Suferintele au importanta în masura în care se transforma în poezie, nimeni nu observa poezia care se transforma în suferinta. Si totusi, aceasta cruda lege a conservarii poeziei nu i-a împiedicat pe poeti sa mizeze pe mereu necâstigatoare destine, sa aleaga mereu, dintre atâtea posibile posturi ale luptei, numai calitatea de victima. Am fost tara poetilor morti tineri, tara poetilor nascuti si smulsi devenirii. Eminescu n-a facut decât sa consfinteasca o traditie care se cristalizase înca înainte, si care avea sa asimileze, sub soarele negru al bolii lui, geniul cu nefericirea si talentul cu nenorocul.
În aceasta traditie a aparut, deodata, debutând la 47 de ani, Arghezi. Si a crescut împotriva ei, puternic si neînduplecat, biruitor nu numai al cuvintelor, ci si al destinului, într-o înclestare neiertatoare, lipsita de scrupule si de prejudecati. Nu-l prevestea nimic. Zecile de generatii de poeti învinsi au dat nastere, surprinzator, acestui exemplar, pentru prima oara robust, care nu a putut fi înfrânt. Zecile de generatii de victime aproape voluntare, mortii din camerele de spital sau de ospiciu, lipsitii de iubire si de noroc, lipsitii de avere si de pacate, au facut sa izbucneasca, într-o halucinanta vendetta, acest zâmbet ascutit ca un brici incapabil sa ierte. Pâna la el, poezia si destinul poetului se teseau din petala amara si lacrima, fara banuiala macar ca ar putea fi dospite savant si 'din putregaiuri, bube si noroi'. Inovator printre litere, el a inovat printre fapte cu îndrazneala egala si cu biruinta mai fara cusur. Era, desigur, mai talentat decât altii, dar ce importanta poate sa aiba asta într-o tara în care talent au si fructele pe ramuri si pasarile în zbor? Nu numai faptul ca avea mai mult talent îl deosebea de ceilalti, ci faptul ca, pentru prima oara, acest talent nu era lipsit de aparare, pentru prima oara talentul era înarmat pâna în dinti cu toate armele de care dispuneau de obicei numai cei lipsiti de talent. Intelectual si mestesugar, calugar si tata de familie, cântaret sublim si pamfletar teribil, acest poet, care a purtat îngropate în sine osemintele tuturor poetilor dinaintea sa, nu a fost o victima. Dincolo de geniul rasucit al cuvintelor, aceasta este marea, victorioasa inovatie pe care Arghezi a înscris-o în istoria literaturii române. O victorie începuta atât de inedit cu debutul târziu si prin care maturitatea - cu vicleniile, întelepciunile, profunzimile si precautiunile ei - a pasit pe scena, adolescenta pâna atunci, a poeziei noastre: o victorie pe care i-o iertam destul de greu.


CONFUZIE

M-a fascinat întotdeauna felul în care notiunile supreme - acele notiuni pe care, tocmai pentru ca nu sunt în stare sa le defineasca, oamenii s-au obisnuit sa le scrie cu litera mare - au tendinta sa se verse una într-alta, si sa se contopeasca. Adevarul, Binele, Credinta, Poezia nu înseamna acelasi lucru, dar se supun într-o asemenea masura acelorasi legi, încât, privite de departe, sferele lor se confunda într-o singura aura luminoasa si salvatoare. Iar tot ce se poate spune despre unul dintre ele este valabil pentru toate celelalte, într-o halucinanta democratie a metafizicii, 'în timp ce-ti pierzi timpul demonstrând nemurirea, credinta vie în nemurire se stinge, împingând lucrurile la absurd, în ziua în care nemurirea ar fi demonstrata nimeni nu ar mai crede în ea.' Iata un citat din Kierkegaard în care, substituind termenii, totul poate fi aplicat poeziei, un citat din care se înalta - precum stafia purtatoare de adevar a tatalui lui Hamlet - stravechea fraza taoista: 'A gândi poezia înseamna a nega poezia'.

PEISAJE

Am traversat în viata mea peisaje de pamânt (câmpii întinse modelând din tarâna neagra, untoasa, însasi inima Transilvaniei scrijelata religios de araturi) si peisaje de piatra (grohotisuri uriase, întinzându-se cât vezi cu ochii, de la nisipul zgrunturos de pe tarmul apei negre a lacului Caltun pâna la bolovanii si stâncile înaltând scrâsnit spre cer marginile crenelate ale caldarii glaciare); am traversat în viata mea peisaje de metal (hale nesfârsite, mineralizate de vacarmul uneltelor si de dogoarea cuptoarelor topind mirific substanta încremenita a lumii) si peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice si împacate cu universul caruia îi sunt numai o moale, rabdatoare, înteleapta parte); am traversat în viata mea peisaje de apa (cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumusetea acelei dimineti însorite de mai - maiul inundatiilor - în care lunecam într-o barca pe ulitele marcate numai de coroanele încarcate ale ciresilor si de acoperisele iesind vesele, spalate din apa, ale unui sat de pe lânga Galati?) si peisaje de beton (zgârâie-nori minerali ai atâtor si atâtor metropole construind cu stranie harnicie faguri de ciment pentru mierea fragila si înstrainata a fiintelor noastre); am traversat în viata mea peisaje de frunze (verzi, si galbene, si rosii, de aur, de bronz, de arama, de argint, steaguri pe nori si odajdii pe pamânt, suflete colorate si tremuratoare, mereu schimbatoare ale anului mereu trecator) si peisaje de moloz (muntii aceia ai cutremurului pe care nu stiu daca voi reusi vreodata sa-i uit, înaltati strigator la cer din trupuri omenesti si manuscrise, din cioburi, din aschii, din plânset, din cenusa, din praf si pulbere); am traversat în viata mea peisaje de grâu si peisaje de noroi, peisaje de zapada, peisaje de asfalt si peisaje de sentimente.
Am trecut adesea în viata mea prin peisaje de sentimente. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului si a arborilor si indiferente care uscau si ultimul fir de iarba clin jur; am traversat renuntari care nu mai pretindeau nici picurul de viata al ploii si oboseli care opreau fluviile sa mai curga spre mari; am traversat livezi înflorite cu inconstienta, si lanuri coapte cu fatalism, si alei entuziaste, si gazoane exultante; am traversat munti sterpi de scepticism si puste încinse de neputinta. Dar nimic nu e mai greu, mai insuportabil, decât sa treci - nedreptatit - printr-un peisaj în care nu îndraznesti sa faci un gest, de teama sa nu atingi prin ceata pe cel ce te-a ranit si nu cutezi sa rostesti un cuvânt, de groaza sa nu jignesti pe cel ce te-a insultat; un peisaj în care prietenii îsi pleaca ochii în pamânt si te saluta cu vocea îngrosata de rusine, iar frunzele se scutura stânjenite de târg; un peisaj vinovat si capabil în orice clipa sa-si transforme vinovatia în ura, pe care n-ai fi în stare sa-l suporti daca n-ai sti ca în frigul tot mai sincer care-i urmeaza, în iarna care începe dupa el din nou, pe tine te asteapta întinse, imaculate peisaje de zapada.

IARNA

Cineva, nu remarc niciodata cine, spune deodata neutru, asa, într-o doara, stând la o coada undeva, sau înghesuit într-un autobuz, spune asa, fara nici o intentie precisa, numai ca sa zica ceva sau numai ca sa nu spuna altceva: 'ei, a venit si iarna'. An de an aceasta exclamatie, aceasta acceptare, se repeta, venind pentru mine la fel de brusc si fiind de fiecare data semnul mirat al unei treziri, al renuntarii la iluzie. E vorba, desigur, de iluzia toamnei, de iluzia frunzelor prea stralucitoare pentru a-si recunoaste moartea, de iluzia fructelor prea coapte pentru a-si marturisi putrezirea. Saptamâni, luni întregi ma lasasem, de fiecare data, purtata de valurile colorate ale unui entuziasm mascând luminos disparitii si deznadejdi. De fiecare data uitasem sa pun singura un termen acelei suspecte blândeti curgând ca o miere prin arbori si naivitatii viorelelor, crezând ca pot sari o etapa, anuntând o primavara neplatita cu geruri, obtinuta pe credit. De fiecare data, exclamatia impersonala, fatala a cuiva, ma gaseste nepregatita, ma uimeste si ma întoarce brusc cu fata spre lume. 'Ei, a venit si iarna.' Si deodata nu se mai poate ascunde nimic, nu se mai potoleste nimic, totul e urât, tensionat, frunzele sunt carbonizate de brume, iarba încâlcita de frig, pâna si crizantemele - care preferasera în mod absurd verii exultante raceala banuitoare a acestui aer bântuit intermitent de ceturi si stafii - pâna si crizantemele evadeaza, înfrânte si pline de remuscari, spre caldura artificiala a odailor. Si daca în aceasta generala, descurajare mai exista un gând viu, nascator de sens, este speranta ca, acoperiti de promoroaca si încremeniti de ger, mareti si inflexibili în suferinta lor în sfârsit demna, arborii nu se vor mai pleca dupa cum bate vântul.

DEPENDENTA DE ZÂMBET

Atunci când m-am nascut, primele ursitoare mi-au harazit, binevoitoare, tot felul de noroace, dar, pentru ca era nevoie de o pondere si pentru ca exista desigur, ca în povesti, si o ursitoare suparata, aceasta mi-a sortit o caracteristica de natura sa faca ineficiente, sa anuleze aproape, toate darurile celorlalte. Aceasta ultima, blestemata ursitoare mi-a dat nevoia maladiva, absolut imperioasa, de a nu-i supara pe cei din jurul meu, incapacitatea totala, dusa pâna la boala, de a nu suporta sa vad în jurul meu oameni suparati pe mine. E o slabiciune în stare sa anuleze orice forta si o nevoie de armonie absoluta care interzice orice constructie. Dependenta de zâmbet este cea mai greu de înfrânt dintre piedicile neatârnarii mele.
'

EXILUL SI ÎMPARATIA

'
Exista artisti care apartin atât de firesc eternitatii încât pare ciudat ca s-au nascut totusi cândva. Exista artisti care apartin atât de definitiv întregului univers încât pare ciudat ca poate sa-i revendice o singura cetate. Si totusi, pe una dintre strazile care înconjura piazza Signoriei - pe una dintre acele strazi atât de înguste încât devin foarte înalte si atât de vechi încât devin foarte frumoase, pe una dintre acele strazi cu numele însotit de citate din Divina Commedia - se afla la Florenta Casa Dante. Înaltata pe trei etaje si atât de supla încât, cu evidenta, numai cladirile din jur o obliga sa-si mentina de sapte secole verticalitatea, casa-muzeu strânge în camarutele cu geamuri carelate medieval, însirate ca niste margele pe scara abrupta si austera de lemn, acte florentine în care apare numele poetului, ca simplu cetatean sau ca un om politic marcant, acte prin care minunata sa cetate îi atribuie recompense sau îl condamna la moarte, acte revelatoare atât pentru viata si profilul moral al marelui om cât si pentru viata si profilul moral al marelui oras. Acte si documente emise în aceeasi magnifica signorie pe care o mai putem admira si noi, despre lupte si intrigi, ambitii si elanuri, triumfuri si înfrângeri, despre descurajanta si înaltatoarea zbatere care era viata unui popor pe vremea când poporul nu era înca o imensa notiune abstracta, ci o suma de oameni cunoscându-se între ei, în stare sa se uneasca, sa se dezbine, sa distruga si mai ales sa construiasca; acte si documente despre palpitul vital al unei colectivitati în care cel ce avea sa devina simbolul în eternitate al pribegiei, cel mai mare exilat din istoria poeziei, era amestecat pâna la confundarea de sine. Impresionanta tesatura de relatii între un artist si orasul de care a fost atât de strâns legat prin dragoste si prin ura, si impresionanta istorie în care se pot prezenta atâtea documente despre un locuitor - oricât de important dovedit apoi - peste sapte sute de ani! De altfel, îngemanarea dintre destinul poetului si cel al cetatii sale, legatura între acel scriitor si acea cetate, dotat si dotata în egala masura cu geniu, este atât de mare încât reconstituirea vietii lui implica si o reconstituire a înfatisarii ei din acea perioada, muzeul continând harti ale Florentei secolului 13, machete ale orasului cu ceea ce exista înca de pe atunci din ceea ce exista înca acum si mai ales fotografii si desene de strazi si de peisaje, de piete si de paduri, de fântâni si de izvoare însotite de citate din divina opera, într-un straniu elan de recontopire a ceea ce cu sapte secole în urma fusese o singura realitate, dar pe care arta si posteritatea le separasera în existenta si cuvânt. În felul acesta, Casa Dante se transforma într-o lectura a operei din unghiul cetatii care a nascut-o, tot asa cum portretul, poetului din Dom, statuia lui din piata Santa Croce sau mormântul simbolic din basilica-pantheon cu acelasi nume sunt încercari însirate de-a lungul celor sapte centenare de a reuni într-o singura entitate destinul autorului miraculos si destinul minunii de pe Arno, încercari de a diminua vina, niciodata diminuata, niciodata uitata vinovatie a Florentei fata de Dante. Pentru ca la Florenta nu se sterge nimic, nici numele strazilor, aceleasi ca pe vremea lui Dante, nici frumusetea întiparita pe fiecare piatra de pavaj sau de zid, nici pasiunile încremenite în carti, si statui, si tablouri, si ruguri. Strazile care se numesc si acum Via dei Pecori, de exemplu, sau Corso dei Tintori, sau via Ghibelina, via Guelfa, marturisesc o forta a trecutului niciodata negat, din care capodopera dantesca este numai o parte, sublima dar tipica, unica dar definitorie. La urma urmei nu numai cetatile îsi nasc poetii care li se potrivesc, ci si poetii îsi primesc cetatile pe care le merita.

CAPITALA UNEI IDEI

Alba Iulia este pentru mine orasul-idee. Si asta nu pentru ca imaginea pe care o aveam despre el era mult anterioara clipei în care l-am vazut prima oara, ci pentru ca aceasta imagine a ramas în continuare mai puternica decât ceea ce am vazut, mai adevarata. Aceasta imagine se nascuse pentru mine în copilarie din cântece cântate pe jumatate si din carti de istorie vechi care nu puteau fi duse la scoala: din vechi povestiri de familie despre bunici care fusesera acolo în 1918, din spitele rotii zdrobind într-o veche litografie un trup de martir si o replica udata cu lacrimile unei perpetue adolescente; 'mor pentru popor'; din intrarea unui calaret, mereu confundat cu Sfântul Gheorghe, pe poarta magnifica a Cetatii, peste mantiile si orgoliile grofilor contemplând înfrânti imensa cusma valaha. Din toate la un loc si din multe altele - legende si ilustratii, refulari si aluzii, visuri si amintiri - dar mai ales din simpla cadere deschisa de vocale, din epitetul misterios si imaculat luminând o fiinta simbolica se nascuse pentru mine imaginea, arhetipala, abstracta, a Albei Iulia, cetatea de scaun a unitatii noastre miraculoase, capitala nostalgiei noastre fara sfârsit.
Când am vazut orasul, cu strazile lui drepte si joase formate din case lungi si porti înalte, cu bisericile lui spectaculoase, bibliotecile lui celebre, locurile lui noi si uzinele lui ultramoderne; când am vazut orasul cu mocanita lui pufaitoare, cu Muresul lui lent, amenintator, cu celula lui Horia si statuia lui Mihai Viteazul; când am vazut orasul, el nu putea - oricât de impresionant si revelator - sa-si concureze imaginea, mult mai puternica decât realitatea, pe care duhul sau o nascuse în mine. Vizitat mereu, devenit familiar, plin de amintiri si de prieteni, el nu este decât surprinzatoarea realitate estompata mereu de un vis. Pentru ca, loc geometric al unei istorii si capitala a unei idei, cadere libera de misterioase vocale deschise, Alba Iulia ramâne în mine o iluzie, chiar daca se travesteste într-un fermecator, înfloritor oras de provincie.

STRADA PISICILOR

M-am întrebat adesea câte pisici pot sa fie pe strada noastra: treizeci? cincizeci? o suta? Exista, desigur, câteva protagoniste pe care le întâlnesc în fiecare zi, care au înfatisari inconfundabile, caractere bine stabilite si nume pe care le stiu numai eu, dar exista si alte multe, nenumarate, cu treceri meteorice, întâmplatoare, altele care apar, dispar si revin imprevizibil si al caror numar nu ma simt în stare sa-l aproximez. Ceea ce este fermecator, însa, ceea ce da haz si personalitate strazii noastre destul de banale, de altfel, este faptul ca pisicile, mereu prezente, împrumutând spatiului un haz si un timp al lor, nu apartin nimanui, nu sunt un bun, rasfatat si adorat, al cuiva, sunt, ca sa zic asa, pisici publice, sau, cum le numeste un poet, prieten al lor, maidaneze. Ele nu apartin nici unei domnisoare batrâne specializate sentimental în protejarea neamului felin; ele sunt numai ale maidanului scapat surprinzator între doua blocuri si pe care joaca fotbal muncitorii de la constructiile din vecini; ele sunt numai ale bancilor si boschetelor din scuarul vegetând în jurul unui bust de binefacator ale carui fapte si nume nu si le mai aminteste nimeni, dar caruia niste îngerasi de metal se încapatâneaza sa-i mai întinda cununi; ele sunt ale pivnitelor în care se tineau cândva lemne, ale podurilor în care se faceau cândva afumaturi, ale acoperisurilor spiritualizate de olane sau urâtite de tabla, ale arborilor care mai supravietuiesc uimitori si înalti în câte o curte sufocata de anexe îndoielnice si garaje improvizate; ele sunt, mai ales, ale masinilor parcate de-a lungul trotuarelor si sub care nu ploua, când ploua, nu ninge, când ninge, si nu pot fi urmarite când au furat ceva. Pentru ca, daca exista ceva cu adevarat extraordinar în înflorirea neamului pisicesc pe strada noastra, lungita între o artera supraaglomerata si o alta uruind de tramvaie, este felul în care circulatia sustinuta si zgomotoasa, periculoasa si dezlantuita nu înspaimânta si nu pare sa deranjeze domnisoarele în blanuri idilice si domnii cu mustati demodate. Daca exista ceva cu adevarat, extraordinar în dominarea strazii noastre de catre pisici este nonsalanta cu care stiu ele sa treaca din câteva salturi printre limuzinele zburând cu viteze suprareglementare, este calmul cu care pot ele sa dormiteze patriarhal la o jumatate de metru de goana, care ar trebui sa le cutremure, a camioanelor.
Aceasta forta a adaptarii, acest masochism încapatânat în mimarea beatitudinii si-n cultivarea suverana a indiferentei da masura sfidatoarelor vietati, capabile nu numai sa îndure orice, ci si sa nu aiba aerul de a o face. Tarie demna de admiratie sau slabiciune meritând numai mila si dispret, curajul si ipocrizia pisicilor ne travestesc ironic strada buimaca într-un spatiu apartinând, înca, unui idilic si de mult inexistent trecut: minciuna eroica pe care motanii o argumenteaza cu obstinatie, torcând vitejeste în sforaitul furios al camioanelor si bufniturile isterice ale tevilor de esapament.

ASEMENEA TIMPULUI

Asemenea timpului, nu putem semnifica decât trecând. Iata un adevar în jurul caruia vietile noastre se învârt pe cercuri mai apropiate sau mai departate, mai inconstiente sau mai împacate, dar mereu si fara speranta concentrice; iata o descoperire, retraita de milenii, prin milioane de artisti mereu proaspeti în spaima si neacceptarea acestei revelatii: iata un loc comun peste care înfloreste, neobosita si nemultumita de a nu-l fi înfrânt, toata istoria omenirii. Si pentru ca nu cumva sa uitam ceea ce stim atât de bine cu totii, am procedat constiinciosi, cu minutie, la împartirea timpului si a vietii în parcele cât mai comprehensibile, în unitati si subunitati cu masura, în cât mai multe si mai ritmice fragmente la capatul carora sa se poata trage concluzii si sa se poata descoperi sensuri. Am inventat secundele, îsi minutele, si orele, si zilele, si anii, si deceniile, si secolele, în speranta ca reusind, poate, sa întelegem o secunda, vom fi în stare sa patrundem si întelesul unei vieti. Si pentru ca totul sa fie didactic si limpede, gospodareste rânduit, la marginea savanta a acestor fragmente de timp, la balamalele scârtâitoare ale anilor încopciati cu pricepere unul de altul, am asezat nopti neutre, contemplatoare.
Cu vremea, cu secundele, cu secolele, - ceea ce ar fi trebuit sa fie judecata s-a transformat în urare, ceea ce ar fi trebuit sa fie meditatie s-a transformat în folclor, singuratatea premeditata - atât de greu de suportat - a fiecaruia cu sine s-a transformat în cea mai colectiva dintre noptile anului. Cu vremea s-au inventat sorcovele si carnavalurile, plugusoarele, felicitarile, cântecele, ravasele, exuberanta, inconstienta, veselia. Iar aceasta agasanta, universala frivolitate nu este - cum atât de des se întâmpla - decât forma, surprinzator de agreabila, a unei ascunse întelepciuni. La urma urmei, de ce am renunta la fericire doar pentru ca nu putem fi fericiti decât trecând?

GERMINATIA

Desi stiu - toate manualele mi-o spun - ca februarie este înca o luna de iarna, desi prima zi, teoretica, a primaverii vine, hat, abia pe la sfârsitul lui martie, ultimele nopti ale lui ianuarie ma duc cu gândul într-un fel ocult si inexplicabil la germinatie. Desi nimic nu-mi da dreptul s-o fac, odata cu încheierea lui ianuarie simt ca iarna a trecut, ca poate fi considerata sfârsita si, fara sa vreau aproape, sufletul mi se precipita nerabdator spre grijile primaverii, îmi vine sa scormonesc sub zapada sa vad daca a dat coltul ierbii si al grauntelor, îmi vine sa pipai mugurii pomilor, sa vad cu cât au crescut, încep sa pregatesc semintele si sa ma gândesc la rasaduri. Desi stiu ca mai pot sa vina geruri si viscole, îngheturi si ninsori, în mod absurd si inexplicabil, odata sarbatorile iernii trecute, mi se pare ca iarna însasi a trecut. Stiu ca e o copilarie, ca soarele nu se roteste mai repede spre vara daca ma uit mai des în calendar, ca primavara nu vine mai repede în urma invocatiilor mele, si totusi ce dovada de maturitate în aceasta acceptare, în aceasta grabire a anotimpurilor! Nici nu sunt atât de multi ani de când iarna era tinuta cu dintii si cu toate resursele patimase ale dorintelor, de când primele semne ale topirii zapezii, oricât de târzii, erau primite cu deznadejde si ciuda, si, oricât de lunga, iarna nu mi se parea suficienta, si, oricât de mare zapada, nu mi se parea destula. Abia se topeau, murdare de caldura si batrâne de primavara, ultimele troiene, ca eu începeam sa visez ninsorile anului viitor si fericirile amânate pentru la anul. Urcarea saniei în pod era de fiecare data un ritual dureros, o înmormântare provizorie; n-as fi putut admite ca vreuna dintre împlinirile anotimpurilor verzi ar îndrazni sa se compare cu bucuria alunecarii în alb.
Asteptarea, de acum, a primaverii este desigur un semn de maturitate, un semn de acceptare a rotirii lumilor, chiar daca, necumintita înca de ajuns, neîndeajuns de calma înca pentru scurgerea vietii, încerc acum sa accelerez nerabdatoare rotirea noastra din nefiinta spre rod.

FRAGMENTAR

Asa cum exista poeme, sau romane sau filme, sau simfonii care, desi compuse din parti de mare frumusete, din momente de adevarata arta, nu reusesc sa fie totusi opere, nu se leaga într-un singur suflu, topitor, generator de emotie - tot asa exista orase care, desi formate din monumente unice, din strazi încântatoare, din unghiuri memorabile, nu sunt în stare sa închege din atâtea frumuseti, frumusetea si din atâtea fermecatoare fragmente, farmecul. Tin minte ca am facut aceasta surprinzatoare descoperire, strabatând într-un fel de nerabdator suspens Valencia cea stiuta din cântece, plini de bunavointa de a o descoperi, de a ne-o darui. Strabateam una dupa alta strazi si piete, prafoase si provinciale, încinse si umede, si gaseam, rând pe rând, capodoperele pe care le stiam dinainte: Lonja, bursa medievala, una dintre cele mai frumoase cladiri gotice ale Spaniei - o sala imensa sustinuta de coloane rasucite si arcuri mari întretaiate în unghiuri prelungi, o sala patrata si armonioasa, deschizându-se spre un portic si el patrat, cu o fântâna la mijloc, înconjurata de portocali ornamentali, cu miraculoase portaluri, a caror bogata ornamentatie pare la început nonfigurativa, pentru ca sa se dovedeasca, la apropiere, o fantastica aglomerare de calareti, pitici, domnite, fructe, flori, câini, pisici si totul amestecat si înlantuit într-o savanta, rotitoare compozitie Palatio de la Generalidad, frumos sediu gotic al cortesurilor, cu plafoane atât de complicate încât stau sa se prabuseasca sub încarcatura podoabelor, cu pardoseala de faianta multicolora, împietata de pasi, cu galeria de orgolioase si triste portrete ale regilor spanioli; strada Cabaleros, consemnând în singuratate, ca în vid, câteva curti interioare aproape onirice, câteva fatade suspendate într-un ev mediu admirat si neînteles; piata catedralei imense, celebre, gotice, covârsitoare.
Totusi, ce se întâmpla? Toate acestea la un loc ar fi trebuit sa compuna un oras minunat, sugestiv, plin de farmec, iar noi treceam de la o capodopera la alta tot mai deprimati de banalitatea cetatii, tot mai binevoitori în a recunoaste frumusetea si tot mai dezamagiti ca nu o putem retine sau inventa. Fiecare monument în parte era extraordinar, dar împreuna nu reuseau sa se lege într-o cetate, sufletele lor de muzeu nu reuseau sa compuna sufletul viu al unui oras asa cum, adesea, un sir de stralucitoare metafore nu reusesc sa compuna sufletul simplu al unei poezii.

ADEVARATA ISTORIE

Dupa o saptamâna petrecuta la Cairo printre moschei, bazaruri, turbane, printre piramidele asediate de bulevarde si asaltate de stâlpii de telegraf, printre soselele suspendate, troienite de gunoaie fabuloase si reclamele de neon înaltate deasupra caselor fara acoperis, dupa o saptamâna de contemporaneitate islamica, misunatoare si sufocanta, în care capodoperele de la Muzeul Egiptului si misterele piramidelor apareau miraculoase nu prin nasterea de acum cinci mii de ani, ci prin supravietuirea de acum, drumul spre Luxor a fost o întoarcere în adevarata istorie.
Parasisem metropola seara si dupa o noapte agitata de ramadan urma sa ajungem dimineata la cealalta capitala, a anticului imperiu, cu aproape sapte sute de kilometri mai spre sud, mai spre inima caniculei si a timpului. Calea ferata urma neclintita linia Nilului pe care în cursul noptii îl presimtisem doar din câte-o lucire metalica însotindu-ne ascutit sub luna, si deasupra caruia pândisem rasaritul soarelui, presimtindu-l, sperându-i revelator. Urmaream acum peisajul satelor egiptene cu ogoarele lor minuscule, îngrijite farmaceutic, asezate chiar pe buza fluviului. Scripeti învârtiti de vaci costelive si punând în miscare milenare masini de irigat, pluguri trase de perechi de boi desprinsi de pe peretii mastabelor, magarusi albi coborâti din icoane, întregul peisaj parea o ilustratie veche de câteva mii de ani care îsi mai pastra miraculos culorile si prospetimea. Cu sape mici, copii sub vârsta scolarizarii lucrau pamântul scos de pe fundul râului si întins cu grija pe nisip. Ogoarele erau carelate de praguri ridicate care sa mentina apa trasa din Nil si împrastiata în balti pe care soarele le zvânta cu o neînchipuita iuteala. Oricum, totul parea mai gospodaresc si mai putin mizer decât pe lânga Cairo, saracia nu mai presupunea promiscuitate si abandon, ci truda si austeritate si totul - de la respiratia omului pâna la ultima scânteie de viata vegetala - se lega de curgerea imperiala a fluviului.
Palatele de la Luxor si templele de la Karnak se afla acum la câteva sute de metri de fluviul, mai putin lat decât la Cairo, dar rostogolindu-si la fel, nelinistitor de lent, ca o amenintare articulata cu greu în vis, mâlurile milenare si undele tulburi oglindind sori mai aprinsi si mai tineri cu cinci mii de ani. Atunci, demult, ele - palatele si templele - fusesera cladite pe buza magica si otravitoare a apei, erau dotate cu cheiuri pentru barci si corabii, iar templul de la Karnak avea chiar o terasa sacra unde acostau numai ambarcatiile zeilor veniti pe fluviu. Nemiloasa lege geofizica potrivit careia orice râu sapa dintr-un mal pentru a depune pe celalalt a îndepartat Nilul de locurile vii ale anticei Tebe (care se numesc astazi Luxor si Karnak) apropiindu-l de Valea Regilor, mormintele sapate în celalalt mal.
Priveam curgerea aceea de namoluri fertile, apa aceea ca o piele unsa si aproape animala, pe suprafata careia nu mai puteau fi întâlniti de mult nici crocodili si nici zei, dar care nu înceta sa ma fascineze cu maretia ei împodobita de miasme, dar vie si puternica, anistorica si de neînfrânt. Priveam curgerea aceea neobosita de milenii si nu-mi era greu sa-mi închipui clipa în care - peste cine stie câte alte civilizatii si ere - translata nevazut cu invizibili milimetri dinspre un tarm spre altul, va atinge capodoperele pictate în mormintele din Valea Regilor, redând în sfârsit mortii ceea ce de atâtea mii de ani traia în nefiinta ca într-un ingenios pretext al frumusetii. Dar, pâna atunci, însesi notiunile de viata si de moarte, de arta si de nemurire s-ar putea sa se schimbe într-atât încât implacabila lege a Nilului însusi s-ar putea sa însemne pentru minunile din mormintele cu mumii de faraoni cu totul si cu totul altceva, o reintrare în adevarata istorie.

REINTRAREA VORBELOR ÎN LUCRURI

Ani de zile, ani lungi de tinerete necrutatoare si intransigenta, n-am cunoscut frumusetea lumii decât din literatura idilica, pe care o dispretuiam suveran, plina de o sfânta revolta. Descrierea unei turme albe de oi, cu miei spumosi si fragili suind un deal înflorit îngeresc în aprilie, nu mi se parea decât o lasa încercare de a eluda suferintele lumii, o podoaba exagerata si de prost-gust pe trupul acoperit de rani al pamântului. Copil crescut la oras, natura nu era pentru mine decât o complicata materie de studiu - stiintele naturii - cu nimic mai putin abstracta decât matematica. Anotimpurile se concretizau în stereotipii nelegate prin vreo evidenta de pamânt: primavara însemna cosurile pline de flori ale tigancilor; vara, tarabele încarcate de fructe si muntii de lubenite din piete; toamna, asfaltul înstelat de frunze; iarna, acoperisurile împaratite de nea. Citeam cartile ca într-o febra cautatoare de idei, sarind grabita peste descrierile de natura, în urmarirea posedanta a problemelor, excedata de carnea mustitoare a universului de sub care descopeream numai scheletul, uscat si inflexibil, al simbolurilor. Naiv cavaler fara teama si fara prihana, pornit sa demaste minciunile, nu stiam ca frumusetea este si ea o parte din adevar, cea mai împacata si vie parte a lui.
Si iata-ma întoarsa pe drumul parintilor, sau si mai demult, pe drumul bunicilor, sau a cine stie caror si mai îndepartati strabuni, asistând coplesita, rusinata de absurda, cruda mea intransigenta, la reintrarea vorbelor în lucruri.
Un deal cu pruni varuiti alb spre pamânt, dantelati alb spre cer, un deal verde, de un verde sfâsietor de copilaresc, spre un cer aproape înlacrimat de albastru, un deal de primavara, ca o pictura naiva, un deal invadat ca de o spuma urcatoare de valurile unei turme aiuritoare de oi si capre, de miei si iezi, de câini si magari - cadru idilic si atât de adevarat încât pare nefiresc, pe care îl vad pentru prima data real, cu o bucurie întrecuta de uimire, cu un sentiment asemanator, probabil, celui încercat de un credincios în fata unei icoane care începe, incredibil, sa respire.
Un deal în aprilie, o turma de miei, dispretuite clisee idilice, esente îmbatatoare, vindecatoare, ale universului, chei miraculoase ale întelegerii lumii si ale împacarii, întelepte si fericite, cu ea.

SINGURATATE

Îmi amintesc cu o acuratete stranie, aproape bolnava, chiostrul unei mânastiri dominicane, la Salamanca, extraordinar prin sculpturile de pe capitelurile stâlpilor, sculpturi din secolul paisprezece, de un baroc dezlantuit, dezechilibrat, romantic, reprezentând trupuri barbatesti torturate de elanuri supraomenesti, sfârsind în alte regnuri, cu picioarele devenite crengi decorative, cu bratele devenite aripi florale, cu elegante capete de femei ale caror corpuri s-au pierdut în motive geometrice sau cu pasari mari lunecând prin aripile încârceiate în vegetal.
Ciudata si exacta amintire dintr-un oras strabatut si uitat, ca într-un cosmar, în timpul dilatat festiv al unei mari sarbatori cu procesiuni religioase si chermeze, rugaciuni si betii, strazi înglodate de oameni, multimi misunatoare, tipatoare, umplându-ti pâna la refuz auzul si vazul cu râsetele, strigatele, miscarile, culorile lor, fara a mai lasa nici un centimetru gol, alb, linistit, nici un colt în care sa poti fi singur si privitor.
Intram în muzee pe care nu puteam sa le vedem de sirul neîntrerupt, vorbaret si opac, al vizitatorilor; intram în biserici în care nu puteam sa ne reculegem de vacarmul rugaciunilor, si cântecelor, si predicilor; intram în parcuri cu iarba profanata de pasi si în piete cu arcade profanate de jerbe si lampioane. Pentru a fi tinut minte, totul ar fi trebuit curatit mai întâi de aglomeratia aceea maculatoare, animala, totul ar fi trebuit pastrat mai întâi într-o carantina purificatoare, de singuratate.
Capitelurile chiostrului dominican au fost singurele care au reusit sa se ascunda, sa nu fie cucerite, de entuziasmul vital din jur, au fost singurele pe care am putut sa le vedem, singuri cu noi însine si cu ele, acolo, în timpul lor stingher si destul de precaut sa-si dezlantuiasca sarbatorile în piatra.

LIPSA DE APARARE A UMBRELOR

Mi-a fost întotdeauna mila de lipsa de aparare a umbrelor. M-am gândit întotdeauna cu infinita compasiune la marii oameni care, obsedati numai de realizarea unei opere, au lasat în urma, în mod fatal, si povestea vietii lor din afara creatiei, viata de cele mai multe ori întâmplatoare, iesita la nimereala si traita neatent, careia ei nu i-au dat importanta (decât în masura în care trebuia sa fie astfel încât sa nu împiedice producerea operei), dar pe care urmasii - admiratori sau detractori, la fel de avizi a sti, a interpreta, a judeca - au descoperit-o cu nerabdare si au cercetat-o cu violenta.
Întotdeauna totul s-a petrecut ca si cum, o data opul produs si intrat în patrimoniul colectiv, lumea ar astepta impacientata disparitia fizica a autorului, pentru a putea intra si în posesia vietii lui, îmbogatita înca antum cu anecdote apocrife si legende jenate de posibilitatea verificarii. Apoi, imediat ce moartea se prezinta pentru a da, punctuala, startul nemuririi, apar armatele de cercetatori si multimile de martori, plictisiti de amânarea acestei clipe, dar odihniti în asteptarea ei, cei ce îsi traisera viata, în timp ce el îsi înaltase opera, si acum erau gata - cu forte proaspete si cu sentinte definitive - sa-l judece de la înaltimea admiratiei lor si sa intre chiar prin asprimea judecatii, fotogenici si atent regizati, în conul de lumina al posteritatii sale. Colegi care îl invidiasera, amici care îl deranjasera, rude pe care fusese obligat sa le suporte apar si dau marturii pe masura întelegerii si intereselor lor. Se depune astfel în jurul operei o spuza marunta de interpretari eronate, de amintiri trucate, de probe îndoielnice, de depozitii false, de dovezi greu de autentificat, o spuza marunta din care se încropeste imaginea unei alte vieti decât cea reala, pentru simplul motiv ca din viata aceasta nu ar fi putut izvorî niciodata opera care, neîndoielnic, exista. Nu sustin ca toti cei care povestesc amintiri si noteaza impresii despre marii oameni pe care i-au cunoscut sunt rau intentionati si de rea-credinta. Dar când o oglinda, numai putin înclinata, transforma imaginea si reflecta schimbat, cum ar putea un ochi, oricât de putin diferit, sa nu reflecte altfel? Printr-o lentila straina oboseala se poate citi indiferenta; abstragerea - orgoliu; spaima de pierderea timpului - egoism; efortul de a suporta - falsitate; fuga de circumstante - lasitate; cautarea singuratatii - dispret. Nu sustin ca nu trebuie sa vedem omul de dincolo de opera, sustin doar ca singurii ochelari prin care avem dreptul sa-l privim este opera sa. Pentru ca, altfel, totul seamana cu acele coridoare de oglinzi ondulate din bâlciuri nascând monstruoasele lor reprezentari, amplificate si deformate la infinit, printre care faptura reala se pierde si nu mai gaseste iesirea.


UN MIC SIMBOL

Mi-am propus de mult sa notez, pentru a nu pierde definitiv din memorie (cu atât mai mult cu cât, tot mai adesea, ma întreb daca ceea ce nu e în stare sa reziste în memorie este în stare sa existe în fapt) amintirea unei neobisnuite veverite pe care am descoperit-o cândva într-unul din marii brazi de lânga biserica bolnitei de la Horezu. La început admirasem numai brazii, cu adevarat extraordinari, apoi ma frapase marea gramada de conuri jumulite, ca niste stiuleti desfacati de porumb, de sub unul dintre ei si numai dupa aceea, incitata de ninsoarea vegetala care cadea dintre ramuri, am descoperit personajul principal al acestei ciudate recuzite: o veverita, nu mai mare decât un pumn, mânca grabita, tinând cu ambele labe din fata conul de brad si miscându-l cu viteza de-a lungul dintilor ei minusculi, ca si cum ar fi cântat cu virtuozitate la muzicuta, în timp ce în jur sareau hoaspe, iar jos se strângea acel incredibil munte de resturi. Dar nu numai aberantul raport dintre dimensiunile ei si cele ale deseurilor festinelor sale, ci, mai ales, hotarârea, personalitatea pe care o punea în actul hranirii, extraordinarul entuziasm pe care îl închina supravietuirii, mi-a fixat-o în memorie ca pe un mic simbol în egala masura înfricosator si demn de admiratie.

CELE DOUA ITALII

Nu este prima oara când ma gândesc la Italia ca la doua realitati deosebite si fara nici o legatura între ele, ca la doua realitati de a caror existenta separata nu pot sa ma îndoiesc, dupa cum nu pot sa le pretind sa fuzioneze în întelegerea mea. Pe de-o parte, Italia colinelor metafizice ale Umbriei, a peisajelor aburoase din spatele, Monei Lisa, a ciresilor incendiatori ai cerului acut, a pietelor medievale si a catedralelor baroce, a arenelor romane si-a templelor grecesti, a oamenilor celor mai prietenosi si-a muzeelor celor mai celebre; pe de alta parte, Italia Mafiei si-a emigrantilor, a demonstratiilor si-a grevelor, a atentatelor si-a vendetelor, a extremelor si-a terorii. Am cunoscut prima Italie într-o perioada de liniste si de miracol, când viata nu reusea sa concureze arta, resemnându-se cu modestie sa-i fie numai un idilic si îngânator cadru. Pe harta lumii mele perfectiunea se numeste Italia, iar faptul ca frumusetea fara hotar ar fi putut izvorî cândva din suferinta nu era decât o aberanta presupunere. Razboaiele evului mediu, crimele Renasterii, concurentele care nascusera catedrale, tragediile care nascusera capodopere nu mi se pareau mai reale decât suferintele si luptele mitologiei. Frumusetea era prea puternica pentru a nu exorciza totul, istoria însasi nu îndraznea sa se erijeze decât într-un comentar timid, cel mult pitoresc, al ei.
Si iata, deodata, din glasurile alarmate ale crainicilor si din fotografiile naclaite de sânge ale revistelor, tâsneste spre mine o alta Italie, necunoscuta, incredibila, ireconciliabila cu Italia mea, o Italie asupra careia istoria îsi asuma cu revoltatoare aroganta dreptul de viata si de moarte. De moarte? Italia pe care popoarele migratoare si timpul devastator, razboaiele absurde si orgoliile nemasurate n-au facut decât s-o îmbogateasca în frumusete si s-o cufunde în nemurire, nu va putea fi distrusa nici de fanatismul si prostia de acum. Si, daca din crimele care ne înfricoseaza azi va ramâne un semn în viitor, va fi numai umbra trecuta peste chipul perfect al frumusetii, asa cum Savonarola a ramas doar prin tulburarea din sufletul lui Michelangelo.

NOIEMBRIE

Scena se petrece într-o librarie de pe Calea Victoriei. La standul cu ultimele aparitii, opt, poate zece persoane rasfoiesc volumele nu prea noi de pe masa. Mai mult de jumatate sunt tineri si par studenti, lasa impresia ca sunt veniti împreuna. Cu gesturi sigure deschid cartile, cerceteaza sumarele, casetele tipografice, aparatele bibliografice, schimba între ei priviri admirative sau dezaprobatoare si, din când în când, câte-un cuvânt. Îmi face placere sa-i privesc si în general ma simt bine în atmosfera încalzita de linistea cartilor. Afara ploua cu dusmanie, vântul împinge din spate trecatori zgribuliti încarcati de sacose, militienii s-au adapostit sub stresini, masinile grabite împroasca baltile pâna în vitrine. Libraria pare singura insula uscata si calma printre rafalele ude, iar locuitorii ei singurii neînvinsi de urâtenia anotimpului.
Dar sa nu ma pripesc. O fata blonda, care de mai multe minute rasfoia, citind pe sarite, o carte, o asaza la loc si spune tânarului cu ochelari de alaturi:
- Cred ca e foarte misto romanul asta.
Pronunta cuvintele cu o anume distinctie, aproape suav, ca si cum ar vrea sa scuze superlativul continut în ele, iar el se apleaca cu un aer blazat si intelectual asupra mesei, frunzareste la rândul lui volumul si raspunde printr-o propozitie mai lunga, dupa toate aparentele docta, din care ajung pâna la mine cuvintele sucar, mucles si nasol.
Simt deodata ca noiembrie a patruns si în librarie si mi-e frig. Îmi strâng fularul în jurul gâtului si ma gândesc ca tinerii gratiosi de lânga mine folosesc probabil barbarul jargon numai dintr-o nevoie de disimulare în fata lor însile. Dar asta nu schimba întru nimic lucrurile. Folosirea oricarui jargon îsi are explicatiile si scuzele sale. Îmi vine în minte rasunatoarea campanie dusa de Iorga, la începutul secolului, pentru drepturile si puritatea limbii române, atunci când, urmat de multimea studentilor si a profesorilor, marele istoric a iesit vijelios în strada împotriva folosirii francezei. Ar trebui poate sa zâmbesc. Franceza, ea, nu ne mai ameninta. Ar trebui poate sa imaginez un alt istoric sau scriitor conducând o alta manifestatie pentru puritatea si drepturile limbii române

BANCA TIMPULUI

Daca n-as fi avut convingerea ca orice clipa pe care o traiesc, pe care o risipesc, care trece, se depune totusi undeva - într-un safe la care numai eu am acces si în care nimic nu se degradeaza si nu se pierde - nu as fi fost, sunt sigura, în stare sa ajung la aceasta vârsta, as fi înnebunit demult calculând astronomicele cifre ale secundelor irosite. Sunt atât de încredintata, însa, ca nimic din ce-am trait n-am trait degeaba, ca nimic din ce-am vazut n-am vazut în zadar, ca nimic din ce-am suferit n-am suferit fara rost, încât încerc uneori sentimentul - aproape iresponsabil - pe care trebuie sa-l aiba actionarii marilor întreprinderi, care stiu ca simpla trecere a vremii îi îmbogateste necontenit. Si chiar daca amân fara încetare sa scot de la Banca Timpului mormanele de minute, si de zile, si de ani, strânse aproape fara voia mea acolo, existenta acelei banci nu este mai putin importanta pentru mine. La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care manânca cel mai mult, sau se îmbraca cel mai bine, ci acela care ar putea oricând sa o faca.

METROU

Ce altceva decât o mare multime grabita si tacuta, formata din mii, din milioane de insi necunoscuti unii altora, indiferenti unii altora, urmându-si fiecare calea sa misterioasa si înspaimântata, poate da nastere acelui sentiment de parasire acuta, de pustiu ascutit, de singuratate ce trebuie tipata, revarsata cumva, undeva, ca sa nu-si sparga învelisul de carne dureroasa care abia o mai poate contine? Care dintre singuratatile pamântului, care dintre singuratatile istoriei se poate compara cu singuratatea dintr-un mare oras modern? Ce munti pustii, ce deserturi, ce mari nestrabatute de om sunt în stare sa izvorasca o mai mare singuratate decât cea dintr-un metro supraaglomerat, vuind de zgomotul rotilor, sinelor, macazelor de otel si tiuind de tacerea grozava a necomunicarii?
Îmi amintesc mai ales ora aceea de dupa-amiaza înaintata, când oboseala unei întregi zile de lucru, sau de cautari, sau de studiu, sau de plictiseala, sau de disperare deseneaza pe fete linii întretaiate expresiv si savant sub lumina laptoasa, cenusie a neonului, iar aglomeratia transforma coridoarele subpamântene ale Parisului în spatiul de deplasare, hipnotica parca, a unor nesfârsite coloane de oameni înaintând cu viteza, unul lânga altul, uniti prin directia de mers ca printr-o cauza comuna, nesfârsite coloane ale unei manifestatii abulice si subterane, al carei singur sens este viteza, a carei singura scuza este graba. Ma lasam dusa de coloana aceea de demonstranti posedati isteric de graba cum erau posedate istericele evului mediu de diavol, ma lasam rostogolita pe directia Porte de Clignancourt, si apoi înapoi pe directia Porte d'Orleans, si apoi de-a curmezisul pe directia Porte de Vincennes, si ori încotro lunecam, în jurul meu alerga ca în somn o întreaga multime tacuta, grabita, privind înainte sau în pamânt, niciodata în jur, indiferenta, alienata de orice nu era misterioasa sa viteza, atenta numai la misterioasa sa directie.
Exista în viata momente în care sentimentele primesc consistenta asemenea lucrurilor. În metroul parizian, singuratatea mea si a celorlalti ma sufoca brusc, într-un fel violent si intolerabil, încât simteam nevoia sa o smulg din mine, sa fac un gest prin care s-o interzic, sa ating pe cineva, sa vorbesc cuiva. Dar în jurul meu nu erau decât mii, zeci de mii, sute de mii de fiinte care ma depaseau grabite si cenusii, nelasând între mine si ele loc si timp nici macar unei priviri, apartinând altui regn, sau altui somn la marginea caruia îmi era cu disperare urât.

DIALOG DESPRE TIMP

- Lasa-ma acum, n-am timp - i-am spus Mariei care are doi ani, câteva luni si o inepuizabila dorinta de conversatie.
- 'N-am timp' - raspunse ea ca un ecou nedumerit si începu sa se joace, suspect de tacuta.
- Dar mama are? - reveni nu peste mult, preocupata cu evidenta de ceva.
- Ce sa aiba? - am întrebat uituca, întrerupta din lucru.
- Timp! - se mira ea revoltata de atâta superficialitate.
- Nu, nici mama nu are.
Noua pauza de repliere.
- Dar buna? - încerca sa învaluie din alta directie notiunea straina.
- Nici buna.
- Dar tata?
- Nici tata - raspunsei exasperata. Maria, te rog sa fii cuminte si sa te duci sa te joci singura. Nimeni nu are timp.
- Nimeni?
Fetita statea în fata mea serioasa si fara speranta, ca în fata unei lespezi rasturnate peste cuvântul neînteles. Apoi, ultima încercare, îi veni o idee:
- Dar eu?
- Ce, tu?
- Eu am timp?
De data asta învinsese. Si se vedea ca stie ca a învins chiar înainte de a capata raspunsul.
- Da, tu ai timp, foarte mult timp, trebui sa recunosc eu înduiosata si poate chiar si invidioasa putin.
- Eu am timp! Eu am timp! începu ea sa scandeze în gura mare, parasindu-ma si luând-o la fuga în cercuri triumfatoare prin casa.
Uitase ca nu întelegea ce înseamna timp, era fericita ca - asa neînteles cum este - ea îl are. Si m-am gândit ca sunt într-o situatie absolut complementara; spre deosebire de ea, eu îl înteleg, dar nu îl am. Si m-am întrebat, chiar, daca aceasta situatie perfect simetrica nu ar putea fi si ea motivul unei bucurii. Dar nu puteam sa nu-mi raspund ca Maria, ea, intuise ce era si ce nu era important, în tema dialogului nostru.

GIORGIONE

Un peisaj luxuriant, cu ruine puternice pe care natura a reusit sa le înfrânga cu greu, dar de a caror neîndoielnica înfrângere exulta cu un fel de întunecata, triumfatoare, orgolioasa fericire; un peisaj plin de o forta careia nu i se poate opune nimic, care exista în sine, nu ca un cadru, ci ca un subiect principal, ca o tema de meditatie, ca o fata, care se lasa cu marinimie vazuta, a universului de nepatruns. În sânul acestei naturi care nu trebuie înteleasa, ci recunoscuta stapâna, în mijlocul acestei firi omul apare intentionat nefiresc, decupat din cadrul sau derizoriu si sadit ca o planta care nu se poate prinde în acest mediu decât sub forma misterioasa, stinghera, a unui simbol.
Pentru ca ce altceva decât niste sublime, ermetice simboluri pot sa fie acele fiinte locuind absente natura, pierdute fiecare într-un somn sau într-un gând adânc, de nepatruns? Care este întelesul celor trei barbati, de trei vârste diferite, însingurati fiecare de propria-i meditatie, la gura unei pesteri, pe treptele unei stânci, în marginea unei paduri? Care este întelesul frumosului trup ajuns la perfectiune prin somn, al trupului gol de femeie destinsa de linistea unui vis într-o aripa de codru cu iarba moale si asternuturi absurde? Care este întelesul soldatului gânditor si al femeii alaptându-si copilul sub cerul cu fulgere frânte si cu frânte coloane romane? Care este întelesul femeilor goale si-al cântaretilor, îmbracati elegant, din laute? Care este întelesul ciudatei obsesii care izvoraste de cinci sute de ani din cele câteva pânze, întelesul privirilor acelora neprivind nimic, pierdute în ele însele într-o tragica si plina de curiozitate cercetare, întelesul farmecului care ne cuprinde si ne stapâneste fara a ne permite sa întelegem, îngaduindu-ne doar sa ne uimim?
Iata o taina ramasa de cinci sute de ani intacta, iata un artist ramas neînvins de asalturile indiscrete si grosiere ale posteritatii, iata un miracol. Pentru ca o taina care a reusit sa împlineasca o jumatate de mileniu are toate sansele de a fi eterna, si exista oare ceva mai miraculos, si mai sublim în univers decât eternitatea unui mister?

FUGA DE ACASA

În copilarie, când mi se parea ca sunt pedepsita pe nedrept ma întrebam daca nu cumva sunt un copil gasit si descopeream nenumarate argumente subtile în stare sa ma întareasca în presupunerea mea si, ciudat, în stare sa ma consoleze. Prin inexistenta legaturilor de familie, ideea fugii de acasa devenea mai usoara, se curata de orice remuscare si stralucea în toata maretia ei, compensatoare, de panaceu universal. Mai târziu am încercat sa reiau mecanismul acelei bizare consolari, dar de fiecare data - desi reprodus cu fidelitate - el a ramas inoperant. Cred ca între timp descoperisem ca nedreptatea e mai usor de suportat decât înstrainarea.

MINUTUL ADEVARULUI

Când ploua în septembrie este ca si cum ti-ai descoperi pe obraz un rid dupa ce ai împlinit treizeci de ani. Ai vazut riduri si înainte, dar ele veneau si treceau, erau semnele râsului sau semnele plânsului si, chiar daca ramâneau, nu erau în stare sa-si gaseasca vreun sens si atunci se multumeau sa-si inventeze un farmec. Dupa treizeci de ani (sau dupa treizeci si cinci? sau dupa patruzeci?) un rid descoperit, oricât de mic, oricât de neînsemnat, oricât de expresiv sau oricât de nostim, semnifica ceva, iar acel ceva este însusi Timpul. Desigur, poti sa te sperii sau sa nu te sperii de el, poti sa te întristezi sau nu, dar nimeni si nimic nu poate anula faptul ca l-ai înteles, ca ai luat act de prezenta si semnificatia sa.
Poate ploua si în iunie, si în iulie, poate ploua si la începutul lunii august chiar, si ploile nu sunt decât exuberante caderi roditoare de apa, galagioase, meridionale, latine certuri de familie ale norilor, care îsi spala rufele valatucite în ochii si apa întregului univers, care se bat si se împaca rând pe rând cu o egala promptitudine si neseriozitate. De ce deodata aceeasi apa, la fel de necesara, la fel de roditoare, cazând din acelasi cer cald pe acelasi pamânt înflorit pare sa însemne ceva serios, pare sa însemne ceva? De ce e destul sa fi trecut chiar numai cu o zi 1 septembrie pentru ca ploaia sa devina un semn, un semn, chiar daca trecator, al Trecerii? Cine ar putea-o spune? Exista, probabil, si în legile naturii, carora spiritul nostru li se supune cu atâta revolta, un fatal dogmatism. Or sa mai vina saptamâni lungi de soare senzual si duios; o sa mai vina schimbarea la fata a frunzelor, orele acelea transparente când parcurile par catedrale cu pardoseala acoperita de odajdii; o sa mai vina culesul voluptuos al viilor, piramidele de gogosari, muntii de verze, padurile de crizanteme; dar cine ma mai poate face sa uit prima ploaie lunga de septembrie, minutul acela în care am înteles ca singurul lor merit este ca dureaza, ca singurul lor sens este ca trec.

UN MUZEU DE NEUITAT

Nu pot sa ma gândesc la Atlanta fara sa-mi amintesc - dincolo de arborii mari umbrind statui demodate de generali sudisti venerati prin flori proaspete si inscriptii anti-yankee - cladirea alba cu trepte grandilocvente si coloane greco-romane a Capitoliului, sediul impozant si provincial al primariei. Dar nu primaria Atlantei este cea care mi s-a întiparit atât de definitiv în memorie, ci straniul, incredibilul muzeu pe care îl gazduiesc, pline de mândrie, coridoarele si salile ei, galeriile si scarile ei interioare. Am vazut muzee de arta celebre si muzee satesti, muzee de ceara si muzee de curiozitati, muzee cutremuratoare si muzee amuzante, muzee politice si muzee religioase, muzee fermecatoare si muzee antipatice, muzee uriase si muzee miniaturale: nici unul dintre ele nu seamana cu muzeul din Capitoliul Atlantei.
Nu stiu cine-l organizase si care putea fi scopul sau, stiu un singur lucru - ca intentia sa era de a fi exhaustiv, într-o ordine secreta si de nepatruns, se însirau, una lânga alta, vitrine prezentând într-un amestec înnebunitor colectii de arme si de pietre semipretioase, colectii de pasari împaiate si de animale facute din gips, exemplificari electrice ale felului cum se produc exploziile vulcanice si explicatii mecanice ale felului cum se munceste într-o ferma (formata dintr-o livada de piersici, în care oameni minusculi îmbracati în haine de papusi încremenesc cu mâna întinsa spre pom, în timp ce un tren miniatural trece dintr-o parte într-alta transportând recolta de carton). Mai erau machete minutioase ale caselor, pe care diversii presedinti le-au avut la Atlanta si un tablou vivant reprezentând viata animalelor în padurile din jurul Atlantei, unde - dupa cum se vedea - trei veverite stateau în jurul unui ciot de copac si jucau carti, bând în acelasi timp din niste cani ceva ce putea fi bere. Am uitat sa spun ca erau si pesti mici din plastic însotiti de numele lor stiintific, dar, ce-i drept, ei nu erau aratati atât de realist, nu se ocupau cu nimic, nu jucau nici un joc, stateau doar cu un aer destul de prostesc si se lasau iluminati de inscriptiile latine. Alaturi, o piramida de gloante din razboiul de secesiune, o schema a circulatiei apei în natura si un imens schelet de brontozaur dintr-un plastic imitând cu mare talent osul preistoric, formau o imagine demna de Lautreamont.
În orice caz, gluma suprarealista sau anexa de abecedar, viziune kitsch sau mândrie local-patriotica, muzeul din Capitoliul Atlantei mi-a ramas în minte, viu si natural, gata oricând sa ma înveseleasca si sa ma convinga de resursele de absurditate sau de umor ale universului.

UMBRA

Înotam într-o mare atât de limpede, încât nu era destul de materiala pentru ca soarele puternic sa se oglindeasca în ea; atât de limpede încât soarele o strabatea simplu, asa cum strabatea aerul, fara împotrivire, între aer si apa nu se vedea, de pe tarm, decât o linie subtire, abia gândita, de beteala, un fir abia sugerat despartind cu aur starile de agregare ale materiei care se îndoia înca de ea însasi. Mult mai mult decât obiect al contemplatiei, ea, marea, devenea astfel contemplatia însasi, idee în sine, abia învelita în atomii transparenti ai existentei materiale. 'Idee pierduta-ntr-o palida fee', cum spune Eminescu, a carui insula fermecata mi-o pot imagina perfect tresarind între aceste nemiscate ape. Pentru ca, dincolo de limpezime si de imaterial, ceea ce face nepamântesc acest peisaj de transparente supreme este imobilitatea lui. Nici o fibra a apei nu luneca, nici o unda nu se naste la atingerea malului, nici un fior nu strabate aerul nesfârsit ca sa urce spre muntii care se deseneaza, nemiscati si ei, si la fel de ireali. Faptul ca înot, faptul ca înaintez prin aceasta încremenire care nu apartine nefiintei, ci perfectiunii este, desigur, unul dintre lucrurile cele mai fantastice pe care le-am facut vreodata, înaintez contemplând împaratia transparenta prin care zbor abia miscând din aripi, vazând la sute si sute de metri sub mine cetati si peisaje locuite de pesti care se misca si ei ca în zbor, ca în somn prin vazduhul acesta de matase fara culoare. Odata cu mine, jos, foarte jos, pe fundul cel mai adânc al marii, peste stânci clare si ierburi nemaivazute nicicând, se misca ceva - cineva, poate - cu gesturi lente, de înot si de lunecare lasciva, o mare fiinta, mai mare, mult mai mare decât pestii care-o strabat uneori argintii, o fiinta întunecata care nu se opreste, cum nu ma opresc nici eu, care-si coordoneaza cu grija miscarile si le ritmeaza dupa ale mele. În atâta lumina aceasta fiinta de umbra, urmarindu-ma cu evidenta pe mine din întregul univers, ar fi sfârsit desigur prin a ma înspaimânta, daca înaintea spaimei n-ar fi fost descoperirea: trecând prin apa asa cum trecusera prin aer, razele soarelui ma decupau din lumina si trupul meu pamântesc îsi târa singur, în atâta lucire, umbra marita si oarba pe adâncul limpede al marii. În transparenta si neclintirea ideala a universului, eu eram materia, eu eram umbra, eu eram miscarea, profanatoare si nebuneste de fericita, ca pot vedea, ca înteleg, ca exist.

DESPRE AVARITIE

Tot mai mult cred ca legea conservarii materiei se aplica, inflexibila si neiertatoare, si cuvintelor; tot mai mult simt ca si în acest atât de aburos domeniu nimic nu se pierde, nimic nu se câstiga, totul se transforma; tot mai mult sunt convinsa ca nimic nu se mai adauga zestrei de vorbe pe care-am primit-o la nastere, contului de cuvinte care a fost deschis pe numele meu la venirea în lume; tot mai mult înteleg ca ceea ce pot eu sa fac nu este decât sa transform la nesfârsit, tot mai obsesiv, tot mai dureros, tot mai secret, aceasta atât de fatal limitata avere. Si, cel putin, daca as fi stiut de la început adevarul, daca mi s-ar fi lasat posibilitatea de a-mi economisi cu întelepciune destinul!
Dar mi s-au dat la nastere prea putine cuvinte si, negândita, le-am cheltuit înca tânara, pe toate, convinsa ca nimic nu va fi mai simplu decât sa inventez altele. Mi s-au dat prea putine cuvinte si le-am cheltuit prea repede, asa cum ucenicii alchimistilor primeau numai câteva fire din piatra filozofala si se grabeau sa uimeasca lumea transmutând cu ajutorul ei cele mai obisnuite metale în aur, laudându-se ca sunt în stare ei însisi sa fabrice misterioasa pulbere grea, stacojie, care schimba metalele si fereste de moarte. Cât de târziu am înteles ca vorbele sunt singurele fiinte vii care nu se înmultesc si singurele minciuni care nu se inventeaza. De atunci, traiesc rascumparându-mi - la ce pret de specula! - propriile-mi cuvinte, platind din greu, cu minute, si ore, si ani, fiecare silaba, mult mai scumpa decât greutatea-i în aur. De atunci viata mea s-a schimbat si, aproape muta, strâng cu zgârcenie vorbele stralucitoare si le ascund, dezvelindu-le rar în singuratate-mi ca sa le vad si sa le fac sa sune, ca sa le numar si sa socotesc câte-mi lipesc înca pentru a putea la plecare întoarce întreaga zestrea pe care am primit-o când m-am nascut.

DORUL

Nu vin de nicaieri. Nu duc prin vârste nostalgia nici unui sat, nici unei strazi macar, a copilariei. Mama mi-a aratat cândva, într-o calatorie prin Timisoara, blocul modern - asezat pe un colt cu o uruitoare rascruce de tramvaie si o straina statuie catolica - în care m-am nascut. M-am mirat politicos. Locul îmi era nu numai necunoscut, ci si indiferent. De crescut, am crescut cu vreo suta de kilometri mai la nord, într-un alt oras, mai precis la marginea lui ceferista, locuita de acari, fochisti, impiegati si mecanici de locomotive cu aburi care se întorceau din schimb negri ca smoala, în timp ce noi, copiii, ne jucam de-a ascunsa în excelentele ascunzatori din darâmaturile razboiului abia terminat. Când m-am întors odata din întâmplare, n-am mai descoperit nimic, îmi disparusera reperele; nu mai existau nici ruine, nici locomotive cu aburi. Au mai trecut prin viata mea si alte ruine. Au disparut si ele. Nu m-am fixat cu adevarat nicaieri. Nu sunt legata de nici un oras, de nici o strada, de nici o casa, de nici o odaie. Mai mult: nu apartin nici unui lucru care-mi apartine. Si totusi mi-e dor. Si totusi mi-e atât de dor.
Este destul sa trec cu doi kilometri teoretica linie însemnata cu dunga rosie pe harta care ne desparte de ceilalti, ca sa simt zbatându-se în mine fiecare frunza de-acasa, ca sa descopar ca reprezint fiecare catun si fiecare pârâu pe care l-am lasat, aproape fara sa-l observ, în urma. Nu mi-e dor de un oras, de o strada, de o casa, de o odaie, de o amintire, nu mi-e dor de nimic ce-mi apartine sau care se leaga de persoana mea, nu mi-e dor de nimic, mi-e pur si simplu dor. Dorul este cel mai abstract si cel mai altruist dintre sentimentele mele, este legea care-mi face sufletul iobag pe un petec de pamânt. Dorul este cel mai impersonal si cel mai implacabil dintre sentimentele mele, este forta centripeta care ma împiedica sa ma spulber în univers, înaintez sub încarcatura de imagini, de suferinte si de iubiri înfasurate în nebuloasa de dinaintea nasterii mele, pe care o port cu mine mereu într-o continua, exaltata, epuizanta comparatie, si încerc sa-mi imaginez o viata libera de dor. Nu reusesc, în labirintul de forte nesigure si dusmane ale lumii, supravietuiesc paradoxal prin aceasta tremuratoare slabiciune.

ANUL MASLINULUI

N-as fi vrut sa se încheie acel an care fusese proclamat, înca de la începutul lui, 'Anul maslinului', fara a ma opri o clipa din goana zilelor, si-a orelor, si-a minutelor, si-a secundelor noastre - mereu agitate de o graba care reuseste înca sa ne mire, dar nu si sa ne dea speranta ca va conteni cândva - pentru a ma gândi la secolele si la mileniile rabdarii lui. Tarile meridionale au organizat festivitati si concursuri, echipe speciale au pornit în depistarea celor mai batrâni maslini. Undeva în nordul Greciei un candidat numara se pare peste 2 700 de ani. Rostesc cifra si ea nu este la început decât senzationala. Dar ceea ce parea numai botanica se dovedeste a fi istorie si ceea ce nu rodea decât fructe înmugureste sensuri si îndoieli. De fapt, desi este vorba despre un arbore, verbul 'a înmuguri' parca nu i se potriveste. Si, abia observând aceasta inadvertenta lexicala, îmi dau seama ca nu îmi pot imagina un maslin înmugurind, cum nu pot sa-mi închipui un patriarh dându-se cu trotineta. Ideea însasi de primavara pare a-i fi straina, pentru ca exultanta si entuziasmul nu se înscriu în repertoriul lui. Si, ciudat, desi nu cunoaste ierni grele si nici vitregia naturii, maslinul este, printre stralucitoare si derizorii eflorescente, în împaratia vegetala, unde inconstienta nu-i decât o alta fata a întelepciunii, însusi simbolul îndurarii. Contorsionat, zbârcit, împletit în sine si rasucit în pamânt, cu radacinile chircite în tarina si crengile încordându-se în cer, singur cenusiu printre atâtea multicolore si optimiste corole, maslinul este monumentul asteptarii la rau. Si nu stiu daca nu chiar acesta este resortul magic al rezistentei sale. Nesperând nimic si încrezator niciodata, suferitorul alambic al atâtor subtile uleiuri supravietuieste din propria sa îndoiala si învinge prin chiar lipsa sperantei lui. Doua mii sapte sute de ani numarati babeste pe degetele infinite ale vietii rasuna amplificati de mirare în încaperile minuscule ale istoriei, încerc sa mi-i închipui pe Atrizi, contemporani ca si noi acelui maslin, nevulnerabili la speranta si neuimiti de nenorociri, neînfrânti de iluzii si necrezând în victorii, si nu mi-e greu sa-i descopar astfel mai rezistenti în timp. Ca si cum numai uimirea la rau ar da raului puteri asupra noastra, ca si cum tocmai asteptarea niciodata sfârsita a mai binelui ar fi cea care ne lasa fara aparare. 'Anul maslinului', respectuoasa ofranda pe care o aducem rabdatorului martor al nerabdarilor noastre, nu e atât un an meditând asupra mileniilor, cât o sterila si nevindecata nadejde omagiind un scepticism îndelung roditor.

LUNA PLINA

Iata, se împlinesc ani si ani de la acea noapte de veghe în fata televizorului locuit de abia perceptibile umbre a caror halucinanta si ciudat de somnambula miscare desena pagina de garda unui nou volum al istoriei omenirii. De câte ori am parasit ecranul pe care se vedea o luna poroasa, bolnav de alba, pentru a iesi în noaptea de vara si a privi luna de pe cer, plina, limpede, lucitoare, nevinovata, gata sa primeasca madrigaluri si serenade? Si de câte ori nu ne-am întors umiliti si înfrânti de curiozitate la calota aceea de creta, la solul acela fainos pe care un imens bocanc facea, solemn si nesigur, un pas mic pentru om, mare pentru omenire? Navetam deconcertati, mândri si revoltati în egala masura, între raza victorioasa a televizorului si raza mirata a Selenei, încercând sa ne convingem ca e vorba de o singura realitate îndepartata. Voisem luna de pe cer si o aveam, glob imens cu pori albi, de creta, sol dur si strain, mai incomprehensibil înca fara travestiul îmblânzitor, de beteala. Eram fericiti? Ne-am dus la culcare în zori, obositi de nesomn si de emotie, epuizati de propria noastra îndoiala. Traisem într-adevar noaptea de hotar dintre doua epoci, dintre care una, necunoscuta cu totul, începea, fara a ne încredinta ca i ne potrivim? Traisem într-adevar momentul, visat de toti filosofii, al înfratirii universale în cucerirea unei planete si a unui simbol?
Iata, au trecut ani de la acea noapte cu inconstienta luna plina si nici noi, nici luna nu ne-am schimbat. Cine ar fi crezut? Ea continua sa patroneze cutremurele, mareele si somnambulii, noi continuam sa murim fiecare în parte. Dar, la urma urmei, schimbarea simbolurilor, bucuria nebunilor, îmi place sa-mi imaginez ca praful alb de pe luna nu este decât nisipul rezultat din macinarea miliardelor de cuvinte care i s-au închinat, asa cum nisipul marii stralucitor, lunecator, este ceea ce a ramas din miliardele de scoici care i-au dat si carora le-a dat viata.

O DUPA-AMIAZA COMPLETA

Când suntem noi? Crestem treptat, învatând, facând prostii, întelegând gresit, revenind asupra întelegerii, crezând monstruozitati, convinsi de aberatii, ne contrazicem, evoluam, ne schimbam si ajungem, în cele din urma, la o conceptie, la o privire rotunda, cuprinzatoare, dar imediat dupa aceea, sau poate chiar înainte de aceea, încep dizolvarea în senilitate, contradictiile, prostirile, monstruozitatile batrânetii. Suntem armoniosi - daca suntem - într-un singur moment, pe o infima culme a maturitatii, între ridicolul dezvoltarii si cel al decrepitudinii. Când suntem noi? - ma gândeam contemplând cersetorii batrâni, jalnici, subumani, somnolând pe treptele catedralei Santa Maria Maggiore, în vacarmul produs de rotirile descreierate ale unor motociclete adolescente cu tevile de esapament desfundate dement.
Era o dupa-amiaza de vara târzie, înca fierbinte, dar de pe acum blânda, în uruitorul cartier din jurul garii Roma-Termini, era o dupa-amiaza romana completa - cu biserici baroce împodobite sfidator, cu zarzavagii strigându-si, cu disperare si umor, marfa perisabila peste câteva ore, cu terme antice, calatori grabiti; prostituate tinere uitând ca vor îmbatrâni, prostituate batrâne, uitând ca au fost tinere; masini încurcându-se unele pe altele si întepenite la intersectii de înclestarea grabelor de sens contrar; hamali aferati si transpirati; hoteluri suspecte si mizerabile; tramvaie naucitoare, procesiuni religioase, manifestatii sindicaliste; reclame de înghetata, fotografii de vedete, anunturi, atât de mari încât par triumfatoare, de crime; zgomot, nervi, vitalitate, haos; mici fericiri, mici drame, succese rasunatoare, mari nenorociri, râsete, lacrimi, iubiri, exasperari, uri, hohote si întrebarea mea fascinata, înspaimântata, gresita, pierduta, visând maturitatea: când suntem noi?

SPERANTA

Am vazut de curând într-un catalog de arta naiva reproducerea unei lucrari a unui pictor taran. Tabloul se numea Tarani la masa si reprezenta, în diptic, o masa taraneasca din trecut si o masa taraneasca de azi. Nu talentul evident al autorului - adunând pe pânza, cu acel farmec specific proaspetilor mânuitori de culoare, personaje si sentimente vii si parca înrourate - ma face sa scriu, însa, despre acest tablou, asemenea caruia am mai vazut multe, emotionante deopotriva prin forta de a se exprima a unor suflete care nu banuiau ca o pot face. Ceea ce ma întoarce la acel tablou este un sentiment al meu în fata lui, sentimentul de mirare pe care mi l-a trezit si care, legându-se de mai vechi si devenite obsedante întrebari, nu a încetat nici acum.
În prima sa parte dipticul reprezinta o casa taraneasca înconjurata de pridvor si umbrita de doi pomi modesti, greu identificabili, sub care o masa joasa cu trei picioare, câtiva pesti si câteva boturi de mamaliga, aduna în jurul ei doi barbati, o femeie si un catel, cu totii slabi si având un aer subtil de melancolie, de neîmplinire si de speranta ponderata de scepticism, în partea a doua masa se afla într-o încapere cu perdele si covor, cu televizor si tablouri, este înalta, acoperita cu plus, încarcata de farfurii cu fripturi, sticle de vin si - suprem semn al opulentei - sifon, iar la ea stau, îmbracati elegant, doi tineri bine hraniti, sot si sotie probabil, sau frate si sora, în orice caz doua fiinte solide, înrudite prin multumirea si suficienta cu care umplu odaia. Nu este nici o îndoiala ca autorul lucrarii a vrut sa înfatiseze în antiteza mizeria de ieri si bunastarea de azi a taranimii, dupa cum nu este nici o îndoiala ca simpatia lui constienta merge spre personajele contemporane. Cum se explica atunci marea frumusete a fetelor melancolice si a camasilor albe, petecite dar cu alesaturi, a stâlpilor pridvorului si-a blidelor de pe masa din prima scena, fata de aerul de înavutire brusca si periferica pe care îl are cel de al doilea? Desigur, pictorul n-a facut decât sa înregistreze realist, si chiar naturalist, realitatea amintirii si cea desfasurându-i-se sub ochi, dar întrebarea ramâne si se adreseaza chiar acestei realitati în evident progres material, dar careia i se stinge neoprit frumusetea. De ce în locul vechilor case de chirpici cu pridvor înflorit de crestaturi, care dispar vazând cu ochii si sunt înlocuite de spatioase cetati de otel si beton, nu ramâne, pe lânga bogatia trainica a noilor cladiri, si ceva din frumusetea înduiosatoare a celor vechi? Asa cum exista legi care sa stabileasca normele arhitectonice, de ce nu exista legi care sa interzica usile si grilajele vopsite în negru si argint ca la dricurile de pe vremuri? Satele noastre scaldate altadata în acel albastru de mândramarie, în acel albastru iobag care le facea sa para celeste puncte de suspensie pe pamânt sunt dominate acum de gratiile benevole ale grilajelor forjate si vopsite, bogat si macabru, cu argint. Desigur, satul vechi dispare la noi ca si în alte parti, sufletul lui nostalgic si milenar este înlocuit de o umanitate de trecere, de orase grabite si doritoare de mai bine; dar mersul înainte al lumii nu ma poate împiedica sa observ ceea ce se pierde din graba în drum, nu ma poate împiedica sa visez la o metempsihoza a frumosului. Tabloul naiv si optimist ai taranului din Dolj mi-a deschis ca pe o rana, nevindecata, speranta.

SOMNUL RATIUNII

Am trait astazi din nou (pentru a câta oara?) acea stranie incapacitate de a formula ceva, totala neputinta de a scrie indiferent ce, o propozitie, un rând. Nu ideile îmi lipseau, ci cuvintele, materialul din care sa le croiesc, în astfel de momente nu stiu sa leg nici subiectul de predicat, nu stiu sa scriu nici 'calul fuge' pentru ca si asta, simplul enunt alb al unei actiuni, îmi suna fals si neconvingator. De fapt nu e vorba nici macar despre acest sentiment al falsului care ar presupune putinta de a scrie dublata însa de o continua constiinta denigratoare a celor scrise. Este vorba pur si simplu de imposibilitatea de a scrie, de înghetarea izvorului de cuvinte. Ma si întreb daca a mai existat vreodata un scriitor care sa aiba un atât de redus debit de curgere a cuvintelor. Chiar si în clipele bune, fiecare rând se smulge dintr-o mare zgârcenie, nimic nu curge, totul trebuie stors. Doamne, as vrea sa ma vad si eu o data umplând paginile fara sa-mi dau seama si aruncându-le apoi la cos pentru ca le descopar proaste! Nu pot sa-mi închipui ceva mai minunat, mai usor de îndurat decât un spirit critic care apare dupa ce treaba e facuta, taind, refacând, alegând. Eu nu cunosc nici o clipa de dezmat verbal în urma caruia sa ma pocaiesc si sa renunt la file scrise prea în graba. Spiritul meu critic este prezent, mereu prezent, înainte de începerea scrisului chiar, de straja acolo lânga poarta de intrare în lume a vorbelor, nelasate sa treaca decât atunci când considera el - maria-sa, spiritul critic - ca sunt demne sa o faca. Si atunci, inhibate, nu ies, nu reusesc sa iasa decât câteva si acelea astenizate de lunga emotie a granitei strict supravegheate. O, pocainta atât de demna de invidie a fiului risipitor sau dimpotriva, singura razbunare a cuminteniei: somnul si valurile de vorbe curgând neoprite de nimic între tarmurile lui. Pentru ca somnul ratiunii nu naste numai monstri, ci si vise.



O DRAMA ESTIVALA

Îmi amintesc cum am asistat la fascinanta capturare a unui fluture de catre un paianjen mult mai mic decât el. Mai întâi i s-a învârtit în prejma, dar fluturele nici n-a observat; apoi l-a ocolit mai de aproape, dar era prea neînsemnat pentru ca superbul flutur sa-i dea vreo atentie; apoi l-a mai înconjurat odata, aproape atingându-l, si în sfârsit fluturele a început sa se impacienteze. Dar era târziu: fiecare înconjur lasase în urma un cerc nevazut care îi umezea miscarile. Când a vrut sa-si deschida aripile si sa zboare, aripile s-au împletit printre firele evident lipicioase, iar asta l-a facut sa se precipite înspaimântat si stângaci, dând posibilitate tesatorului sa îl înfasoare mai rapid si mai strâns, ba chiar, în plin spasm, disperat, sa i se lipeasca de trup o secunda, înfiorându-l de scârba. Cred ca atunci l-a întepat, inoculându-i otrava, pentru ca dupa aceea fluturele n-a mai reusit sa faca decât miscari convulsive, lipsite de convingere, ajutându-l parca pe paianjen sa-i împacheteze complet, sa-l transforme în mai putin de cinci minute într-un fel de balot lunguiet pe care l-a si transportat, cu uluitoare usurinta, pe o frânghie, neobservata pâna atunci, în sus. Mi-au disparut din raza vizuala îmbratisati: victima cooperând docila la propriile funeralii, calaul aferat si obosit de succes, grabindu-se, dupa o zi de munca, spre casa.
Se întâmplase sa fiu publicul acestei patetice drame într-o zi de vara transparenta în care - simtindu-ma incapabila de a fi altceva decât ochi plutitor peste lume - priveam de nesfârsite minute încremenirea unui fluture într-o corola. Fericirea lui era evidenta, iar frumusetea lui plina de fantezie si fara cusur. Si totusi atragea numai admiratia, nu si simpatia. Neîndoiala care facea un fel de glob de vid în juru-i si siguranta ca frumusetea si fericirea i se cuvin, tranformase aparitia calaului aproape într-o pedeapsa, într-un semn de enervare a destinului, prea îndelung ignorat. Apoi totul se schimbase si chiar inconstienta sa - aceeasi de mai înainte, de fapt, dar încarcata în noile conditii de cu totul alte semnificatii - care îl facea atât de ideal pentru rolul de victima, ma solidariza cu frumusetea sa atât de lipsita de aparare, atât de nebanuitoare a raului. Asta nu ma împiedica sa recunosc - chiar daca putin jenata - meritele calaului: inteligenta, operativitatea, înalta tehnica pe care le punea în slujba voracitatii sale. Dar simbolica si maniheista, lupta dintre cei doi nu era nedreapta, fiecare dintre preopinenti fiind dotat în alt fel, dar egal.

NATURA MOARTA CU NISIP

De mult banuiam ca moartea este molipsitoare, dar faptul ca peisajele pot sa moara si ele, asa cum plantele mor, asa cum mor oamenii, faptul ca moartea are puterea sa se propage nestingherita si între regnuri l-am descoperit pe unul din numeroasele drumuri strabatute aiurea. Era un drum de munte, clar muntii pe care îi strabatea, anevoios si contorsionat, nu erau de piatra sau de pamânt, ci de nisip galben, aproape stralucitor - colturi înalte, abrupte, formate din aglomerarea de firicele pe care numai apa (desenând pe ele complicate, umede harti) le tinea legate unele de altele. Drumul de munte trecea prin sate de munte, aventuroase sate aciuate la umbra acelor pereti, zdrentuiti atât de estetic, din care vântul si anotimpurile muscau spectaculos halci galbene pe care le risipeau în zbor peste acoperisuri. Acoperisurile de sindrila mascau nesigur ciudate case formate fiecare dintr-o încapere de locuit cocotata pe o crama ancestrala, în acelasi timp parter si temelie a cladirii. Cândva, înaintea industrializarii si a exodului la oras, cramele prelucrau sângele viilor catarate pe acei versanti friabili, vii din care se mai vedeau petece înfrunzite atârnând pe câte-o poala de deal.
În masura în care mai erau locuite, satele prin care treceam erau locuite de tarani batrâni plantând în gradini aurii de nisip legume firave fara multi sorti de izbânda; de magarusi sceptici parcati lânga garduri, cu spinarea acoperita modern de câte o foaie de plastic si privirea pironita contemplativ si milenar; de capre zanatece urcând eroic peretii aproape verticali ca sa pasca un smoc de iarba plapânda sau frunzele arbustilor aventurosi; de albinele adapostite în stupi aliniati disciplinat si acoperiti cu tigla ca niste copii miniaturale, mai bine întretinute si mai prospere decât casele pe care le imitau cu aproape comica minutie. De altfel, pe cât înaintam, muntii deveneau mai spectaculari si satele mai pustii, încât nu mai aveam de ce sa ne miram când drumul s-a sfârsit înfundându-se în acel sat al dezolarii. Un sat pe moarte, cu casele murind de moarte buna, case, evident, cândva foarte frumoase, cu cerdacuri spre care duceau gratioase scari duble, case scufundându-se treptat în nisip, lasându-se într-o parte, stând sa se darâme sau darâmate cinematografic, fara ca cineva sa se opuna; case locuite ici-colo de câteva babute si de câtiva mosnegi care stiau ca vor disparea odata cu ei si ca nu aveau nici cum sa le consolideze, nici pentru cine s-o faca. Dar ceea ce era extraordinar era ca nu numai oamenii si casele stateau sa moara, ci ca arborii însisi mureau într-o incredibila si simbolica solidaritate a disparitiei. Deasupra satului, pe dealul sterp, un grup de opt-noua arbori uriasi, morti în mod misterios - si ramasi unii dintre ei în picioare, altii cazuti pe jumatate si sprijiniti de ceilalti, altii prabusiti cu totul si întinsi pe pamânt - se lasa proiectat pe cerul lichefiat de asfintit cu o forta expresiva neobisnuita ce simboliza cu putere moartea lenta din jur. Moarte pe care nici pamântul nu o contrazicea, pentru ca dunele de nisip - acele ciudate forme ascutite - se degradau si ele treptat, rapid în ordinea minerala, totul disparând într-o vizibila miscare de translatie spre nefiinta.
Faptul ca din toate acele alambicuri în care se distila atât de firesc pieirea, se va amenaja în anii urmatori o asezare turistica la granita dinspre Grecia a Bulgariei, - ca un inteligent omagiu adus frumusetii mortii - nu va împiedica, desigur, moartea sa se urmeze, ci va încremeni, doar, fotogenic, clipa expiatiei, pentru a o putea derula apoi la nesfârsit.

DOUA VERBE

Orice calatorie are pentru mine doua parti distincte, complementare una alteia si izvorând una dintr-alta în mod necesar, doua parti pe care le voi numi cu cele doua verbe stapânitoare asupra lor: partea lui a vedea si partea lui a scrie. Timpul calatoriei se sfâsie între aceste doua la fel de salbatece dorinte si la fel de imperioase necesitati, delimitându-si cu greu împaratiile dusmane si reciproc dependente. Timpul calatoriei se împarte în timpul în care vad si timpul în care scriu ce-am vazut si nimic nu este mai greu decât a face cu dreptate aceasta împartire, decât a acorda judicios halcile aburinde ale minutelor si orelor contemplarii universului curgator în uitare ori fixarii lui cu cruzime în cuvinte. Spun 'cu cruzime' pentru ca, scriind, trecând în verbe o forma, o lumina, o culoare, retraiesc sentimentul pe care îl încercam în copilarie când fixam, omorând, frumosii fluturi în insectar, îmi amintesc halucinant repulsia si mila pe care le traiam în timp ce înfigeam cu groaza acul între aripile zbatându-se ale insectei si, mai ales, îmi amintesc implacabila necesitate a gestului meu. Fixarea în ace era singura forma de perpetuare a frumusetii lor; neucisi, fluturii ar fi pierit în neant. Fixarea în cuvinte este singura forma de perpetuare a frumusetilor contemplate, singura forma de conservare a emotiei traite. Pentru ca, m-am întrebat de atâtea ori, 'unde se duce, unde dispare ceea ce am vazut când nu însemn ceea ce am vazut?' A raspunde: '- În uitare' este prea eliptic si prea complicat pentru mine. Dar ce e uitarea, ce e aceasta substanta sau aceasta lipsa de substanta care înghite tot ce nu e adapostit în cuvinte, ce este aceasta planta sau acest animal de teama caruia timpul unei calatorii se smulge privirii si se lasa zdrentuit de scris? Ce este aceasta prapastie deasupra careia verbul a trai se lasa suspendat de verbul a scrie?
Unde se duce ce nu e scris, trait fiind, dar ceea ce nu e nici trait?

NUMELE SINGURATATII

Un drum lateral începe sa urce ascetic spre munti si o face într-un mod atât de încapatânat, încât îti transmite ceva din patetismul hotarârii sale si te pregateste inexplicit, misterios, pentru capatul lui. De fapt, 'spre munti' nu e chiar exact spus, pentru ca, înaintând nesovaitor, el urca si coboara mereu printre coline din ce în ce mai aride si mai sigure de taina lor, înconjurându-le câteodata, escaladându-le uneori, dupa un plan ferm, al carui singur obiectiv pare a fi spatiul, într-un labirint înfasurat pe verticala si nepromitând sus, în vârful sau, decât singuratatea. Iar singuratatea se numeste Dodoni. Pentru ca Dodoni este locul în care drumul se înfunda si nu mai duce nicaieri, ci se opreste pur si simplu, fara a marca o localitate, o casa, un om. O vale blânda si ciudat de verde între pârjolul galben al dealurilor, primul loc de pelerinaj si primul oracol al vechii Elade; o vale cu menta si cu albastrele dintre care cresc neregulat coloane slefuite rotund, fara caneluri si taiate dintr-o roca poroasa, aglomerata din nisip, pietricele si scoici, coloane înca mai pastrând, sfidatoare dupa atâtea civilizatii, fiinta minerala. Între coloane, un amfiteatru si un stejar. Al câtelea era, oara, arborele cu umbra rotunda si oraculara în dinastia începuta de stejarul în care însusi Zeus venea sa raspunda întrebarilor umane, de mult, pe când miracolul grec nu începuse înca si Apollo nu-si oprise înca luntrea trasa de delfini sub Parnas? Ce rost avea sa mai socotesc? Era o vreme când zeii se lasau atât de usor flatati de un spectacol si coborau oferindu-se fosnitori dintre ramuri
Iata, vântul adia si acum, sau poate eu nu eram în stare sa numesc decât 'vânt' spiritul care facea frunzele sa vorbeasca neînteles. Neînteles? Si menta, si florile albastre, si scoicile asezate în capiteluri vorbeau despre armonia si echilibrul universului pe care stranepotul oracolului mi-o soptea dintre frunzele verzi. Iar faptul ca nu era nimeni în jur, faptul ca nici o prezenta si nici un sentiment omenesc nu contraziceau numele singuratatii, ma facea sa înteleg si sa cred mai usor totul.

LUMEA

Am doua vieti: cea pe care o traiesc si cea pe care mi-o aduc aminte, între ele exista, desigur, asemanari, dar deosebirile sunt atât de mari, încât ma întreb uneori daca se mai înrudesc între ele si prin altceva decât prin faptul ca eu detin în amândoua - cine stie daca nu abuziv - rolul eroului principal, în viata traita îmi este foame sau îmi este sete, îmi este cald sau frig, îmi ard ochii, ma dor dintii, ma strâng pantofii; o mare parte din mine este ocupata mereu, derizoriu, dar inevitabil, numai de mine însami, încât atentia care scapa în afara este întotdeauna ciuntita, fragmentara, neîntreaga. În viata amintita, senzatiile tinând de fatalul mecanism se estompeaza si se topesc în uitare, în timp ce contururile celor vazute în afara se imprima tot mai apasat în memorie. Spun tot mai apasat pentru ca memoria mi se pare a fi - în ceea ce ma priveste, cel putin - nu o suma de date înregistrate o data pentru totdeauna si reprezentând zestrea mea de amintiri - o zestre degradabila, eventual, în timp - ci, dimpotriva, un proces continuu constructiv, mereu îmbogatitor. Despre copilarie îmi amintesc acum mult mai mult decât acum cinci ani si infinit mal mult decât acum zece ani. Odata cu timpul uitarea pare sa se restrânga si sa se retraga, asa cum odata cu batrânetea gingiile se retrag si scot la iveala radacinile dintilor. Dar copilaria pe care mi-o aduc aminte nu este formata din bolile prin care am trecut, din lacrimile pe care le varsam când eram certata sau când îmi juleam genunchii, ci din întregul univers care ma înconjura atunci, pe care atunci îl înregistram fara sa-mi dau seama si a carui înregistrare pastrata, amplificata de întelegeri târzii si nostalgii crescânde, este acum copilaria mea. Dar este, oare, aceeasi copilarie? Între viata pe care am trait-o si viata pe care mi-o amintesc, exista o singura diferenta - esentiala, definitorie - si aceasta diferenta este lumea. Pentru mine lumea nu exista decât la timpul trecut, într-un trecut mereu crescator, mereu nuantat, mereu mai bine înteles, mereu frematând. De acolo ea trece, tiptil si definitiv - binevoitoare câteodata, plina de toane alteori - în cuvinte, încât ar trebui, poate, sa spun: am doua vieti - una pe care o traiesc si alta pe care o scriu. Dar câti ar deduce din aceasta paradoxala formula nu o spaima de adevar, ci o nevoie de exactitate?

VÂRSTE

Am observat de mult, cred ca pe vremea când eram eleva, ca fiecare se naste cu o anumita vârsta. Tin minte ca-mi priveam colegele de clasa - toate nascute în acelasi an, toate purtând uniforma si cozi împletite pe spate - si ma frapa lipsa lor de egalitate în fata adolescentei, în banca întâi statea - firava si scunda, cu nasul ascutit si barbia putin adusa, cu gât subtire si cositele anemice - o babuta. O babuta deocamdata numai de treisprezece ani. Lânga geam, ocupata mereu sa-si faca ordine în banca si în penar, cu ochi grijulii si pieptul bogat, era o viitoare mama de familie. Abia daca ma simt obligata sa adaug circumstantialul de timp. În banca a doua, stateau doua gemene - bucalaie si râzând mereu mut, asemenea sugarilor - pe care cu greu ti le puteai imagina altfel decât într-un carucior dublu. Comune ramâneau numai uniformele si bentitele din par: regulamentul scolar, care încercase sa stearga diferentele superficiale, nu facea decât sa le puna în evidenta pe cele de esenta. Nedeosebindu-se prin nimic, reduse la o înfatisare pedant identica, nimic nu mai distragea atentia de la imensele deosebiri dintre sufletele lor pornite orbeste în cautarea adevaratei, unicei vârste pentru care venisera pe lume. Le-am întâlnit apoi printre ani, ramase adolescente, unele, nepotrivite noilor conditii, jucându-se parca de-a sotiile si de-a mamele, sau, dimpotriva, instalate comod în vârsta maturitatii, ajunse în sfârsit acasa printre deceniile coapte si formele împlinite.
De pe urma acestei vechi revelatii am ramas cu pasiunea ciudata de a ma uita atent la copii si a încerca sa le citesc în trasaturile neformate înca vârsta spre care se grabesc pentru a se fixa. Si astfel descopar fara uimire în soimii recitind cu patos naiv la televizor, cvadragenarii pe care îi voi privi la batrânete, pe acelasi ecran, spunându-si plini de importanta parerea. Nu exagerez nimic - exista copii de patru ani în ale caror fragede trasaturi se pot descifra lunecusurile vârstei de mijloc, exista fetite de patru ani jumatate cu priviri si inflexiuni de femei fatale, dupa cum exista batrânei cu priviri de liceeni si bunicute cu sfieli de adolescente. Fiecare se naste pentru o anumita vârsta, iar evolutia prin timp nu este decât bâjbâirea febrila si dezorientata în cautarea punctului pe care fiecare îl simte al sau.
Privind în urma, am sentimentul ca vad una dintre acele pelicule înregistrând într-o saptamâna înflorirea unei corole care se desfasoara apoi în câteva secunde, demonstrativ, pe ecran. Dar si florile au premeditarile lor: unele sunt facute sa fie admirate boboci, altele, mingi de petale, iar altele, numai frunze ruginii.

AURUL

Nu mi-au placut niciodata bijuteriile, nu pentru ca ideea de podoaba mi-ar fi fost straina, ci pentru ca nu puteam sa înteleg importanta metalului galben a carui greutate le stabilea valoarea. Aurul nu mi se paruse niciodata mai frumos decât alte metale: luciul batrân al argintului îmi aparea mai plin de noblete, carnea întunecata a plumbului ma tulbura mai adânc, nelinistea misterioasa si neînteles prevestitoare a mercurului o banuiam mult mai plina de taine. Valoarea lui - învelita în legende si povestiri înfricosatoare, nimbata de patimi si crime - nu mi se parea mai mult decât conventionala, masurabila numai prin puterea de cumparare si capacitatea de schimb: un etalon de cântarire a averii, asa cum în epocile primitive trebuie sa fi fost topoarele ascutite de silex, iar în viitorul care începe sa se întrevada - inestimabilii barili de petrol.
Astfel gândeam, ratacind aproape fara sa-mi vina sa cred prin muzeul arheologic din Salonic, rememorându-mi credinte si sentimente, adevarate cu numai câteva ore în urma, si care acum mi se pareau nu numai uimitor de false, ci si straine de mine, pierdute într-un lunecator trecut. O parte din salile muzeului expuneau tezaurele regilor macedoneni gasite în mormintele regale de la Verghina. Scuturi si platose, cununi stufoase de lauri, diademe, coliere, jambiere, sabii, aparatoare de brate si de genunchi, casete, sfesnice, coifuri, cercei, inele, lanturi, sigilii, totul lucrat cu o fina arta a amanuntului, totul din aur, din uriase cantitati de aur Si, ciudat, ceea ce uimea nu era arta lucraturii, perfectiunea acelor frunze care se împleteau si semnificau gloria, a acelor trupuri de zei posesivi si patimasi peste frumusetea carora secolele de inspiratie n-au mai putut adauga nimic, ceea ce uimea era chiar materia perfecta care ma privea în ochi prin sticla vitrinei - cu 'ochiul dracului', poate? - ca sa ma faca sa înteleg.
Se însirau în fata mea curate si noi, stralucitoare si proaspete, toate acele obiecte carora trebuia sa le recunosc nu numai frumusetea evidenta, ci si imposibilitatea lor, dovedita, de a muri. Se însirau în fata mea, iar eu, cea muritoare, le priveam cu o emotie care ma dezvaluia mie însami, umilita si recunoscatoare în egala si uluitoare masura.
De câte ori mi se întâmpla sa descopar ca tot ce consideram a fi o prejudecata este un adevar cu radacini adânci pe care numai vârsta coborâtoare le poate dezveli - ma cuprinde o ciudata si sigura de sine multumire, o liniste buna si plina de forta, ca si cum nu eu as fi fost infirmata, ci specia ar fi triumfat în mine cu o bucurie recuperatoare de care ma bucur uimita si eu.
N-am stiut la început cum sa-mi explic mie însami emotia care ma cucerea treptat si care ma tinea nemiscata în fata vitrinelor plombate si prevazute cu sisteme de alarma în care stateau vii si treze comorile tatalui lui Alexandru Macedon. Eram sigura ca nu bogatia ma impresiona, si nici chiar maiestria artizanilor batrâni de secole. Si totusi emotia mea era reala si stiuta numai din rarele întâlniri cu marile opere. Simteam, fara voia mea si fara sa înteleg de ce, acea stralucitoare umilinta, pe care mi-o descopar în fata capodoperelor în stare sa învinga timpul. Oh, timpul. O sabie uriasa, al carei mâner greu de aur îsi lucea nimfele încolacite de satyri cu prospetimea unui galantar de lux contemporan, se prelungea printr-o pânza zdrentuita din bronzul ucigator si ascutit al careia nu mai ramasese decât o jalnica, friabila structura cu fibre coclite, verzi. Mileniile care maruntisera bronzul nu reusisera decât sa lustruiasca si sa lumineze si mai mult flacara magica arzând stapânita în metalul adorat. Descoperisem aurul! Întelegeam în sfârsit puterea lui tainica si forta lui cautata de adepti, aceasta capacitate de a nu se supune timpului, aceasta nemurire. Stateam tintuita în fata geamurilor incasabile în dosul carora erau închise neputincioase milenii, vase si casete stralucitoare, în care vremea însasi se lasase pecetluita si nu mai crâcnea, si ma gândeam la vietile alchimistilor topite în marea speranta a transmutarii, la visul pietrei filosofale transformând plumbul în aur si oamenii în nemuritori, la aurul potabil vindecând orice boala, la aurul înteleptilor, la atâtea si atâtea fantastice elanuri si ermetice povestiri pe care le învelisem în zâmbetul meu adolescent si ironic, trecând pe lânga ele cu superioritatea natânga a celui care crede ca întelege totul pentru ca nu banuieste nimic, în muzeul arheologic din Salonic am avut revelatia - care m-a facut sa tremur de o emotie mai mult decât estetica si tinând de un tarâm mai adânc decât cel al artei - ca aurul este nu numai pretios în sine, valoros prin puterea sa indestructibila în timp, ci si detinator al unei stiinte secrete, diabolice (poate), zeiesti (de ce nu?), care nu dispare si nu e transmisa. Lantisorul pe care-l purtam, indiferenta, la gât îl simt de atunci ca pe o farâma nemuritoare, care îmi apartine si de la care cine stie daca nu voi învata ceva

PE CALEA MOSILOR

Am fost adusa pentru prima oara la Bucuresti în jurul vârstei de zece ani si nu stiu de ce si cum am ajuns pe Dudesti. Îmi amintesc perfect strada lunga, suita de tramvaiul 19 si formata din incredibile dughene care - sprijinite una de alta, igrasioase si gândacoase, cenusii si scorojite - reuseau sa înjghebe totusi aproape un bulevard. Doua bucurii m-au impresionat în mod deosebit atunci si acolo: numele strazii pe care îl banuiam venit de la dude, fructele mele favorite, a caror prezenta mai mult decât filologica o cautam zadarnic în jur, si vitrinele fotografilor.
Erau extrem de numeroase, de la început m-a frapat numarul lor, dar erau si altfel decât cele pe care le stiam eu din alte parti. Acest altfel - tin minte - ma fascina prin dificultatea de a-l defini, îmi placuse întotdeauna - si-mi place si acum - sa privesc pozele din vitrinele fotografilor - fiintele acelea încremenite în gândul ca vor fi vazute si-n dorinta de a arata bine, orgoliul marunt clar etalat cu impudoare, veselia caznita sau meditatia ostentativa -, dar tablourile de pe Dudesti se deosebeau esential de celelalte, fara sa pot preciza prin ce. Desigur, în primul rând era culoarea, o culoare nefireasca, asezata dogmatic, cu granite nete între alb si rosu, între rosu si negru (pentru ca buzele erau de cireasa, obrajii ca laptele, parul ca noaptea si chiar bujorii din obraji îsi delimitau rotund si brusc rozul agresiv pe pometii imaculati); în al doilea rând era lipsa oricarei expresii: nici râsul formal, nici prea evidentul aer gânditor, nici mândria prosteasca, nimic nu se mai putea citi pe fetele, marite de pictori de gang dupa fotografii la minut, pe care imaginatia mea infantila le repartizase mortii. Pentru ca asta fusese diferenta specifica pe care, în cele din urma, mi se pare ca o identificasem între fotografiile obisnuite si cele de pe Dudesti; în timp ce primele reprezentau oameni vii, celelalte reprezentau morti. Si cu toata spaima care urca în mine si cu toate eforturile pe care le faceam sa nu-mi mai las ochii sa lunece în vitrine, sa-i pironesc disciplinati în caldarâm, tin minte ca eram multumita de descoperirea mea.
Mi-am amintit toata aceasta copilareasca dialectica într-una din zilele trecute, pe noua Cale a Mosilor. Mergeam pe jos fara sa ma grabesc si-mi placea deschiderea larga, oarecum solemna, a arterei care reusea sa anihileze prin amploare monotonia constructiilor, si-mi placeau vitrinele mari, chiar daca titrate stereotip si aranjate banal, când m-am oprit, fara sa-mi vina a crede, în fata uneia întinse pe latimea unui întreg bloc, din care ma priveau tablourile de Dudesti. Tablouri mari alaturi de care era asezata comercial mica fotografie dupa care fusesera desenate, si reclame agramate subliniind efortul artistic al operelor. La început mi-a venit sa zâmbesc. Parea incredibil ca a fost darâmat si construit un întreg cartier, înfatisarea orasului si viata atâtor familii a fost schimbata pentru ca prostul gust si kitsch-ul suburban sa se poata instala mai confortabil si sa primeasca statut legal. Incredibil, dar adevarat: un mare si elegant magazin de pe noua Cale a Mosilor era specializat oficial în reproducerea si difuzarea tablourilor de bâlci, iar din vitrina lui cu linii optimiste, aerate, ma priveau, dintre nenumarate fete de morti, doi tineri foarte bruneti, înfatisati în picioare - el cu pantaloni strimti si camasa descheiata pâna la brâu, ea, cu fuste înfoiate si salbe: ma priveau triumfatori.

ALFABET

Ma gândesc cum as fi fost daca, la sfârsitul copilariei, în loc sa descopar marea literatura, cu spaima si dragostea ei de moarte, cu stiinta si placerea ei de a vorbi despre sine, as fi descoperit fericirea de a privi un fir de iarba crescând dintr-o samânta aproape invizibila si emotia de a încerca sa-l descriu? Cum as fi fost daca, în loc sa plâng moartea si mânia lui Achile, as fi fost învatata sa plâng si sa povestesc suferintele unui cocor si în locul orelor nesfârsite de pian as fi fost obligata sa ascult si sa respect greierii? Desigur, altfel, esentialmente altfel, o alta fiinta vazând o alta lume si întelegând din ea altceva. Am iesit dintre paginile cartilor târziu, numai dupa ce devenisem eu însami o carte, si am avut nevoie de noroc si de curaj ca sa ma citesc de-a-ndoaselea, si sa redevin, astfel, ca-n basme, copilul capabil sa o ia de la capat, îmbracând - dupa ce ramasese curat si gol de sine însusi - ca pe o haina miraculoasa un alt univers. Înaintez timida si abia stiutoare prin aceasta lume noua pe care o descifrez singura - buburuza de buburuza si mugur de mugur, învat mirosul furtunii si gustul rouai, timpul rodirii si caile grindinei, învat legile lunii, sfaturile norilor, tainele apelor de sub pamânt si ale focurilor de dupa ceturi, înaintez abia, promovând cu greu clasa de clasa, scoala hermetica a naturii, la absolvirea careia moartea nu e decât o blânda, provizorie transmutare - singura scoala la care pot sa învat alfabetul în care mi-ar place sa scriu.
Când ma gândesc cât de departe as fi putut fi pe cararile sevelor; când ma gândesc câte adevaruri se pierd noapte de noapte în cântecul greierilor pe care nu reusesc înca sa-l descifrez Cine - si apartinând carui regn - a avut dreptul sa ma învete ca razboaiele sunt mai importante decât anotimpurile si disparitia unui popor de frunze mai putin tragica decât lacrima unui om?

UN PROVERB

'Tot raul e spre bine' mi s-a parut întotdeauna un proverb oarecum absurd, pe care îl auzeam cu uimire, fara sa ma hotarasc daca în atât de nedubitativul sau enunt trebuie sa descopar un încrezator si iresponsabil optimism sau un scepticism fara speranta, dar împacat cu sine. Asa cum se întâmpla însa cu atâtea lucruri care ni se par de neînteles pâna în momentul în care ne trezim facându-le noi însine, m-am surprins rostind si eu sentinta ambigua, devenita logica în context.
Tocmai citisem un patetic apel pentru salvarea monumentelor Romei. Se descoperise un cancer al pietrei, o boala care facea piatra învingatoare a mileniilor sa se macine si sa se descompuna sub asediul poluarii si sub rafalele gazelor de esapament. Bucati de cornisa începusera sa se desprinda de pe Colosseum si sa se sfarme sub rotile masinilor rotindu-se în uriasul sens girator din jurul marelui bolnav. Am încercat sa-mi imaginez Roma fara Colosseum, fara Columna, fara Capitoliu, fara Palatin, fara terme, fara Forul roman, fara Forul lui Traian, fara Via Appia Antica; fara San Pietro, fara San Angelo, fara Santa Maria Maggiore. Ramânea o capitala a vuietului, cu pietele zidite de masini înnebunite, proptite unele într-altele, blocându-se reciproc, gemând de graba, tipând de surescitare; o metropola a vitezei nestapânite, cu strazile cutremurate de miorlaiturile rotilor la cotituri, de scrâsnetele temperamentale ale frânelor, de bombardamentul tevilor de esapament; o cetate nu numai neeterna, ci si repede trecatoare, rostogolindu-se într-un ritm care i se pare mereu prea lent spre neant, otravita de propriile ei emanatii si macinata de propria sa tensiune.
Atunci am spus prima oara: 'Tot raul e spre bine' si m-am gândit la destinul care va rari, va încetini si, în cele din urma, va opri, poate, dementa acestei goane care nu s-ar fi oprit niciodata singura, din întelepciune, care crestea din ea însasi, fara încetare, într-o furie mereu întetita, autodestructoare. Si am încercat sa-mi imaginez clipa fantastica a opririi din lipsa de combustibil a miilor, a sutelor de mii de masini care nu puteau suporta sa se opreasca la o intersectie fara sa claxoneze trepidând de nerabdare, clipa aceea a golirii strazilor vii si timpului etern. 'Tot raul e spre bine', mi-am spus, luminata deodata de sensul compensator al proverbului; atunci când oamenii pierd masura lucrurilor, natura însasi îsi revela echilibrul ei vesnic, salvându-i brutal, peste întelegerea lor.

JOC IDEAL

Exista momente si locuri ale unei calatorii pe care nu am cum sa le uit pentru ca au reprezentat nu numai imagini si clipe, ci si emotii si revelatii, îmi amintesc astfel, cu aproape inexplicabila tulburare, amiaza caniculara în care am ajuns, în timpul enormei pauze de prânz, la St. Florian, felul în care am strabatut fermecati lungi coridoare pustii, curti interioare fara tipenie, fatade baroce cu amintiri si gratii renascentiste, si mai ales catedrala în care, sub orga, este înmormântat Bruckner si în care un excelent organist exersa, nevazut si singur, nebanuindu-se ascultat în acele ore de amiaza - fierbinte afara, înghetata între peretii împodobiti enorm ai domului -, o magnifica fuga, înaltatoare si datatoare de forta, care ne-a însotit apoi în gând tot restul zilei, în timp ce strabateam, pe marginea salbei de lacuri, extraordinarul drum al sarii, suspendat spiritual între munti înca înzapeziti, soare arzator si apa limpede, oglindind aidoma si piscurile albe, si pantele verzi, si casele de jucarie însirate de-a lungul malurilor.
De fapt începusem traversarea Austriei cu sufletul asprit de vechi amintiri transilvane, dar neasteptatul concert de orga ne împrumutase un alt suflet, plutitor si copilaros, încât atunci când la o rascruce am vazut o indicatie spre Hallstadt, ne-am adus aminte de cartile de scoala si ne-am parasit veseli, si mândri de veselia noastra, drumul, pentru a vedea centrul preistoricei civilizatii a fierului. Am descoperit astfel un încântator orasel cocotat, printre scari si flori, pe peretele, aproape vertical, al unei stânci iesind abrupta din lacul cu ape sumbre, romantice. De la tunelul-parcaj, împaturit pe doua etaje, pâna la cimitirul cu mormintele scaritate, totul este îngramadit si cucerit cu centimetrul si, poate tocmai de aceea, totul este îngrijit, înflorit, fermecator. Într-o jumatate de ora poti sa strabati orasul pe toate directiile si sa-l si înconjori pe sub poalele padurii care-l pazeste dinspre munte, si nu stiu daca nu chiar dimensiunile lui liliputane îti dau orgoliul de a vrea sa-l întelegi si încapatânarea de a-l transforma în simbol.
Confortul si contradictiile moderne camuflate cu grija în formele medievale, ceea ce se vede ramâne o asezare din afara timpului, o ilustratie atemporala la o poveste de foarte demult. Nu cred ca o sa uit strazile înguste si în panta (uneori chiar în scari), casele ascutite placate cu grafit sau vopsite în acele culori frapante pe care evul mediu nu se sfia sa le etaleze; abundenta florilor atârnând peste tot: de la ferestrele mici, patrate, de pe gardurile patriarhale, din jardinierele suspendate de stresini; nu cred ca o sa uit piata pavata cu pietre de râu, cu fântâna straveche în centru si cu acel magazin pe fatada caruia se sprijinea, dirijat si tuns ca un arbore genealogic, un pom, un mar cu fructele înca necoapte, dar cu ramurile distribuite cuminti, întinzându-se pâna la cornisa, încercuind ferestrele atât de naiv si de nenatural, încât parea didactic si semana cu pomul vietii din picturile prerafaelite. Nu cred ca o sa uit mai ales sentimentul brusc si bucuros, ca o mare uimire, ca un joc ideal, ca, iata, daca din epoca fierului (Hallstadt!), de atâta amar de timp, oamenii sunt în stare sa locuiasca atât de frumos o asezare, atunci poate ca totul este mai putin rau pe pamânt

AN NOU

De mult, de când, odata cu primele dimineti mai reci si cu primele frunze mai luminoase, începeam sa ma înghesui în papetarii si sa-mi fac provizii exagerate de caiete - dictando si cu patratele, maculatoare, de muzica si de desen -, sa-mi cumpar radiere si penite, sugative, cerneala albastra si tusuri colorate, hârtie de îmbracat cartile si etichete; de când, odata cu disparitia primilor cocori si lectiile de zbor ale primilor pui de rândunica, începeam sa ascut creioane si sa asez hârtie alba în despartiturile penarului pe care-l pastram cu sfintenie dintr-a-ntâia si care, cu cât era mai batrân si mai scârtâitor, mi se parea mai încarcat cu sensuri si mai drag; de când, odata cu primii ciorchini de struguri si cu primele gutui, începeam sa-mi spal si sa-mi calc uniforma, sa-mi pregatesc bentitele de strâns parul, sa-mi asez în servieta compasul schiop si echerele scrijelate; de atunci, de mult, pentru mine venirea toamnei marcheaza începutul unui an nou. Anul nou adevarat - cu noaptea lui de beteala si imperativele lui de veselie, cu sâcâitoarea lui exactitate si pretentiile lui nostalgice - m-a iritat întotdeauna si am asteptat întotdeauna cu indiferenta sa-si consume sarbatoarea prosteasca, pentru a putea relua cursul obisnuit si întelept al zilelor, în timp ce începutul toamnei, cu aerul lui schimbat, cu frunzele lui calatoare, cu emotiile lui noi, mi se parea o cenzura mult mai fireasca în versul mereu repetat al vremii, mi se parea o clipa mult mai bine aleasa pentru a respira o data adânc - cu acea respiratie care e si un oftat sfâsietor si o noua gura de aer - si pentru a porni mai departe. Si acum, mult dupa încheierea anilor de scoala, si acum, când examenele nu le mai dau decât în fata mea, iar vacantele le astept zadarnic numai de la mine însami; si acum pastrez, cu aceeasi ascutime, vechea impresie. O placuta neliniste începe sa ma cuprinda în pietele în care s-au construit piramide de varza si statui de conopida, triumfatoare monumente de gogosari si mausolee aromate de mere. Încep sa trepidez de emotie si nerabdare în fata rosului, violent deodata, al iederilor, în fata frunzelor devenite deodata transparente de atâta lucire, în fata acoperisurilor asternute dimineata cu nestemate reci, înca trecatoare, si simt, stiu, ca acum se termina si acum începe totul, ca aceasta e clipa în care totul poate fi încheiat fara regret pentru ca totul se poate lua de la capat, încep sa visez miros de creioane proaspat ascutite si de hârtie alba, încep sa visez cuvinte mai usor curgatoare în noul an si noroace închegate mai usor din cerneala în timpul care vine. Si, cu o încredere mereu întreaga si cu o speranta mereu neistovita, îmi asez masa de scris sub fereastra prin care astept sa treaca litere si zapezi.

O CARTE

Nu m-am numarat niciodata printre acei tineri poeti, invidiati ironic de Arghezi, care ies fericiti din librarie cu noua lor carte fluturata triumfator si exultant, ca un steag, ca un subtil instrument, ca o arma a neîndoielnicei lor biruinte asupra lumii. Dimpotriva. Dincolo, mult dincolo de tot ce stiu despre tipografii si redactii, despre hârtie si cerneala, despre ortografie si alfabet, ma gândesc la carti ca la niste fiinte vii, care nu m-as mira sa se miste cu de la sine putere, sa faca ceva neasteptat si uimitor. De câte ori îmi apare o carte, o iau în mâna cu un fel de spaima, stiu ca ma pot astepta din partea ei la orice, faptul ca eu am scris-o, ca o stiu pe dinafara, ca am citit-o în spalturi si în corectura nu schimba cu nimic lucrurile. Strânsa între coperte necunoscute, cu paginile numerotate obiectiv, lipsita de stersaturi, ordonata si ireprosabila, ea este o fiinta straina ce-mi cunoaste, neplacut si indiscret, secretele pe care le va împartasi, fara ca eu s-o mai pot opri, lumii întregi. N-am simtit niciodata fericire în fata unei noi carti ale mele, am simtit întotdeauna numai acel ambiguu si complicat sentiment - amestec de mândrie si neputinta, de dragoste si jignire, de intimidare si, mai ales, de uimire - pe care trebuie sa-l aiba parintii în fata copiilor deveniti deodata mari si pe care nu îi mai pot stapâni.
Dar daca în fata cartilor mele sufletul mi se strânge de cele mai multe ori de presimtiri si sentimente prea complicate pentru a semana bucuriei, celelalte carti, milioanele, miliardele de celelalte carti ale lumii, ma umplu la simpla lor atingere de cea mai neumbrita fericire, înainte de a le citi, înainte de a le banui macar întelesul, îmi vine sa le mângâi si sa le miros, îmi vine sa le vorbesc si nu ma pot împiedica sa ma gândesc la ele ca la niste persoane a caror cunostinta poate fi un noroc sau o calamitate, dar nu poate fi niciodata indiferenta. Exista carti care ma intimideaza si carti pe care le dispretuiesc, carti pe care din prima clipa mi le simt apropiate si carti pe care simt nevoia sa le tin la distanta, carti blânde si carti violente, carti pe care as vrea sa le protejez si carti lânga care ma simt protejata si în siguranta. Mai mult, pentru ca nu sunt în stare sa nu le consider fiinte, le judec asa cum judec fiintele. Nu-mi plac cartile prea elegante, nu ma farmeca simandicoasele editii de lux, nu-mi plac volumele care tin la înfatisarea mai mult decât la sufletul lor. Ba trebuie sa marturisesc ca, printr-o ciudatenie, cartile foarte frumoase îmi trezesc o inexplicabila si, stiu, nedreapta suspiciune, în timp ce cartile urâtele ma înduioseaza si ma determina sa le acord atuuri, uneori fara acoperire.
Tot acest animism poate sa para absurd, toate aceasta subiectivitate poate sa para exagerata, dar cum as putea sa încetez de a ma gândi la carti ca la niste fiinte vii, când eu însami nu-mi doresc altceva, în timp, decât sa devin nimic mai mult, dar nimic mai putin, decât o carte?

VACANTA TOTALA

Iata, veche de mai bine de zece ani, o amintire de pe vaporul italian care a avut timp de atunci sa dea faliment, sa fie cumparat de sahul Iranului si sa fie transformat în cazarma plutitoare a garzilor revolutionare.
În fiecare seara, între 9 si 10, pe vapor se joaca bingo, un fel de loterie cu numere trase pe loc, la care participa foarte putini, dar toata lumea sta îngramadita, tâmp, ca la un mare spectacol. În vremea aceasta, sus, pe coverta, aerul oceanului e tare si aromat, aproape material, iar deasupra transatlanticului aflat mereu în centrul, miscator, al universului, bolta cereasca se rotunjeste perfecta, totala, cu stelele si constelatiile mustitoare, imense, sarate, desenate clar ca în zodiac. Dar pe coverta nu e aproape niciodata nimeni. Dupa cum la filmele, excelente, care ruleaza de câteva ori pe zi, sunt foarte putini. M-am întrebat adesea ce îi face pe acesti oameni, evident simpli - emigranti italieni deveniti cetateni americani si întorsi acum în vizite menite sa demonstreze lumii pe care au parasit-o învinsi noua lor situatie de învingatori - ce îi face sa stea strânsi unii într-altii în salile acelea mirosind a linoleum din pântecul vaporului, asteptând silnic si resemnati sa treaca timpul. Si cred ca am gasit raspunsul ciudat. Toti acei oameni, toata viata lor nu au facut decât sa munceasca, apoi sa-si refaca fortele prin somn pentru a putea munci mai departe. Faptul ca pe vapor nu trebuie sa faca nimic greu, nimic neplacut îi sperie, îi nelinisteste. Nu au cu ce sa-si umple inactivitatea asta idilica. Nu obisnuiesc sa citeasca, sau poate nici nu stiu, nu obisnuiesc sa mearga la cinema, poate chiar îi oboseste, nu stiu sa se bucure, nu stiu sa mediteze, nu stiu sa contemple. Stau strânsi unul într-altul în sala de jocuri sau stau asezati pe scaune la usa cabinelor, reconstituind în universul de neon si plastic al vaporului milenarul stat-la-poarta din toate satele lumii, în viata lor de dinainte si de dupa acest drum, bunastarea exagerata a acestei calatorii, vacanta totala a acestei suspendari sunt nefiresti si le accepta cu un fel de retinere si nehotarâre, ca si cum nu ar fi chiar siguri ca lor le apartin orele acelea libere, mesele acelea copioase, distractiile acelea cu care nu stiu ce sa faca. Cu o seara înaintea ajungerii, dupa jocul de bingo, se strânsesera stingheri si emotionati, mai multe zeci de femei si barbati si începusera sa cânte nostalgic si nesigur cântece siciliene, sarind dureros de la unul la altul pentru ca nu-si mai aminteau cuvintele si dându-si comenzile de sincronizare într-o, aproximativa si ea, engleza.

GEOGRAFIE SI ISTORIE

Am strabatut Fagarasii în lung, de la Turnu Rosu pâna la orasul Victoria si de la Mânastirea Sâmbata pâna la Porumbacul de Sus; am strabatut Fagarasii în lat, de la Corbeni pâna la Piscul Negru si de acolo la Cârtisoara: ne-am ratacit în norii prevestitori de zei ai vârfului Suru, ne-am lasat haituiti de coltii Cleopatrei, ne-am lasat rasfrânti de oglinda neagra a lacului Caltun, am fost fericiti când am scapat din Strunga Dracului, am privit în cealalta lume prin Fereastra Zmeilor, am pasit pe mijlocul de cutit al Ciortei si pe malul dantelat al Vidrarului, si fiecare pas pe care l-am facut în acele zone ambigui de amestec al cerului cu pamântul a fost o victorie a noastra asupra noastra, si fiecare din acele expeditii eu rucsace, hanorace, bidonase de apa, corturi si saci de dormit a fost o etapa a tineretii noastre si-o dovada a fortei ei. Nu mi-a dat niciodata prin gând atunci - si de altfel gândul nici nu ar fi fost atunci pentru mine decât o profanare - ca voi strabate cândva cararile acelea - pe care abia îmi încapeau bocancii cu tinte, asezati cu grija unul înaintea celuilalt - într-o masina al carei efort îl simte numai schimbatorul de viteze, într-un fotoliu a carui lunecare o înregistreaza numai cifrele de kilometraj. Tocmai de aceea, ani de zile, realizarea Transfagarasanului mi s-a parut un basm pe meandrele motorizate ale caruia nu mi-am permis sa ma înalt, ca si cum lunecarea usoara în sus ar fi fost nu numai o infirmare a efortului eroic de odinioara, ci si o încheiere spectaculoasa dar lipsita de eroism a tineretii.
Si totusi, a venit o vara în care am trecut, din Transilvania în Tara Româneasca, pe Transfagarasan.
Mi s-a întâmplat rar, dar atunci cu mare intensitate, sa regret ca în poezie nu încap amanuntele si concretul. Nu stiu sa scriu imnuri de lauda genistilor - soldati si ofiteri, sapatori si ingineri, artificieri si betonisti, soferi de balastiere, asfaltagii - cânturi înfiorate acestei armate care nu distruge, ci construieste, care nu ameninta, ci apara si înalta. Dar cum altfel as putea exprima emotia pe care am trait-o înaintând pe panglica aceea de asfalt care cosea prapastiile una de alta si lega norii cu funde extravagante, cum altfel as putea sa povestesc admiratia pe care am simtit-o pentru autorii acelei adevarate opere, alaturi de care epitetele, oricât de grandilocvente, suna modest si neîndestulator? Din loc în loc, o tablita zidita în peretele stâncii amintea detasamentul care învinsese acolo muntele; din loc în loc, norii maturau mirati asfaltul suit sfidator pâna la ei. Drumurile montane ale adolescentei noastre si eroismul solidar cu crestele de atunci se lasa înlocuit de o emotie fierbinte si fraterna pentru eroii acelei fapte de vitejie si de frumusete, întiparita în geografie si în istorie.

TÂRGUL DE CÂNTEC

Ceea ce ma impresionase mai puternic cu ani în urma la Paris, dincolo de bogatia muzeelor si de regalitatea arhitecturii, fusese piata de pasari cântatoare de la Cité. Cu greu as putea descoperi în memoria mea sentimentala o întâmplare sau un lucru care sa egaleze în gingasie suavitatea acelui târg de duminica etalând într-o ordine - metafizica, desigur, - colivii cu fiinte înaripate de-o neînchipuita frumusete (le-as fi spus îngeri minusculi, daca îngerii s-ar fi putut lauda vreodata cu asemenea culori), agitându-se muzical dincolo de zabrele artistic forjate si purtând caligrafiat, uneori, alaturi de pret, calificativul bun cântaret. Erau pasari purpurii cu ciocuri de metal auriu, si pasari verzi ca iarba cu ciocuri stacojii, si pasari galbene ca sofranul, si pasari albastre ca peruzeaua, si pasari imaculate cu ciufuri violete, si pasari negre cu ochelari si cozi de argint, si pasari gri cu gulere ca niste nori verzui, si pasari de sidef cu ochi rosii si aripi muiate-n albastru închis. Cum as putea sa le descriu pastrându-le întreaga stralucire si convingându-ma, totusi, ca ele exista pe pamânt? Unele erau miniaturale pâna la a parea numai maiastre reproduceri ale unei realitati mai putin fragile si gratioase, altele erau robuste pretinzând colivii peste dimensiunile obisnuite; unele se vindeau în perechi, altele solitare; unele erau jucause, altele îmbufnate; unele erau guralive, altele mute; unele se multumeau cu austere chilii, altele detineau adevarate apartamente cu balansoare si piscine. Nimic mai divers decât acea expozitie saptamânala de arta vie, cu dramele si concurentele ei, cu rentabilitatile ei economice si frumusetile ei gratuite. Si nimic mai înselator. Pentru ca tot acel exces de lux, de culori, de pene, de moturi, de cozi si de aripi, toata acea diversitate de temperamente, de ticuri, de firi, de manii si de obisnuinte nu era decât un cadru, lipsit de fapt de importanta, pentru vânzarea bunilor cântareti. Un penaj insignifiant si o colivie monahala puteau sa coste de câteva ori mai scump decât cea mai extravaganta toaleta pasareasca, ceea ce nu însemna ca printre marile frumuseti nu ar fi fost primadone al caror pret devenea, bineînteles, exorbitant.
Tin minte ca revenisem mai multe duminici la rând fermecata mereu si mereu nelinistita de acel amestec de frumusete si de lipsa de libertate, în spatele caruia se afla obiectul însusi al vânzarii: cântecul.

ORE

Ma gândesc uneori: daca ziua ar avea patruzeci si opt de ore. Daca între ora iesirii din apele provizorii ale nefiintei si ora recaderii fatale în ele, ragazul ar fi mai larg si distanta mai mare, chiar segmentarea lui între jaloanele tiranice ale prânzurilor tot ar mai putea decupa fragmente libere de fiziologie. Daca as putea sa ma scufund într-o carte, fara teama ca peste câteva ore mi se va face somn; daca as putea sa ma scufund într-o fraza, fara spaima ca peste câtva timp mi se va face foame; daca as putea sa ma scufund în singuratate, fara grija ca nu peste mult mi se va face frig; daca as putea sa ma scufund în prietenie, fara presimtirea ca la un moment dat mi se va face frica. Poate ca, daca ziua ar avea patruzeci si opt de ore, toate aceste limite ar fi mai îndepartate si golul, mai larg, dintre ele mai usor de umplut cu lucruri mari. Poate ca, daca ziua ar avea patruzeci si opt de ore, noi însine am fi altfel - cu dorinte mai ferme si elanuri mai greu de înfrânt, cu mânii mai justitiare si credinte mai neschimbatoare, asa cum zeii Mediteranei erau altfel decât oamenii numai pentru ca erau mai mari si mai puternici decât ei. Dar nici nu se lumineaza bine de ziua, ca se întuneca iar, nici n-am înteles bine ca suntem, ca trebuie sa pricepem ca am fost; si în acele câteva ore dintre doua somnuri si dintre doua mese, dintre doua oboseli si dintre doua spaime, noi trebuie sa fim demiurgii, goniti mereu din urma de timpul care trece, de istoria care vine, de piedestalele goale si neiertatoare care asteapta.
Ma gândesc uneori ca la o frumoasa utopie la niste zile mari, albe, rubensiene, în care ar încapea si scrisul si cititul, si jocul si aritmetica, si discutiile si tacerea, si contemplatia si implicarea, si privitul unei crengi si alergatul dupa un autobuz, si dragostea ineluctabila si singuratatea necesara, si pagina care ramâne si bucuria care dispare. Visez la o zi în care sa încapa totul, la o viata în care sa nu las la o parte nimic. Ma gândesc uneori ca daca ziua ar avea patruzeci si opt de ore

MEMORIA

Cred ca memoria mea este arbitrara si nedreapta. Cum altfel s-ar putea caracteriza felul cum, întâmplator, retine sau abandoneaza întâmplari si lucruri carora nimic nu le-ar da dreptul la destine diferite? De altfel, tin mult mai putin minte întâmplari si personaje decât sentimente. Am pierdut chipuri care mi-au fost apropiate si evenimente care mi-au determinat evolutia - sau, ceea ce e si mai rau, n-am pastrat din ele decât un enunt teoretic, schematic si nesemnificativ - dar am înclestat strâns în neuitare, cu cele mai mici amanunte conservate intact, o clipa de jena, un moment de dispret, o disperare neînteleasa sau o fericire aproape fara motiv. De ani de zile, de aproape zeci de ani, tin minte ca cea mai fericita amintire din viata mea imaginea unei dupa-amieze de iarna, o dupa-amiaza rostogolita spre seara, la acea ora în care lumina zilei se amesteca ambiguu cu întunericul si cu stralucirea vitrinelor si-a felinarelor, începuse sa ninga si-mi amintesc halucinant forma exagerat de mare si de complicata a fulgilor care-si pastrau arhitectura distincta cazând rar si luminând ei însisi vazduhul stralucit din prea multe directii deodata. Era, deci, seara, era iarna, ningea (era, cred, prima ninsoare din anul acela), eram eleva, iesisem de la scoala cu mai multe colege si de la primul colt cumparasem fiecare - dintr-unul din acele mari cosuri fermecate care mi-au mobilat copilaria - câte o bucata de dovleac copt din care muscam râzând. Si ce mai era? Nu stiu, dupa cum nu stiu care dintre aceste elemente - seara, zapada, dovleacul copt, adolescenta - a fixat pentru totdeauna în mine râsul acela rememorat mereu, devenit prototip si etalon al fericirii. Peste ani, acestei amintiri i s-a adaugat o alta, numai ea, aleasa - cine stie daca nu la întâmplare - dintr-un sir întreg de posibile concurente. O ora de prânz, sub un soare torid, printre coloanele grecesti ale templului lui Poseidon de la Paestum, în sudul cel mai adânc al Italiei. Soarele se reflecta atotputernic în oglinzile rotunde ale marii, în miliardele de oglinzi ale nisipului, în marmora alba ca un os batrân al pamântului si în ochiul meu care îl primea cu recunostinta. Se pecetluia astfel nu numai în constiinta, ci si în carnea mea fericita, momentul solar al descoperirii acelei frumuseti spre care m-am întors apoi mereu, ca spre o icoana facatoare de minuni, a beatitudinii si perfectiunii lumii.
Memoria este, desigur, arbitrara si nedreapta, ea cladeste o istorie în care viata mea retraita s-ar recunoaste cu greu, si totusi nu-mi doresc nimic mai mult decât sa mai poata adauga asemenea nesemnificative dar nemuritoare clipe iluminate muzeului imaginar al fericirii mele pe pamânt.


FRUMOSUL FARAON

Dupa ce trecusem Nilul numai în noptile cairote - la ora când de la înaltimea podurilor epuizant de lungi se simte patrunzând ca o respiratie adânca de usurare suflul racoros al Mediteranei pornit spre izvoare, iar apa se vede numai ca o bezna lichida peste spaima lucioasa a careia luneca luntrii subtiri cu îndragostiti - îl traversam acum cu sapte sute de kilometri mai sus, dinspre Luxor si Karnak înspre Valea Regilor, desertul ondulat si perforat de morminte al celuilalt mal. În credintele vechilor egipteni marele fluviu despartea imperiul celor vii de împaratia celor morti, tarmurile lui erau repartizate cu rigoare între fiinta si nefiinta, încât somptuoasele morminte ale Vaii Regilor nu erau decât pandantul firesc al palatelor legendarei Tebe despre grandoarea careia marturiseau înca atât de maret ruinele de la Karnak si Luxor.
Mormântul lui Tutankamon nu este nici cel mai mare, nici cel mai important al vaii, dupa cum nici el, frumosul faraon, nu a fost cel mai mare sau cel mai puternic dintre regii vechiului Egipt. Destinul sau postum întrece însa cu mult maretiile celorlalti si nu înceteaza sa fascineze. Lipsit de noroc, mort extrem de tânar, asasinat, se pare, chiar de sotie, acest adolescent a fost sortit sa poarte în eternitate solia frumusetii, artei si bogatiei egiptene, în timp ce ceilalti regi, mai puternici si mai norocosi decât el, si-au platit norocul si puterea prin uitare, prin jefuirea mormintelor lor si pierderea dovezilor maririi lor pentru posteritate. Numai mormântul lui a ramas neatins, tot ce i s-a dat sa duca în moarte a pastrat întreg si a predat nemuririi, nimeni nu l-a pradat, nimic nu l-a degradat, mesajul a fost transmis peste milenii intact si exact, chiar daca neînteles. Format dintr-o singura încapere - pe lânga labirinturile mastabelor sau adevaratele palate subterane, precum cel al reginei Hamsesut, însasi modestia acestei dimensiuni este suspecta si duce gândul la hrube misterioase si taine de nepatruns - numai într-un târziu, dupa ce ti-ai revenit din socul descoperirii picturii, ajungi sa te întrebi totusi cum au putut încapea în acel spatiu de garsoniera funebra toate nesfârsitele bogatii umplând jumatate de etaj la muzeul din Cairo. În mijlocul cubului de aer închis între suprafete netede de stânca descoperi un sarcofag luminat de locuitorul lui modelat în aur, iar pe peretele din spatele acestui catafalc de granit, o magnifica pictura în culori eclatante, proaspete, noi, aproape orbitoare; alb imaculat, albastru de cer, galben de soare, rosu ca sângele, verde ca apa. În marime aproape naturala, unul lânga altul, în sir indian sunt rânduite personajele principale ale tragediei: zeul Osiris, cel ce avea sa-l primeasca; Tutankamon, tânarul rege mort; sotia lui superba care în curând avea sa se casatoreasca cu marele preot; si acesta, cel de al patrulea erou al peretelui, cel care ar fi putut fi si asasinul, în orice caz profitorul politic si amoros al disparitiei faraonului. Si pentru ca totul sa fie perfect înfricosator - iar incredibila arta nu facea decât sa dea concretete spaimei - preotul tine în mâna un instrument destinat sa deschida gurile celor ce au murit cu dintii înclestati, pentru ca sa poata mânca de-a lungul vesniciei proviziile pregatite: reale, mumificate alaturi, sau fragede si proaspete, în picturi. Ucigasul fusese deci primul care se îngrijise de uluitoarea nemurire a lui Tutankamon. I-am privit înca o data: zeul verde, el însusi ajuns numai prin moarte la viata fara sfârsit; superba, impasibila regina, rasplata si poate inspiratoare a mortii; îndraznet si fara scrupule, abilul regizor al dramei; si el, mortul, mai frumos decât zeul si decât cei ce l-au învins, cu triumful eternitatii desenat de pe atunci peste trasaturile pure, iluminate de suferinta. Iata, peste el s-au depus straturi-straturi nisipul deserturilor, gunoaiele orientale, pulberile culturilor disparute pe rând, semintiile Islamului, civilizatiile viitorurilor succesive pâna în acest prezent din care contemplam uluiti miraculoasa frumusete a capodoperelor sosite din moarte.

RITURI

În toamna trecuta nu s-a întâmplat ceva ce trebuia sa se întâmple. Nu stiu ce, dar ceva ce ar fi fost absolut necesar pentru ca frunzele sa cada si putrezirea sa-si continue drumul firesc. La mijlocul lui decembrie, frunzele uscate, rasucite, mumificate sau chiar intrate în putrefactie continuau sa stea agatate de crengi într-un încapatânat si nelinistitor exhibitionism, iar acest spectacol macabru împiedica frumusetea anotimpului sa-si urmeze cursul. Chiar si acum, când primavara nu mai poate fi retinuta, când zilele se lungesc si pasarile se întorc, crengile arborilor întârzie sa se înscrie în timp, sa intre în anotimp, frunzele nu îndraznesc sa apara. Este ca si cum sufletul vegetatiei trecute ar refuza sa paraseasca acest tarâm pâna când riturile trecerii dincolo nu i-au fost întru totul îndeplinite, fara sa stie ca nici noi, nici arborii nu le mai cunoastem pentru a le îndeplini.

CAPCANA

De câte ori vreau sa îmi amintesc ceva, lucrurile se petrec la fel. Am senzatia ca merg pe un drum plat, uniform, usor si plictisitor de strabatut, pe care îl relatez constiincioasa si fara antren, convinsa ca voi merge asa pâna la sfârsitul drumului si al amintirii lipsite de atractii si de pericole si, deodata, piciorul îmi scapa într-o adâncitura, ceva ce parea a fi numai o denivelare sau o urma de pas mai vechi, dar care se dovedeste o capcana, o întreaga prapastie din care nu mai pot iesi pâna nu o descriu pe larg pâna nu o povestesc. Si din aceasta prapastie se trece în alta, si apoi în alta, o însiruire de subterane din care nu pot scapa decât cercetându-le cu amanuntul si descoperindu-le mereu mai mari si mai nesfârsite, încât firul de pe suprafata pamântului, firul simplu al amintirii epice nu mai ramâne decât o teoretica linie de unire între abisurile detaliilor uitate, care traiesc prin ele însele o viata secreta si acaparatoare.
Scriu: 'Locuiam într-o casa lunga, batrâna, cu parterul înaltat mult deasupra unei pivnite spatioase si impunatoare, ca si cum' Si, deodata, fraza si sensul povestirii, care numai Dumnezeu stie cum ar fi continuat, se întrerupe, împiedicata brusc de mentionarea pasagera a acelei pivnite care îmi învie neasteptat în memorie, cu intrarea ei monumentala ca de cetate medievala, cu gârliciul spre care cobora un plan înclinat facut pentru butoaiele altor vremi, cu încaperi întunecoase despartite între ele prin pereti de scândura si usi fixate cu lacate ruginite, aninate în lanturi trecute printre uluci; cu lemnele care se cumparau cu metrul - si se taiau cu fierastraul pe o capra ancestrala si scârtâitoare, si se crapau cu toporul pe un butuc imens care disparea vara pe sub pânzele de rochita-rândunicii si de troscotei, reaparând, de fiecare data neschimbat, odata cu frigul; cu varza care se aducea - piramida frageda, echilibrata savant pe un carucior cu doua roti - si se punea la murat mereu în acelasi butoi, scos usor din pivnita si apoi coborât greu, plin si acoperit cu un capac peste care se pravalea un pietroi; cu pisicii si cateii care se nasteau prin cotloane necunoscute, unde nu patrundea niciodata lumina, si carora, odata iesiti în lume, li se atribuiau nume complicate luate de prin carti
Ce începusem sa scriu? Firul unic si simplu al epicii s-a pulverizat în zeci si sute de fragmente gata oricând sa se sparga si sa se multiplice la rândul lor la cea mai slaba miscare a amintirii, asa cum cea mai usoara tresarire a inimii schimba si reaseaza figurile din caleidoscopul la capatul caruia se formeaza mereu alte lumi din pietricele colorate oglindite la infinit.

CATEDRALA DIN CASTAN

Cum poate un copac sa semene cu o catedrala; cum poate un arbore oricât de înalt si de maiestuos, sa trezeasca acea senzatie de timiditate si smerenie pe care numai operele iesite dintr-o minte si o mâna de om o pot trezi în sufletul, dornic sa fie înfrânt, al celorlalti; cum pot ramurile, oricât de drepte si lungi, sa fie asemeni coloanelor si lemnul blând, oricât de puternic, sa para maret si neîndurator ca piatra; cum poate un copac sa semene cu o catedrala, ma miram singura stând sub acel castan imens si rotund, asemenea unei bolti de biserica înaltata unui zeu cu adevarat viu, din moment ce pâna si lacasurile de închinaciune îl respira si pâna si altarele îi tremura în vânt? Cred ca metafora a început de la flori, de la acele eflorescente albe orgolioase, de forma unor piramide lipsite de vesnicie, dar nu si de întelegerea ei, semanând atât de mult unor candelabre cu lumânari fine si lungi, încât numai faptul ca nu se stingeau putea sa trezeasca, abia îndraznita, îndoiala. Dar o data aceasta axioma admisa, nimic mai firesc decât sa descoperi bolta sacra pe care aceste fragile lustre, cu atâta misterioasa gingasie, o lumineaza; si o data aceasta iluzie crezuta, nimic mai usor decât sa simti lumina cernuta de frunze ca trecuta prin vii, clipocitoare vitralii, iar ramurile selectând glasurile vântului, exigente ca tuburile unei orgi. Am stat o dimineata întreaga pe o banca sub un castan, cu sentimentul ca timpul pe care îl petrec acolo se adauga mântuirii sufletului meu, în timp ce soarele si vântul, scoarta lemnului si tarina îmi respectau jocul si intrasera copilaroase în el, dându-si toata silinta sa ma ajute, sa nu ma contrazica. Am stat o dimineata întreaga, purificata prin propria mea imaginatie, privind pierduta în sus cerul adânc de dincolo de crengi, fericita de propria mea minune, minunându-ma singura cum poate semana un castan cu o catedrala.

INTRODUCERE ÎN NEMURIRE

Îmi vine în minte o comparatie. Pâna a nu se petrece cutremurul, exista metode de a te apara de el, logice legi de supravietuire, specialisti demni de încredere care explica, savant si convingator de ce trebuie sa te asezi sub canatul usilor si de ce nu trebuie sa stai în balcoane. E destul, însa ca sa vina, ca sa se întâmple cu adevarat cele câteva secunde ale cataclismului, pentru ca tot ce parea logic înainte sa se dovedeasca derizoriu si fara nici o semnificatie, iar din deconcertanta statistica a celor disparuti si a celor salvati sa se contureze concluzii aiuritoare, imposibil de sistematizat în reguli si legi.
Nu mai putin greu de dedus sunt legile supravietuirii prin poezie. Pâna a nu se declansa mecanismul istoriei literare, totul pare destul de comprehensibil, judecata criticii atât de sigura de sine, si interesul, elogios sau dezaprobator, dar real, al publicului separa cu usurinta, din masa celor care scriu, un numar redus pe care nimic nu pare sa-l împiedice a deveni, apoi, chiar numarul celor alesi de timp. Puterea de a soca, puterea de a convinge, puterea de a scrie mult si mereu, de a agita fara încetare constiinta contemporanilor, calitati esentiale succesului brut, apar însa ciudat de inoperante în timp, iar selectia definitiva scoate la iveala mereu alte trasaturi necesare, opuse nu rareori celor dintâi. Se produc pe nesimtite, aproape fara ca cineva sa bage de seama (generatiile de cititori schimbându-se si fiecare dintre ele retinând numai fragmentul de firmament luminat la trecerea ei), mutatii si înlocuiri pe care numai un ochi îndepartat si constant atent le-ar putea descoperi spectaculoase. Dar un asemenea ochi nu exista: celor din epoca le lipseste distanta unei asemenea viziuni, iar istoria literara nu se oboseste sa mai distinga pe cei, din perspectiva ei, insignifianti.
Îmi imaginez în - cum se spune - zilele noastre, un poet traind, de exemplu, într-una dintre noile, atât de multele, localitati decretate urbane, care au încetat de a mai fi sate, dar nu au devenit înca orase, si publicând, asemenea lui Bacovia, decenii la rând, câteva poezii pe an, în câte o culegere judeteana, pierduta, înecata în mlastina tipariturilor efemere. Si-mi mai imaginez critica literara de dupa anul doua mii alegând si urcând acel nume aproape necunoscut printre cele câteva care vor reprezenta pentru ea aceasta epoca si privind indiferenta, nici macar cu uimire, clasificarile si presupunerile de azi. Destinul lui Bacovia îmi da dreptul sa o fac. Mi s-ar putea raspunde ca în 1925 si 1934, Bacovia a fost laureatul unor importante premii de poezie, ca înca din 1932 era pensionar al Societatii Scriitorilor Români. Dar cine nu stie ca si premiile literare si pensiile scriitoricesti tin mult mai mult de biografia omului decât de cea a scriitorului? Sunt convinsa ca cititorul de poezie - oricât de avizat - al anului 1916, sa zicem, anul aparitiei volumului Plumb, ar fi tot atât de uimit de destinul contemporan al acestui volum, pe cât de uimit este cititorul poeziei de azi caruia îi spun ca, poate, cine stie cel mai important poet de azi va fi socotit dupa o jumatate de secol unul dintre acei tineri expeditori de plicuri cu versuri pe care redactorii nu au timp sa le citeasca si revistele nu au loc sa le publice. De altfel, în fata centenarului sau - proba în sfârsit palpabila, a istoriei care a început, indubitabila si aritmetica introducere în nemurire - pe Bacovia însusi nu mi-l pot închipui decât spunând acea extraordinara fraza, atât de putin repetata, rezumând si geniul, si spaima adevaratului, marelui poet: 'Se parea ca exist si chiar ma speriam ca exist'.

O poezie atât de noua, încât nici mastile - desenate apasat si aproape caricatural cu vopsele naturale si pensule improvizate - ale simbolismului nu reusesc sa o ascunda. Iar atunci când, obosit de literatura, poetul începe sa îsi lepede obrazarele, el leapada - cu un modernism crud, patrunzând în carnea vie a deceniilor urmatoare - si obrazul poeziei, masca ultima, a sintaxei, dincolo de care nu se mai vad decât nervii dezgoliti si capilarele hidoase ale cuvintelor nemaiascunse de pielea catifelata a versului.

Dilema dintre sinceritate si poza, dintre exprimare directa si înscenare poetica a fost decenii de-a rândul locul comun al criticii glosând pe marginea poeziei bacoviene. Ca si cum, privind catedralele gotice, te-ai întreba daca arhitectii lor credeau sau nu în Dumnezeu.

Jenat de propriul sau geniu, stânjenit nu de suferinta, ci de nevoia ei de exprimare, Bacovia prefera sa împrumute gesturi si intonatii straine, travestiuri adesea disparate si contradictorii - simbolism, expresionism, eminescianism, naturalism - care, ciudat, sfârsesc prin a se estompa si a-l lasa înca mai neacoperit, asa cum o lumina puternica dizolva forma abajururilor menite sa o acopere si sa o îndulceasca.
Între el si cuvintele sale, atât de putinele sale cuvinte, a existat întotdeauna o puternica si fatala relatie de încredere-suspiciune, asa cum exista perechi legate fara scapare printr-o relatie de iubire-ura. Tocmai pentru ca, funciar, nu avea încredere în cuvânt, nu încerca nici sa-l împodobeasca, nici sa se îmbogateasca strângând, scriind, cât mai multe cuvinte, nici sa caute printre mormanele de vorbe pe cele mai bune, sau mai frumoase, sau mai adevarate. El foloseste cuvintele pentru a spune, asa cum un ascet foloseste mâncarea pentru a supravietui. Si daca unele dintre ele revin obsedant, este numai pentru ca intensitatea rostirii este suficienta ca forma sunetelor sa nu mai aiba importanta. Ce dictionar s-ar putea întocmi din sensurile bacoviene ale bietului cuvânt violet!

Marea elipsa, ca si uluitoarea indiferenta la 'arta' care duce cu aceeasi simplitate la capodopera si la dezarticulare, îl înrudeste în mintea mea pe Bacovia cu Emily Dickinson. În amândoua cazurile, atât de îndepartate în spatiu, timp si geografie a poeziei - pâna sa se convinga de prea înaintata lor constiinta artistica, lumea a presupus ca nu o au deloc.

A observat oare cineva ca faptul de a se adresa în atât de multe poeme iubitei pare sa mareasca la Bacovia, nu sa diminueze, senzatia de singuratate a poeziei, asa cum raza miscatoare a unei lanterne mareste profunzimea întunericului?

De fapt, Bacovia este asemenea savantului modern, luând în stapânire o infima parcela de univers pe care o pune la microscop, îi studiaza structura moleculara, apoi pe cea atomica si apoi, mult dincolo de puterea maritoare a oricarei lentile, fibrele cele mai misterioase ale particulelor realitatii, într-o cercetare tot mai totala, tot mai dizolvanta, într-o tensiune supraomeneasca spre acel ultim punct unde, nemaicazând sub puterea de verificare a simturilor nimic, totul ramâne încredere si imaginatie pura, iar stiinta începe sa semene cu religia.

Sunt momente în care orasul din poezia lui Bacovia îmi apare asemenea unei picturi naive, cu panorama, abator, liceu, gradina publica, orchestra, frunze cazând, rari trecatori, morti pe catafalc, domnisoare în ferestre, corbi, cârciumi, dugheni, cazarma, catedrala, caterinca, cimitir, îngramadite toate într-un elan flagelator, coexistând colorate, stângace si infinit sugestive în ironia grea si obosita de sine însasi a marelui artist învins de urâtenie, dar destul de puternic înca pentru a-si ricana disperarea în aceasta, scena de panopticum crud si exhaustiv.

De câte ori îl recitesc pe Bacovia ('Deja au si pornit pe lumea eronata / Ecouri de revolta si de jale. / Tot mai citesti probleme sociale / Sau ce mai faci, iubita mea uitata?'; 'Prin târgu-nvaluit de saracie / Am întâlnit un popa, un soldat'; 'La geamul unei fabrici o pala lucratoare'; 'O, când va fi un cântec de alte primaveri?'; 'Ning la cinematografe grave drame sociale'; 'Dar, vai, acei învinsi pe veci pierduti / Ori în taverne, ori în mansarde'; 'Eu trebuie sa plec, sa uit ceea ce nu stie nimeni / Mâhnit de crimele burgheze fara a spune un cuvânt'; 'De fosnetul de bani înnabusit / În lumea asta de dugheni'; 'Cetate-azilul ftiziei'; 'Dar noteaza-n cartea vremii / Filozoful proletar / Greve sânge nebunie / Foame. Plânset mondial'; 'Dar foamea grozava nu-i gluma, nu-i vis'), de câte ori îl recitesc pe Bacovia, marele poet proletar, adâncit în cartiere democrate, autorul acestei atât de incredibile estetic 'serenade din topor' si al atâtor strigate de disperata asteptare a unei alte lumi, unele lucruri de la începutul literaturii noastre contemporane mi se par si mai de neînteles, iar proletcultismul, mai ermetic decât scrierile în cuneiforme. De ce trebuia supralicitat bunul poet Neculuta, când poezia româneasca avea, cu nimic mai putin proletar decât el si înca mai neîmpacat cu lumea, un poet modern de talie europeana? De ce trebuia sa-l studiem în licee un semestru întreg pe blândul si firavul Paun-Pincio, într-o vreme în care mult mai revolutionarul si mai marele poet ne era înca - aproape ilicit - contemporan? Erau oare mai incendiare versurile despre care învatam ca A. Toma le introdusese în sticle si le îngropase în pamânt de frica Sigurantei, pentru a le scoate si a le valorifica din plin dupa victoria revolutiei, decât 'O, dormi adânc, mereu asa / În vise dulci, hidos burghez. / Oftând palate de-ti durez. / Eu stiu si bine-a darâma', publicata înca din 1914, în revista Ilustratiunea nationala si încorporata în volumul Scântei galbene din 1926? Ce putea sa împiedice, timp de un întreg deceniu (1946-1956) retiparirea poetului care îsi îndeplinise 'toate profetiile politice'? Dar absurdul, ca si istoria, trebuie sa-si aiba si el o logica a lui. Într-o perioada în care, în frunte cu Eminescu, toti marii poeti erau expulzati din câmpul literaturii, Bacovia nu avea cum sa fie acceptat. Nici destinul sau proletar, nici convingerile sale socialiste, nu aveau cum sa-l absolve de eroarea de a fi poet, de vina de a avea geniu. O uimitoare nevoie de calp, de neautentic, o profunda aversiune împotriva a tot ce e adevarat si natural (si exista ceva mai natural si mai adevarat decât geniul?) face tot ce poate pentru a sterge contururile si a muta culorile. Ca si cum nu s-ar sti ca opera marilor poeti este scrisa în sufletul poporului lor asemenea mesajelor secrete care ies la iveala numai la flacara.

Exista în acest poet, despre care decenii la rând s-a spus ca izvoraste din simbolistii francezi, un sunet atât de românesc ('O, genii întristate care mor / În cerc barbar si fara sentiment, / Prin asta esti celebra-n orient, / O, tara trista, plina de umor!'), o durere atât de specifica, încât devine intraductibila nu pentru ca, rasucite, cuvintele nu s-ar putea traduce si în alte limbi, ci pentru ca realitatile numite sunt prea adânc ascunse în cuvinte ca sa poata fi zarite de un ochi din afara.

CORTINE

Ca si cum ar mai fi ceva de ascuns, Olimpul se învelea în cortine mereu miscatoare de nori care pareau sa promita si sa sustraga, prin aceeasi secventa a miscarii, obiectul secret si mereu subînteles al tainei. Zei înfrânti, dar înca în viata, ferindu-si agonia de privirile dornice de senzatie ale celor ce i-au parasit de mult; eroi ologi, dar nerenuntând înca la prerogativele atât de derizorii ale nemuririi; spitale de nimfe trecute si azile de satiri batrâni acoperindu-si decrepitudinea cu hlamide zdrentuite de nori; cine si ce se ascundea dincolo de curgerea continua a ceturilor legate evident printr-o complicitate careia numai noi nu reuseam sa-i prindem sensul si misterul?
Privit de pe sosea, spectacolul parea totusi mai mult grandilocvent decât misterios, o anumita emfaza exagera si strica efectele lunecarii, un anumit cabotinism al cerurilor, care pareau facute mai mult pentru a fi vazute decât pentru a însemna în sine ceva, ar fi obosit, probabil, în cele din urma ochiul. Si poate ca ne-am fi îndepartat excedati si grabiti pe asfalt, rulând înspre ceruri mai limpezi, în afara zonei de influenta a pâclosului, de mult descalificatului paradis, daca n-ar fi fost marea. Fata în fata cu muntele, de cealalta parte a soselei, marea era ambigua ea însasi în felul în care îsi apropia valurile abia schitate de tarm, ca pe niste mesaje neformulate complet si razgândite mereu în ultima clipa. Faptul ca se lasa tulburata de vazduhul cutreierat de nori, oglindindu-i si lasându-se întunecata la rându-i, parea rezultatul unui chin mai vechi si mai adânc în care valurile erau încercari - întoarse din drum de legi mereu mai puternice - de a dezvalui si de a se elibera. Asa cum venea fara încetare spre mine, fara sa reuseasca sa ajunga totusi vreodata, marea parea ca încearca, neobosita si fara succes, sa-mi spuna ceva esential despre taina înfasurata acolo sus în valuri precaute, umede si reci. Iar faptul ca nu reuseam sa descifrez ceea ce ea încerca atât de încapatânat si de riscant sa-mi spuna, ma înversuna si ma obliga sa descopar pe cont propriu totul. Asa am pornit, parasind soseaua principala, înspre Olimp, cu un fel de înversunare lipsita de logica si cu un fel de vinovatie lipsita de sens.
Pentru ca din prima clipa am avut sentimentul ca fac ceva interzis si urât, înaintând pe acel drum pustiu pentru a viola o taina poate inexistenta, pentru a vedea o rana poate neînchisa. Pe cât urcam, muntele îsi schimba înfatisarea, se multiplica, as zice, nimic din acel aspect emfatic si cabotin nu mai impieta asupra spectacolului care ni se desfasura cu o dramatica încordare, tot mai aproape, în fata ochilor. Norii erau acum orbitori si lunecau mai încet, si numai când unul se sfârsea de tot - atunci când în urmatoarea secunda ar fi trebuit sa ramâna piscul gol, expus fara aparare privirii - un altul îi lua locul într-o stafeta savanta, într-o aproape perversa amânare a raspunsului, înaintam cu ochii suspendati de norii aceia atoatestiutori uitând pierduti si ceea ce speram sa vedem si sensul urcusului. Când am plecat privirea eram înconjurati de munti, deasupra noastra piscurile erau în continuare drapate, dar muntii ne cuprinsera stins amenintatori si fara speranta. Atunci ne-am întors, cu capetele în pamânt, cuprinsi de rusine, straini deodata de propria noastra curiozitate si înversunare, nemaivoind sa descoperim nimic, grabiti sa plecam, sa lasam în urma nedezvaluite ranile pe care norii le bandajau de milenii cu fese umede si complice. Pe scena suspendata, ascunsa cu atâta grija, Zeus murise desigur demult, dar asta nu însemna ca noi aveam dreptul sa pipaim decorurile si sa tropaim în culise.
Ce-am fi putut descoperi si simti odata ajunsi - jalnici si încapatânati alpinisti ai simbolurilor - în piscul cel mai de sus al sacralitatii, piatra disperata slefuita cu duiosie de nori? Am început sa coborâm, înfrânti de logica si mândri de dramul de întelepciune pe care l-am descoperit în noi, în timp ce în urma noastra Olimpul se învelea singur în nori, ca si cum ar mai fi avut ceva de ascuns.

PADUREA DE TESTOASE

Însusi numele locului era ciudat. Se numea Cilic Dere. A trebuit sa-l vad scris pentru a-l întelege, în asa masura mi se parea mereu reductibil la un numar de initiale incomprehensibile si absurde pentru a numi - cum ar fi numit o întreprindere - o mânastire si un sat. De fapt, mânastirea si satul era unul si acelasi lucru, o asezare de câteva zeci - sau poate mai multe? - case înconjurând cu livezile, viile si gradinile lor de zarzavat un deal înalt si brusc pe coama caruia trona o biserica inedit de mare si curios de severa. Casele, înlocuitoarele chiliilor de altadata, pareau idilice si prospere, fara nimic neobisnuit si numai dupa un timp linistea care domnea peste ele si absenta copiilor de pe uliti aseza un clopot ciudat si sterilizator peste asezarea înconjurata strâns, si parca protector, de paduri. La aceasta liniste se adauga faptul ca ne aflam în Dobrogea. Stiam ca ne aflam în Dobrogea, în nordul ei muntos dinspre Dunare, iar acest fapt, neverificat prin nimic de peisaj, ne dadea un straniu sentiment de inadvertenta si ne lasa parca sa asteptam mereu sa se întâmple ceva. Vreau sa spun ca nimic din ceea ce ne înconjura - nici colinele împadurite, nici plaiurile cu iarba vie, ca o blana verde, parfumata a pamântului, nici asezarea aceea bucolica, nici mânastirea aceea atât de putin monahala - nu se legau în mintea noastra pe platoul portocaliu si prafos, cu albii uscate de râuri, frunze setoase si vârtejuri de nisip al Dobrogei. Eram nelinistiti ca si cum s-ar fi strecurat undeva o greseala (în ceea ce stiam sau în ceea ce vedeam) si ca si cum am fi asteptat sa se întâmple ceva care sa ne rezolve nedumerirea.
Ne plimbam prin padurea care începea în spatele caselor urmând pârâiasul cu ciudatul nume Dere, când am vazut prima broasca-testoasa târându-se încet cu o anumita maiestate. Ne-am apropiat de ea s-o privim si ea s-a oprit cu bunavointa parca, fara teama, fara sa se retraga sub carapace. Apoi a pornit mai departe, si am pornit mai departe si noi, si am întâlnit alte si alte testoase, perechi, sau familii întregi, zeci si zeci de testoase mai mici sau mai mari, pui de câteva decenii sau adulti de câteva secole, si pe cât descopeream mai multe, strania lor descoperire, care la început ne emotionase, ne linistea si dadea un sens tuturor nepotrivirilor de pâna atunci. Pe lânga vârsta adunata a acestor vietati urmându-se prin milenii în generatii cât veacurile, totul se lega si primea un sens - si numele turcesc al pârâului, si iarba trecatoare în mai putin de o vara de pe colina bisericii prea mari, si necropola paleocrestina de la câtiva kilometri, lânga Niculitel, si ruinele înca mai vechi si mai departate de la Histria, si, nesfârsit de veche si mai departata înca, marea verzuie, miscându-si apele vesnice, retrase nu atât de demult de pe pamântul acestei Dobroge unde noi descoperim peisaje si ne miram de etimologii. Cilic Dere, ciudatul nume al unei vacante de la temelia unei prietenii, a însemnat prin padurea cu testoase unul dintre acele puncte misterioase si de neconfundat în care axa timpului se întretaie cu linia spatiului pe graficul unde schema este chiar esenta, pe care-l purtam fiecare în noi.

BRUMA

Nu pot sa sustin ca nu stiam ce va urma. As fi nesincera nerecunoscând ca presimteam totul. Trebuie chiar sa marturisesc ca, stiintific, cunosteam biografia anotimpului. Dar pentru ca amiezele erau calde înca si greierii noaptea nu încetau sa-si clameze incomprehensibilele, însa atât de linistitoare drame; dar pentru ca strugurii continuau sa se coaca atât de convinsi de nelimitarea perfectiunii lor; dar pentru ca daliile galbene erau din ce în ce mai orbitoare, si daliile rosii ardeau tot mai triumfator, si cele mov tot mai ultraviolet; pentru ca frunzele nu se hotarâsera înca sa cada, iar trandafirii nu încetasera înca sa nasca fragezi boboci; pentru ca toate fiintele legate, asemenea mie, de timp si de pamânt, se faceau ca nu observa înaintarea - totusi inexorabila - a anului, nu puteam nici eu sa cred ceea ce aflasem ca se va întâmpla: între cele, atât de asemanatoare aparent, verbe statea, ca o perna protectoare de aer, însusi sufletul meu ilogic si încapatânat. Pentru ca între a afla o nenorocire si a crede cu adevarat în ea, a o realiza cu adevarat, sta întotdeauna speranta care nu se lasa înfrânta nici de logica, nici de experienta, nici chiar de cele mai dezastruoase evidente.
Faptul ca stiam ca va cadea bruma nu se înrudeste prin nimic cu aceasta priveliste lunara, cu acest strat alb, stralucitor, otravitor prin raceala, cu aceasta zapada subtire, careia dintre marile ordine ale frigului nu i s-a conferit înca puritatea, ci numai posibilitatea de a îngheta, în câteva ore, masca stralucirii a cazut si ea, lasând în loc acest apocalips vegetal, aceasta gradina aglomerata de cadavre. Exorbitantele mele dalii nu mai sunt decât gheme de zdrente murdare si umede, încâlcite jalnic si suspendate milog; fragezii mei trandafiri atârna batrâni dintre frunzele putrede; cârciumaresele s-au uscat deodata, biete vreascuri pierzându-si pâna si amintirea culorii; frunzele pomilor s-au mototolit pe crengi, lipsite pâna si de demnitatea caderii. În doua, trei zile, totul va intra în putrefactie. Soarele, înca aproape fierbinte, al amiezii lumineaza cu o perfida cruzime totul. Totul, chiar si inconstienta, aberanta speranta care, zarind un mugure, salvat de o frunza, neatins de bruma, îsi strânge tremurând pumnii copilaresti si-si spune: poate totusi va mai înflori

MA ÎNTREB

Ma întreb cum ar putea sa i se para Grecia unui vizitator care nu stie nimic din mitologie, care n-a auzit niciodata de Homer si pentru care tragicii greci nu exista, încerc sa-mi imaginez impresia pe care ar produce-o asupra unui asemenea om - aproape teoretic - înspaimântatoarea vale de la Micene, acele pante aride acoperite cu o abia eufemistica iarba, arsa înainte de a ajunge sa se înalte din tarina care, la rândul ei, abia reuseste sa mascheze cu un strat subtire piatra scotându-si coltii care au sfâsiat neamul Atrizilor. Cum i s-ar parea unuia pe care destinul lui Oedip nu l-a tulburat niciodata, acea biata rascruce de drumuri sarace de munte, prafoase si încinse de seceta mai multor milenii, unde noi ne-am oprit zguduiti de amintirea paricidului? Dar ruinele nisipoase si provinciale, de la Eleusis, unde noua ni se parea misterioasa fiecare sopârla, si fiecare piatra o întrebare de nedezlegat? Dar Peleionul, cu satele lui atât de turistic arhaice, unde noi pândeam dupa fiecare curba a soselei herghelii de centauri întelepti? Încerc sa-mi imaginez o Grecie desprinsa de tot ce stiam despre ea înainte, de tot ce cautam si gaseam - pentru ca stiam ca se afla acolo - pe fiecare metru de pamânt, si ceea ce reusesc sa închipui este o imagine asemanatoare unei dezbateri urmarite la un televizor caruia i s-a taiat sonorul, iar personajele continua sa pledeze, cu cât mai patetic cu atât mai ridicole, o cauza de neînteles.
Stateam la câtiva kilometri de Delfi, pe marginea abrupta a drumului, ca într-o loja înalta si priveam sub picioarele noastre emotionate si atârnate în gol, golful rotund si ireal de albastru spre care muntele cobora, înverzit la poale de maslini. Pe apa aceea, despre care nu aveam nici o îndoiala ca exista, sosise Apollo purtat de delfini si se stabilise în Delfi, urcând înspre muntele care se înalta în spatele nostru si se numea Parnas. Totul era acolo tangibil, adevarat, si totusi, sau tocmai de aceea, trebuia sa facem un efort pentru a întelege. Abia acum, când le vedeam, îmi dadeam seama ca, fara sa ma fi îndoit niciodata de existenta lor, nu ma gândisem niciodata ca ele exista în aceasta realitate. Si atunci, înspaimântata deodata, si încercând sa ma eliberez de propria mea emotie, m-am întrebat cum mi s-ar fi parut toate acestea golite de covârsitorul lor continut. Ce impresie mi-ar fi facut acest golf ca o ilustratie de basm si acest munte prin nimic înfricosator? Dar nu asteptam raspuns. Cum l-as fi putut da, când întreaga-mi atentie si sufletul tot concentrat în priviri coborâsera prudente pe apa si pândeanm, parându-mi-se mereu ca zaresc sosirea lui Apollo pe mare?

ÎN BALANTA

Încerc sa mi-l imaginez pe Dinicu Golescu prin acest cartier al meu, cutremurat de tramvaiele si de camioanele pietii, stapânit de antenele radiodifuziunii, buimacit de ecourile Garii de Nord, acest cartier care pe vremea lui se numea, simplu, mahalaua Dusumea, pentru ca - nemaipomenit lucru! - cârciuma care îi marca centrul era podita cu scânduri; încerc sa mi-l imaginez pe boierul cu suflet de scolar silitor, cu ochii respectuosi sub sprâncenele împreunate de greutatea islicului, cu largile-i haine orientale umflate de vântul istoriei, înaintând prin timpul viitor lui asa cum înaintase prin spatiul uimitoarei Evrope: greoi si naiv, serios si de buna-credinta, uimit si dornic sa învete, privind, comparând Încercare aproape eroica, dar nelipsita de deliciile epatarii, exercitiu de imaginatie excentrica si înduiosatoare prin contrast.
O comemorare este un fel de contract între lumi pe baza caruia suntem obligati sa ne oprim o secunda din goana si sa ne amintim. Sa ne amintim ca acestui boier 'înpuns de cuget' care nu poate privi costumele plugarilor austrieci fara sa-si aminteasca taranii lui valahi, îi mostenim dureroasa privire neobosit comparativa si sufletul raspunzând mereu de pe acelasi meridian; acestui calator curios si acestui scriitor stângaci care nu oboseste sa se simta raspunzator de, nici o clipa uitatele, dureri ale celor lasati acasa, îi mostenim cu totii neînfrânta legare a inimii de o bucata de pamânt; acestui ctitor de scoli si constructor de abecedare, care invidia neumilinta cu care îsi saluta nemtii împaratul si 'fireasca slobozenie' a padovanilor, îi mostenim noi armele de hârtie si curajul de a ne privi singuri. În avioane supersonice, în transoceanice sau în autobuze cu aer conditionat, nemaitravestiti de giubele, libadele si saluri, suntem totusi fiecare câte un Dinicu Golescu înaintând - niciodata indiferent, mereu curios - printr-o lume asezata emotionant în balanta.

MONUMENTUL CALATORULUI NECUNOSCUT

Multe lucruri m-au uimit si m-au fermecat în nordul, descoperit aproape fabulos, al Olteniei, dar nici unul dintre ele nu m-a impresionat mai puternic decât fântânile. La început m-a frapat numai frecventa lor, prea mare pentru a nu ascunde si altceva decât grija, oricât de necesara, de a stâmpara setea. De altfel, sapate pe marginea drumului, în afara satelor si chiar departe de ele, nici nu putea fi vorba despre setea celor care le sapasera, ci despre cea, mult mai adânca probabil, dar si mult mai teoretica, a prezumtivilor calatori. Oricum, indiferent cât de multi si cât de însetati calatori ar fi batut drumurile de sub muntii Olteniei, fântânile care îi asteptau de-a lungul acestora erau prea numeroase pentru a nu sugera, pe lânga altruismul ciudatei lor ospitalitati, si un alt înteles. La rascruci sau numai la cotituri, la umbra rotata de arbori sau numai sub aripa de sindrila a streasinei, cu roata, cumpana sau numai cu jgheab mereu curgator, fântânile tin atentia trecatorului treaza la încapatânatul, complicatul lor mesaj. Pentru ca numai dupa ce m-am mirat cât de dese sunt fântânile, am început sa observ ca ele sunt înconjurate de inscriptii si troite, acoperite la rându-le cu siruri stângace de vorbe încrustate în lemn: încât fiecare fântâna pare, vazuta de departe, un minuscul cimitir format din doua, trei, cinci, zece cruci al caror loc geometric, emotionant si inexplicabil, este însasi fântâna. Si daca, odata citite inscriptiile, misterul lor racoros se dezleaga, sufletul fântânarilor se descopera si mai adânc, si mai tainic: asemenea unei fântâni din întunericul vuitor al careia ecourile se întorc îmbogatite si apa se ghiceste pe cât de departata, pe atât de limpede.
Caci fântânile sunt sapate cu gândul la morti. Ca un omagiu adus celor plecati, cei ramasi sapa în memoria lor fântâni pentru ca trecatorii, bând, sa le evoce amintirea. Datele acestuia sunt însemnate cu grija pe trunchiul fântânii sau pe crucile din jur - pentru ca, daca nu a sapat o fântâna, cel viu pune cel putin o troita lânga o fântâna mai veche, asociindu-si durerea noua, înca fierbinte, la racoarea ei linistitoare demult. Calatorii beau apa, citesc inscriptiile, si-i pomenesc astfel pe necunoscutii omagiati. La rândul lor, când le e sete, mortii însisi pot veni sa bea si sa se convinga de trainicia memoriei lor.
Obicei ancestral si tulburator, cult al stramosilor viu împletit cu acel antic Bibe viator, ospitalitate adânca si adânc filosofica sunt fântânile însirate, pe drumurile Olteniei. Am baut pe rând din ele, le-am citit pisaniile încrezatoare în posibilitatea noastra de a ne pomeni si întelege unii pe altii si le-am privit emotionata ca pe un monument - înaltat triumfator peste însusi izvorul Stixului - al Calatorului Necunoscut.

AMINTIREA FARA NUME

Nu are importanta când si nu îmi mai amintesc unde am vazut capela aceea decorata cu oase de om. Era - asta stiu - pe teritoriul Cehoslovaciei, dar nu mai tin minte numele locului, cu siguranta celebru din moment ce masina în care eram a facut un ocol destul de larg pentru a o putea vizita. Era o capela înaltata pe locul unei gropi comune a victimelor unei pustiitoare ciume din urma cu câteva secole si totul era cuviincios si natural, cu exceptia acelei fantasmagorice idei a decorarii. Cum s-o descriu? Nu era vorba numai de o decorare de fapt, ci de folosirea artistica a materialului de constructie care se gasea la fata locului din belsug. Vreau sa spun ca stranele si catapeteasma, candelabrele si sfesnicele, altarele, aghiazmatarul erau facute din femururi, omoplati, clavicule, coaste, sternuri, vertebre - asezate cu migala si gust, formând rozete si coloane, hasuri si linii de fuga, fine desene si reliefuri în monotonia albului varos. O mare cantitate de migala intrase desigur în acea înjghebare artistica, mesterii avusesera de unde alege si totul fusese potrivit cu grija, femururile care închipuiau picioarele stranelor aveau exact aceeasi lungime, omoplatii care formau candelabrul descriau exact acelasi arc de cerc. toate claviculele care formau grilajul confesionalului erau exact la fel de subtiri, totul, absolut totul era supravegheat si devenit decorativ, atragator, încât macabrul aproape ca nu mai intervenea.
Privind totul pe îndelete, într-o linistita si obisnuita contemplare, am înteles ca mai uluitor înca decât ideea constructorului era faptul ca ea nu te uluia, ca începeai chiar sa o uiti pe parcursul contemplarii, ca si cum nimic extraordinar nu intervenise. Sa fi fost îndemânarea artistului - remarcabila - si armoniile acelea de alb nuantat, de umbre galbene sau cenusii? Sa fi fost îndepartarea în timp care transmuta organicul în mineral si facea din cumplitul flagel o medievala si stranie poveste? Fara îndoiala ca si frumusetea si timpul contribuiau putin la pacea contemplatiei noastre. Dar esentialul era altceva; esentialul era sentimentul ca totul se petrecuse normal, ca, oricât de violenta, moartea fusese naturala, ca numai firii îi apartinuse cruzimea ce îngramadise acele hecatombe, prelucrate artistic peste sute de ani. Enorma suferinta se supusese acelorasi legi care faceau sa moara plantele si sa se stinga celelalte vietuitoare. Omul nu fusese vinovat, nu fusese decât victima. O molima era oricum mai putin decât o crima. Înfrânte de natura, oasele mortii trecusera în natura si nu mai pastrau din moarte decât visul reînvierii. Si m-am gândit ca amintirea, oricât de teoretica, a rugurilor - la fel de îndepartate în timp - ale Inchizitiei era mult mai greu de îndurat decât vederea acelor biete oase înfrânte de ciuma si transformate în mobile si obiecte de iluminat. Si am iesit din ciudata capela si am plecat si am uitat numele locului ei în curând, simtind poate ca faptele firii nu au nevoie de nume pastrate-n memorie si nici de emotii absolvitoare de pacat.

TABARA DE CURTE

Cred ca absurdul l-am descoperit prin clasa a opta, spre vara, atunci când printre teze si scoateri la raspuns asteptam suspendati de nerabdare vacanta, numarând cu cerbicie zilele si orele care ne mai desparteau de ea si facând în minusculele recreatii planuri nesfârsite despre iesiri la râu, expeditii în Delta, plecari la bunici, excursii în munti. Trebuie sa fac un efort si sa-mi amintesc în toata vibranta ei intensitate - acea intensitate aproape halucinogena de care numai copilaria e în stare - asteptarea libertatii promise, pofta de hoinareala si lipsa de frâu pentru a întelege, cu simturile tocite de renuntari de acum, ceea ce am simtit atunci când am fost anuntati ca, de a doua zi dupa încheierea cursurilor, suntem convocati la scoala, zilnic între orele 8 si 13, pentru a participa la tabara de curte care se va desfasura pe toata durata vacantei.
Nu, absurdul nu l-am descoperit de la început. La început a fost numai o stupoare, o uimire, o senzatie de incredibil si banuiala ca nu e vorba decât de o gluma pe care fetele deodata straine ale profesorilor nu pareau sa o guste deloc; apoi a fost acel teribil sentiment de frustrare care în doze mici, homeopatice, încet crescatoare, poate fi suportata de-a lungul unei vieti, dar care atunci în copilarie aparea intolerabil, aproape ucigator, daca nu s-ar fi convertit în revolta; si numai târziu, dupa zile si zile zadarnice, a venit întelegerea si s-a definit absurdul.
Ne sculam în continuare dimineata ea si cum anul scolar nu s-ar fi terminat, ne luam pachetelele de merinde si alergam la fel de speriati de întârziere spre scoala în curtea careia intram în ultimul minut, abia tragându-ne rasuflarea. Era o curte mare, patrata, împartita în doua sectoare inegale de o alee asfaltata care lega ghereta portarului de intrarea propriu-zisa a cladirii. Partea din stânga, mai redusa ca suprafata, era ocupata de un parculet dichisit pe cararile caruia erau sprijinite tablite cu trecerea interzisa, pe iarba caruia scria nu calcati pe iarba, florile caruia abia se vedeau de dupa pancarte purtându-si pictata artistic (cu fiori!) interdictia nu rupeti florile. Partea din dreapta era un mare careu de pamânt batatorit, cu o groapa de sarituri într-un colt si o plasa de volei, rupta si înnodata pe alocuri. Aceasta era curtea care forma, împreuna cu destul de ambiguul cuvânt tabara, misterioasa locutiune tabara de curte. Cu cât treceau zilele, cu atât întelegeam mai clar ca nimeni, nici chiar profesorii, mai contrariati chiar decât noi, nu-i cunoaste definitia. Stateam cu totii în curte, de dimineata pâna la prânz, cu singura - dar imperativa, poruncitoarea - indicatie de a ne juca. În primele ore mai reuseam sa improvizam echipe, sa desenam sotroane, sa alergam la de-a ascunsa si sa tipam la bâza, dar treptat obligatia de a fi veseli si de a ne distra începea sa ne apese, jocurile nu mai reuseau sa se închege, se destramau de la sine, îndemnurile agasate ale profesorului de serviciu care ne supraveghea obosit nu mai foloseau la nimic, iar orele amiezii ne gaseau fara gres asezati pe pamânt în umbra zidurilor, îngusta si prafoasa, într-o letargie suspendata numai de sunetul eliberator al clopotelului de la 13. Ar fi fost mai usor sa mergem la lectii, dar clasele erau închise, ar fi fost mai usor sa citim, dar biblioteca nu functiona în timpul verii; tot ce aveam dreptul sa facem era sa fim fericiti.

NEEPIC

Dupa-amiaza de pe parapetul înalt de la St. Paul de Vence unde, dupa ce ratacisem prin oraselul acela frumos si stilizat ca un decor de teatru - de opera, mai precis -, ne oprisem pe zidul lui medieval ca pe un dig, ca pe un tarm dincolo de care nu respira, însa, marea, ci, jos, mult mai jos decât noi, o regiune de o frumusete blânda, asemenea Umbriei, vai si cipresi, coline încununate artistic de cetati zimtate, ca niste ilustratii la basme, în zare, departe, real numai pentru ca fusesem acolo, îi verificasem, deci, existenta, se vedeau castelul si cetatea de la Cagne sur Mer. Ispita de a trece, ca prin apa mângâietoare a unei mari, prin peisajul acela care nu parea sa apartina realitatii. Drumul pe jos pâna la Cagne sur Mer, cinci sau sase kilometri printre vii si paduri, cu miros de fin, latrat de câini, visini dând în copt si câmpuri napadite de maci rosii, mari si multi cum nu mai vazusem. Seara care întârzia si ne îngaduia înca, altruista si dulce, drumul. Felul minutios, uluitor în care tin minte fiecare mireasma, fiecare visin, fiecare câine, în masura în care nu sunt legate de întâmplari - amintirile mele neepice.



ÎN SOMN

De foarte de mult, din copilarie înca, de pe vremea când la sfârsitul lectiei din carte scria 'Povestiti pe scurt subiectul bucatii literare de mai sus', am observat ca, rezumate, paginile lui Sadoveanu creeaza o cu totul alta realitate decât cea izvorâta din carnea moale a vorbelor scriitorului, ca si cum, scapata de sub hlamida aburoasa a frazei, actiunea si personajele si-ar dezvalui ascutisuri si violente care înainte nu se banuiau. Povestite, Neamul Soimarestilor si Fratii Jderi, Nunta Domnitei Ruxanda si Nicoara Potcoava, Creanga de aur si Noptile de Sânziene divulga epici aventuroase, spectaculoase însiruiri de lupte, uneltiri, rapiri, omoruri, sinucideri, revolte, pedepsiri, cavalcade, iubiri, navaliri, batalii, dar tot ceea ce, în relatare sumara, pare crâncen si sângeros, violent si cumplit, dispare în carte sub nimbul placid al rostirii molcome, spusa parca în somn, auzita parca din departare. De altfel, între rostire si ascultare, între cel ce spune si cel ce aude spusele, se înscrie marea taina a geniului sadovenian. Caci nu în ceea ce povesteste, ci în timbrul glasului, în stiinta articularii, sta marea arta a povestitorului care, printre ochiurile rare ale întâmplarilor senzationale, descopera mereu, cu domoala încapatânare, aceleasi hanuri cu pui în tigla, crapi în protap si vin în cani noi de lut, aceleasi încete haladuiri peste pamântul Moldovei acoperite de codri frematând de bouri, balti fierbând de pesti si neamuri vechi de oameni negrabiti înca de vreme. Epica, faptele, actiunea treaza nici nu par adesea decât niste concesii facute dogmatismului literar, ca si cum ochii lui albastri prin care zboara pasari si înoata pesti, se misca magi si aluneca popoare, ne-ar descoperi cu uimire pe noi, cititorii contemporani de romane, si atunci s-ar îndura sa amestece, printre atâtea vesnice miracole greu de patruns, si câteva fapte pe întelesul nostru. De aceea faptele lucide par uneori adaugate miezului somnos al cartii - caci, ce înseamna dragostea si moartea lui Alecu Ruset din Zodia Cancerului, si chiar uneltirile si agitatiile politice din Fratii Jderi, pe lânga spectacolul acelei Moldove de început de ev, al acelei lumi nestricate înca de om, prin care eroii aluneca, parca în somn, ca prin însasi plasma, devenita sensibila, a universului?

CURAJUL MEU DE TOAMNA

De fiecare data, toamna am sentimentul ca încep viata din nou. Nu stiu de unde îmi vine aceasta paradoxala senzatie, dar de fiecare data beatitudinea nostalgica a ultimelor zile de miere si regretul - care le face mai frumoase înca - ca se vor sfârsi în curând este contrabalansat de presimtirea noului ciclu declansat odata cu frigul, bruma, ploile, ceata, noroiul, iar aceasta presimtire departe de a ma deprima, îmi da o noua putere, ma învioreaza. S-ar putea ca totul sa fie o nemarturisita amintire a mereu fascinantelor începuturi de an scolar: a acelor ceturi care aveau mirosul creioanelor proaspat ascutite, a acelor brume care aveau stralucirea caietelor noi; a acelor seri cazute devreme si umplute cu pregatirea febrila a uniformei calcate cu gulerul scrobit pe scaunul de lânga pat, cu mobilarea pedanta a penarului plin de penite si gume si tocuri, cu pedanta caligrafiere a orarului fixat pe capacul ghiozdanului si-a etichetelor lipite pe învelitoarea manualelor noi. În orice caz înlocuirea plutirii somnoroase prin paradisul de fructe si jocuri al verii cu trezirea harnica si disciplinata a toamnei nu continea nimic trist, dimpotriva, era ca si cum, deodata, cineva ar fi întors cu grija masinaria unui orologiu care statuse uitat de nemiscare toata vara si acum timpul putea automat sa se umple cu gonguri constiincioase si egal distribuite, de luni metalice si misterioase, aratându-si în functie de neîntelese circumstante fetele negre sau aurii, de sfinti sacadati sugerând povesti cu atât mai fermecatoare cu cât mai nestiute pe deplin.
Curajul meu de toamna ar putea fi, deci - de ce nu? - o amintire din copilarie. Si totusi este mai mult decât atât.
Frigul si întunericul, ploaia si vântul sunt mai usor de parasit decât langoarea senzuala arsitei, decât mireasma de fructe ritmata de greieri, decât marile de seminte si muntii de boabe. E mai usor sa stai nemiscat în fata paginei albe atunci când ploua si e frig si pisicile se strâng pe lânga sobe, decât atunci când fiecare atoni de vazduh si fiecare celula de clorofila te cheama si te seduce. Ceea ce pare deci un curaj nu e la urma urmei decât o lasitate, ceea ce putea fi considerat ostil este un sprijin si un aliat. Dar între nostalgia disciplinei studioase, nimbate de adolescenta si, nostalgia disciplinei eternitatii împletite din amenintatoare straluciri în diminetile reci si serile nesfârsite, toamna clatina cu mai multe întelesuri capete aurii, gata sa cada, de gutui.

INTENSITATEA SUPLICIULUI

Am mai vazut si în alte locuri, în multe alte locuri, peretii pictati ai mânastirilor - splendidele pridvoare brâncovenesti, mai ales - acoperindu-se pâna la nivelul unui stat de om cu nume încrustate sadic în tencuiala zugravita, dar niciunde mai mult decât în acea biserica din pestera vandalismul acelor inscriptii nu mi se paruse mai complet, mai exhaustiv. Pestera se afla la câteva sute de metri deasupra mânastirii Bistrita în defileul paduros si romantic al râului cu acelasi nume, grabit sa ajunga în Olt. Se patrundea în ea, spectaculos si aproape riscant, de pe un podet suspendat deasupra cheilor abrupte, cu stânci bruste si brazi imperatori, pentru a se înainta apoi târâs printr-o galerie lunga de mai multe zeci de metri, mântuita deodata într-o mare hala, ca o piata din care porneau alte coridoare, mai scunde sau mai înalte, de jur împrejur. De altfel, cred ca impresia aceasta de piateta medievala în care se varsa ca niste pâraie stradelele contorsionate ar fi persistat, fermecatoare si incitanta, în ciuda reflectoarelor care luminau pielea reptila a peretilor si formele lor mereu reticente, daca fâlfâiri scurte, prea scurte pentru a fi reperate de ochi, si o ciudata vibratie, ca a firelor de înalta tensiune, nu ne-ar fi îngrozit de prezenta liliecilor, purtând încarcata ereditate a tuturor spaimelor din copilarie si a tuturor povestilor cu vrajitoare si farmece malefice. Acesta era locul în care calugarii mânastirii din vale au sapat doua bisericute, cu pictura emotionanta asezata direct pe peretele stâncii, în care retrageau din calea turcilor moastele si odoarele lacasului. Am intrat fara mari iluzii estetice, atrasa mai curând de asezarea senzationala a monumentelor decât de speranta frumusetii lor. Poate de aceea prospetimea culorilor si a sentimentelor descoperite acolo în pântecul pamântului m-a emotionat neobisnuit. Linia ingenua amintind naivitatea icoanelor pe sticla si vopseaua vie neînvinsa de umezeala seculara a stâncii goale se îmbinau, sub lumina înlacrimata a lanternei, în viziuni încarcate de amintiri si înteles, îmi amintesc un obraz prelung, cu ochi negri, mari, de o continuta noblete, ajuns la stilizarea bizantina nu prin dogma, ci prin intensitate, îmi mai amintesc doua figuri de mironosite de o mare gingasie, ca niste petale animate de un puls adânc mai mult decât floral, cu ochi mistici si gene lungi, bisericoase.
Dar pe deasupra tuturor liniilor si culorilor, sentimentelor si credintelor, îmi amintesc inscriptiile. Nume de botez si de familie, localitati de bastina, ani de gratie, totul scrijelat fara mila peste obrazuri si ochi de sfinti, peste guri si mâini de madone, peste triunghiuri divine si scene biblice. Unii îsi scriu numele dezordonat, nonsalant, ca o semnatura; altii si-l încrusteaza numai de jur împrejurul capetelor, pe aureole. Sunt litere latine si ani contemporani, dar sunt si cirilice datate pe la începutul secolului trecut. Nu poate fi incriminata o epoca, ci o latura umana. Si ca orice lucru pe care nu reusesc sa-l înteleg, acest straniu viciu ma incita si ma obsedeaza. Pot sa înteleg sensurile unei crime, pot sa înteleg cauzele unui razboi, pot sa înteleg o razbunare sau o ticalosie, dar mi-e cu neputinta sa înteleg rostul acestei profanari aproape inconstiente. Pentru ca, în mod evident, nu distrugerea picturii este scopul acestei activitati, ci nemurirea numelui sapat în ea. Pictura distrusa este numai rezultatul acestei actiuni îndreptate împotriva uitarii. Dar atunci de ce au fost scrise acolo, pe acea fresca neobisnuit de emotionanta, si nu pe un perete obisnuit, nepretios, a carui distrugere nu este o infamie, dar a carui rezistenta nu e cu nimic mai prejos? Nu cumva nemurirea este considerata dependenta tocmai de aceasta aneantizare a unei frumuseti? Nu cumva perversii purtatori ai acelor nume au calculat legarea numelui lor de oprobriul cu atât mai îndelungat cu cât victima este mai pretioasa? Ca si cum nemurirea calaului ar fi direct proportionala nu numai cu importanta celui chinuit, ci si cu intensitatea supliciului.

INTENTIE

Îmi amintesc sculpturile epocii de bronz din muzeul de la Olimpia, metalul acela subtire, aproape sarac, redus la câteva linii puternic sugestive: un cal fugind, boii la jug, capra cu iezii. Si îmi amintesc, în timp ce le priveam, efortul de a nu crede ca e vorba de operele unui sculptor contemporan. Primitivii ocolisera amanuntul, pentru ca nu fusesera în stare sa îl redea si pastrasera numai schema simplificata a naturii; modernii renuntau la amanunt pentru a sugera numai esenta. Dar - ciudat! - schema celor vechi si esenta modernilor erau extrem de asemanatoare, confundabile, încât deosebirea dintre un primitiv si un contemporan nu izvora decât din intentionalitatea acestuia din urma. Si nu stiu daca atunci, în muzeul radacinilor artei de la Olimpia, nu m-am îndoit de importanta acestei deosebiri, si nu stiu daca îndoiala mea nu ar vibra înca, daca o alta amintire - mai radicala, într-un fel - nu ar da semnificatii noi numelui acelei deosebiri.
Vizitam o celebra pestera, lunga de mai multi kilometri, urmând de mai bine de o ora ghidul care, sarind din piatra în piatra, ne prezenta frumusetile carstice realizând uimitoare forme antropomorfe, cu un fel de mândrie personala, ca si cum ne-ar fi aratat operele celebre ale unui sculptor de geniu pe care-l cunoaste numai el: acesta e pastorul cu oile, aceasta e fecioara, aceasta statuia libertatii. Dupa fiecare metafora-anunt, se oprea o clipa, asteptând recunoscatoarele aplauze pe care avea aerul ca le-ar fi meritat. Dar, uluitoare în primul sfert de ora, impresionanta si aproape nefiresc de frumoasa, pestera a sfârsit prin a ne obosi si plictisi în cel mai scurt timp. Aceleasi mirifice si fanteziste stalactite si stalagmite, aceleasi falduri de piatra, aceleasi franjuri de calcar, statui aproape perfecte de animale si oameni, orgi scotând la lovire sunete profunde sau subtiri, cu multiple rezonante si nemaipomenite culori izvorând din complicatele procese chimice. Natura care se pricepuse sa creeze acele atât de artistice forme nu se pricepea sa nasca si altceva decât mirarea în fata lor. O mie de ani, picurii succedându-se din întâmplare pe acelasi turtur de piatra îl transforma într-o statuie care poate sa fie foarte frumoasa, dar nu poate sa însemne ceva. Caci mileniile picurarii nu presupun si încapatânarea, si vointa, si efortul de a picura. Si, pentru ca e fara intentie, natura e si fara masura. Emotia mirata a frumusetii de la început se destramase în repetarea fara frâu, pe kilometri întregi, de capodopere. Ca si în muzeul epocii bronzului de la Olimpia, nesupusa probei de foc a constiintei artistice, notiunea însasi de frumusete sovaia si-si cauta derutata definitia. Capodoperele naturii pot sa trezeasca uimirea si chiar descumpanita admiratie, ele nu vor fi niciodata în stare sa zguduie un suflet asemenea operelor omenesti, pentru ca lor le va lipsi totdeauna intentia si sensul faptuirii. De unde rezulta ca nu numai drumul spre iad, ci si cel spre arta, este pavat cu cele mai bune intentii.

TIMPUL

Daca ma gândesc ce am cautat în toate acele calatorii - al caror gust l-am prins înca din adolescenta si la care nu voi renunta, în masura în care asta va depinde de mine, niciodata - în toate acele calatorii ascetice în care, dându-i cu zgârcenie strictul necesar de somn si de hrana, îmi obligam trupul sa ma urmeze în cele mai exaltate aventuri intelectuale si sufletesti; daca ma întreb care este numitorul comun al drumurilor în munti, al letargiilor marine si al bântuirii epuizante a muzeelor; daca încerc sa-mi amintesc ce admiram în toate acele santiere arheologice exasperate de soare, în toate acele pinacoteci cufundate în umbra si tacere, în toate acele temple, si acele cetati, si acele palate pe care le-am vizitat si pe care le-am iubit cu atât mai mult cu cât se apropiau mai duios si mai ambiguu de ruina; de fiecare data trebuie sa raspund, mirându-ma singura de sinceritatea raspunsului meu: timpul. Da, timpul este cel care ma tine ca într-o operatie magica ore întregi încremenita pe malul marii, fascinatoare nu atât prin nemarginita frumusete, prin mirosurile ei putrede si moi, prin culorile ei taioase si nelinistite, ci prin eternitatea profunda de dincolo de ele, prin adâncimea vremii careia nu îi pot nici macar banui malurile; da, linia timpului o urmam din sala în sala prin marile muzee, descoperind în satirii lui Picasso numai palide pastise ale celor vii pe amforele grecesti, demascând, sub stofele scumpe si diademele bogate ale madonelor baroce, pleoapele de petala si privirea, sasie putin de intensitate, a fecioarelor lui Giotto; da, numai timpul îl cautam printre coloanele rasturnate - groase cât stejarii multiseculari - de la Olimpia, printre statuile romane decapitate de noua credinta, printre mânastirile adânc rasaritene transformate în centre de vot, printre moscheele maure travestite în catedrale catolice, printre catedralele catolice devenite sali de dans pentru tineret; da, numai timpul ma cutremura atunci când, urcând ore întregi clinul unui munte, stiam ca nu fusese, în acea ininteligibila adâncime a erelor, decât pielea încretita de furie a pamântului, asa cum stânca ascutita, pe care talpa abia reusea sa se puna, cursese lava moale, fierbinte, din burta bolnava a pamântului. Timpul îl cautam în toate aceste profunde si senzationale întâmplari, stiinta lui de a urâti si arta lui de a înfrumuseta, puterea lui de a uita si priceperea lui de a aduce aminte, inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine si fatalitatea lui blânda de a face rau; cautam miraculosul cuprins regeste între limitele lui nevazându-se între ele, miraculosul dispersat în vreme ca într-un vazduh de sfârsit de vara, din care puteam sa-l adun fulg cu fulg si sa-l recompun, pentru a-i afla forma si legile carora trebuie sa ma închin sau de care pot sa ma feresc.

JOCUL DE LA CURTISOARA

Drumul nostru ducea spre Tg. Jiu si îl strabateam destinsi, cu acea dispozitie plutitoare a calatoriilor care exista în sine, nu prin destinatia lor. Când - fara sa fi stiut nimic despre existenta lui - o sageata pe stânga soselei ne-a dezvaluit Muzeul arhitecturii gorjene de la Curtisoara. Nu cunosc un joc mai tulburator si mai gingas - în duiosia ascunsa si adesea umilita pe care-o contine - decât acela de a-ti strabate propria tara sau chiar propriul oras cu ochiul proaspat si curios al calatorului neprevenit de nimic si cu întrebarea ingenua si nespus de serioasa: 'Cum mi s-ar parea daca as fi strain?'; sau - înaintând înca un pas în ambiguitatea emotiei - 'Cum mi s-ar parea daca as fi în strainatate?' Acesta a fost jocul pe care l-am jucat - cu infinite delicii si voluptati, cu nesperata mândrie - la Curtisoara.
De afara se vedea numai o mare, nesfârsita livada încarcata de poame si netradând mâna ordonatoare, si profitoare a omului. Era luni, zi de închidere a muzeului, asa cum scria pe placa de lemn atârnata în stânga portii întredeschise. Si nu se vedea nimeni care sa ne împiedice sa intram. Am facut-o firesc, înaintând pe aleea lata, trasata evident pentru uzul calestilor, care ducea spre conac. Conacul era o simpla cula alba. Însa armonia formelor transforma poarta masiva din blani de stejar, ferecaturile de fier negru, pridvorul înalt sprijinit pe stâlpi rotunzi si acoperit de bolti, acoperisul de sindrila si ferestruicile pentru uzul flintelor, într-un mic castel si într-o minuscula cetate.
Era, bineînteles, închis si am trecut mai departe pe sub peri încarcati, printre pruni vineti de rod si duzi înnegriti de dulceata, pe lânga meri cu fructele rosii ticsite unele lânga altele pe ramuri, ca în reprezentarile pacatului originar, am trecut înspre muzeul propriu-zis, unde casele fusesera aduse, din alte locuri, grinda cu grinda si stâlp cu stâlp. Din acest sat de capodopere, din aceasta rezervatie de arta, parea ca viata disparuse de mult, neobosita în marsul ei spre betoane, oteluri si masinarii complicate, lasând în urma lemnul batrân de atâta frumusete. Frumusete mai evidenta înca în singuratatea tandra a fructelor si în linistea tulburata numai de câte o frunza cazând, a amiezii. Am petrecut ore lungi, nemasurate de orgolii, înnegrindu-ne dintii de dude; urcând scari cioplite înspre pridvoare cu stâlpi rasuciti, mângâind unelte rudimentare de lemn, râsnite stravechi, butoaie scobite în buturugi imense; contemplând steampuri ingenioase, virgine de puterea metalului, furci mai frumoase decât odoarele, cosuri, asemenea unor bijuterii de rachita; am îmbatrânit muscând din mere acre cu gust de taranie si vechime, mirosind vetre pe care fumul mai multor secole s-a depus evocator si monahal.
Cu greu se poate echivala prin cuvânt frumusetea acelor constructii de lemn si pamânt, gândite de stranii arhitecti-tarani pentru care fiecare detaliu era o podoaba si fiecare podoaba un siretlic pragmatic, ingenios. Nemarginit de diverse în fantezia lor, casele erau asezate de regula pe doua nivele, la parter fiind încaperea cu unelte, cosuri, butoaie, piulite, storcatori, teascuri, în timp ce deasupra, înconjurata de trei parti de pridvorul dantelat - largit în partea din fata într-un fel de gratioasa loggia - se înfiripa locuinta propriu-zisa, formata dintr-o odaie cu lavite si paturi, perne stivuite si scoarte împasarate pe pereti. Alaturi, tot sus, o alta odaie, cu vatra, ceaun, blide, linguri, scaune joase, cu trei picioare, si mese pitice, aduse de batrânete la culoarea osului mort, înnobila aceasta împaratie a frumosului si utilului. Pridvorul, inventiv si amuzant, îsi avea sania lui asezata vara invers, sub forma de pat, si acoperita cu un tol vrâstat. Dar nu numai pozitia ei, ci si stâlpii rasuciti si scândurile crestate ale bagdadiei, totul sugera minunea somnului în aer liber pe un astfel de obiect, totul sugera luna care trebuia sa-l scalde si greierii care trebuiau sa-l împresoare. Spre acest pridvor urcau scari gratioase ca de castel medieval, si tot acest pridvor se prelungea uneori cu un fel de galerie acoperita care ducea la mai multi metri departare de casa, spre un cabinet pe picioroange, ciudat de elegant în vechimea lemnului lui, cocotat istet pe stâlpi subtiri, uniti de scânduri pudice, încât totul parea de dinafara un fel de clopotnita legata de casa printr-un coridor secret, o ciudata si ancestrala campanila cu un uz misterios, greu de descifrat.
Cum mi s-ar fi parut, daca as fi descoperit în strainatate, urmele acestea, devenite arta, ale unei atât de firesti si ancestrale civilizatii? Întinsa în iarba salbateca din care casele de lemn cresteau ca niste fantastici arbori vii, înconjurata frateste de ramurile încarcate de poame ale celorlalti arbori, ma simteam eu însami un fruct, rodul unei nesfârsit de vechi dinastii de artisti, si eram fericita ca la Curtisoara pot sa închei printr-un triumf atât de riscantul meu pariu.

MISCAREA CENTRIFUGA

Am tremurat întotdeauna de emotie atunci când, în momentul solemn al unui concurs, în finalul unei competitii, în trupul slabut si inuman de tensionat al unei fetite, în racheta unui adolescent suspendat de ultima încordare a muschilor si a vointei, se concentreaza - absurd de concret si rezumat pâna la durere - sensul unei întregi natiuni, în clipa aceea, pentru miile de spectatori ai stadionului sau pentru telespectatorii întregului glob, efortul fizic al unui copil se identifica cu efortul spiritual al unui popor. Este o idee mostenita de la antici, careia modernii i-au adaugat propriile pasiuni. Ce pacat ca în elanul preluarii mostenirii s-a uitat ca olimpiadele grecesti se desfasurau într-un cadru subliniat cultural, printre concerte, spectacole, recitari, conferinte si expozitii de arta, si cuprinsesera chiar, în anumite perioade, si concursuri de teatru, de muzica si de poezie. Ce pacat, am spus? Ma imaginez cu greu suita pe un podium si spunând versuri carora un juriu - ce fel de juriu ar trebui sa fie acela? - sa le acorde note si sa le decerneze medalii. Cunosc, de altfel, prea putini autori carora le-ar surâde ideea de a-si pune suferinta pe cântar si de a-si prezenta abisurile pentru a fi comparate. Nu numai cultura fizica s-a departat de cultura, ci si - la rândul ei - arta a pierdut de mult din tot mai complicata sa definitie notiunea de performanta si sport. Exista acolo, sub stejarii Olimpiei care îsi întindeau crengile pentru cununile învingatorilor, sub soarele care lumina egal stadioane si amfiteatre, palestre si temple, mândria frumusetii plenare a fiintei umane, mândrie adânc filosofica pe care au pierdut-o de mult si intelectualii anchilozati de reumatisme si sportivii trecându-si cu greu examenele scolare. Exista acolo, pe pietrele fierbinti ale Olimpiei, printre coloanele acelea mai groase si mai înalte decât stejarii, la umbra uriasei, monstruoasei poate prin dimensiuni, statui a lui Zeus, o credinta adânca din care se revendicau si forta si gândul si care, dizolvându-se în timp, le-a pierdut pe amândoua din frâiele religioasei sale gravitati, lasându-le sa se îndeparteze într-o miscare din ce în ce mai centrifuga. Si totusi, ametesc gândindu-ma cum ar putea fi clipa în care milioane si milioane de telespectatori ar astepta cu sufletul la gura, suspendati de reusita unui epitet, de victoria unei metafore

ARMINDEN

Primavara nu mi-o pot închipui venind decât într-o duminica. Si chiar daca, neatenta, ea soseste într-o alta zi, festivitatea solemna a sosirii tot duminica se organizeaza. Tin minte din copilarie acele zile de sfârsit de aprilie, cu cer curat de sticla albastra pe care soarele se rostogolea ca o bila stralucitoare; cu tigancile asezate idilic la colturi în spatele unor fragede tarabe roze, albe, galbene si liliachii, cu toti pomii si arbustii curtilor si gradinilor înfloriti violent, ofensivi aproape în exultanta lor trecatoare si demonstrativa; si mai ales cu toti locuitorii orasului iesiti pe strazi, încolonati pe familii, îmbracati cu haine noi sau numai purtate festiv, ca si cum ar fi fost noi, înaintând ca într-o vitala manifestatie spre parcuri, raspunzând într-o uluitoare unanimitate chemarii cosmice pe care o auzeau si-o întelegeau cu totii la fel. Iar aceasta neînchipuita, nesperata identitate izvora acolo, sub crengile înflorite, pe strazile devenite deodata neîncapatoare pentru locuitorii, pe care nu mi-i închipuiam niciodata atât de multi, ai orasului, o solidaritate mai mult decât umana, venita de dincolo de pasiuni si de idei, si dusa pâna dincolo de ratiuni si sentimente. Datorez acelor electrizante duminici de sfârsit da aprilie intuitia uimita ca între carnea suava a narciselor, botul umed al mieilor si trupurile bucuroase de a fi împreuna ale oamenilor iesiti din ascunzatorile iernii si singuratatii exista ceva profund comun, o aceeasi substanta capabila sa se travesteasca în cele mai diferite si incognoscibile forme, dar nu si sa se lase înfrânta în vreuna dintre ele. Astfel, între primavara, duminica si acel sentiment al înfratirii adânci, universale, s-a facut în mintea mea, înca din copilarie, o obscura, aproape magica legatura. Niciodata însa primavara n-a însemnat pentru mine pragul dogmatic si teoretic al echinoxului si nici nehotarâta, simbolica, semnificativa luna de trecere care îi urma, ci întotdeauna sfârsitul înflorit duminical al lui aprilie si începutul reverberat al lui mai. Nu m-am îndoit, nici o clipa, de altfel, ca investirea primei zile din mai cu simbolul solidaritatii muncii nu e straina de intuirea acelei mai adânci înca solidaritati a fiintelor vii, care se întrevede, ca în lumina unui fulger, în clipa declansarii primaverii; triumful muncii nefiind în ultima instanta decât triumful vietii, careia îi este cea mai umana forma de manifestare. Ramura de arminden, asezata dupa rituri stravechi si secrete în portile noastre, leaga magic între ele notiuni pe care cuvintele, singure, reusesc sa le întrupeze mai greu.

PRETIOASELE RASINI

Coboram coasta unui munte împadurit în insula Egina, una dintre acele minuni eline formate dintr-un templu, un munte si o mare, una dintre acele minuscule parcele de univers în care, lasându-se în voia spiritului, materia a descoperit cu delicii, de milenii întregi, cea de a patra stare de agregare: simbolul.
Coboram printr-o padure de pini pe un covor moale si placut mirositor de ace uscate si ma simteam asa cum ma simt întotdeauna într-o padure: protejata si cuprinsa în solidaritatea adânca a milioanelor de fiinte, vegetale sau nu, care o formeaza si de care nu ma deosebesc decât prin puterea de a ma opri si a privi în jur. Si pentru ca aceasta solidaritate sa nu fie contrazisa de nimic, din când în când închideam ochii, înaintând încet din tulpina în tulpina, descoperind astfel lumea numai prin pori, prin auz, prin miros, si descoperind-o, în aceasta benevola orbire, mai adevarata înca si mai stapânitoare. Templul fiicei lui Jupiter ramasese deasupra padurii, pe creasta. Mediterana astepta, nevazuta înca si uitata, la poale, numai padurea exista, înclinata între cer si pamânt, vie cu adevarat, asemenea mie. Înaintam deci într-un astfel de joc cu mine însami si cu puterea de fermecare a padurii, înaintam cu ochii închisi si mâinile întinse, asemenea unor fericite si cercetatoare antene, când degetele precaute s-au oprit cuprinzând mirate în caus ceva ce semana cu o farfurie. Am deschis intrigata ochii: era o farfurie într-adevar, si înca una cu o menire cât se poate de senzationala. Suspendata la un metru si ceva de pamânt, pe un fel de policioara prinsa în scoarta pinului crestat adânc de o secure la câtiva centimetri deasupra, farfuria era asezata savant, în asa fel încât lacrimile de rasina ale arborelui ranit sa se adune disciplinate în adâncul ei. Si nu era singur. O data revelatia produsa, privirea rotita în jur descoperea zeci si zeci de asemenea talgere profitoare ale durerii vegetale.
Crezusem ca lunec fericita printr-o padure si înaintam oarba printr-o uzina specializata în extragerea rasinilor aromate din arbori si-a profitului din lacrimile plânse de pini. Eram singura printre mii de copaci, care purtau fiecare o rana facuta cu buna stiinta de om si o farfurie menita sa traga pentru el foloasele durerii pe care o pricinuise. Eram singura printre atâtia arbori care ar fi avut dreptul sa ma loveasca razbunator cu ramurile, printre atâtia copaci de care ma simtisem atât de absurd protejata, pe care mi-i simtisem, atât de nedrept, solidari. Nu m-am putut împiedica sa-mi imaginez hârdaiele cu rasina în care se varsau, probabil, toate acele farfurii colectoare, si apoi cisternele în care se transportau înspre negustorii de lacrimi. Si nu m-am putut împiedica sa ma întreb daca nu cumva, la rândul nostru, plângeam, pentru ca într-un alt regn, mai larg vazator, alte fiinte, semanându-ne nu mai mult decât semanam noi copacilor, se îmbogateau de pe urma lacrimilor noastre.

IDENTITATE

A pleca mi s-a parut întotdeauna nu a muri putin, ci pentru putin timp, pentru timpul calatoriei. Nu e un paradox, ci un sentiment adânc, aproape o senzatie, în asa masura calatoria a însemnat pentru mine întotdeauna o înlocuire a conditiei dramatice de martor - implicat în desfasurarea evenimentelor si constient ca în functie de marturia sa se va judeca în cele din urma procesul - cu mult mai comoda conditie de spectator - ce priveste, se distreaza sau se întristeaza la un spectacol caruia nu-i apartine si pe care nu-l poate determina în nici un fel -, încât plecarea si întoarcerea au delimitat de fiecare data câte un interval de suspendare a vietii. Odata cu plecarea, din toate verbele cunoscute nu-l retineam decât pe acela de a privi, din toate patimile cunoscute nu-mi ramânea decât nevoia de a cunoaste, din toate sentimentele cunoscute pastram numai curiozitatea. Aceasta severa selectie care însemna de fapt o întrerupere a vietii mele obisnuite prin reducerea complexului ei mecanism la o singura functie, dar aceea de o mare intensitate. N-am fost în calatoriile mele decât un ochi avid, capabil sa înregistreze totul, lacom de fiecare nuanta si de orice semiton. De aceea nu mi-a placut niciodata sa caut cunoscuti sau sa întâlnesc colegi; asta m-ar fi obligat sa revin la viata si individualitatea mea complicata în care aveam un nume, o infinita determinare si un sens, stingând lumina ascutita, atotstrabatatoare, pe care numai din acel perfect, halucinant anonimat o puteam arunca peste lume. Un singur element reusea sa ma scoata, fericita, din aceasta umbra atât de propice privirii, iar elementul acesta era apartenenta la o tara. Numele mi-l lasasem acasa, ca pe o haina pe care aveam sa o reîmbrac la întoarcere - fara sa uit cât de liber, cât de bine ma simtisem fara el - dar patria nu putuse fi lasata acasa, o purtam, asa cum îmi purtam propriul trup, ca pe o greutate adesea, ca pe o beatitudine alteori, îmi amintesc câteva mici întâmplari unde prezenta ei tâsnea din travestiul în care calatorea, regenerator, aproape miraculos. Într-o amiaza fierbinte, clatinata de sete, la Mikene, cu emotia si curiozitatea amplificate de speranta racorii pe care aveam sa o descoperim în mormântul lui Agamemnon si topita de gestul paznicului aducând - când a aflat ca suntem din România - un cos de caise; într-o seara albastra-verzuie la Verona, cu ora vizitarii monumentelor depasita de mult, când, aflând ca suntem români, întors din drum, cerberul însusi al intrarii marelui amfiteatru roman ne-a condus sentimentalizat de întâmplare; în lungile sederi, pe înaltimea lunecatoare a puntei Passegiatta, sub cerul miscator al oceanului, când, simtindu-ne urmariti mereu de un batrânel, am descoperit în cele din urma ca, plecat cu multe decenii în urma în Israel, ne însotea din placerea de a asculta sunetul pierdut si prelung nostalgic al limbii române, întâmplari mici, neînsemnate, care mi-au ramas în memorie prin emotia si ciudata mândrie a apartenetei, care m-au electrizat în clipa scurta a desfasurarii lor; gustul caiselor mâncate în mormântul atrid, singuratatea magnifica a arenelor antice sub cerul înstelat al Veronei, orizontul atlantic sub care pluteau, ascultate, vocabulele limbii române, senzatii împletite strâns si greu explicabil cu simpatia pe care numele tarii mele îl putea, misterios, trezi. Si atunci, ochiul care eram, fascinat limpede de frumusetile lumii, se tulbura o clipa de aripa bucuriei care îl traversa lichida, facând contururile sa valureasca într-o dulce si cruda comparatie.

PIRAMIDE RASTURNATE

M-a mirat întotdeauna pretentia vechimii. O familie mândra de secolele îngramadite în urma, catarându-se pe timpul trecut: 'Apartin unei vechi familii, stramosii mei existau pe la 1800'. Dar toti avem familii stravechi, stramosii tuturor existau nu numai la 1800, ci si în epoca de piatra. Toti avem câte un tata si o mama care au fiecare câte un tata si o mama. Întreg universul uman se sprijina pe aceste identice piramide rasturnate, cu vârful înfipt în tarâna de la facerea lumii. Faptul ca stii sau nu ce faceau acei stramosi, aceasta e diferenta, faptul ca au lasat sau nu un semn al trecerii lor îi deosebeste pe unii de altii. Dar daca pastram siguranta ca ramân însemnate numai faptele învingatorilor si banuiala ca nu înving întotdeauna - dar cât de des? - cei mai buni, un sir de învingatori poate sa fie un prilej de mândrie mai rar decât unul de jena. Suntem cu totii la fel de batrâni, dar nu la fel de vinovati.

CA ÎNTR-UN CANON

Nu mai tin minte când l-am vazut prima oara pe Marin Preda si nici macar când am facut cunostinta cu el. Tot ce îmi amintesc este ca prin 1968, când ne mutasem la Bucuresti si locuiam la câteva strazi departare unii de altii, ne cunosteam de mult si, când ne întâlneam, stateam de vorba în felul acela ciudat de deschis pe care si-l permit în discutii numai oamenii care nu-si seamana si nu depind în nici un fel unii de altii. De altfel, desi ne întâlneam destul de des, discutiile noastre erau extrem de stereotipe, mai bine zis era vorba de o singura discutie, reluata uimitor, aproape cu aceleasi cuvinte, ca într-un canon.
Locuiam pe vremea aceea într-o garsoniera promiscua din dosul unor magazine de pe bulevardul Magheru - cu un zid orb si scorojit înaltându-se brusc, la mai putin de trei metri, în fata geamurilor noastre - în care stateam cât mai putin cu putinta si din care evadam noaptea târziu, înainte de somn, în lungi plimbari rotite pe strazile, în sfârsit linistite, din jur. La acele ore si pe acele strazi ne întâlneam uneori cu Marin Preda. Se plimba întotdeauna singur. Dar, desi i-a fost harazita din plin, n-am avut niciodata impresia ca singuratatea este o notiune care i se potriveste, îi lipsea o anumita aura dureroasa care contureaza silueta abulica a singuraticilor si avea în plus o atentie atât de permanent concentrata asupra a ceva din launtru sau din afara sa, încât nu parea sa simta nevoia unei prezente. Totusi, nu avea aerul ca se fereste de oameni si, de câte ori ne întâlneam, el era cel care deschidea vorba. O facea de fiecare data în acelasi fel, aproape fara sa schimbe cuvintele, întrebându-ne de ce nu avem copii.
De fapt, nu era o întrebare, ci un repros. Nu-l interesau motivele noastre, ci masura în care ne poate convinge. Si începea sa povesteasca, aproape fara tranzitie, cât de rusine i-a fost când, întorcându-se în sat, întrebat daca nu are copii, a trebuit sa marturiseasca umilit ca nu are. Am ascultat aceasta relatare de mai multe ori, întrebându-ma de fiecare data daca repetarea ei aproape identica era un efect cautat pentru impresionarea si convingerea noastra sau, dimpotriva, noi nu eram decât martorii întâmplatori, pe care nici nu-i mai vedea din dosul numeroaselor sale dioptrii, ai unei obsesii devenite insuportabile. N-am înteles niciodata cum de împlinirea mai târziu a unei atât de obsesive dorinte nu a reusit, chiar numai ea, sa-l faca fericit.
De altfel, trebuie sa marturisesc cu aproape înspaimântata uimire ca Marin Preda mi s-a parut cel mai greu de înteles dintre toti oamenii pe care i-am întâlnit în viata. Poate de aceea a fost, dintre toti scriitorii pe care i-am cunoscut, singurul alaturi de care nu m-am simtit decât cititor, singurul alaturi de care uitam ca scriu eu însami, dar nu uitam, nici una dintre paginile pe oare i le citisem si pe care, privindu-l, cautam sa le pun de acord cu omul ciudat pe care îl aveam în fata. Si - lucru cu adevarat straniu - amintindu-mi sentimentul pe care mi-l trezea - desi el era, fara îndoiala, unul de admiratie - ma speriam la gândul ca, la rândul meu, as putea trezi eu însami în altii acel sentiment. Pentru ca facea sa se nasca în mine un fel de neliniste în fata incomprehensibilitatii universale pe care nu mi-am dorit niciodata s-o produc, asa cum nu mi-am dorit niciodata sa devin, de exemplu, femeie fatala. Dar, dincolo de omul chinuit si chinuitor care era, dincolo chiar de marile sale pagini, Marin Preda a fost - pe vremea aceea, mai ales, când nu era înca nimic altceva - nu un scriitor, ci Scriitorul si nu ma puteam împiedica, în fata atât de semnificantului sau destin, sa simt o inexplicabila, poate absurda compasiune, asa cum nu ma pot împiedica sa-mi fie mila de statuile sortite sa ramâna, fara scapare, în arsite si ger.

OMPHALOS

Era cel mai sudic dintre punctele Peloponezului pe care speram sa îl atingem si am ajuns la el dupa traversarea unui sir de munti înalti si stâncosi, înlantuiti de serpentine uneori incredibile, care urcau si apoi coborau înspre mare, desfasurând treptat, parca ar fi despaturit, privelistea golfului de o frumusete cu adevarat mediteraneana, între pamântul format din creste si marea intensa, o peninsula îngusta, un munte subtire, si lung, si înalt crenela cerul si despartea pe larg un golf rotund si albastru, calm, îngeresc, în mijlocul lui, chiar în mijlocul lui, o insulita ovala, slefuita de ape ca o pietricica pierduta în mare, cu o casa, un far si câtiva chiparosi, parea asezata acolo în scopuri didactice, pentru sublinierea idilismului fara precedent al locului. La capatul peninsulei, câteva stânci ascutite si lungi, ca niste ace iesite din mare sa întepe cerul, marcau capatul subtire al pamântului, ca si cum Dumnezeu s-ar fi plictisit sa îl continue si ar fi pus puncte puncte Îmi amintesc ca, privind acea atât de gratioasa plictiseala a frumusetii, m-am întrebat daca nu cumva numai acel loc a fost creat de Dumnezeu - prototip - pe pamânt, în timp ce restul planetei fusese lasat pe seama unor ucenici, geniali, poate, dar neînstare de aceeasi zeeasca masura a echilibrului
Am cunoscut o mult prea mica parte a globului nostru pentru a avea dreptul sa vorbesc despre el, sa fac comparatii si sa folosesc superlative. Si totusi, din prima clipa si mult înainte de a ajunge la Delfi - în acei munti dezgoliti, sparti de cutremure si rostogoliti în mare, unde anticii credeau ca se afla mijlocul lumii, Omphalos - am simtit ca din Mediterana, din acea apa calda si atât de limpede încât pare albastra, din acel soare atât de intens încât pare viu, s-a nascut viata si s-a întrupat centrul universului. 'Buricul pamântului' suna în limba româna derizoriu si persiflant, dar acolo, în principala sala a Muzeului din Delfi, în fata acelei pietre mari si rotunde, împodobite cu panglici sculptate si cu modele în relief, care îl reprezenta, orice ironie se stingea în emotia gasirii unei întruchipari atât de concrete, anatomice aproape, a unei notiuni în asemenea masura abstracta, a unei metafore în asemenea masura himerica. Privisem piatra aceea poroasa, îngalbenita de milenii, sub care scria pur si simplu Omphalos, bucuroasa, fericita, ca, iata, o asemenea idee - ideea ca acolo se afla centrul lumii, buricul pamântului - nu mi-a trecut numai mie prin cap, ci ea existase de mult, fusese credinta puternica a unor popoare si civilizatii întregi.

SPAIMA DE MARETIE

Pe strada copilariei mele, maret era un cuvânt de rusine, insultator. 'Ce te tii asa mareata?' îmi striga fetita din vecini, atunci când nu voiam sa ma joc cu ea si aceasta imprecatie ma facea sa cedez, sa fac orice mi-ar cere. Maret însemna încrezut, dispretuitor si, începând de atunci, aveam sa fiu toata viata terorizata de posibilitatea lansarii acestei acuzatii. De atunci a început spaima mea de a nu calca prin ceva obligatoria egalitate si grija de a nu fi acuzata de maretie, chiar daca, între timp, descoperisem o alta semnificatie cuvântului.


FANTEZIE

Mi-a placut întotdeauna sa contemplu limitele fanteziei umane si m-a fermecat de fiecare data descoperirea imposibilitatii noastre de a depasi orizonturile realitatii. Din cele mai vechi timpuri omul s-a aratat dispus sa adauge naturii creaturi pe care ea nu se gândise sau nu fusese în stare sa le faca, dar - ciudat - cea mai dezlantuita fantezie umana nu facea decât sa asambleze diferit fragmente pe care natura le inventase de mult. Pentru ca, ce este cel mai înfricosator balaur al basmelor, decât o sopârla uriasa din trupul careia se înalta trei, sau sapte, sau douasprezece gâturi cu capete de câini. Ce este un centaur decât un armasar din trunchiul caruia se rasuceste un barbat; ce este o sirena decât un peste din solzii caruia valureste o femeie; ce este Pegasul decât un cal cu aripi de albatros; si sfinxul, decât un leu cu gheare de vultur si obraz de fecioara; ce este Minotaurul decât un cap bovin fixat dureros pe un trup barbatesc; si Gorgona, decât o babornita cu par de reptile? Ce este un înger decât un copil cu aripi de porumbel; ce este un diavol decât un tap cu aripi de liliac? Dornic sa inventeze, omul a reusit sa inoveze doar, înnodând diferit bucati de realitate, investite cu alte rosturi si puse sa functioneze altfel. Ouale cu brate, capsunile cu picioare, nuferii cu gheare, fluturii cu sâni, pestii cu barba care misuna prin cosmarele flamande ale evului mediu izvorau dintr-un infern care nu reusise sa întreaca pamântul decât în dereglarea amestecurilor si-n dezordinea elementelor. Dincolo de spaimele si fantomele omului, dincolo de ambitiile si orgoliile sale, realitatea ramânea masura tuturor lucrurilor. Chagall putea sa picteze orologii cu aripi, si Dali nuduri cu sertarase, si Brauner cuiere masculine, dar si orologiile, si aripile, si nudurile si sertarasele, si cuierele erau reale, existau, mult înaintea fantasticei lor combinari în opera care le retrimitea, împreunate, în lume. Nici o minte omeneasca - oricât de geniala sau oricât de bolnava - nu a reusit sa adauge vreodata realitatii un element care sa nu fi apartinut dinainte realitatii. Oricât de fantasti, ramânem, fatal, realisti si în aceasta credincioasa neputinta sta maretia si forta noastra. Noi suntem doar retortele prin care, distilata, realitatea se transforma, se gândeste pe sine si se umple de semnificatii. Pentru ca, iata, fara a fi în stare sa cream ceea ce nu fusese dinainte creat, suntem totusi capabili sa oferim realitatii ceva ce ea nu stiuse niciodata sa-si ofere singura: sensul.

LINISTEA

Atunci când caderea brusca de zapada a întrerupt pentru câteva zile circulatia masinilor, ceea ce parea o catastrofa s-a transformat, fara intentia nimanui, într-o minune de care ne miram cu totii, placut surprinsi nu numai de ciudata redescoperire a orasului, ci si de capacitatea noastra neasteptata de a o accepta. Umblam pe strazi si nu ne venea sa credem ca nu mai trebuie sa fim atenti decât la formele stresinilor, la complicatia stucaturilor, la albul curtilor. Odata cu spaima de a nu fi loviti de o masina disparusera - în mod inexplicabil, desigur - si tensiunea, si graba, si nervii ale caror cauze ramasesera nezdruncinate de zapada, dar pe care minunea revenirii la liniste reusise sa le estompeze, sa le puna între paranteze de nea. Zapada daduse ceasul vremii înapoi si ne descoperise un oras tacut, cu strazi visatoare, cu fumuri inelându-se blânde din hornuri, nu tâsnind furibunde din tevile de esapament. Umblam fermecati printr-un oras pe care nu-l cunoscusem, despre care abia daca auzisem din tineretea parintilor sau poate a bunicilor nostri.
De fapt - de multe ori m-am întrebat - sa fi fost oare acel îndepartat timp al nostalgiilor mai putin nefericit, mai putin sarac si mai putin urât decât cel pe care îl cunoastem noi? Cu siguranta ca nu. De secole lungi si de scurte decenii prosperitatea omenirii nu a facut decât sa creasca. Dar, iata, e nevoie de aceasta idilica samavolnicie a ninsorii pentru a fi azvârliti plini de o necunoscuta bucurie în vremea de platina a batrânilor, pentru a descoperi ca, înaintând din izbânda-n izbânda si din câstig în câstig, am pierdut ceva ce nu mai poate fi înlocuit: linistea, pacea intima.
Umblam pe strazi parasite de zgomote, pacificate de zapada, vorbele se cadentau de la sine în mintea mea, si ma gândeam ca nu e posibil ca noi, cei care am inventat masini de zburat si masini de vorbit, masini de ucis si masini de muncit, sa nu fim în stare sa inventam si masini de tacut. Sau, daca nu noi, atunci natura trebuie sa fie capabila sa inventeze linistea, ca pe un remediu împotriva genialei noastre nesabuinte. Poate ca exista de pe acum plante care secreta tacere, poate ca exista animale care o produc. Nu ar trebui decât sa aflam care sunt si sa începem sa le cultivam. Sau poate ca omul chiar În anumite conditii si atunci am cultiva copii, sau am cultiva batrâni Umblam prin tacere fericita si mândra, ca si cum eu as fi nins-o deasupra orasului.

LENTILE

Cred ca din cele mai vechi timpuri scriitorii s-au împartit, dupa curajul lor, în doua distincte categorii: cei care pretindeau ca prin scrisul lor oglindesc lumea si cei care marturiseau ca prin scrisul lor abia daca reusesc sa se oglindeasca pe ei. Spuneam ca aceasta esentiala împartire se face din punctul de vedere al curajului, dar nu precizam care dintre cele doua categorii este mai curajoasa. N-as fi avut cum s-o fac. Cine ar putea spune daca este mai curajos cel ce se încapatâneaza sa înteleaga lumea înconjuratoare si sa arate ce-a înteles, încercând sa creeze o alta lume identica, dupa chipul si asemanarea celei reale; sau cel ce are orgoliul de a recunoaste ca opera lui nu îl poate, în mod fatal, exprima decât pe el însusi, ca între lume si el va exista întotdeauna, si orice ar face, lentila deformatoare a ochiului sau care priveste si interpreteaza totul? Un lucru însa este sigur: împartirea - facuta din punctul de vedere al curajului - în doua categorii - nu se stie care dintre ele superioara celeilalte - nu priveste decât intentiile literare ale autorilor, ambitiile lor marturisite si iluziile lor crezute cu îndaratnicie; în ceea ce priveste rezultatul acestor ambitii si iluzii, opera scrisa, ea este mereu aceeasi imagine uluitoare prin fantastica ei subiectivitate si puterea ei de a arata altfel o lume prea uriasa si diversa pentru a cere altceva decât sa fie interpretata la infinit. Dar daca acceptam adevarul care ne convinge cu forta evidentei ca realitatea nu poate fi redata cu adevarat realist, ca orice literatura din lume este, prin însasi definitia ei, mai mult sau mai putin fantastica - adica apartinând în mai mare masura felului în care vede autorul ei, decât lucrurilor vazute de acesta - atunci mai mult decât curajul, greu de stabilit, ceea ce deosebeste cele doua categorii de scriitori este capacitatea lor de a fi sinceri, cu ei însisi si intuitia de a-si recunoaste natura si limitele fortei lor. Literatura marturisit fantastica devine astfel, printr-un oarecum extravagant paradox, singura literatura realista, adica în stare sa stabileasca un raport cinstit si rezonabil între subiectul care priveste si obiectul de privit, în acest sens, toata marea literatura a lumii - cu acele capodopere purtând, ca însemnat cu fierul rosu în carne, pecetea personalitatii autorului lor - este fantastica. Cum altfel decât fantastica poate fi socotita acea lume dostoievskiana ratacind cuprinsa de nebunia devoratoare a autocunoasterii, prin camere subînchiriate si comunicante între ele, într-o miscare accelerata mereu pâna în infernul atât de asemanator unei apoteoze, al universalei distrugeri si dezlegari? Cum altfel decât fantastic este acel univers dickensian, cu adulti sadici si copii masochisti în care scolile seamana cu ospiciile si societatea cu o menajerie gata sa-si sfarâme gratiile separatoare? Fantasticul caragialian este mai puternic în comedii decât în povestirile marturisit fantastice, pentru ca a fi fantastic nu înseamna a te îndeparta de adevarul vietii, ci a-l analiza, descompunându-l pâna la nerecunoastere, cu instrumente absolut personale. Scriitorul, ca orice artist, este o lentila în spatele careia imaginile se refac altfel decât în realitate, deformate, dar tocmai de aceasta mereu surprinzatoare deformare are nevoie realitatea pentru a fi înteleasa. Nimeni nu e nebun sa poarte ochelari cu sticla simpla de geam: cine vrea sa vada lumea neschimbata, o poate privi cu ochiul liber.

TRUC

Cupolele în forma de bulb, presupunând un diametru al cilindrului sprijinitor îngust; turnul rotund este prea subtire pentru a mai putea avea ferestre si atunci, ferestrele sunt pictate pur si simplu pe el. Impresie deprimanta, nelinistitoare. Fereastra oarba, cu minciuna luminii evidenta te face suspicios, îti da impresia mucavalei si-a imitatiilor generalizate, îti vine sa te întrebi daca nu cumva totul e decor doar, o pânza sau un carton pictat cu respectarea legilor smecheresti ale perspectivei. Desigur, nu, dar atunci, îti spui, de ce este necesara aceasta minciuna care pune sub semnul întrebarii totul, de ce acest fals care nu adauga nimic frumusetii, dar scade mult adevarului si, mai ales, de ce dintr-un atât de neinspirat truc al batrânilor copiii au învatat atât de mult?

PE PAMÂNT SI ÎN AER

Înrudirile realitatii cu fantasticul nu tin de literatura si nu s-au nascut în mintea autorilor de basme. Asa cum fantasticul nu poate exista fara realitate (mai precis, asa cum el nu este decât o montare neobisnuita, nenaturala, a unor fragmente de realitate), viata nu poate exista fara fantastic, nefiind nici ea, la rândul ei, decât o asamblare fireasca, naturala, a unor elemente care, la o analiza atenta, unui cercetator suspicios îi apar numai ca travestiri nebatatoare la ochi a unor miezuri miraculoase, fantastice. Dar chiar dincolo de aceste întrepatrunderi, pe care le-as numi chimice, cele doua domenii - vazutul si nevazutul, acceptatul si incredibilul, evidenta si irealitatea - au cele mai strânse relatii de vecinatate.
Exista atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare ca unele dintre ele pot sa treaca uneori drept realitate. Realitatea însasi îsi largeste uneori cu aroganta hotarele si atunci zonele încalcate ramân - pentru ani, decenii, sau chiar secole întregi - ambigue, de o apartenenta incerta. Apoi, prin cine stie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obisnuita a timpului, dubla lor natura îsi estompeaza de la sine una dintre laturi si fâsia echivoca recade într-o parte sau în alta a hotarului, însotita numai de uimirea ca a putut altadata parea altfel. Desigur, nici scurgerea realitatii în hotarele fantasticului, nici invazia fantasticului asupra realitatii nu pot duce - un ochi versat si capabil sa depaseasca aparentele - la confuzii prea grave, simpla întâmplare a unui fapt nefiind suficienta pentru a-l scoate din perimetrul imaginarului, dupa cum umbrele fantastice ale unei întâmplari nu ajung pentru a o sustrage pe aceasta imperiului efectivitatii. Între realitate si irealitate exista o linie trasata de la facerea lumii, o linie a carei încalcare nu înseamna nesocotirea, ci încercarea fortei ei, asa cum luarea unui drog nu înseamna subaprecierea, ci experimentarea lui. Realitatea si irealitatea coexista, paralel, independente una de alta si chiar indiferente una alteia în cea mai mare parte a timpului. E adevarat însa ca în rarele momente când se ating, amestecul lor este reciproc revelator: un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar întarit de autoritatea acestei verificari, iar un element obiectiv ajuns în irealitate se încarca de semnificatii capabile sa-i prefaca existenta din care, pentru o clipa doar, a evadat.
A accepta aceasta fatala vecinatate, a recunoaste drepturile fantasticului fara a dispretui totusi realitatea, a avea încredere în irealitate fara a privi cu suspiciune starea de fapt, a afirma iluzia si himera fara a nega evidenta mi s-au parut întotdeauna cea mai dificila si cea mai imperioasa dintre datoriile artistului, asa cum datoria pasarii este sa coboare din când în când sa se odihneasca pe pamânt, chiar daca este în stare sa doarma în aer.

PUNCTE CARDINALE

Îmi amintesc o foarte curioasa descoperire pe care am facut-o cândva traversând de la nord la sud România, Bulgaria si Grecia, în fiecare dintre aceste tari nordul mi s-a parut locuit de gospodari, totul era chibzuit, organizat, înfloritor, creând o evidenta impresie de harnicie si bunastare, în timp ce sudul avea aerul melancolic si distrat, contemplativ si prafos, delasat si cântaret. Asta fara legatura cu formele de relief, determinat numai de caracteristicile nordului si sudului: dar, în mod straniu, ca si cum pentru fiecare tara nordul si sudul s-ar fi socotit de la capat, pe cont propriu, ca si cum nu ar exista o unitate a punctelor cardinale, ca si cum ele nu s-ar aduna între ele pentru a forma Nordul si Sudul. Aceeasi senzatie o avusesem în Italia, în Iugoslavia, în Spania, dar de fiecare data crezusem ca e vorba numai de o apropiere de soarele mult. Abia drumul prin România, Bulgaria. Grecia, cladite pe harta ca inelele unei coloane legând arhitrava Carpatilor cu treptele Mediteranei, mi-a dezvaluit caracterul misterios al repetatei polarizari, în care mai puternice înca decât polii magnetici ai planetei se dovedesc mereu punctele cardinale ale fiecarei tari în parte.

OMISIUNE

Marea trebuie sa fie acum înca rece, dar înca limpede, neatinsa nici de lingoarea caldurii, nici de putrezirea lasciva a algelor în namoluri si a scoicilor în cochilii. Marea trebuie sa fie acum eliberata de furtuni si necucerita înca de arsite, singura cu ea însasi, suficienta siesi, îmi imaginez cu o aproape senzuala voluptate plajele goale si promontoriile pustii, falezele maturate de vânt si de liniste, pescarusii rotindu-se în cercuri nesperiate peste brazdele de valuri si de nisip, îmi imaginez toata acea frageda arhitectura, compusa din scari si din terase, din balcoane si din havuzuri, toata acea geometrie inventata pentru îndragostiti si menestreli, asteptând solitara si muta anotimpul trupurilor încinse si al betonului sfârâitor. Dar, ciudat, singuratatea - nici a marii, nici a tarmului - nu ma deprima, lipsite de oameni, pietrele si apa, cladirile si plopii câstiga în noblete si în sens. Urc si cobor în gând treptele, rasunând ca niste rime, de la Olimp, umblu prin acele suspendate faleze, patrulatere albastre cu trei laturi de sticla si una de val, iar pustietatea perfecta a locului îmi aminteste senzatia aproape nefireasca, aproape sublima pe care o încercam în Italia, noaptea, în pietele medievale, desarte, capodopere ale unor fiinte care avusesera nu numai geniul de a le crea, ci si intuitia de a le parasi. De fapt, nu numai parasirea, nu numai lipsa elementului uman înnobila tarmul pe care mi-l imaginam în acest sfârsit stralucitor de iarna. Ceea ce suprimasem cu buna stiinta din tabloul meu ideal erau tarabele. Omisesem sa mai imaginez toata acea parazitara geometrie formata din mese lungi pe care se însira broderii de consignatie si statuete de bilei, gadget-uri din tinichea si podoabe din scoarta de copac, jucarii, margele, fluiere, dantele, flori de plastic, fructe de mucava. Nu întelesesem niciodata cum statul care învestise averi si talente în înaltarea acelor superbe palate ale vacantei le putea lasa fara aparare în fata invaziei prostului gust. Nu întelesesem cum puteau fi lasati strainii, fericiti de soarele si de marea noastra, sa creada ca acele opere de mahala si acele inventii ale kitsch-ului sunt arta populara româneasca. Si, ca întotdeauna când nu întelegeam o realitate si nu puteam sa o influentez în vreun fel, recurgeam la metoda radicala a visului. Suprimasem în memoria mea, fericita de transformare, tot ce se opunea frumusetii si obtinusem o realitate aproape adevarata, careia atât de usor i-ar fi fost sa fie fara cusur. Si stiam: marea trebuie sa fie acum înca rece, dar înca limpede.

SINGURATATE, PERDELE, MARE

La început, în asteptarea orei de dupa-amiaza când urma sa facem un tur al orasului, m-am plimbat singura pe strazi goale, în aerul acelei primaveri neprimitoare. Frig, pustiu, acel pustiu tipic apusean care te îngheata, cu strazi desarte în orele siestei, magazine închise si vitrine etalându-si cu ostentatie marfurile atât de diverse încât devin monotone. Nu cunosc o senzatie de urât mai densa, mai totala decât cea încercata pe strazile frumoaselor orase apusene în ceasurile retragerii disciplinate a locuitorilor. Este un pustiu organizat si metodic, delimitat strict în timp, si de aceea lipsit chiar si de farmecul bolnav al abandonului pe care o singuratate mai fara speranta l-ar putea avea.
Odata orasul trezit, turul automobilistic si colectiv avea sa-i descopere cu totul alte valente. În limba veche a nordului, Haga însemna, se pare, gradina. Ni se spune ca în Stockholm exista chiar un parc care se numeste asa. De parcuri si gradini nu duce lipsa nici aceasta, devenita idilica deodata, capitala a Olandei. Gradini, case rosii-brune cu lemnaria vopsita în alb orbitor si perdele dantelate, si din nou gradini, case rosii-brune, ferestre albe ca zapada si perdele, perdele, perdele. Nebunia perdelelor e generala, în ele se cheltuieste întreaga fantezie, limitata stralucitor, la acest domeniu, a locatarilor. De voal sau de sfoara, de matase, de pânza, de organdi, de dantela, cu volane si broderii, încretite, valurite, patrate, rotunde, drepte, oblice, nu exista geam nemarcat de stilul cât mai epatant al perdelei, iar casele sunt acoperite (dezvelite, ar trebui poate sa zic) de imense ferestre.
Trecând cu masina pe strazile cartierelor rezidentiale, printre vilele ambasadelor pierdute în rânduri si cascade de flori, orasul care îmi vine cu insistenta în minte este Washingtonul. De fapt, statutul Hagai este identic cu ai lui: capitala, asezare idilic-administrativa si nimic altceva. Ceea ce e însa cu adevarat ciudat aici, si lasat, desigur intentionat, ca o originalitate menita sa uimeasca si sa impresioneze, este faptul ca aceasta localitate cu 500 000 de locuitori, strazi fermecatoare, palate bogate si buildinguri uriase, nu a fost înca decretata prin decret regal oras, este oficial numai un sat. Ceea ce de altfel - culme a bizareriei si virtuozitatii - aerul ei linistit, lenes, adormitor reuseste sa dovedeasca!
Am traversat Haga îndreptându-ne spre malul marii, spre fostul sat de pescari devenit port pescaresc si statiune la Marea Nordului. Un sir de cladiri semiparasite în dosul carora se aude marea. Marea. Asemanatoare celei de la Knokke, asemanatoare Balticei. Respirând impasibila si amenintatoare, straina. Era ora sapte seara si începuse refluxul. Plaja se marise mult, dezvelind, impudica, fundul marii lin, umed. lucios.

DUPA FURTUNA

Când am sosit, furtuna se trasese în sine, valurile îsi înghitisera mânia si se lasasera resorbite de adânc, marea nu se vedea. Sau poate noi nu eram în stare s-o recunoastem. Pe plaja uda si naclaita de trupuri zdrobite de melci si de scoici, glasul ei se auzea pedepsitor bubuind din trupul ubicuu al cetii, îl ascultam, atenti la sensurile mâniei lui, fara a reusi sa-i descifram frazele lungi marcate de cadente rau prevestitoare în care, totusi, recunoastem cu un fior pasii banuiti ai destinului. Refuzând sa ni se mai arate, marea proceda asemenea zeilor ascunsi amenintatori într-un nor. Era o zeitate scoasa din fire de nu stiam care din multele noastre pacate si nu stiam ce trebuia sa-i jertfim pentru a o putea îmbuna, pentru a o face sa uite. Tarmul, eliberat de tot ce fusese în el trecator, curatit de constructiile estivale usoare si derizorii, spalat pâna si de nisipul moale si alunecator, nu mai pastra decât vestigiile înnobilate de distrugere ale temeliilor de beton, ascunse cândva sub pudra fina si fierbinte, sprijinind secret umbrelele tehnicolore si tejghelele stralucitoare. Si astfel, rupte si spalate de valuri, distruse numai de câteva zile si rezistând numai câteva saptamâni, derizoriile constructii ale plajii pareau bandajate de ceata si albite de sare, asemenea unor milenare ruine, tragice si impresionante. O banala tâsnitoare, devenita inutila si nonfigurativa în peisajul caruia reusise ciudat sa-i supravietuiasca; un cadran solar pe aratatorul caruia ceata se înfasura ca pe un fus voluptuos; un fragment de zid pe care apa reusise sa-l rotunjeasca apropiindu-l de frumusetea rocilor îmblânzite de vremi; si deasupra întregii razbunari, încheiate în sfârsit, deasupra cimitirului proaspat al scoicilor, mai palpitând înca în mâlul negru aproape, pescarusi satui se nasteau din ceata si se întorceau în ea, ca într-un mormânt vuitor si nascator al tuturor lucrurilor. Marea continua sa nu se vada, urlatoare si rea, sau poate numai noi continuam înfricosati sa n-o recunoastem în nebuloasa dusmanoasa si incomprehensibila prin care încerca sa se urce la cer.

DIALOG

- Te rog sa observi - îmi spunea prietena mea fascinata de psihologia feminina - ca, în mod curios, celibatarele de voie sau de nevoie, domnisoarele batrâne, nu sunt recrutate în majoritatea cazurilor dintre fetele urâte si fara pretentii, ci, dimpotriva, dintre cele pe care prea marile pretentii le-au facut sa piarda totul.
- Nici ratatii - i-am spus - nu se aleg niciodata din marea masa a celor care nu si-au propus decât sa supravietuiasca si sa fie, în masura posibilitatilor, fericiti, ci, dimpotriva, dintre marii ambitiosi, dintre cei ce, râvnind la mai mult decât sunt în stare sa realizeze, ramân crucificati jalnic pe ciotul fatalei diferente dintre masura lacoma a visului si masura chircita de nenoroc a faptei. Ceea ce nu-l împiedica pe cel ce nu a încercat niciodata nimic sa râda de cel - infinit superior lui - care a încercat fara a reusi, ca si cum încercarea depasirii propriei conditii ar fi o rusine pe care numai succesul ei ar mai putea-o, întrucâtva, sterge.
- La fel, oricât ar parea de ciudat - si-a continuat ideea prietena mea - urâtenia nu e o garantie a bunelor purtari si nici frumusetea a necuminteniei ci, mai adesea, dimpotriva. Fetele frumoase sunt mai intangibile, si din cauza propriului orgoliu, si din cauza intimidarii baietilor în fata lor, în timp ce urâtele, cele care nu se pot astepta la prea mult, sau chiar la nimic, folosesc ocaziile, nu lasa sa le scape clipa, ataca, revendica, asalteaza, utilizeaza totul si astfel cuceresc pe cei nehotarâti, lenesi, timizi, complexati, adica pe majoritatea.
- Nici talentul - i-am raspuns - nu este o garantie a succesului. Muncit de el însusi si vesnic ocupat în sine, el nu gaseste niciodata timpul necesar si dorinta suficienta pentru a sustine în afara opera scoasa la lumina atât de greu. De altfel, pretuitor al esentei, si neatent la circumstante, talentul, chiar si aceasta scoatere la lumina - punct ultim si triumfator al unui lung si chinuitor proces - poate sa o realizeze în contratimp si sa o vada primita cu agasare. Dimpotriva, netalentul, constient întotdeauna - indiferent cât orgoliu si suficienta ar afisa - de putinatatea valorii sale, se îngrijeste atent de toate conditiile aparitiei si receptarii ei; alege ziua si momentul dezvelirii creatiei, calculeaza zodia si fazele lunii, cine o va vedea mai întâi si cine o va lauda prima data; nimic nu este lasat la întâmplare, luminile care trebuie sa puna în valoare si umbrele care trebuie sa contribuie la mister, toate amanuntele prestabilite si concurând în realizarea adevaratei opere: succesul absolut asigurat cu maiestrie artistica si precizie stiintifica.
- Dar poate - a adaugat interlocutoarea mea - aceasta nedreapta lege nu este decât o dreptate mai adânca pe care natura o face, egalizându-si astfel supusii. Cuantumul de fericire pe care simpla, continua existenta a frumusetii este în stare sa o confere unei vieti abia daca este atinsa prin consumul de energie menit sa asigure nesinguratatea.
- Dar poate - am adaugat - aceasta revoltatoare inechitate nu este decât o forma a întelepciunii universale, care în felul acesta fereste de sterilitatea deformatoare a succesului marile spirite, pastrându-le neatinsa puterea si fericirea creatoare.
- Dar de ce - daca în felul acesta se asigura echilibrul lumii - fetele urâte le urasc pe fetele frumoase?
- Dar de ce totusi - daca în felul acesta se asigura armonia universului - cei netalentati nu înceteaza sa-i urasca pe cei talentati?

CALENDAR

Am vazut, la mijlocul lunii aprilie, un buchet de gladiole. Erau somptuoase, ca întotdeauna, si, ca întotdeauna, artificiale putin, prea cu exactitate frumoase pentru a prefera solemnitatii gratia si nemiscarii, tremurul. Dar acum, nefirescului lor obisnuit i se adauga, mirat, nefirescul anotimpului, ciudatenia aparitiei elegantelor senioare ale lunii august pe planeta locuita de ceapa verde si urzici, de lacramioarele, zambilele si narcisele adolescentului aprilie. Departe de a impresiona, efectul produs era mai cu seama neplacut si mai curând ridicol - uimirea pe care o declansa în mine aceasta aroganta devansare a calendarului semanând sentimentului pe care mi l-ar fi provocat descoperirea, printre baticurile si balonzaidele diminetii, a unei cucoane în mare tinuta de seara. Dar dincolo de impresia, exagerata poate si în orice caz subiectiva, pe care o nastea în mine bizara precocitate a gladiolelor, nu puteam sa nu ma gândesc la volumul de munca si de efort care o asigurase, la serele si inovatiile care îi dadusera nastere si nu puteam sa nu ma întreb care putea sa-i fie sensul ce nu reuseam sa-l prind. Cui îi folosea aceasta rostogolire din ce în ce mai spectaculara, prilejuind decalaje si suprapuneri de nebanuit?
Si, întrebându-ma, mi-am amintit paradoxalul sentiment de frustrare pe care l-am trait cu ani în urma, atunci când - într-un supermagazin din Chicago - am cumparat, în plina iarna, o jumatate de lubenita mustitoare, debordând de culoare si gust. Mi-am amintit cum am cumparat-o, fascinati, fara sa-i mai socotim dulceata în centime, si cum ne-am oprit cu ea pe o banca de pe malul marelui lac, aproape înghetat, înconjurat de zapada. Mi-am amintit cum, în timp ce o savuram chiar, amestecata în încântarea si ineditul momentului, a început sa se infiltreze o - abia înteleasa mai întâi, apoi tot mai definitiva - parere de rau. Simteam ca bucuria acelei felii de vara mâncata pe omat o plateam, din acea clipa, cu pierderea misterului, învatat înca din copilarie, al lunecarii anotimpurilor, cu renuntarea la acel savuros si tainic suspens al asteptarii pline de încântari si de farmec a vremii cireselor, a vremii capsunilor, a vremii caiselor, a vremii piersicilor, si lubenitelor, si strugurilor, si nucilor, si gutuilor, si asa mai departe, si asa mai departe

FILMUL


Arta de sinteza, mereu în cautarea propriei definitii, filmul este deocamdata numai suma artelor care îl compun, o suma în care ponderea revine unuia sau altuia dintre termenii adunati. La început a fost circul, dupa aceea literatura. Faptul ca aceasta literatura a evoluat de la Eugene Sue la Proust nu este o dovada de evolutie a mijloacelor cinematografice, ci a sufletului celor ce le mânuiesc. Filmul se va naste numai atunci când va deveni locul geometric al artelor care îl compun, renuntând sa mai fie suma lor. Un Eisenstein, un Griffith, un Bergman, un Fellini au intuitia clara a acestui adevar, si exista lungi secvente în capodoperele lor care nu pot fi revendicate de nici o alta arta. Dar ei nu sunt decât pionierii care fixeaza fragilele jaloane ale unei viitoare sfere artistice, în jurul lor cresc amenintatoare, gata sa-i înghita, apele literare. Godard face jurnalistica, Resnais - roman analitic, Hitchcock - roman politist, Visconti - roman fresca, Richardson - roman satiric.
Dar iata ca slugarnicind cuvintele, încercând sa le imite expresiile si ticurile, filmul a învatat de la literatura totul, si poate chiar putin în plus. Învataceii îsi depasesc de cele mai multe ori maestrii nu numai prin adausul de ingeniozitate, ci si prin lipsa de masura. Filmul a învatat de la cuvinte tot ce se poate rosti, dar nu si faptul ca se poate rosti si pe jumatate. Si astfel, filmele pier de propria lor exactitate. Vazute dupa ani, filmele, chiar cele mai bune, par demodate, par depasite. Explicatia sta, cred, în concretetea excesiva a acestei arte, unde, vazându-se totul, nu mai ramâne nimic de completat, unde, aratându-se totul, nu mai ramâne nimic de sugerat. Arta, marea arta, este o tesatura rara, o canava pe care se poate broda mereu altceva, în timp ce filmul nu are spatii albe care sa poata fi populate. Despre rochia de bal a Annei Karenina, Tolstoi spune doar ca este de catifea neagra, foarte decoltata, cu o garnitura de dantele venetiene. Nu sunt decât coordonatele între care cititorul îsi imagineaza, în felul sau propriu, totul, în timp ce pe ecran aceeasi rochie va avea o cusatura anume, conforma unei anumite mode trecute, deci mai mult sau mai putin ridicole. O moarte poate sa fie în literatura sublima, poate sa fie numai enuntata si sa declanseze revarsari de sentimente si idei; poate sa fie descrisa în ceea ce are ea transcendent, prin ceea ce sugereaza ea. În film, între idee si sugestie sta întotdeauna imaginea, clara, în mod fatal realista, si chiar naturalista, care bareaza drumul ideii sau îl îngreuneaza. Si totusi, epica inunda întinse suprafete de pelicula, asa cum secole la rând inundase pânzele pictorilor si grupurilor statuare. Lunga nastere a filmului, lunga suzeranitate literara asupra lui nu trebuie sa ne mire. Pictura s-a emancipat la fel de greu, muzica însasi s-a plecat în copilarie cuvintelor. Vin, sunt convinsa, ani si poate secole în care cuvintele vor trebui sa plateasca umilindu-se pentru atât de îndelungata lor tiranie, si mai ales pentru ca nu au spus si altora ce-au stiut.
Artele au, desigur, largi incinte sufletesti în folosinta comuna, dar si spatii specifice, inimitabile, necomparabile, netraductibile. O arta devine de-sine-statatoare nu din momentul în care reuseste sa exprime cu propriile ei mijloace ceea ce exprima cu mijloacele lor celelalte arte, ci din momentul în care este în stare sa exprime ceea ce alte arte nu pot exprima. Iata, dupa aproape un secol de triumfuri sclipitoare, filmul se naste ca arta abia acum. Ceea ce a creat încântarea bunicilor si parintilor nostri nu era decât spectaculoasa, infantila îngânare în imagini a ceea ce spusesera mileniile si artele anterioare. Privindu-l din acest unghi, cei ce-l considera o întreprindere de imitatie, o dexteritate tehnica mai mult decât o arta nu gresesc prea mult, asa cum cei ce socotind-o slujnica pe Cenusareasa dintre cratiti nu pacatuiau decât prin lipsa de imaginatie.
Nici o arta nu este individuala, chiar daca, asa cum se întâmpla de cele mai multe ori, caracterul colectiv este dat numai de prezenta celor doi factori: cel ce emite sugestia si cel ce o recepteaza, în cazul muzicii si al filmului, acestei relatii fatale oricarei arte (arta este putere de sugestie) i se adauga o veriga intermediara, menita sa complice si sa sublinieze specificul plural. Între creator si receptor, apare interpretul. Din acest punct de vedere paralelismele între muzica si film sunt perfecte; dirijorului si virtuozului îi corespund exact regizorul si actorul. Filmul este arta colectiva într-o masura nu mai mare decât muzica. Nu conditia colectivitatii este nenorocirea lui, ci lipsa unui element primordial, asa cum este în muzica autorul, compozitorul care creeaza partitura, pentru a o oferi apoi oricâtor interpreti, oricâtor dirijori. Astfel, se satisfac în mod nelimitat valentele nelimitate ale operei, astfel fiecare dintre artistii acestei arte, care nu poate exista decât în colectiv, este independent. Insuficienta congenitala a artei cinematografice izvoraste din faptul ca în cazul lui, opera, filmul, se naste pe parcurs, ca si cum partitura s-ar scrie pe masura ce este interpretata si nu ar dura mai mult decât interpretarea.
Suprarealismul a ajutat filmul sa treaca de la uimirea în fata posibilitatilor sale tehnice, la folosirea degajata si riscanta a posibilitatilor sale tehnice; suprarealismul a asezat regizorul la masa de montaj, facându-l egalul pictorului din fata sevaletului sau al sculptorului din fata blocului de piatra.

CARAGIALE ÎN VREMEA LUI

Am privit întotdeauna universul caragialian ca pe o lume neînfricosatoare, pe care superficialitatea o fereste de fanatism, hazul o fereste de prostie si nevoia de comunicare o fereste de ura; o lume care se descarca prea des în lamentari, anecdote, bârfe, hohote de râs, pentru a putea acumula tensiunea necesara durerii si pentru a putea suferi cu adevarat: o lume pe care tocmai aceasta incapacitate a suferintei o face umana si blânda, mediocra si acceptabila; o lume iertatoare în care razbunarile se uita dupa prima halba de bere si violenta se dilueaza si dispare în cuvinte: o lume usurateca aparent, neserioasa la prima vedere, dar în fond înteleapta, lasând sa treaca valul, lasând sa treaca de la ea, pupându-se în piata indepedentei, întelegatoare si concilianta, ridicola poate, dar nu înfricosatoare, niciodata înfricosatoare; o lume a carei imensa izbânda este aceea ca reuseste sa supravietuiasca si care nu cere altceva. O lume pe care poti sa o dispretuiesti, dar care nu înceteaza, în acelasi timp, sa-ti fie - chiar daca esti putin jenat de aceasta - simpatica; o lume de câmpie spre care, de la poalele muntilor fanatismului si urii, ma întorceam cu înduiosare si recunostinta.
Am stiut întotdeauna ca deosebirea dintre o capodopera artistica si o ecuatie este aceea ca, în timp ce ecuatia înseamna mereu acelasi lucru si da mereu acelasi rezultat, capodopera poate sa însemne mereu altceva, sa duca mereu la alte concluzii, pentru ca o capodopera este o fiinta vie, dotata cu o uluitoare putere de evolutie si de adaptare la timpurile pe care le strabate. Exista momente în care, prea puternica în descendenta ei si prea sigura de forta ei de contaminare, lumea lui Caragiale, deliranta, si universul sau, aiuritor, devin - asa cum nu le-as fi crezut niciodata în stare - înfricosatoare, pentru ca degradeaza, în halucinanta lor iresponsabilitate, totul. Violenta si ura, crima si suferinta renasc astfel mai îngrozitor din propria lor deriziune. Si totusi, chiar în cele mai rele clipe ale ei, aceasta jalnica si periculoasa umanitate - atât de benigna totusi pe lânga altele - nu este fara de scapare. Dar, uluitor, cutremurator chiar, mântuirea ei se produce tot prin râs. Ceea ce o pierde, o si scapa de pierzanie. Este triumfatoarea dialectica a supravietuirii, pe care a descoperit-o un genial scriitor, pentru uzul contemporanilor sai în eternitate.
Marii scriitori au blestemata capacitate de a pune degetul pe cele mai nerecunoscute rani si de a le fixa, în mirarea si negatia generala, locul, îsi leaga astfel în asa masura numele de ele, încât pare ca le împiedica apoi sa se mistuie si sa dispara în neant. Din când în când, forma lor se schimba, dar esenta, intuita în protestele tuturor, da miraculoase semne de supravietuire, ca un demon care ar scoate neobosit vârful negru al cozii de sub o rochie alba spalata în valuri de aghiazma. Faptul ca mai apar înca, din pacate, situatii si personaje caragialesti sa i-l imputam, oare, tot lui Caragiale?
I s-a spus denigrator si nerealist, imoral si lipsit de patriotism, si iata au trecut o suta de ani de când nu înceteaza sa se auda câte o voce întrebând: 'Unde e Nenea lancu, sa le scrie?' Iata, se împlinesc o suta de ani de când hohotele lui de râs, reluate din generatie în generatie, desemneaza ca un reactiv prostia, impostura, cinismul, minciuna, ipocrizia, fanatismul, ridicolul, consolându-ne cu razbunarea lor inocenta. Râzând de niste personaje care nu mai exista de mult, prinse în niste întâmplari lipsite de importanta, râsul lui Caragiale, departe de a se stinge, se aude odata cu trecerea timpului ca si cum fiecare lustru consumat i-ar pune la dispozitie înca o încapere goala, capabila sa-l reverbereze. Râzând de o suta de ani

FRAGEDUL ECRAN

Exista în viata mea de adult momente care - fara a fi prin nimic deosebite, fara sa mi se fi întâmplat în ele nimic, fara sa fie legate de fapte sau evenimente iesite din comun si fara sa contina un sâmbure de mister care le-ar putea tainui importanta - mi-au ramas întiparite în minte cu o atât de extraordinara acuratete, cu o atât de uluitoare amanuntime, încât singura explicatie pe care am fost în stare sa o gasesc, a puternicei lor prezente, a fost aceea a unor bruste si prin nimic motivate aprinderi în ochiul meu matur a privirii din copilarie. Privirii de copil - inexplicabil si pentru nu mai mult decât o secunda înviata din când în când în mine - îi datorez tot ce am vazut cu adevarat si tot ce am putut, mai ales, povesti apoi ca am vazut. Sunt singurele lucruri care, adaugându-se la tezaurul intangibil al amintirilor din copilarie - nepalite cu vremea, ci îmbogatite cu amanuntele ramase pe neasteptata plaja de unde marea timpului s-a retras - formeaza zestrea mea de scriitor. De toate pot sa ma îndoiesc - si o si fac, prada continua unei somnolente neatente si amintitoare incert, haituita de o nesiguranta punând în discutie nu numai nuantele amintirii, ci si sensul si directia ei - dar nu si de memoria de a întipari pentru totdeauna, cu o migala aiuritoare si într-o suverana ignorare a rosturilor, cele mai arbitrare amanunte care se dovedesc apoi tocmai ele esentiale, capabile de definitive judecati. Ce complicate si misterioase procese se desfasoara pe fragedul ecran al retinei copilaresti, daca, oricât de violente ar fi valurile maturitatii, nu reusesc sa stearga, ci releva, mai limpezi înca, imaginile proiectate miraculos si aproape inexplicabil pe el? Pentru ca, uimitoare prin exactitate, fotogramele fixate atunci nu-si pierd adevarul, ci si-l nuanteaza, ca si cum adevarul acela profund ar fi cu atât mai precis intuit, cu cât motivele intuirii lui ar fi mai nebanuite. Si asta într-o asemenea masura, încât privirii aceleia, exhaustive si implacabile în forta si inconstienta ei, i se acorda fatal o mai înalta sorginte si, dincolo de naivitatea aproape vegetala si atât de rapid degradabila, un arbitru divin. Iar daca îmi ramâne sa doresc ceva este ca privirea aceea puternica si ignorându-si puterea sa se aprinda mai des în ochii mei maturi, în timp ce fiinta mea adulta si destinul meu tot mai neinfantil se fixeaza fara scapare pe retina copiilor.

SCRIS SI VORBIT


M-a fascinat întotdeauna capacitatea oamenilor de a vorbi bine, curgator, de a fi în stare sa pastreze un echilibru - cât de greu de atins! - între vorba si gând. M-au fascinat întotdeauna lucrurile pe care nu sunt în stare sa le fac si oamenii asemenea carora nu pot sa fiu.
Am încercat sa patrund mecanismul logic al acestei incapacitati si mi s-a parut ca totul este o chestiune de sincronizare. Gândesc mult mai repede decât vorbesc, încât între vorba si gând exista mereu un decalaj în favoarea primului. Din cauza asta, depasita, parându-mi-se superflua, vorba devine eliptica si absconsa. Atunci când gândul, încântând într-o desfasurare dialectica, aduce argumente de un fel sau de altul, vorba pierde pasul si scapa faze ale demonstratiei, încercând sa urmareasca gândul, spune numai contraargumentul, apoi trebuie sa se întoarca sa spuna argumentul pe care îl sarise, dar între timp gândul trecuse de mult mai departe si nu-l mai putea ajunge din urma. Vorbirea devine astfel, din lenta, ermetica, apoi absurda. O conversatie în aceste conditii devine un cosmar - cu cât am de spus lucruri mai interesante, cu atât este mai greu de urmarit, mai obositoare, mai derutanta si, în cele din urma, mai fara rost. Pentru ca sentimentul dominant este acela al inutilitatii vorbei, al necesitatii de a renunta la ea. Ceea ce în scris apare firesc, legat, creator, vorbit este stupid, plictisitor, mai ales plictisitor. Pentru ca la toate se adauga inhibarea, spaima de a nu plictisi, lipsa de rabdare a celor care cred ca au înteles de la primele cuvinte ce vrei sa spui, neîntelegând ca oamenii nu vorbesc între ei pentru a împartasi idei, ci nuante.
Nimic nu e nou sub soare, cu exceptia nuantelor, iar grabitul tocmai pe acestea nu mai are rabdare sa le asculte, tocmai pe acestea le pierde, pierzând astfel nu numai sensul discutiei, ci si sansa comunicarii. E nevoie de o imensa si mereu treaza atentie, de o mare, continua generozitate pentru a percepe nuanta, imperceptibila nuanta a celuilalt. Si cu cât aceasta nuanta este mai apropiata de nuanta ta, ea este mai greu observabila. Comunici simplu cu strainii, exista clipe în care comunici cu dusmanii perfect, dar cât de greu comunici uneori cu omul de lânga tine, cu cel asemenea, caruia esti. Un ochi nu poate vedea celalalt ochi. Nu te poti recunoaste în oglinda, din cauza expresiei de spectacol care ti se întipareste pe fata.
Dar cu adevarat ciudat e faptul ca tot ceea ce se întoarce împotriva mea în vorbire sta alaturi de mine în scris. Scriind mai încet decât vorbesc, scrisul nu ramâne în urma gândului, mai precis, gândul nu i-o ia nerabdator si nepoliticos înainte; scrisul, dimpotriva, ordoneaza gândul, îl face sa mearga în ritm, sa nu-si piarda respiratia. Si ramâne.

CONCURENTA

Am vazut pentru prima oara Leningradul iarna si nu mi-am dorit decât sa-l revad într-o noapte alba, convinsa ca fantastica lui forta si frumusete, care ma impresionase atâta sub polei si nameti, nu va mai cunoaste limite. Visam la frumusetea orasului, topita în frumusetea noptii albe, ca la o întruchipare, aproape imposibil ide atins, a miracolului. Si visul mi s-a împlinit. Se întuneca dupa miezul noptii si se facea ziua dupa ora trei. Aerul, si cerul, si lumina difuza, de opal, erau cu adevarat feerice, dar, ciudat, orasul nu ma impresiona nici pe departe ca prima oara. Era la fel de frumos, desigur, mai frumos chiar, dar noptile albe îl faceau idilic, în timp ce iarna îl lega direct de tragismul marii literaturi. Gogol, Puskin si Dostoievski nu izvorau din atmosfera transparenta si nostalgica a noptilor luminoase, ci din întunericul înghetat peste Neva în ceata. Curtile interioare care ma impresionasera atât de mult rândul trecut prin tunelurile lor verticale, sumbre, populate de personaje complicate, apareau în lumina perlata doar decrepite, cu molozul cazut. Canalele pâcloase si Neva, pe cheiurile careia zarisem siluetele lui Gherman, lui Mîskin, erau acum exuberante, repetat venetiene, pline de tineri care încercau sa danseze cântându-si singuri din gura. Peste Petersburgul capodoperelor, miraculos conservat în nameti, eu descopeream, deconcertata si sedusa, tencuiala Leningradului. Frumusetea continua sa existe si sa ma oblige sa o admir. Era frumusetea - iesita, desigur, din comun - a realitatii, dar în mintea mea persista cea, zarita într-o clipa de gheata, a irealitatii - si cine si ce ar fi putut sa-i stea alaturi?

TRANSLATIE

În ce masura este un scriitor mai mult - sau si altceva - decât cartea pe care a scris-o, decât suma cartilor pe care poate sa le scrie chiar - în ce masura cel de dupa scris si cel de dinaintea scrisului seamana celui asezat în fata hârtiei? Si, mai ales, în ce masura cel din fata hârtiei seamana celui oglindit, atât de neverosimil, în ea? Mi-am pus de nenumarate ori aceasta întrebare, având grija sa ma asez pentru a o rosti în cele mai diverse unghiuri de vedere ale scenei pe care, de mii si mii de ani sta un om singur cu o unealta de scris în mâna, în timp ce în loji si în staluri, în culise si la galerii, multimile asteapta nerabdatoare cuvântul, privind, în asteptare, pe cel în stare sa-l rosteasca cu o admiratie atât de inexacta încât poate sa para insulta, cu o curiozitate atât de devoratoare încât poate sa para dispret. În ce masura trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui, m-am întrebat privindu-mi adesea colegii pe care-i citisem cu emotie sau îndurând, fara aparare, privirile celor ce ma citisera. Niciodata, dar niciodata, omul pe care îl vedeam nu era acelasi cu cel ce scrisese si, de cele mai multe ori, nici nu-l amintea prin nimic. Ciudat chiar, cei care pareau în viata de toate zilele în mai mare masura scriitori nu erau scriitorii adevarati, ci acei care nu reuseau sa devina. Asa cum în etimologie, prea marea asemanare dintre doua cuvinte este o dovada a neînrudirii lor, cele care deriva unele din altele urmând cunoscute legi ale îndepartarii de forma initiala, în literatura identificarea persoanei fizice a scriitorului cu imaginea sa spirituala, reverberata în carti, nu e o dovada a autenticitatii, ci, dimpotriva, a pozei. În ce masura trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui, m-am întrebat privindu-mi adesea cititorii în care îmi recunosteam înspaimântata propriile emotii în fata scriitorilor pe care îi citisem. Încât pagina mea scrisa si uitata, cuvântul meu neschimbat în ei, dar lasat în urma de mine în asteptarea altuia mai înalt, devine raspunsul - greu si pe care uneori nu mi-l mai amintesc de emotie - la examenul de mine însami pe care îl dau în fata fiecarei priviri translate din greseala de pe pagina pe fata mea.



ALB SI NEGRU

Pe masa mea de scris stau de mai multi ani doua pietre. Sunt doua pietre frumoase, destul de mari, slefuite îndelung de valurile sarate ale marii, cu suprafata devenita lucioasa si neteda, ca o piele, respirând parca abia simtit în lumina pe care o rasfrâng premeditat diferit. Sunt doua pietre de forme aproximativ ovale, de dimensiuni sensibil apropiate, si totusi deosebindu-se socant una de alta: una este foarte alba, cealalta foarte neagra. Când le-am cules, cu mai multi ani în urma, de pe plaja - mai precis din zona aceea echivoca si vesnic umeda, schimbându-si apartenenta din jumatate în jumatate de minut si oferindu-se din jumatate în jumatate de minut, cu egala sinceritate, uscatului si marii - tocmai prin stralucirea contrastului lor îmi atrasesera atentia, asa cum se lasau dezvelite, ritmic si aproape senzual, de apa si de nisip, neîncetând nici o clipa sa-si proclame, cu un fel de mândrie stridenta, ambiguitatea si diferenta. Tin minte si acum ziua aceea de vacanta perfecta, torida si limpede, în care am strabatut lungi kilometri de plaja jucându-ma cu fiecare pas asezat grijuliu exact pe linia dintre pamânt si mare, cu gleznele mângâiate nervos si de valul care voia sa mai înainteze si de nisipul care nu voia sa mai dea înapoi, cu palmele îngreunate aproape egal de cele doua pietre - alba si neagra - disputându-ma simbolic si nereusind sa ma împarta, cum nu reuseam eu sa împart de-o parte marea, de-o parte nemarea.
Când le-am adus acasa si mi le-am asezat pe masa de scris am facut-o însa nu pentru maniheismul lor copilaresc, ci pentru frumusetea lor pur si simplu. Înainte de a avea un înteles, orice lucru are o înfatisare, si nu rareori imaginea este mai importanta decât sensul de dincolo de ea. Si totusi, în scurt timp - mai ales în secundele acelea elastice, lungite peste masura, de dinaintea scrisului - pietrele au început sa ma obsedeze, si nu aparenta lor extrem de decorativa era cea care ma urmarea, ci neobositul, mereu schimbatorul, simbolicul raport de forte dintre ele. În mod obiectiv, piatra alba este ceva mai mare decât cea neagra, si chiar daca ar fi egale ea ar trebui sa para mai mare. Îmi amintesc cu precizie pagina din cartea de fizica unde erau desenate alaturi un patrat negru si unul alb, iar dedesubt scria ca, desi sunt egale, patratul negru pare mai mic decât patratul alb. De aici începe însa subiectivitatea si obsesia: nici în cartea de fizica si nici pe masa mea de scris, mie nu mi se pare albul mai mare. Desi stiu ca asa ar trebui sa mi se para. Desi stiu ca - în cazul pietrelor - el chiar este mai mare putin. Piatra alba, mai stralucitoare, este înfrânta de piatra neagra, mai puternica. Iar aceasta derogare de la legile fizicii ma tulbura si ma nelinisteste. Piatra neagra, despre care stiu ca e mai mica si totusi învinge, devine fara sa vreau un simbol pueril, dar nu mai putin deprimant, un simbol de sub tristetea caruia ma scoate numai spaima ca în locul masluitului raport de forte dintre cele doua delimitate, pietrificate culori, pe masa mea de scris ar putea exista o singura piatra gri.

ÎN MARE

Orice carte este o sticla aruncata în mare. Scrii mesajul cu greu, luni si ani întregi trudesti asupra frazelor demne de a fi trimise sa poarte în lume încarcatura dorita, încarcatura care, la rândul ei, a fost ani si ani selectata din mormanul de sentimente si idei, din gramada informa de obsesii, îl scrii pentru ca esti convins ca un gust nou s-a distilat din zaharurile si otravurile strânse în tine, ca un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote si de bocete reprimate de smaltul unui zâmbet, de descarcarea unui spasm. Îl scrii, pentru ca de foarte de mult, de la începutul adolescentei, cineva - care locuieste în tine atât de adânc si vorbeste atât de rar, încât nu stii niciodata daca mai este acolo si întreaga ta viata nu e, de fapt, decât o zbatere pentru a te convinge ca mai este acolo - ti-a marturisit ca tocmai în acest scop ai fost adus în lume: sa-l scrii, îl scrii, fiindca, pentru a-l scrie, ai renuntat la nenumarate bucurii, ai redus fara mila tot ce s-ar fi putut opune, chiar si numai virtual, acestei operatii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai renuntat, de fapt, sa traiesti pentru ca sa scrii, încât, daca nici viata n-a reusit sa te împiedice, ce te-ar mai putea opri sa o faci? Apoi, dupa ce s-ar parea ca ai terminat, citesti si recitesti mesajul - care de la un minut la altul, de la o stare de spirit la alta, ti se pare crucial sau derizoriu, demn de atentia întregii omeniri sau, dimpotriva, stângaci si ridicol, neînsemnat, inutil - si îl închizi, cu un ultim curaj, între copertile unei carti, si îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu totii.
Va fi sau nu gasit de cineva, aceasta e întrebarea, si cel care îl va gasi va cunoaste limba în care e scris? Si, daca va sti sa citeasca, va fi în stare sa înteleaga ce-a citit? Si, daca va întelege, o va face într-un moment în care sufletul lui va fi poros, dornic sa absoarba, asteptându-si într-o blânda feminitate întregirea sau, dimpotriva, închis si împlatosat de orgoliu, suficient siesi, refractând sigur de el si deformator orice gând ce s-a apropiat din afara, orice durere care înca nu l-a atins? Iar atunci când, în atât de dubitativa tacere a acestei asteptari, se ridica un glas anuntând gasirea unui mesaj în mare, totul se suspenda în tine pentru a auzi. Si auzi, nevenindu-ti a crede, un mesaj cu totul necunoscut, si numele tau repetat si strigat din om în om. Sunt ani si ani de când poetii nu se mai plâng ca sunt neîntelesi, ci ca sunt întelesi în graba si simplificati, în entuziasm.

OBSESIE

As exagera, desigur, si as spune chiar un flagrant neadevar, daca as sustine ca boxul face parte dintre sporturile mele favorite. Si totusi nu pot sa nu marturisesc ca boxul este singurul sport care ma obsedeaza. Pentru ca ma obsedeaza tot ce nu înteleg. Nu, nu hotarârea oamenilor de a se lovi unul pe altul si de a se sângera fara motiv, din pur spirit sportiv, îmi este de neînteles: stiu de mult ca sporturile sunt trecerea stilizata, în joc, a diferitelor activitati umane capabile sa duca la performante, si nu vad de ce chiar obiceiul oamenilor de a se lovi unul pe altul ar face exceptie de la aceasta. Ceea ce nu înteleg este regula jocului, felul în care se stabileste învingatorul. Nu ma refer, desigur, la cazurile limpezi si destul de rare în care cel învins este scos pe targa horcaind aproape inconstient, în timp ce învingatorul topaie fericit cu bratele ridicate în sus si publicul îi aclama victoria fara dubii si cruzimea fara reticente. Îndoielile si nelamuririle mele se leaga de acele meciuri - majoritatea - în care doi boxeri se lovesc, se ranesc reciproc si lupta nenumarate reprize, pentru ca, la sfârsit, dupa ce publicul îl considera mai bun pe unul dintre beligeranti, arbitrul sa declare - în urma consultarii cu un juriu - învingator la puncte pe celalalt. Asta e ceea ce nu înteleg.
Stau si privesc, de fiecare data încordata si atenta, desfasurarea luptei, valoarea si norocul luptatorilor, intuitia si optiunile salii, iar la sfârsit, uneori împotriva tuturor concluziilor logice, este declarat învingatorul la puncte. Desigur, specialistii în box, cei ce conduc si hotarasc destinele acestui sport, mi-ar putea explica felul în care se stabilesc aceste misterioase puncte, aducând argumentul ca luptatorii cunosc si accepta regula neevidenta a jocului. Desigur, numai eu nu înteleg care poate fi sensul unei reguli incapabile sa deosebeasca exact un învingator de un învins si un public entuziast de o masa în deruta. Dar în fata frânghiilor înnodate la marginile ringului, sau numai a ecranelor - lipsite de mirosul sudorii si al sângelui - de televizor, continui sa privesc cu stupoare si continui sa sper ca voi reusi în cele din urma sa patrund regula jocului de box, potrivit careia numai în ultima clipa - si fara ca eu sa fi putut sa-l banuiesc - unul dintre luptatori este decretat învingator la puncte.

TRANSHUMANTA

Cine-ar putea sustine ca un an sau o luna, o ora sau o secunda sunt la fel de mari acum ca si în secolul trecut? Cine-ar putea sustine ca timpul curge neschimbat în esenta si numai forma albiilor pe care diferitele epoci i le pregatesc este alta? Asta ar însemna ca între noi si badea Cârtan, de exemplu, nu e mai mult decât între el si Gheorghe Sincai, celalalt mare purtator de adevaruri în desaga. Dar cele doua razboaie mondiale - cu atât de radicalele lor consecinte - care ne despart de badea Cârtan, fac egal acest interval cu cel dintre cei doi iluminati de idealul transilvan numai asa cum un kilogram de petale este - fatal si împotriva tuturor evidentelor - egal totusi, în greutate, cu un kilogram de fier. Din prezentul pentru care reîntregirea, pe care ei o visasera cu mistica, încapatânata speranta, nu este decât istorie împlinita, fireasca, indiscutabila, asemenea victoriilor lui Stefan cel Mare, umbrele lor, ale savantului si ale ciobanului mistuiti de aceeasi credinta, se vad proiectate alaturi de ecranul legendei. Secolul care le desparte se topeste în perspectiva secolului de pâna la noi. Noi, deosebiti de ei nu numai prin faptul ca traim neemotionati ceea ce pentru ei ar fi fost apoteoza emotiei, ci si prin neputinta noastra, îmbatrânita între cuvinte si istorie, de a mai imagina macar emotia tânara a daruirii lor. Din prezentul nostru, destinele lor apar nu numai legendare, ci si de neînchipuit: un carturar în stare sa-si aseze întreaga existenta pe altarul operei sale si întreaga opera pe altarul, mereu darâmat, al poporului sau, murind pe marginea drumurilor straine, sarac si pribeag, dar nedespartit de manuscrisul purtat în spate ca o cruce a nevoii de dreptate si adevar; si un cioban în stare sa-si croiasca o viata pe masura cartilor crezute, în stare sa-si paraseasca turmele pentru a trece în locul lor cuvintele peste munti, într-o înaltatoare transhumanta a ideilor si a credintei în ele? Împlinita, pasiunea lui badea Cârtan luneca uimitoare în legenda, ca un ideal de neatins. Pentru ca, dintre fraze prefabricate si formule intrate în rezonanta, nu exista spectacol mai uluitor decât acela al unei credinte puternice, neconditionate, în istorie si în cuvânt.

SI EU AM FOST ÎN ARCADIA

Îmi amintesc ca am stiut chiar de atunci, din primele clipe si de la primii kilometri parcursi, ca n-o sa uit niciodata dupa-amiaza târzie, încercând sa îmbune o zi de canicula violenta, devastatoare, când am pornit din Olimpia. Urcam printr-o regiune de dealuri blânde, dar din ce în ce mai înalte, printre paduri, turme, tarani salutând si spinari de coline gârbovindu-se, suprapunându-se în zarea rotunda, urcam printre pasuni împodobite de capite si ogoare mici, înclinate copilareste, încercându-si norocul în câte-o cultura temerara. Totul era nu numai frumos, nu numai învaluit într-o dulceata fara seaman, într-o duiosie atât de perfecta încât începea sa semene cu tristetea, dar si nesfârsit de cunoscut, stiut pe de rost de foarte demult. Urcam printr-un tinut pe care mi se parea ciudat ca îl vedeam pentru prima oara si care semana într-un mod halucinant aproape, si totusi linistitor, încurajator, cu Muntii Apuseni, iar tinutul se numea Arcadia.
Câte nu s-ar putea scrie despre impactul, întotdeauna traumatizant, dintre o imagine devenita culturala si prototipul ei real, dintre proiectia pe care litera scrisa este în stare s-o tremure în sufletul nostru si realitatea careia ea, litera, nu-i este, la rândul ei, decât o bâjbâitoare proiectie clatinându-se pe cataligele subtiri ale razelor înfipte ca niste radacini în pamânt? Nu-mi mai aduceam aminte cum îmi imaginasem Arcadia, dar ea fusese prezenta în mine de la început, din vremea descoperirii primelor mituri si-a întelegerii alfabetului însusi al lumii, ca un simbol al tarii ideale si-al peisajului fericit, ca o sinteza, niciodata realizabila, dar cu atât mai visata, a ceea ce îsi poate dori omenirea pe pamânt. Îi faurisem un chip? Îi acordasem o înfatisare? Nu-mi mai aduceam aminte, dar cu siguranta nu-mi trecuse niciodata prin gând ca Arcadia reala, tinutul fara cusur al iluzoriei vârste de aur a umanitatii, putea fi atât de asemanatoare, putea fi topita pâna la identitate în propriul meu pamânt, în cadrul definitiv al predestinarii mele. Nu visam: urcam pe drumuri ancestrale, cu asfaltul superficial si scorojit peste poteci batatorite de milenii, printre coline reverberate muzical înspre zare, printre turme si capite, printre araturi precare si tarani salutând. Ajunsesem în Arcadia, eram în Arcadia, iar Arcadia nu era decât, nesfârsit de blânda, cuprinsa de înserare, tara copilariei mele. Si sunt convinsa - si am fost convinsa chiar de atunci, din primele clipe si de la primii kilometri parcursi - ca n-o sa uit niciodata dupa-amiaza târzie si tamaduitoare de violenta fierbinte a zilei; pentru ca n-o sa stiu niciodata daca descoperirea aceea - ca tot ce putuse omenirea imagina ca ideal pamântesc îmi statuse de la nastere în preajma - ar fi trebuit sa fie un prilej de duioasa, încurajatoare, deliranta mândrie sau un motiv de împacata, luminoasa tristete, un semn ca nu mai aveam de dorit, de sperat.

MARTURII FALSE

M-am întrebat adesea daca urâtenia este o notiune pasiva, care presupune doar lipsa frumusetii, sau, dimpotriva, este un element activ, ofensiv, capabil de lupte si victorii spectaculare. Si poate ca as fi înclinat - cine stie - spre primul raspuns, mai benign, daca nu mi-ar veni neobosit în minte exemplul violent, tipator, al costumelor în care apar pe micul ecran cele mai multe dintre cântaretele de muzica populara. E destul sa vezi toate acele ii grele de fluturasi metalici si de tinte aiuritoare, închipuind trandafiri si crizanteme cu sclipici, toate acele catrinte si fote brodate cu aur si argint în motive descoperite în filmele indiene si-n operetele mexicane, toate acele flori de plastic prinse în parul arhitecturat eroic în bucle savante si pretentioase ca sa te convingi ca urâtenia are vocatia de a lupta si forta de a învinge. Cum altfel s-ar putea explica faptul ca nobilul port de Sibiu si princiarul port de Muscel, costumele de zâne ale oltencelor si cele de ursitoare ale osencelor au putut fi înlocuite prin aceste travestiuri de carnaval suburban pe care televiziunea le împrastie si le multiplica în milioane de case, cultivând cu grija gustul viitoarelor generatii în spiritul carpetelor de plus cu rapiri din serai si al tablourilor cu tiganci decoltate si cu floare în dinti? Unde au disparut alesaturile, cusaturile, cruciulitele, râurile, dungile si motivele geometrice, punctul de sus al unui curs secular de stilizare si transfigurare a naturii, destul de puternic pentru a strabate timpul, dar nu si indiferenta telegenica a contemporaneitatii?
Într-un proces oarecare ajuns în fata celui mai obisnuit tribunal, falsificarea unei marturii se pedepseste prin lege, în timp ce aceasta flagranta falsificare a geniului si sufletului unui popor nu trezeste de ani de zile decât protestul fara speranta al specialistilor, desi un filtru al autenticitatii, o sita a adevarului si verosimilului artistic n-ar fi numai un act de cultura, ci si un gest de patriotism. Desigur, vinovata este lipsa de cultura etnografica si de simt estetic a vedetelor cu celebritatea câstigata pe la nuntile cu dar, însa nu mai putin televiziunea, nepreocupata de puritatea sunetului pe care îl face sa se reverbereze si sa devina ecou. Pentru ca urâtenia - sunt convinsa - nu e o notiune pasiva, ci o forta cu vocatia luptei si a victoriei asupra bietei frumuseti care - asemeni binelui - îsi imagineaza mereu cu naivitate ca poate învinge prin simplul fapt ca exista, de la sine.

ORASUL TROIENIT DE PLOPI

Trei sau patru zile, sub puterea unui vânt uscat si nehotarât, sub auspiciile unei veri precoce, Bucurestiul s-a lasat - uimit el însusi de capacitatea sa de a se bucura - troienit cu voluptate de plopi. Mi-e teama mereu ca ceea ce cuvintele spun poate fi banuita numai o extravaganta rasucire ia cuvintelor. Troienele plopilor nu este o figura de stil, este o feerica si greu verosimila realitate. De zile întregi, la cea mai mica rostogolire a aerului peste oras încep sa pluteasca, si nu se mai opresc din nins, fulgii mari ai semintelor de plopi, mesajele pufoase ale iubirii lor nostalgice si indecise. Câte mii de plopi pot sa fie în Bucuresti si câte milioane de seminte poate sa nasca un plop, ca sa aiba de unde ninge zile în sir, ca sa aiba de unde aglomera pe atâtia kilometri de rigole troienele inefabile si moi, omatul cald al viitoarelor generatii de semne de exclamare? Pentru ca nu m-am îndoit niciodata ca plopii exclama ceva, ca trupurile lor lungi sunt simbolul patetic al mirarii vegetale, chiar daca n-am reusit înca sa înteleg ce spune gândul la capatul caruia a fost pus semnul unei atât de regale mirari.
Iata, hainele-mi sunt toate albe, si n-o sa le mai pot curata saptamâni în sir, parul mi-e de dragostea plopilor plin, pisicile de pe strada mea - slabe si mirate, abia iesite din furia propriilor lor iubiri - îsi învata pisoii sa sara prin aer si sa prinda fulgi, narcisele si ciorchinii salcâmilor, acoperisurile si bujorii, vazduhul si asfaltul, masinile si liliacul, toate se lasa încâlcite în fuioarele senzuale, toate sunt fericite sa atinga semintele spumoase, ratacitoare în cautarea, aproape fara speranta, a rodirii.
Un mare poet al unei generatii mai mari deplângea disparitia funigeilor, pe care eu nu mi-i amintesc si nu sunt sigura ca i-am vazut vreodata, a caror imateriala si îngereasca plutire abia daca pot s-o refac din dictionare si poeme. Va veni, oare, cândva, o primavara în care aceste rânduri sa para tinerilor de atunci de neînteles si ninsoarea plopilor, un neverosimil fast de arheologie sentimentala? Nu mai sunt sigura de nimic, o, dar sunt sigura ca atâta vreme cât Bucurestiul - uimit el însusi de puterea sa de a se bucura - se mai lasa troienit de plopi, înca e bine

PÂNZA

O buna parte a copilariei mi-am petrecut-o într-o curte lunga si spatioasa, însotind cladirea cu un singur cat înalt, habsburgic de la un capat la altul pe mai bine de o suta de metri si gazduind în pamântul, batatorit ca un beton, cinci sau sase tei uriasi cu ramurile ridicate mult deasupra acoperisului înclinat si a gardului de tabla ruginita care ne despartea de curtea vecina. Curtea vecina era a cinematografului. Acesta se numea, asemenea atâtor alte cinematografe din tara, Maxim Gorki si concluzia logica pe care o trasesem, si din care nu aveam sa ies decât dupa multi ani, era ca Maxim Gorki nu putea fi decât un mare cineast, mai precis, un actor, cum îl si arata prenumele care, nu stiu de ce, mi se parea potrivit unei vedete. (Tot astfel în aceiasi ani, am crezut ca Dobrogeanu-Gherea era un cizmar celebru, pentru ca fabrica de pantofi, cea mai importanta întreprindere din localitate, îi purta, în mod absolut aiuritor, numele.) De fapt, nu atât cinematograful cu intrarea straina, într-o alta strada, detine un rol în copilaria mea, cât gradina lui, gradina de vara, ecranul alb, care se vedea ceva mai mult de jumatate pe deasupra gardului, si bancile de lemn asezate în fata lui, care nu se vedeau, dar de pe care, în noptile calde de vara, se înaltau, în tacerea punctata de replicile neîntelese ale actorilor, exclamatii emotionate, rumori colective sau hohote de râs la unison.
E greu de spus daca vecinatatea atât de strânsa a cinematografului a fost atunci un blestem sau un noroc; vreau sa spun ca nu-mi dau seama daca apropierea acelui ecran pâlpâind aproape fosforescent în noapte îmi aducea mai multe necazuri sau mai multe bucurii, dar sunt sigura ca uriasul cadru de pânza alba, vazut cu greu si pe trei sferturi printre ramurile groase si bogat înfrunzite ale teilor, a fost o prezenta, infinit semnificanta a copilariei mele.
De cum venea vara, caderea serii capata pentru mine întelesuri si emotii pe care nu le avea în timpul anului, iar trimiterea la culcare nu mai era un supliciu, ci o binefacere si un suspense. De la fereastra mea, vazut dintr-o parte si lipsit de ultimul sfert purtator al dialogului transcris, ecranul mi se oferea stralucitor si populat captivant de personaje si întâmplari, de privelisti si intrigi, spuse numai pe jumatate, secrete, fascinatoare, dispuse sa se lase dezlegate, întregite. Pentru ca, neîntelegând vorbirea actorilor - care tuna totusi patetice si obsedante cuvinte asupra mea - si nevazând traducerea, nu-mi ramânea decât sa inventez eu un sens glasurilor si zbaterilor misterioase urmarite seara de seara. De lunea pâna duminica aveam tot timpul sa cizelez, reluând într-o versiune mereu îmbunatatita, sugestiile primei vizionari sau, dimpotriva, sa-mi ofer, nemultumita de întâia interpretare, mereu alte si alte povesti tesute între punctele fixe ale personajelor agitându-se la fel. A fost cel mai frumos joc pe care mi-l amintesc, cu atât mai frumos cu cât avea rigorile si limitele lui - începea si se termina odata cu vacanta, reînnoindu-se din sine însusi saptamâna de saptamâna - un joc frumos mai ales pentru ca exista independent si totusi se lasa inventat pe de-a-ntregul. O data sau de doua ori ma dusesem la cinematograf - adica înconjurasem pentru a ajunge la intrarea de pe strada paralela, platisem biletul si ma asezasem pe locul numerotat - dar privitul din fata al ecranului si citirea fara restrictii a dialogului nu reuseau sa înlocuiasca nici pe departe misterul disparut. Unghiul excentric al ferestrei dadea figurilor o alungire si un farmec de care vederea normala le vaduvea, în timp ce presupunerea, completarea, inventarea sensului dadeau bietei povesti o bogatie pe care, singura, n-o avea. Am înteles ca, încercând sa-mi verific jocul, realitatea fusese cea care nu rezistase verificarii. Ecranul vazut pe trei sferturi printre ramuri de tei a ramas pânza pe care am continuat sa-mi proiectez impresiile, ideile si lumea devenita frumoasa numai dupa ce îi adaugam cel de-al patrulea sfert, întregitor, al întelegerii mele.

PROTECTIE

Am observat demult - înca de pe vremea când mai puteam sa ma iluzionez ca numai vârsta mea e de vina - ca sunt tratata asemenea copiilor, în fata carora nu pot fi spuse sau facute lucruri urâte si care, tocmai prin aceasta protectoare interdictie, îi jeneaza pe cei mari cu prezenta lor. Descopar ca prieteni, pe care îi stiam pudici, spun când eu lipsesc glume fara perdea; descopar colegi care ar avea toate motivele sa-mi fie prieteni si care totusi prefera, pentru propriul lor confort, sa ma evite. Si nu pot sa nu presupun ca cenzura pe care - fara voia, dar din cauza mea - si-au inventat-o a sfârsit prin a-i obosi si a-i întoarce - chiar daca nu si-o marturisesc - împotriva-mi. O cenzura datorata nu intransigentei mele - pe care, de altfel, nici nu mi-au dat prilejul sa mi-o manifest - ci vietii mele în care nu-si gasesc reciprocele puncte de sprijin, pe care sa le înteleaga si sa le ierte. Sunt, deci, considerata si evitata asemenea copiilor carora nu trebuie sa le strici imaginea despre lume, si a caror naivitate înduiosându-te, nu te împiedica sa treci în camera de alaturi când ai de discutat lucruri serioase.

OCTOMBRIE

Daca as spune ca octombrie este cea mai tandra dintre lunile anului, as exprima înca foarte putin din încarcatura de lumina blânda pe care miezul acesta de anotimp o rastoarna, moale ca pe un car cu fân de raze, asupra lumii. Pentru ca octombrie nu este pur si simplu toamna sau o parte a toamnei, este chiar miezul ei la care nu se ajunge decât dezghiocând cu rabdare coaja tare si pielita amara a zilelor de dinainte si de dupa ea, a ploilor subtiri si ascutite ca niste pumnale, a noptilor cazute mai devreme si ridicate mai târziu, a încheierii.
Dupa ce, mirosind a flori si a transpiratie, obosita de sine însasi si grea de fructe si presimtiri, vara adoarme dezgolita impudic pe cearsafurile umede ale lui septembrie - care, ca si când ar vrea sa se desolidarizeze cât mai repede de ea, îsi cheama în ajutor diminetile cetoase si serile reci, frigul si umezeala, vântul si întunericul, strigând ca totul s-a terminat, ca a venit toamna si se apropie sfârsitul - lumea se goleste deodata si se face mai mare, tinându-si respiratia si asteptând. Pentru ca, desi cu totii am înteles ca vara se terminase, desi acceptasem cu totii apropierea sfârsitului, nu puteam admite ca el sa apara asa - brutal si lipsit de întelepciune, pripit si fara nici un ritual. Octombrie este ritualul blând, de care aveam nevoie, al acceptarii unui sfârsit, octombrie este ceremonia dulce, care ne lipsea, a asumarii unei încheieri. Ceva trebuia sa se mai întâmple, trebuia sa mai vina ceva. Si atunci vine octombrie. Ceea ce parea a fi greu de suportat se dovedeste placut, ceea ce producea oroare devine aproape senzual, ceea ce parea crud si strain se descopera a fi adânc cunoscut si plin de compasiune. Pentru prima oara în an goana desucheata a minutelor, si orelor, si zilelor, si saptamânilor se încetineste si capata înteles, clipele se încarca de propria lor greutate si se rotesc usor picurând, constiente fiecare de unicitatea ei, în neant. Pentru prima oara în an nu ma grabesc si nu-mi pare rau de timpul care trece, simpla lui trecere în frumusete si moarte fiindu-mi deplin suficienta. Pentru ca fiecare clipa este nu numai frumoasa, ci si, poate, ultima frumoasa. Lumina musteste gata sa picure lipicioasa si patind ca o zeama de fruct, frunzele tes draperii colorate pe cer si troiene calde, murmuratoare în iarba. Totul este atât de perfect, atât de împacat cu sine, încât atunci când încep ploile intra si ele în ordinea legica, fara cusur a universului, nu sunt decât pretul pe care trebuie sa-l platim cinstit pentru pacea si bucuria traita.

HORIA REX DACIAE

Am numarat 250 de ani de la nasterea lui Horia, pentru ca stim ca în toamna marii rascoale legendarul ei conducator avea 54 de ani. Anul nasterii lui Vasile Nicola Ursu rezulta prin scaderea vârstei lui cunoscute, din anul cunoscut al rascoalei, iar aceasta atât de simpla aritmetica, aceasta atât de rotunda aniversare, rastoarna peste noi valuri interogative de înteles. Caci, dupa doua secole si jumatate, taranul aproape batrân din Albac nu si-a lasat înca în întregime dezlegat misterul fortei si istoriei sale. Cel despre care, dupa înfrângere si capturare, un ziar provensal scria ca raspunde cu geniu si fermitate interogatoriilor, cel care a putut învia în memoria amortita si indiferenta a Europei, dupa o mie opt sute de ani de uitare, lumina nelinistitoare si misterioasa a Daciei libere, a avut o asemenea capacitate de a face sa se depene în jurul fapturii sale - de sânge care a putut fi totusi varsat, de oase care au putut fi totusi zdrobite - atâtea atribute abstracte ale milenarului sau popor, atâtea legende fantastice ale emotiei colective, încât el însusi, taranul îmbracat cu o tundra întoarsa si însceptrat cu un bat subtire de alun, abia daca se mai întrezareste de dupa profilul acvilin sapat pe medalii împodobite cu titluri, tâsnit aproape miraculos din memoria razbunatoare: Horia Ursz Rex Daciae. Faptul ca aceasta legenda nu a drapat un tânar romantic si frumos, ci un barbat de 54 de ani, obosit probabil de drumurile Vienei, de mereu neacoperitele promisiuni, de lipsa unui adapost si a unei sigurante, caracterizeaza zguduitor cea mai mare rascoala a românilor - acest popor blând si rabdator, optimist si sceptic, ajuns la maturitate încercând mereu sa o scoata la capat cu binele si izbucnind numai atunci când nu se poate cu adevarat altfel, când nici o speranta nu mai este lasata sa tremure în vânt pe arborele mereu reînfrunzit al istoriei. Revolta nu a fost la noi sunetul zeesc scos din cristalul lovit al tineretii, ci geamatul profund, urletul care nu mai poate fi înabusit al unei dureri care îmbatrânise ascunsa, îmbunata de cântece si de povesti.
'Mor pentru popor', ultimele cuvinte ale celui mai mare martir crescut din muntii nostri spre cerul încarcat de vinovatii al trecutului, nu sunt strigatul exaltat al unui tânar care îsi arunca plin de superbie viata în balanta nehotarâta a posteritatii, ci testamentul unei existente profund responsabile si suprem inteligente, care dupa ce a cumpanit si a încercat totul foloseste si ultimul argument în lupta inegala cu nedreptatea. Cei 250 de ani nu se împlinesc numai de la nasterea unui taran din muntii Zarandului, ci de la cristalizarea celui mai cuprinzator simbol al destinului nostru îndelung rabdator.

Ceea ce m-a frapat întotdeauna în figura lui Horia - înca din adolescenta, când rascoleam pasionata bibliotecile episcopiilor oradene, cautând carti vechi, iesite din uz, în care as fi putut gasi elemente noi, limpezitoare - a fost înaltul ei grad de abstractiune. Mult mai mult decât un personaj, el, Horia, mi s-a parut o idee; nu numai conducatorul razvratirii, ci numele razvratirii chiar. Întinsa - asemenea unui incendiu purificator care trecea din mosie în mosie si din durere în durere - pe întreaga suprafata a Transilvaniei, rascoala a ars în numele lui Horia si din ordinul împaratului, împaratul si Horia reprezentând doua la fel de înalte si de protectoare notiuni, taranul din Albac nefiind mai tangibil si mai concret decât principele din Viena. Adunarea de la Mesteacan, ultimatumul de la Deva, iuresul propagator al ridicarii la lupta, spaima nobililor si nesupunerea taranilor, toate se desfasoara în numele lui, toate se numesc Horia. Horia vine cu steagul rosu. Horia vine cu crucea de aur, venirea lui Horia este anuntata mereu - cu speranta, mândrie si dezlantuita bucurie de unii, cu spaima isterica si oroare de altii, si de fiecare data numele lui este suficient faptelor sa se împlineasca. Taranul Nicula Urs a stat, ca într-o cetate greu expugnabila, în Muntii Zlatnei, Horia - aceasta vocabula magica, aceasta porecla împarateasca - a condus rascoala la Arad si la Hateg, la Hunedoara si la Alba lulia. Durerea si împotrivirea aveau nevoie de o definitie si definitia lor a fost Horia. Daca nu ar fi existat, ar fi fost inventat, fara ezitare, asa cum a fost.
Fizic, indubitabil concret, el, taranul cu frunte imensa, a fost numai pe platforma de executie, dar, ca si cum ar fi vrut sa se razbune pentru umilirea acelor câteva ore de istorie exacta, legenda a izbucnit apoi cu puteri sporite inundând totul, spalând sângele si transfigurând cruzimea mortii în haloul mereu crescator al nemuririi. Difuzat pe medalii cu inscriptia Hora rex Daciae, chipul lui ajungea în Luxemburg si în Toscana, numele lui era colportat de cancelariile spaniole si otomane, teatrele din Cehia si Germania îi reprezentau tragedia, ziarele din Italia si Belgia, Franta si Austria îl înfasurau în povestiri incredibile si basme copilaresti. El nu mai era de mult un taran sarac din Muntii Zarandului, ci locul geometric polarizând straniu de adevarat, chiar în cea mai fantastica forma, sensurile istoriei românilor - de la originea romana la persistenta pe pamântul transilvan, de la asuprirea grofilor la unirea cu tarile române, de la ortodoxia credintei la latinitatea limbii. Doamnele care la Paris si la Bruxelles purtau palarii 'â la Horia' si-i scriau numele pe evantaiuri, deveneau gratiosii, inconstientii soli de un sezon ai gravelor noastre adevaruri eterne.

La Oradea, deasupra tâmplei Bisericii cu Luna - acea misterioasa luna, jumatate neagra, jumatate aurie, învârtindu-se dupa legi misterioase si cosmice, care mi-a umplut de întrebari si de înteles copilaria - deasupra crucii din mijlocul iconostasului, în cel mai înalt punct al boltii catedralei din Oradea, am descoperit de curând, cu uluire si lacrimi, portretul lui Horia. Este un medalion sprijinit omagial pe doua ramuri de laur si împodobit de o coroana grea, aproape imperiala, reliefându-si fondul închis si obrazul cunoscut din acest cadru poleit sarbatoreste si subliniat stralucitor. Trasaturile fara dubiu, fruntea specifica si parul strâns taraneste în parti erau cele stiute din cartile de scoala si chiar daca renovarile succesive au limpezit portretul apropiindu-l de prototip, nu exista nici o îndoiala ca el era acolo, deasupra altarului, de la începuturi, de la prima pictare a bisericii în 1816. Iar acest fapt, revolutionar si zguduitor în egala masura, ne lasa sa întrezarim nu numai prestigiul de martir al marelui rasculat în epoca, ci si întelesul credintei care i-a fost alaturi, începuta în 1784, în chiar anul rascoalei, constructia catedralei neunite din Oradea s-a desfasurat sub semnul nesupunerii si al tragediei românilor din Principatul Transilvaniei, si, o data înaltata, biserica a devenit un simbol al neînfrângerii totale si al victoriei ce urma sa vina. Portretul lui Horia, asezat triumfal si conspirativ deasupra catapetesmei, era un raspuns, abia cifrat, al celor care nu renuntau. Sanctificându-l astfel, biserica se sfintea înca o data prin jertfa sa, acceptând cu adevarat suferinta si revolta, cauza celui ce-si fermecase fratii cu gândul eliberarii, 'ille famosus seductor populi', cum îl numeau exasperate cancelariile dusmane.

Am citat ciudatul titlu de noblete al taranului din Albac, ca si dovezile faimei sale europene din monumentala monografie a rascoalei lui Horia de David Prodan si am transcris emotia de mai sus în semn de limpede omagiu marelui istoric si capodoperei sale rascolitoare.

REVELATIE

Când mergi toamna pe câmp, pe un câmp arat, semanat, prasit si presarat cu bulgari mici de chimicale cuprinsi de jena precarei lor conditii si încercând sa semene, modelati de umezeala, cu niste mici bureti otravitori, porosi si orbitor de albi, aproape decorativi; când mergi toamna pe câmp, pe un câmp marginit departe de dealuri cu vii culese si parasite acum culorilor care degradeaza verdele în galben si îl urca apoi spre rosu stralucitor, în timp ce, lipsite de aracii smulsi, corzile se revarsa obosite de roditoarea disciplina a verii într-o somnoroasa libertate, într-un odihnitor dezmat; când mergi toamna pe câmp, în pacea aceea pe care nici un alt anotimp nu o merita mai deplin, sub soarele cald înca, dar abulic putin, înstrainat parca si parca distrat, ca si cum ar încerca mereu sa-si aminteasca ceva, un gând uitat undeva în urma, sau, dimpotriva, grabit sa coboare pe celalalt tarâm, vine întotdeauna o clipa în care, fara sa-ti fi dat seama cum, reperele se fac nevazute - cu hotarâre, deodata sau hoteste , pe rând - dealul cu vii aluneca înaintea soarelui dupa zare, crângul din fata renunta mai întâi la frunze, apoi îsi dilueaza liniile negre, paralele, tot mai subtiri, tot mai geometrice, ale tulpinilor în cerul care le despartea una de alta, iar satul lasat în urma, devenit oricum îndoielnic, se hotaraste în cele din urma sa nu mai existe deloc; când mergi toamna pe câmp, vine întotdeauna o clipa în care nu mai existi decât tu si pamântul, pamântul întins ireprosabil de jur împrejur si ridicat - oricât ar fi de ses - la margini spre cer, vine întotdeauna o clipa în care ramâi - pe neasteptate întotdeauna - fata în fata, numai tu si pamântul. Nu folosesc nici o metafora, nu fac nici o aluzie, nu construiesc nici un simbol. Când vorbesc despre revelatia aceea din toamna, seara si câmp, pamânt înseamna chiar pamânt, în toate nemarginit de semnificantele sale acceptii - tarâna, glie, planeta - substanta primordiala si ultima, început si sfârsit. Pentru ca am uitat sa spun: când mergi toamna pe câmp si vine o clipa în care descoperi ca nu mai existi decât tu si pamântul, întotdeauna soarele ajunge sa apuna chiar atunci si descoperirea, care parea cu numai o secunda înainte întâmplatoare, se transforma într-o revelatie înspaimântatoare putin, dar si voluptuoasa deodata, profunda ca un gong sunând, odata cu seara, începutul unei alte vârste.

EXPLOZIA UNEI TAINE

Poezia, sugestia, miticul, clar-obscurul nu mi s-au parut niciodata în stare sa egaleze în mister procesele chimice, de exemplu, sau axiomele matematice. De ce suma unghiurilor unui triunghi este egala cu 180°, ma întreb revoltata, de ce doua cantitati egale cu o a treia sunt egale între ele? Certitudinile mi se par suspecte. Adevarurile prea limpezi, care nu mai au pentru ceilalti nevoie de demonstratie, sunt pentru mine mai secrete înca si mai susceptibile de mister. Cea mai limpede evidenta ascunde dincolo de paravanul mutat mereu mai departe al ultimului de ce? inextricabile taine pe care stiinta nu le împrastie, ci le înmulteste prin descoperirile ei. Dezvaluirea unei taine nu este decât descoperirea unei colonii de taine ascunse pâna atunci, ca semintele unei rodii, în camasa unica a tainei sfâsiate si devenite, fiecare dintre ele, prin chiar aceasta sfâsiere, sediul unor alte colonii în stare sa se multiplice. Uluitoarea cascada a progresului tehnic din secolul nostru a demonstrat de ajuns ca orice taina este asemenea florii cuprinzând latenta în sine puterea înmultirii, declansata odata cu ofilirea. Explozia în lant a tainelor în aceasta orgolioasa si inconstienta contemporaneitate nu este decât involuntara sporire a enigmelor printr-o nesfârsita si parca ironica sciziparitate. Orice infinitezimala particula descoperita se dovedeste, la rândul ei, formata din alte particule si mai nevazute, orice raspuns, odata gasit, se releva compus din alte, si mai ermetice, întrebari. Pe lânga acest bombardament al misterelor, de nepatruns tocmai pentru ca se lasa patrunse - deci multiplicate - rând pe rând, taina luminescenta a artei, valul de raze al sugestiei, umbra stralucitoare a mitului, orbitorul clar-obscur al poeziei, nu sunt decât lungi haine de ceremonie, travestiuri rituale ale unor adevaruri, secrete nu pentru ca n-ar putea fi dezlegate, ci pentru ca prea violenta dezvelire le-ar putea distruge, asa cum se mistuie, deschise, mormintele vechi la contactul cu aerul. Taina artei e tandra si protectoare, taina stiintei, incitanta si primejdioasa adesea. Dincolo de fiecare dintre ele se afla, însa, neînfrânt si amenintator, încordat în asteptarea exploziei eliberatoare, adevarul - acelasi - al vietii si mortii.

ALTERNATIVA

Stiu ca exista nenumarate feluri de lecturi, si eu însami am trait multe dintre ele, si pe toate cele pe care le-am trait le-am însumat cu recunostinta compartimentului rarelor beatitudini; dar una singura dintre ele m-a fascinat si continua sa ma fascineze cu atractia malefica si irezistibila a placerilor interzise: lectura ca substitut al vietii. Pentru ca, dincolo de lectura-studiu, lectura-informatie, lectura-joaca sau lectura-initiere, aparea de fiecare data, condamnabila si placuta ca un drog, lectura capabila sa înlocuiasca viata. Si nu stiu daca numai acutul sentiment de vinovatie care o însotea întotdeauna îi adauga acea placere violenta, iresponsabila, pe care o stiu din copilarie si care nu m-a parasit, din fericire, nici acum. De fapt era un cerc vicios, pentru ca vinovatia venea tocmai din cantitatea exagerata de placere pe care lectura era în stare sa mi-o ofere, iar placerea îsi tragea sevele si din pamântul interzis al acestei vinovatii. La început de tot citeam în loc sa ma joc, apoi citeam în loc sa fiu atenta la lectii si sa-mi fac temele, mai târziu citeam în loc sa ma distrez cu tinerii de vârsta mea, la facultate citeam mereu altceva decât ar fi trebuit sa citesc, si mult mai târziu, acum, citesc în loc sa scriu. Dar suma vinilor rezultate din toate aceste mici sau mari înlocuiri nu atinge nici pe departe nivelul realei mele vinovatii: aceea de a sti ca prefer realitatea de hârtie, pe care o simt mai adevarata decât cealalta realitate; aceea de a alege între lumea creata de Dumnezeu si cea creata de scriitor, pe cea de a doua. Si nu e vorba numai de o preferinta teoretica, de spectator, ci de o optiune reala între a trai si a nu trai, între a fi si a asista. Pentru ca întelegerea nu e nici ea decât o asistare a faptei din care îsi trage puterea si fara de care n-ar putea exista, chiar daca senzatia de surogat nu lectura desprinsa de viata mi-o da, ci viata netrecuta prin lectura. De aici înclinarea de a prefera vietii lectura ca pe o solutie din toate punctele de vedere avantajoasa, si de aici rotunjirea, închiderea ciclului vinei de a fi optat dintre doua cai pentru cea mai putin spinoasa, pentru cea mai usor de urmat. Dar nici preferinta, nici optiunea nu sunt decât paliative menite sa ascunda, în ochii mei chiar, adevarata mea culpa: incapacitatea de a alege cu adevarat. Când privesc în urma îmi vad cele câteva mii de zile, asemenea unei prazi haituite cu forte egale de doi infinit de fascinanti vânatori - lectura si viata.
Cel ce-a facut lumea si cei ce-au facut cartile îsi vor disputa sufletul meu în eternitate.

O SOLUTIE

O sa-mi amintesc întotdeauna cu un amestec putin intimidat, de uimire, curiozitate si admiratie, perechea de biciclisti olandezi pe care am întâlnit-o la un izvor de pe marginea unei sosele. Erau o femeie si un barbat, tineri, desigur, dar nu într-atât încât sa li se poata spune o fata si un baiat, cu lungi plete extrem de deschise la culoare, dar fara lumina care le-ar fi dat dreptul sa fie numite blonde, si atât de asemanatoare încât, în orice caz, nu dupa plete ar fi putut fi deosebiti între ei. Îmbracati identic si strict necesar - un sort, un maieu, sandale - stateau în canicula naucitoare, abia îmblânzita de umbra si umezeala, fara sa vorbeasca între ei, prabusiti aproape, ascultându-si fiecare oboseala propriului trup. Nu erau frumosi - de altfel efortul le descompusese trasaturile si nu reuseau înca sa se refaca liniile initiale, care, nemiscate, ar fi putut însemna frumusete - dar exista în atentia aceea visatoare, concentrata asupra lor însile, atâta lumina, atâta beatitudine, încât am stiut ca oboseala pe care si-o ascultau în trupuri era ca o revelatoare melodie ce merita efortul de a o putea auzi. Se odihneau si asteptau sa se usuce si sa li se usuce hainele spalate si întinse în jur pe crengi si pe ghidoanele bicicletelor, culcate într-un evident repaos si ele. Nu numai bluzele, ci si parul lung - atârnat acum pe umeri în suvite ude si rasucite, ca într-un tablou de Cranach cel Batrân - si-l spalasera în apa rece a acelui izvor care le servea de hotel si pe pietrele caruia ne-au facut loc ospitalieri.
Pornisera din Olanda cu mai bine de trei luni în urma si numai peste alte trei luni aveau sa ajunga înapoi, dupa ce vor fi însemnat cu urmele îngemanate si subtiri ale rotilor o buna parte din drumurile Europei. De portbagajul mai mult teoretic al bicicletei aveau legat: unul, sulul unui cort, celalalt, doua paturi, îi ascultam povestind despre serpi (întâlnisera, ca si noi, familii întregi, otravitoare si indolente, întinse pe asfaltul fierbinte) si îi priveam cu uimire si nesat. Poate ca erau foarte saraci sau poate ca duceau la îndeplinire cu suprema încapatânare un pariu pe care spiritul lor îl pusese cu materia pe care o locuia, în orice caz, exista în efortul acela benevol o atât de mare forta a sufletului, o atât de mare capacitate a vointei de a se desprinde de servitutile carnii si de a exista libera, în afara oricaror determinari, încât excursia lor devenea o victorie existentiala si o întreprindere filosofica. Saracia lor liber consimtita si singuratatea lor deliberata se înscriau în perimetrul aglomerat si consumator al epocii ca un semn si ca o solutie. Cei doi biciclisti ma faceau sa ma gândesc - si chiar figurile lor emaciate de lumina si oboseala îmi sugerau comparatia - la asceticii discipoli ai lui Diogene si la anahoretii crestini. Bicicletele obosite, cu tricourile puse la uscat pe ghidon, se desenau ca niste subtiri simboluri heraldice pe blazonul acestei nobile descendente.

UN POPOR VEGETAL

Am fost cândva arbori? Am fost cumva plante? Cu siguranta ca da, altfel de unde am fi mostenit aceasta sublima obisnuinta si aceasta inexplicabila putere de a relua mereu totul de la capat? Asa cum pomii au mereu forta de a fi din nou tineri si acoperiti de flori în fiecare primavara, ca si cum nu li s-ar fi luat fructele si nu li s-ar fi smuls frunzele, si nu s-ar fi zbârcit de vânturi si ger, noi o luam mereu de la capat, sperând mereu de la anul care începe ceea ce ne promisese anul care a trecut. Pasii nostri misca, probabil, fara sa ne dam seama, esentiale si nevazute radacini pe sub pamânt, iar sevele urca în noi si ne împrospateaza ciclic puterile care par mereu a ajunge la sfârsit si care gasesc mereu, în al doisprezecelea ceas festiv, elanul capabil sa ne înscrie, cu sperantele miraculos intacte, pe înca o orbita.
Si o luam de la capat din nou, din nou asteptam sa înfloreasca ciresii, sa rodeasca merii, sa se coaca via, sa ni se împlineasca dorintele; de la semanaturile de primavara, pâna în seceris, de la seceris pâna la araturile de toamna, de la sesiunea din iarna, pâna la sesiunea din vara, de la începutul vacantei, pâna la începutul scolii Am fost cândva, desigur, arbori, altfel cum ne-ar putea pamântul transmite cu atâta promptitudine ordinele lui întineritoare, decretele lui de reînceput, legile lui de supravietuire? Am fost, desigur, plante într-un fel, altfel cum am sti atât de bine sa raspundem sevelor si vazduhului, cum am fi atât de dependenti de fazele lunii, si de bataia vântului, de norii care coboara, de soarele care urca, de lungimea zilei, de grosimea zapezii, de stropul de ploaie si de firul de praf? Si, mai ales, cum am reusi sa nu învatam nimic din atâtea toamne si din atâtea ierni, oferindu-ne mereu fragezi vesnic viitoarei primaveri?

CORECTURA

De câte ori mi se întâmpla sa ma întorc într-un loc pe care îl stiusem în copilarie, sa recitesc o carte, pe care atunci o descoperisem, sa vad pe cineva pe care îl stiu de atunci, ma astept la senzationale schimbari de perspectiva, la revelatii legate nu de obiectul privirii infantile, ci de calitatea ei, de uluitoarea ei capacitate de a transforma, colorând totul atât de violent în nuantele pasionale ale cresterii, încât numai cu greu realitatea de dedesubt mai transpare rar prin pelicula stralucitoare. Tot ce am cunoscut atunci exista în mine intact si intangibil, dublu aureolat de nimbul difuz al minunii si al nesigurantei. Revenind pe urmele vechi, de fiecare data ma astept sa descopar totala neadecvare la realitate a reprezentarilor, convinse de realismul lor, ale copilariei mele. Înaintez, emotionata mereu de posibilitatea de a nu mai gasi nimic din ceea ce ma împodobise atunci; s-ar fi putut atât de simplu întâmpla ca totul sa nu fi fost decât fructul frumos copt în antecamera somnului.
Pentru ca nu numai subiectivitatea mea, inconstienta de propriile ei puteri, actiona asupra realitatii, ci eu însami - neîndoindu-ma nici o clipa de dreptul meu de posesie asupra ei - interveneam cu ingenuitate, schimbând ce era de schimbat atunci când nu întelegea, dinainte, sa mi se supuna. Ma obisnuisem, astfel, seara înainte de culcare, sau în asteptarea silnicului somn de dupa-amiaza, sa trec în revista întâmplarile zilei, corectându-le din mers laturile neplacute sau penibile, în asa fel încât în relatarea lor coerenta, pregatita anume si gata sa fie clasate în amintiri, personajul central care eram câstiga în inteligenta, bunatate si îndrazneala, fara a pierde în verosimilitate. Apoi adormeam si, odata cu somnul, totul se fixa definitiv în mine, sub aceasta forma fin revazuta a carei ciorna reala o uitam în scurt timp si eu.
Dar ceea ce în momentul faptuirii mi se parea firesc si îndreptatit lasa în urma ciudate si melodioase culpabilitati, abia întelese si tocmai de aceea, hotarâtoare. Constienta de înclinarea - pe care mi-o ascundeam si mi-o iubeam ca pe un viciu - de a lasa fantezia sa se amestece ilicit printre adevarurile înconjuratoare, luându-le culoarea si imitându-le forma, încât o privire straina, oricât de nesuperficiala, nu le-ar fi putut deosebi între ele, am trecut prin anii aceia uluitori cu un continuu sentiment de vinovatie, cu perpetua spaima de a nu-mi fi demascata corectura, cu atât mai complicata cu cât nu o mai deosebeam nici eu. Si chiar si atunci când uitam totul, uitarea era împodobita de acea confuza aura care mi-a luminat atât de emotionant copilaria si care nu uita sa-si arunce asupra mea lungile, matasoasele ei raze, din când în când si acum.


ACEASTA ULUITOARE DEFINITIE

- Ai recunoscut în repetate rânduri ca tot ce-ai cautat în încapatânatele tale drumuri nu a fost decât timpul care se depusese în spatiu, ca - asa cum minerul excaveaza vagoane întregi de steril pentru a putea alege din ele câteva grame de minereu pretios - strabateai spatiul numai pentru a descoperi în el urmele sfinte ale timpului trecut.
- Da, n-am facut nici un secret din faptul ca în Oltenia am cautat culele si mânastirile; în Grecia sanctuarele si palestrele, în Italia Evul Mediu si Renasterea, în Spania palatele maure si catedralele gotice, iar în Statele Unite spaima, atât de americana, de a nu avea cu adevarat un trecut. Si, daca as vrea sa fiu sincera pâna la capat, ar trebui sa recunosc ca toate acele temple, si biserici, si moschei, si palate, si cetati, si mausolee, la care ajungeam cu greu si pe care le plateam cu sacrificii, îmi erau cu atât mai dragi si le simteam cu atât mai pretioase cu cât se apropiau mai duios si mai ambiguu de ruina
- Ei bine, aceasta cautare atât de îndaratnica a unui timp mereu revolut, aceasta privire atât de staruitor întoarsa, aceasta preferinta atât de perseverenta pentru trecut îmi e greu sa le înteleg si mai greu înca sa le accept. Sa treci indiferent pe lânga reclame aiuritoare explodând savant în neon pentru a admira un opait de lut ars reprezentând o figura pe jumatate ciobita; sa folosesti metroul numai pentru a ajunge sa admiri un car sculptat, de pe când abia se descoperise roata; sa nu te impresioneze zgârâie-norii, dar sa plângi de emotie în fata unei campanile fragile si gratioase, sculptate parca în os de porumbel; toate acestea mi se par ciudate si de neînteles, cu atât mai mult cu cât, în mod evident, trecutul nu a fost mai bun decât prezentul. Templele au fost înaltate de sclavi si au adapostit sacrificii; palatele au ascuns înlantuiri aproape fantastice de patimi si crime; cetatile au nascut ambitii, au zamislit dorinte si au generat nedreptati; mausoleele glorifica vicii si autentifica minciuni, catedralele amintesc ruguri iar palestrele, cupe de cucuta. Pentru ce tot acest, religios aproape, cult al trecutului, când este evident ca, cu cât ne-am lasa sa alunecam mai adânc în el, am descoperi sângele varsându-se mai fara mila, dreptatea batjocorita mai fara crutare si adevarul schimonosit mai fara rusine?
- Pentru ca zeii s-au stins, împaratii au murit, crimele au fost razbunate, si din trecut a ramas numai ceea ce era demn sa ramâna: arta. Arta, aceasta uluitoare definitie a omului neînstare sa se ridice la înaltimea faptei sale.

ZAPADA

O tara întreaga acoperita de zapada nu poate fi - oricât am fi de batrâni - decât o tara a copilariei. Cum se explica indiscutabila împletire dintre zapada si copilarie, cum se face ca aceste doua notiuni - apartinând unor sfere atât de deosebite, fiind una o încremenire de timp, iar alta o revarsare de materie - se leaga atât de adânc între ele încât înrudirea cu una te înrudeste automat cu cealalta? Cum pot fi adunate la un loc o cadere de alb si o lunecare de ani pentru a se obtine aceasta fantastica, invizibila suma a fericirii nostalgice si frematatoare? Evident, nu încerc sa raspund, gresesc destul încercând sa pun întrebari. Taina îngemanarii dintre copilarie si nea nu e decât o parte (o parte mica si impenetrabila în stralucire) a lungii taine a supravietuirii noastre.
Am asteptat începutul de deceniu cu spaima înmultita simbolic a tuturor începuturilor de ani, neîndraznind sa doresc evolutii, abia sperând încremeniri si nedegradari, am asteptat începutul de an cu sentimentul acut al trecerii, cu senzatia vie a ireversibilitatii, si ca si cum s-ar fi lasat înduiosat de spaima mea, si ca si cum ar fi stat în puterea lui sa îndulceasca marele sunet al gongului, Anul nou a aparut învelit împarateste în hlamide, travestit copilareste cu barbi si sprâncene fluturatoare de vata, pierdut abil si înveselitor printre ninsori. Dimineata am deschis ochii încet, cu precautie, gata sa-i închid la loc la cea mai mica amenintare a urâtului si, neasteptat, neanuntata de nimic, frumusetea mi-a navalit printre pleoape fluturând aiuritoare aripi destramate în vârf. Anul nou cadea din cer alb si se depunea pe pamântul batrân în nameti si troiene, rostogolite spre copilarie. Câti ani trebuie sa ai ca sa alergi prin ninsoare cu gura deschisa, ca sa prinzi fulgii cu buzele si sa-i simti stingându-se ca niste stele înghetate pe dinti? Pâna la ce vârsta poti sa-ti doresti din toate puterile inimii o sanie si poti sa visezi viteza, la poalele celui mai firav derdelus? Care este etatea la care mai poti scrie cu talpile vorbe mari pe zapada si mai poti stampila cu trupul cruci magnifice pe omat? Ce întrebari fara noima, când oricine stie ca atunci când neaua cade, timpul se opreste din cazut.

SPECULATIE

Daca as putea sa ma vad, sunt sigura ca nu numai imaginea mea despre mine ar fi alta, dar si felul meu de a privi s-ar schimba. Daca as putea sa ma vad, dar nu într-o oglinda în care peste imaginea privita se suprapune imaginea privitoare, ascunzând adevarata expresie si estompând adevaratul sens, si nici într-o fotografie sau într-un film în care liniile si volumele, sentimentele si întelesurile sunt modificate de subiectivitatea luminii si de siretenia obiectivului; ci altfel, mai strain si mai adânc, fara curiozitate si fara emotie, asa cum privesc un pom, atenta numai la forma ramurilor si la culoarea frunzelor, asa cum privesc un necunoscut încercând sa-l descopar si sa-l înteleg
Sau, dimpotriva, daca as putea sa nu ma vad deloc, sa nu ma fi zarit niciodata în iluzia oglinzilor sau în sugestia vitrinelor, în balta ecranelor sau în tarcul albumelor; sa ma fi nascut înainte ca metalul slefuit sau cristalul argintat, camera obscura sau tubul catodic sa fi inventat diabolica rasfrângere identica dar neadevarata, sa fi raspuns otravitoarei nevoi de a ma vedea, dar a nu ma cunoaste.
Sunt convinsa ca visul meu despre mine, necorectat si nedeformat de aceste surogate ale realitatii, ar fi fost în acea preistorie a rasfrângerilor mai exact si mai revelator decât suma imaginilor contradictorii si plictisite de ele însele pe care le privesc neîncrezatoare, dar fara sa le alung. Sunt convinsa ca, atunci când cine stie ce uluitoare inventie va reusi sa desparta ochiul privitor de ochiul privit, privirea vazuta de cea care vede, facându-ne sa trecem dincolo nu numai de propriile noastre iluzii asupra noastra, ci si de spaima animalica de a nu ne descoperi cu adevarat, abia atunci ne vom apropia poate de intuitia straveche în stare sa imagineze si sa înteleaga ceea ce nu îi era dat sa contemple si sa distruga privind.
Iata cum, deloc întâmplator, notiunea de speculatie se naste din numele latin al oglinzii - speculum -, pentru ca oglinda era cea cu ajutorul careia erau studiate atât de neîntelesele stele, în lumina carora încercam sa ne descoperim tot pe noi.

MAI MULT CA TRECUTUL

Tot ce apartine trecutului se încarca de o aura care depaseste în intensitate si sens simpla nostalgie, vechimea devenind valoare în sine, o notiune autonoma, puternica, asemenea frumosului. Un obiect vechi este pretios nu prin frumusetea care a reusit sa strabata timpul în el, ci chiar prin timpul pe care îl întruchipeaza, care i s-a depus - materie stranie, aproape palpabila - în crapaturi. Si totusi, ca în atâtea alte domenii, si în aceasta împaratie revoluta, limitele sensibilitatii noastre sunt prezente si de netrecut. Sa observati cum un obiect de acum un secol este pentru noi o relicva emotionanta, unul de acum o mie de ani, o tulburatoare revelatie, în timp ce unul de acum patru, sase sau zece mii de ani nu mai produce asupra noastra o impresie sporita sau cel putin egala, nu ne mai uimeste cu aceeasi intensitate, ca si cum s-ar gasi dincolo de sfera în interiorul careia suntem în stare sa simtim, îmi amintesc cum am intrat în palatele de la Cnossos, intimidata si indiferenta în egala masura, revoltându-ma singura de lipsa mea de emotie. Apartineau unei epoci prea îndepartate ca sa ma mai atinga, dominata de o umanitate straina despre care, tot ce stiam, stiam din povestile atenienilor, colorate, fantaste, caracterizându-i în mult mai mare masura pe autorii povestirii decât pe eroii ei. Vreau sa spun ca daca m-a uluit ceva cu adevarat la Cnossos nu a fost înalta civilizatie, mândra de cuceririle ei tehnice si având vocatia confortului în acea adâncime de neconceput a timpului, ci faptul ca aceasta civilizatie a existat pur si simplu, indiferent când, faptul ca nu era numai o poveste.
Minos cel înselat de sotie, Minotaurul, Teseu, labirintul, Ariadna, Dedalus, stiusem dinainte totul, dar totul fusese prea frumos ca sa fie adevarat. Ceea ce paruse un simbol nu era decât o realitate? Ceea ce fusese metafora nu era decât istorie? Si înca o istorie atât de veche, încât numai povestile care-i rasarisera pe urme mai reuseau sa-i dea un înteles. Odaile regelui, ale reginei, sala tronului, atelierele mesterilor, temple, necropole, sali de baie, conducte de apa, terase, curti interioare, scari, coloane, totul repetând acest cap obsesiv de taur si securile înspaimântatoare cu dublu tais, totul scos de sub incredibila cenusa a celor patru mii de ani, totul indiferent, strain, neconvingator. Poate ca ecuatia labirintului, poate ca povestea blestemata a Minotaurului contribuiau la acest sentiment care se opunea si el realitatii si o împiedica sa triumfe. Timpul minoic depasea cu mult capacitatea sufletului meu de a percepe timpul si stateam în fata lui pierduta ca un neînotator care, într-o apa adânca de trei sau de o suta de metri, se îneaca la fel.
'

SCENE DIN VIATA UNUI GENIU

'
Exista lucruri care prin simpla lor intensitate îsi depasesc conditia si se transforma în altceva, superior în esenta. Exista artisti care prin capacitatea lor de daruire si prin puterea ascetismului lor trec dincolo de linia de pe care frumosul însusi nu se mai vede decât ca o treapta spre ceva mai luminos înca si mai greu de definit. Si daca, totusi, pentru operele lor se foloseste fara ezitare si cu dezinvoltura cuvântul arta, aceasta nu e, desigur, fiindca s-ar aduce astfel o precizare în plus, ci pentru ca, astfel, nu mai e nevoie de nici o precizare. Oricum, retrospectiva Anghel semana foarte putin cu o expozitie de arta. Suita la al doilea etaj al muzeului, cu bronzurile mari strânse modest si sever într-o singura încapere, ea nu avea nimic din cochetaria savant neglijenta a expozitiilor plastice, unde fiecare exponat îsi cauta pozitia si lumina prielnica si fiecare vizitator se poate oglindi flatat în spiritul si suprafata lustruita a lucrarilor. Retrospectiva Anghel, încaperea aceea singura, populata cu fiinte de metal topit la cea mai înalta temperatura a durerii si turnat în forme abia diferite între ele, concentrate în sine, atente fiecare la sufletul ei, pulsând adânc, auzit cu greu, semana mai mult cu un templu în care au fost adunate cu o cutremuratoare putere de selectie toate rastignirile spiritualitatii noastre: Eminescu, Balcescu, Luchian, Pallady, Enescu si, sinteza tuturor, Carturarul îndurerat, cel care întelege totul si nu poate face nimic; si, povestea tuturor, acele Scene din viata unui geniu în care, înaripat si schingiuit, geniul nu încearca totusi nici o secunda sa se îndeparteze; si, deasupra tuturor, acele mame nascatoare de suferinta si viata, maternitati cruciforme, metafore ermetice si împacate cu sine ale puterii de creatie, ale puterii de fiinta. Iata, capete de femei cu pielea întinsa pe craniu si carnea trasa în gând, capete de artisti cu privirea adusa înlauntru obsedata, resemnata de ceea ce vede, trupuri în care ideea însasi arde si se modeleaza suferitoare în bronz, ca si cum forma omeneasca n-ar fi decât nobilul, hieraticul potir în care se ofera, dureroasa, gândirea. N-am cunoscut un mai înalt imn închinat intelectualului, celui ce întelege gândirea ca pe o jertfa de sine, artist si martir cu egala intensitate, decât acea monahala retrospectiva a unei vieti, decât aceasta opera. La al doilea etaj al Muzeului Republicii, retrospectiva Anghel a fost cel mai limpede panteon românesc.

CAPATUL FIRULUI

Am senzatia ca stau în fata unui ghem de a carui depanare îmi depinde viata si ca nu trebuie decât sa gasesc capatul firului pentru ca totul sa se desfasoare apoi lin, aproape voluptuos, dar caut si caut mereu, rupând, încâlcind, tragând de unde nu trebuie, ravasind, zadarnicind totul, când totul ar putea fi atât de simplu, când n-as avea nevoie decât de infima sansa a gasirii firului de depanat. Daca prima fraza ar fi scrisa, faptele si ideile, care nu asteapta decât sa se rostogoleasca în cuvânt, s-ar desprinde din incredibilele lor alveole, bucuroase de a se putea ordona într-o curgere din care sa se poata încropi un înteles. Dar prima fraza este de negasit, ca si capatul firului acestui ghem intentionat perfect, inabordabil, facut anume sa semene cu o mereu lunecatoare minge.
Cunosc aceasta senzatie din copilarie, de când am învatat sa scriu, de când am reusit sa unesc o-i, oi si sa vad, uitându-ma la cerculetul acela plapând si betigasul acela anemic, o câmpie întreaga de lâna alba, valuritoare; de când am descoperit, odata cu primele litere, ca a scrie nu înseamna a inventa ceva ce nu exista, ci numai a trece în cuvânt lucrurile care asteapta de mult farmecul capabil sa le transforme în betigase si cercuri. Si atunci, nu ramasese decât sa gasesc începutul, capatul firului care sa-mi depene viata în cuvânt. Dar nu gasesc decât capatele, fragmente, idei care se rup, odata formulate, de rest, bucati mai mari sau mai mici, înnodate sau nu între ele, ca si cum viata mea ar mai fi fost depanata odata, cândva, de cineva la fel de nepriceput. Cunosc aceasta senzatie din copilarie si de atunci torc nu numai obsesia cautarii, ci si suspiciunea negasirii. Pentru ca, daca acel capat al lucrurilor întârzie sa mi se dezvaluie, n-as putea spune ca disperarea si chinul urmaririi lui nu-mi fac placere, ca si cum m-as bucura ca se gaseste cineva care sa aiba puterea de a ma pedepsi pentru aceasta incapacitate prea evidenta ca sa nu se banuiasca în dosul ei intentia amânarii si spaima de început. Dar, odata pedepsita, am tot dreptul sa cheltuiesc cum vreau un ragaz platit cinstit cu propria mea suferinta, deci pot amâna în continuare clipa începutului de care ma tem cu o teama pe care n-o înteleg, asa cum nu înteleg cu adevarat viata a carei povestire trebuie s-o încep.

TESTAMENTUL UNEI PRIVIRI

Îi placea sa picteze margini sarace de sat, unind - prin câteva acoperisuri nesigure, si câteva ziduri scorojite, si câtiva plopi desfrunziti - cerul mare, topit din nesfârsite griuri, si pamântul glodos, neîmpodobit. Îi placea sa picteze case mizere cu stresini de papura sprijinite pe stâlpi firavi, fara crestaturi, cu prispe de lut galben abia înaltate din câmpia atotputernica spre vazduhul neprieten, îi placea sa picteze arbori parasiti de frunze, cu viata devenita secreta, nearatosi, nefericiti, supravietuind. Îi placea sa picteze flori inculte de câmp în ulcele modeste, fara smalt, si fete tacute, însingurate, lipsite de noroc. Îi placea sa aleaga din tot ce descoperea în jur numai ceea ce nu era descoperit de nimeni si din tot ceea ce nu era iubit de nimeni, ceea ce putea fi iubit. Din sate alegea marginile, din anotimpuri trecerea, din flori numai faptul ca sunt vii, dar forta sufleteasca pe care o presupunea aceasta stranie alegere, încrâncenata tarie necesara acestei rasturnate selectii izvora, eroica si orgolioasa, nu din dorinta de originalitate si nu din placerea de a sfida, ci, mult mai adânc, dintr-un loc în care slabiciunea însasi, ajunsa pâna acolo, devine putere, din nevoia de solidarizare cu o suferinta neexprimata. Exista în fiecare tusa de culoare si în fiecare linie lasate de Andreescu pe pânza o suferinta ce întelege suferinta, o suferinta ce priveste spre suferinta cu acea concentrare a privirii care nu se mai poate întoarce spre altceva, dar care este prea intensa pentru a mai putea durea, pentru a mai putea protesta, pentru a mai putea fi elocventa si patetica. Ramâne numai contemplarea, atenta si grava, a unei lumi fatal materiale, importanta mereu nu prin ceea ce lasa sa se vada, ci prin ceea ce nu poate arata. Marginile de sat si padurile devastate, florile de câmp si copiii îmbatrâniti sunt tintele alese cu grija - printr-o încapatânata selectie, în care frumusetea însasi este admisa numai în masura în care doare - ale acestei contemplari linistite. Pentru ca, daca ma gândesc bine, ceea ce uneste între ele toate ciudatele subiecte ale pânzelor lui Andreescu este cantitatea de liniste pe care reusesc sa o încorporeze în ele. Sunt tacute nu numai peisajele si florile, naturile moarte si personajele costumate, ci si tristele lui iarmaroace, si târgurile lui galbui de dragaica, multe multimi asteptând ceva nestiut, strânse sub cerul unei paradoxale taceri. Linistea este criteriul absolut al unei contemplari atât de grave, încât, sub ochiul ei mare, suferinta devine frumusete, iar frumusetea se estompeaza în fata întelegerii pâna-n adânc. Nesfârsitele lui griuri suind umilite înspre orgoliu, demnitatea verdelui acceptând întunericul, tonurile de ocru amestecându-se în lut rostesc în aceasta liniste testamentul unei priviri. Privirea unui artist nascut în acelasi an cu Eminescu, dar caruia nu i s-a dat nici macar vârsta minima a rastignirii.

DESPRE CE E VORBA ÎN POVESTE

Cred ca am ascultat când eram mica prea multe povesti, cred ca am citit în copilarie prea multe basme. Maniheismul lor, atât de încurajator, mi s-a parut, atunci, mai adevarat decât, mai târziu, complexitatea contradictorie a lumii si tot ce-am trait mai târziu nu a reusit sa stearga din mine universul pe care mi l-am imaginat atunci. Anii si deceniile n-au reusit sa-mi descurajeze încapatânarea de a cauta eroi pe care sa-i pot admira fara îndoiala si ticalosi pe care sa-i pot dispretul fara remuscari. Si nu stiu daca trebuie sa ma laud sau trebuie sa ma acuz ca nu mi-a trecut înca niciodata prin minte ca asemenea eroi si asemenea ticalosi nu exista. În pofida tuturor exemplelor care au nins convingator peste mine, n-am reusit sa nu mai cred ca feti-frumosii sunt buni si împaratii milosi, ca balaurii sfârsesc prin a fi învinsi si cosânzenele prin a fi salvate. Am citit în viata mea mai multe tratate de istorie decât carti cu povesti, dar istoria n-a fost în stare sa înfrânga în mine povestile, din moment ce tot mai cred ca cei buni nu pot pieri cu totul, cei rai sunt în cele din urma pedepsiti si suferinta se va sfârsi cândva printr-o idilica, universala nunta.
Exista totusi un basm, unul singur, altfel decât celelalte, un basm în care nu este deloc limpede nici cine e bun, nici cine e rau. Când l-am citit, cunosteam bine regula basmelor, stiam nenumaratele fragmente prefabricate din care se poate cladi o poveste, stiam cine pe cine trebuie sa iubeasca, cine si de ce sufera, cine si de ce e vinovat. Tin minte ca nesocotirea acelor sacrosancte legi, pe care le respectam cu strictete si care-mi calauzeau întelegerea lumii, mi se paruse o sfidare, o jignire personala, amplificata de faptul ca nu puteam sa-i înteleg rosturile. Basmul se numea Tinerete fara batrânete si viata fara moarte. Acum, când a trecut mai bine de un secol jumatate de la nasterea lui Petre Ispirescu, îmi amintesc ciudat de viu ca acela a fost momentul în care i-am retinut pentru prima oara numele. Si pentru ca pe atunci credeam ca toti autorii cartilor sunt vii - vreau sa spun ca nu reuseam sa înteleg cum poate cineva sa ti se adreseze si sa-ti vorbeasca, chiar si în scris, fara a fi în viata - tin minte ca mi-ar fi placut sa-l întreb pe Ispirescu despre ce este vorba în poveste si de ce se întoarce din tara vietii fara de moarte cel atât de fericit acolo. Cu timpul am aflat ca scriitorii mor si ei, cu timpul am înteles ca nimeni nu-mi poate raspunde, iar întorcându-ma si eu fara încetare din tara aceea, trebuie sa marturisesc ca mi-ar placea grozav sa stiu de ce o fac si, prin urmare, despre ce e vorba în poveste.

SINGURATATEA UNUI SCAUN

O camera goala, varoasa, cu podele de scânduri curate, galbui, în mijlocul careia se afla un scaun negru cu speteaza înalta, un scaun singur pe care cineva a pus un mar. Nu stiu daca am vazut vreodata aceasta scena, nu stiu daca am avut vreodata aceasta viziune, dar am visat de nenumarate ori acest vis. Este un vis static, un vis în care nu se întâmpla nimic. Nu-i o poveste, ci o priveliste; nu-i o priveliste, ci un sentiment; un sentiment de bucurie adânca, inexplicabila, cu atât mai intensa, cu cât mai fara motiv. De fapt, cu timpul, motivele de bucurie au început sa se polarizeze în jurul visului, sau, dimpotriva, bucuria existenta atragea în mod necesar dupa sine imaginea de marca a fericirii. Vreau sa spun ca, dupa o zi buna, somnul îmi aducea în dar visul, previzibil - odaia binecunoscuta, scaunul stiut pe de rost si marul asezat putin excentric, rosu pe jumatate, lucios, aproape animal; tot asa cum, altadata, venit cu de la sine putere, nedictat de nimic, visul pulsa de câteva ori, bineprevestitor, si se retragea apoi ca o maree, lasându-ma pe plaja câte unei dimineti limpezi, usoare, în care eram sigura ca nu mi se poate întâmpla nimic rau. M-am întrebat uneori daca nu e vorba de un tablou pe care l-am vazut si m-a impresionat puternic, cândva, în copilarie, si am tresarit adesea prin muzeele lumii, când mi se parea ca descopar o linie, o raza, o nuanta care îmi apartinea. Emotia aproape nesanatoasa pe care am avut-o în fata primei pânze de Vermeer nu mi s-a mai parut decât fireasca atunci când mi-am dat seama ca lumina plutind deasupra Laptaresei sale era lumina din odaia mea visata. Dar, recunoscuta sau nu printre înfatisarile lumii reale, înrudita sau nu cu imaginile din oglinzile artei, mi-ar fi greu sa spun în ce consta marea forta de sugestie a acelui cadru fix care se aprinde din când în când în mine, ca pentru a verifica, linistitor, ca sunt înca vie, ca mai stiu sa ma bucur. Pot sa marturisesc, însa, ca tot ce-mi doresc este sa fiu în stare sa scriu o pagina având proprietatile si puterea imaginei din vis: simplitatea aceea aproape saraca, decupata dintr-o intensa, materiala lumina, re-varsând din asceza ei bucuria inexplicabila, carnala, a unei misterioase prezente. O camera alba, goala, singuratatea bucuroasa a unui scaun si marul rosu, lucios, ciudat de senzual, pus acolo de cineva

OBSEDANTUL EXEMPLU

În curiozitatea ireverentioasa a publicului si în lipsa de entuziasm abia complezenta a criticii s-a desfasurat, cu mai mult timp în urma, la Paris, o mare retrospectiva Dali. N-am vazut-o, dar îmi imaginez usor, si chiar cu o anumita voluptate, scarile rulante travestite ironic în burlane imense si coridoarele mascate în conducte burlesti ale Centrului Pompidou gemând de acea multime mereu în trecere a carei continua curgere semnifica însasi indiferenta, a carei indiferenta suverana este chiar viata, îmi imaginez usor ceasurile moi si nudurile cu sertarase ale celui mai extravagant dintre artistii extravagantului nostru secol privite de tot acel public în bluejeans cu un respect fermentat de obisnuinta si cu o lipsa de uimire pe care numai uluitoarele mustati ale pictorului mai reusesc s-o clatine putin. Într-o lume în care a fi în voga înseamna chiar mai mult decât a fi în viata, faptul ca retrospectiva Dali nu mai revolta si nu mai entuziasmeaza pe nimeni, faptul ca se bucura de un succes nezgomotos, decent si onorabil, nu poate fi citit decât ca semnul, ermetic desigur, dar descifrabil totusi, al unei înfrângeri. Pentru ca, nefiind vorba de înfrângerea unui artist este vorba despre înfrângerea unui fel de a fi al artistului.
Si iata-ma, dupa un îndelung obsedant exemplu, întoarsa la întrebarea, pusa de atâtea ori, si la care s-a raspuns în atâtea feluri încât poate fi socotita în continuare fara raspuns: în ce masura trebuie artistul sa se deosebeasca de ceilalti oameni altfel decât prin opera lui si chiar si ea, opera, în ce masura trebuie sa uimeasca prin ineditul ei intimidant sau, dimpotriva, în ce masura trebuie sa fie recunoscuta ca si cum n-ar fi fost inventata de artist, ci doar descoperita din adâncurile secrete si comune ale tuturor? Sub pelerina romanticilor a crescut, dospit din jigniri si insulte, din dispretul si lipsa de întelegere a celorlalti, orgoliul artistului nedispus sa se mai masoare cu nimeni, acceptând doar cu timpul - pe masura ce curiozitatea feminina a multimii respinse îl cerceta mai cu interes - sa se lase privit pe piedestalul pe care îl merita cu prisosinta, dar care îi dadea si posibilitatea de a lua cele mai avantajoase atitudini. De aici si pâna la un ingenios al punerii în scena, cheltuind mai mult geniu pentru a-si arata opera decât chiar pentru a o face, evolutia este fara îndoiala spectaculoasa, dar guvernata nu atât de legile artei, cât de cele ale psihologiei si rentabilitatii. Cât de departe sunt pictorii anonimi ai frescelor medievale, arhitectii abia banuiti ai catedralelor gotice, poetii lipsiti de nume, numai suflet si voce, ai madrigalurilor, asemenea îngerilor lipsiti de trup, numai cap si aripi, din tablouri! Decât sa-l vad zidindu-si casnic propriul muzeu - ca un zeu gospodar ridicând singur templul în care urmeaza sa i se descopere cultul - îmi e mai usor sa-l imaginez pe Artist furisându-se cenusiu, terifiat de spaima ca ar putea fi recunoscut, prin multime.

DEVELOPARE

Tot ce apartine trecutului se încarca de o aura care depaseste în intensitate si sens simpla nostalgie si care nu se poate explica doar prin spaima produsa de trecerea timpului si prin nevoia de a opune luminilor tot mai încenusate de batrânete, zarea nemurdarita de demult. Ceea ce apartine trecutului nu trece automat într-o sfera ideala, ci într-una diferita, nuantata altfel, iar aura care cuprinde faptele revolute nu este decât ciudata exactitate care le deseneaza contururile, dându-le un relief pe care nu-l aveau si facându-le sa para altfel. Asa cum, reprodus de doi pictori, acelasi obiect poate sa arate absolut diferit, acelasi fapt - vazut în trecut, departe, sau, dimpotriva, alaturi, în prezent - poate sa însemne cu totul altceva, în timp ce, traite aievea, întâmplarile apar naclaite în mâzga agitatiei continue, a trepidatiei si nervilor, cu muchiile dizolvate de acidul zilnic al iritarii, în amintire se decupeaza atent, ca într-un tablou de Magritte, ceea ce este important de ceea ce-i derizoriu. Iar importantul si derizoriul pot fi cu totul altele azi decât alaltaieri. Cât de important a putut fi în copilaria mea bufetul cu usi sculptate si cheite, mirosind dulceag a lemn vechi si a miere zaharisita, de-l tin minte - ca pe un lar al casei tronând impunator - în cele mai mici amanunte, plin de portelanuri pe care nu îndrazneam sa le ating, dar al caror model îl stiu si acum pe dinafara, si de tacâmuri masive, atât de grele încât nu reuseam sa trag sertarele care le contineau? Cât de importante au putut fi pentru mine cescutele de cafea asezate pe raftul de sus, de-mi amintesc si acum doamnele cu peruci si crinoline pictate pe peretii lor translucizi? Si-mi era chiar atât de frica de bufetul acela aproape animal, de tin înca minte teama cu care treceam seara pe linga el - marit si mai mult si devenit spongios de întuneric - în drum spre comutatorul salvator care, odata întors, îl exorciza cu lumina?
Si astfel, privesc în jurul meu, traiesc, sufar, sunt fericita, ma misc printre obiecte si întâmplari, fara sa stiu, fara sa pot banui macar, care dintre ele s-a fixat pe misterioasa placa, developata mai târziu de timp, a memoriei, a istoriei mele

ORELE DE MUZICA

Îmi amintesc uneori orele de muzica. O fac nu pentru ca de ele s-ar lega vreo întâmplare importanta sau impresionanta în vreun fel a vietii mele, ci pentru ca logica lor, întoarsa aberant împotriva înaltelor scopuri marturisite, îmi este amintita de mereu alte si alte asemanatoare argumentatii. Profesorul de muzica era un omulet cu barbuta si lavaliera, cu plete si basc de catifea, parând batrân nu atât prin vârsta lui care nu cred sa fi fost trecuta cu mult de cincizeci, cât prin aerul sau atemporal, întretinut cu grija. Printre ceilalti profesori, îmbracati în lodene si purtând sepci, el parea sa apartina unei cu totul alte epoci si lumi. Înfatisarea lui reusea sa sublinieze, la fel de exact, doua idei opuse si înrudite prin chiar opozitia lor: privit dintr-o directie, el era artistul, privit din directia opusa, el era profesorul de dexteritate. Si într-un caz si într-altul, el era altfel - superior sau inferior, niciodata egal -, el nu era asemenea celorlalti. Pâna la noi, elevii, dubla lui raportare la ceilalti profesori ajungea redusa la un singur aspect, esential, trezind în noi în acelasi timp simpatia si dispretul: spre deosebire de ceilalti, de el nu ne era frica.
Îmi amintesc uneori orele de muzica. Ele aveau loc o data pe saptamâna si erau prefatate de un fel de destindere aparuta înca din ziua precedenta: o ora pentru care nu aveam nimic de învatat. Profesorul intra în clasa purtându-si sfidator înfatisarea excentrica si aerul atemporal, care trezeau în noi dispretul lipsei de frica, scotea din buzunarul de la piept diapazonul lustruit de auzul succesivelor generatii de elevi si dadea tonul, ducându-l cu un fel de religiozitate la ureche. Brusc, sunetul limpede ma uimea de fiecare data. Scosi la tabla pe rând, noi trebuia sa-l reproducem vocal. În functie de fidelitatea reproducerii, eram gratificati cu laude, zece în catalog si repartizati la cor, sau eram dati afara cu oroare dupa ce eram notati cu un sapte (prin traditie, dexteritatile nu-si puteau permite sa nu dea note de trecere, un corijent la muzica ar fi fost un scandal, un repetent din motive muzicale, de neconceput). Dar pentru ca cei talentati si laudati trebuiau în continuare sa vina dupa-amiaza la orele de cor si sa învete sa cânte tot felul de cântece lipsite de farmec, în timp ce netalentatii erau liberi de obligatii si datorii, pedagogia muzicala a profesorului dadea cele mai neasteptate rezultate, toata lumea facând eforturi pentru a nu sti cânta, singura stare invidiabila fiind aceea a lipsei de talent.
Nu m-am întrebat niciodata ce se petrecea în clasa dupa iesirea noastra si numai rar, printre tipetele si alergatura noastra fericita din curte, auzeam vocile de îngeri chinuiti ale celor talentati, urcând silnic treptele gamelor si arpegiilor. A trebuit sa treaca mult, foarte mult timp pentru ca muzica sa devina pentru mine cu totul altceva decât prilejul indiferent si asteptat al unor recreatii: a trebuit sa descopar în singuratate balsamul universal în stare sa închida ranile, sa stearga amintirile si sa umple crengile sufletului de flori, oricât de mare ar fi gerul; a trebuit sa învat singura sa aud si sa ascult, sa aleg si sa iubesc zeii stapânitori ai unor miraculoase întinderi muzicale: principatul Corelli, ducatul Telemann, comitatul Pergolese, regatul Händel, republica Beethoven, împaratia Mozart, cosmosul Bach. Si abia atunci, târziu, m-am întrebat de ce batrânelul cu parul vâlvoi si lavaliera de artist, profesorul de muzica al atâtor ani de scoala nu încercase sa ne învete nu cum se cânta, ci cum se asculta muzica, nu orgoliul zadarnic de-a imita, ci umilinta fermecata de-a întelege. Am încercat atunci sa-mi imaginez un învatamânt în care la orele de muzica nu se cânta în cor, ci se asculta în tacere, la orele de desen nu se deseneaza pompieristic, ci se învata privitul, un învatamânt în care arta nu ar mai fi o dexteritate, ci o istorie a sensibilitatii omenesti, care trebuie cunoscuta cu seriozitatea cu care se deprind legile fizicii, tabla înmultirii si tabloul lui Mendeleev. Am încercat sa-mi imaginez o lume în care cresterea nivelului de cultura al unui popor nu s-ar mai socoti prin numarul celor care fac arta, ci prin numarul celor care o înteleg.

DIN CE E FACUTA O FLOARE?

Din ce e facuta o floare? Nu potirul crinului, sculptat cu eleganta dintr-o materie senzuala, mustoasa, dintr-o carne aproape animala, careia cu evidenta placerea nu îi poate fi straina si în care durerea si vârsta, chiar daca masurata numai în zile si ore lungi, poate înscrie riduri si întipari zbârcituri; nu fustele crete si înfoiate ale craitelor, mirosind femeieste si luminând picant straturile pasionale ale verii; nu palariile extravagante ale crizantemelor fluturând pene si dantele vechi printre ifose târzii si pudre reci, stralucitoare; nu emisferele grase ale hortensiilor, umflându-si din umezeala si umbra sânii mari în culori de bomboane si piele de crisalida care a renuntat sa se mai faca fluture. Oh, nu tot acest popor de flori lumesti, voluptuoase, carnale ma intereseaza; nu tot acest regn de fapturi intens materiale, orbitor de materiale, ma urmareste în vis. Din ce este facuta o floare, ma întreb, întorcându-ma mereu nu spre dalii si cârciumarese, nu spre bujori si gladiole, ci uitându-ma la crengile pâna acum câteva ore înca negre si locuite doar, din loc în loc, de nemiscate buburuze verzui, rotunde si gata sa plesneasca sub misteriosul sânge care le umfla fara sa le învete nimic, fara sa le spuna macar clipa, de nimic prevestita, a schimbarii la fata. Din ce este facuta o floare de cais, din ce este facuta aceasta actualitate pe care nu numai orice atingere, ci si orice miscare mai brusca a aerului o spulbera si o întoarce în vis? Din ce e facut aburul alb, aburul roz al petalelor travestind încapatânat si gratios fructul înca nemarturisit, dar prezent în fermitatea încopcierii pe ram, în seriozitatea copilareasca, plina de importanta, a corolei? Din ce e facuta o floare de cais a carei moarte chiar nu e decât plutire, zbor de fragmente colorate prin lumina dezvaluind deodata globul minuscul, cât o gamalie vie, cât un cap acrisor si verde de furnica, al caisei? Din ce e facuta o floare care în urma cu câteva zile nu era decât o încapatânare vibranta a crengii batrâne, mai îndraznind sa spere înca o data, iar peste câteva zile va fi fruct amar, si peste câteva saptamâni va fi fruct dulce, si peste câteva luni, alcool parfumat si volatil? Raspunde tu, frumusete mereu în miscare a lumii, miracol al nesigurantei si-al fagaduielilor fara hotar, explozie aiuritoare si astenizanta, capabila oricând sa se reîntoarca în sine, fericire inexplicabila, vrajitoare, incertitudine de arminden


DE LA FEREASTRA

De la fereastra mea se vad: doua acoperisuri de tabla vopsita cu miniu si având paradoxal, chiar culoarea ruginei împotriva careia lupta; un castan rotat si impunator; spatele unei case cu mai multe hornuri, imens si gol, cu tencuiala cazuta pe alocuri, închipuind harti pline de precizie ale unor tinuturi inexistente; un salcâm zdrentuit, având vocatia umilintei si parând înca de la primii muguri ai primaverii îmbatrânit sau sifonat; si un plop urias, depasind cu mult cladirile si copacii din jur si având o asemenea maretie încât e nevoie de un efort pentru a-l îngloba în peisaj si a-l face sa apartina cuiva - orasului sau naturii, în extrema dreapta a acestui cadru, depasindu-l, mai pot sa vad, daca ma aplec putin, o cladire ciudata, improvizata parca, purtând într-o parte, deasupra etajului al doilea, un turn ascutit terminat printr-un buzdugan caraghios dar nu lipsit de mister, un turn bizar sub acoperisul caruia se deschide, pe fiecare dintre cele patru laturi, câte un ochi rotund cu sprinceana circumflexa, un geamlâc decorativ probabil, dar semanând atât de tare cu un ochi încât nu-l pot privi un minut întreg fara sa clipesc, ca si cum nu i-as putea sustine privirea. De la acest turn, absolut inexplicabil în context, coboara în mai multe planuri întretaiate acoperisul spart si cârpit din loc în loc cu bucati de tabla fixate cu aproximatie sub tigle si peretii scorojiti aratându-si pe sub tencuiala murdara caramizile în curs de macinare, iar mai jos, sub ramurile unui otetar mereu în contratimp - etalând zdrentele ofilite ale frunzelor de anul trecut în plina primavara si frunze adolescentine, crude si verzi, în octombrie - un garaj încropit din placi aglomerate si foi de polietilena, un cotet de gaini esafodat din lazi de fructe, goale, legate între ele cu capete de sârma si o cusca de câine amenajata într-o fosta afumatoare, probabil, pentru ca lada e neagra si argasita de fumul mai multor decenii, iar câinele cu voce de bas si urechi clapauge care o locuieste are blana, alba cândva, mânjita în permanenta de dungi si pete de funingine. Este vorba, desigur, de curtea si peretele din spate ale unei cladiri cu intrarea si ferestrele dând într-o alta strada, paralela, din moment ce între toata aceasta suprapunere de linii si ochii obsedanti si ridicoli ai turnului, eu nu vad decât zidurile drepte, oarbe, putin scorojite. Cu o singura exceptie: chiar în calcanul casei, acolo unde ai fi presupus ca se afla podul, sau o mansarda, la o înaltime de câtiva zeci de metri de la pamânt, deasupra ramurilor salcâmului care parca încearca, fara sa reuseasca, sa o mascheze, deasupra golului, se deschide o usa. Se deschide este numai un fel de a vorbi, pentru ca ea sta închisa cu demnitate, cu un aer important care - ce-i drept - nu exclude deloc posibilitatea deschiderii. E o usa frumoasa, nu de camera, ci de apartament, o usa solida care contrasteaza oarecum cu aerul aproximativ si fantezist al cladirii, o usa pur si simplu normala al carei insolit strident izvoraste tocmai din naturaletea cu care îsi pastreaza, în locul absurd în care este plasata atât de inexplicabil, caracterul normal, obisnuit, lipsit de mirare, întregul univers, încropit si promiscuu care se vede de la fereastra mea, e salvat de misterul nonsalant al acestei usi pe care, daca ma aplec putin, o zaresc, gata oricând sa ma consoleze cu absurdul ei iremediabil si împacat cu sine.

RADACINI

A merge peste un câmp arat proaspat, a merge mult peste un câmp de pamânt, nevazând nimic altceva decât pamânt; a merge pâna când simti pamântul urcând în tine pâna la glezne, pâna la genunchi, si orizontul devenind perfect rotund, numai de pamânt; a merge peste un câmp proaspat arat, umed putin, cu acea umezeala a umorilor profunde si secrete, mirosind nelinistitor si adânc a forta nedefinita si a timp nelimitat; a merge mult, cu placerea mersului, cu voluptatea oboselii din mers, cu respiratia simtita înnoitoare pâna în adâncul fiintei, a merge peste un câmp gol, asteptator, gata sa se dezlantuie, iata un fapt cu adevarat esential, iata o experienta.
Mergeam greu, poticnindu-ma, cu vârfurile pantofilor izbindu-se mereu de culmile orgolioase ale brazdelor ajungându-mi aproape pâna la genunchi, cu pieptul umflat de vazduhul prea mult pentru mine, solidar cu pamântul în acea atât de victorioasa tentativa de a ma rascoli, de a ma trezi, de a ma face sa ma descopar altfel. Pentru ca sensul acelui efort al înaintarii prin tarâna era sentimentul, la început tremurator, apoi tot mai violent, al înrudirii fiintei mele nerabdatoare de vara cu substanta suspendata de asteptare a peisajului, ca si cum, deodata, fara s-o fi banuit macar înainte, descopeream cum trupul meu de carne si sânge zvâcneste fericit recunoscându-se, ca într-o adânca oglinda, în luciul mineral ai pamântului, simteam cum eu port în mine atomii lui vesnic hranitori abia travestiti în celule trecatoare de viata, iar el poarta în sine, abia ascunsi, strabunii mei necunoscuti si atât de reali. Cu cât crestea oboseala, înaintam mai greu printre fagasele gata sa prinda rod ale câmpiei, pasii mi se smulgeau mai greu dintre brazde ca si cum ar fi scos, cu fiecare elan de-a merge mai departe, firicelele nevazute care se fixeaza si se simteau bine acolo. Mergeam tot mai greu, seara cobora, rotunda si ea, peste pamântul rotund, eram obosita, mi se facea somn, si ma simteam bine, si ma simteam acasa, si ma gândeam ametita, cu o acuta placere, ca-n vis, cum as fi putut sa ma întind pe pamânt, sa ma las sa adorm, în timp ce trupul meu tot, ca o enorma samânta, ar fi început sa dea colt si sa prinda radacini.

FRAGMENTE (Spaima de literatura)

108. Spaima de literatura, de potriveala vorbelor, de mestesug, ma îngheata si ma duce uneori pâna la totala incapacitate de formulare. Dupa primele doua versuri, venite de la sine, ramân suspendata într-un fel de timida si încapatânata mândrie care ma împiedica sa împlinesc deliberat ceea ce începuse de deasupra vointei mele.

109. Am început prin a încerca sa ma exprim si am sfârsit prin a ma lasa, de mine însami, exprimata.

110. Noaptea, în vis, scriu usor, fara chin, si, ceea ce e si mai minunat, fara nevoia hârtiei - totul este atât de complet, atât de suficient siesi, încât nu mai simte dorinta de a ramâne.

111. Suntem atât de aproape, încât între noi cuvintele nu pot intra decât asemenea unor icuri menite si capabile sa ne desparta.

112. Este prea absurd ca sa nu fie adevarat.

113. Scriu atât de greu, încât nu e cu putinta sa fie si prost - îmi spun cu o ultima speranta, fara sa-mi treaca macar prin minte ca între cele doua notiuni s-ar putea sa nu fie nici o legatura.

114. Exista momente în care scrisul versurilor nu ma mai multumeste, când lipsa de concret a poeziei si legile sublimarii ei ma stânjenesc: exista momente în care simt nevoia unei constructii mai mari, mai complete, când tânjesc dupa arhitectura unei carti definitorii, care sa ma cuprinda exhaustiv, cu spaime supranaturale, senzatii infrafizice si idei care sa-si poata permite argumentarea. Dar este destul sa încep sa scriu proza ca sa descopar uimita cum, complet nu înseamna si absolut, si sa sufar dupa poezia a carei parasire îmi apare deodata ca o lasitate si o degradare.

115. Viata se întemeiaza pe îngaduinta reciproca si toleranta, în timp ce arta, pe intransigenta si absolut; de
aceea între viata si arta cuiva exista mereu discrepanta rezultata din diferenta de definitie a celor doua notiuni.

116. Stiu poeme care-mi amintesc acele medievale vesminte pastrate în muzee, atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare, existând orgolioase în sine, fara nevoia de a îmbraca un trup viu.

117. Pâna nu de mult aveam constiinta clara ca scriu fiindca cineva din adâncul meu îmi dicteaza cuvânt cu cuvânt ceea ce eu trebuie doar sa ma grabesc sa însemn sau, dimpotriva, sa ma chinui a crea conditii acestui glas interior pentru a vorbi, pentru a nu înceta sa vorbeasca. Si, desi ar fi fost exagerat sa sustin ca glasul acela eram chiar eu, un sentiment profund de înrudire, o legatura adevarata, de sânge, pulsa între mine si paginile mele. Acum mi se pare ca acel cineva s-a mutat în afara mea si, ursuz si ne comunicativ, nu se mai oboseste sa-mi spuna si mie despre ce este vorba, ci, strain si dusmanos aproape, îmi ia pur si simplu mâna si mi-o misca pe hârtie. Semnele, rândurile ramase îmi sunt astfel aproape necunoscute si nu-mi ramâne decât sa le recitesc, sa le aleg, sa le învat pe dinafara, pentru a mi le face astfel familiare, pentru a mi le apropia. Dar asta pot sa fac cu versurile oricui, nu trebuie sa fie neaparat ale mele. Si, în fapt, nici nu am nici o clipa senzatia ca sunt ale mele.

118. Uneori, îmi vine si mie sa spun despre ceea ce traiesc, asa cum fac atâtia: 'Ce pacat ca nu stiu sa scriu, ar fi un adevarat roman'. De fapt, daca as sti sau nu sa scriu, ar ramâne de vazut. Ceea ce ma împiedica s-o fac nu este incapacitatea propriu-zisa, ci un anume dispret, devenit prejudecata, pentru epica, pentru ceea ce Eminescu numea 'o istorie pe apa'. Nu ma vad descriind fapte, comportamente, al caror sens sa fie numai realist. Nu ma vad scriind: 'El se aseza la masa, îsi turna apa în pahar si zise'. Si, dealtfel, faptele aproape ca nici nu exista. Exista numai vesnica lor interpretare si reconstituire. O reconstituire care, daca urmeaza legile logicii, simt ca se departeaza de adevar.

119. Ma farmeca pictura în punctul în care figurativul luneca în decorativ, fara a disparea cu totul, dar fara a exista cu totul, ramânând numai o amintire frumoasa si datatoare înca de sens. Ma cucereste poezia în punctul în care logica ei mai pastreaza semnele trecerii logicei celorlalti, ca pe niste urme misterioase, încarcate de nedezlegate semnificatii, ca pe niste amintiri de neînteles dintr-o alta viata care - iata, nu ne mai putem îndoi - a existat.

120. Când povestesc anumite lucruri vazute, spuse, acestea ma impresioneaza mai tare decât atunci când le-am vazut. Ma impresioneaza mai tare redarea - de catre mine - a realitatii, decât realitatea nemijlocita. E vorba, oare, de o emotie amânata care ma atinge mai târziu sau de o emotie care ma atinge numai în momentul în care a devenit artistica (prin povestire)?

121. Pentru mine poezia e o înaintare logica din cuvânt în cuvânt, din piatra în piatra, pe pamânt solid, pâna într-un loc în care sensul se deschide deodata neasteptat deasupra golului si se opreste tinându-si respiratia. Acest moment este totul, aceasta realizare a golului de dedesubt, aceasta emotie brusca în fata hotarului asumat, aceasta oprire, mai revelatoare decât continuarea inconstienta a drumului pe deasupra prapastiei. Am preferat întotdeauna miraculosului întrebarile fara raspuns din care se naste în cele din urma.

122. Scriitorul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Daca ar fi fost creata de scriitori, lumea ar fi aratat cu totul altfel.

123. Nu am scris niciodata o poezie de dicteu automat sau de joc muzical si întâmplator cu vorbele: gândul meu a fost de cele mai multe ori limpede, iar mesajul meu se voia întotdeauna explicit. Cu cât trece timpul, însa, observ cum, fara voia mea si dincolo de mine, logicei mele omenesti îi sunt sterse contururile si multiplicate sensurile, un farmec neintentionat si uneori neînteles se insinueaza în vorbele care încep sa dea mai mult decât le dadusem, eu. Textul nascut astfel, scris de mâna mea, apartine în cel putin egala masura fazelor lunii, sau cine stie caror alte misterioase forte ale universului, sau poeziei neîmblânzite înca de cuvânt. Într-un mod oarecum abuziv, acest text final poarta numele meu.

124. Ati vazut vreodata ochii unui copil bolnav? Gravitatea, tristetea, nemarginita uimire în fata durerii care se citeste acolo? Asta este ceea ce am vrut întotdeauna sa exprim în poezie.

125. Nimic nu e mai ciudat decât felul brusc, maladiv, în care, scriind, pot sa trec de la cea mai neagra deprimare, la cea mai transparenta beatitudine, si totul legat de o fraza - uneori fara nici o importanta - care îmi vine sau nu îmi vine în minte. Aceasta neserioasa, dar atât de reala suferinta, aceasta efemera, dar mereu repetata tragedie îmi face viata farâme din care nu se leaga, în afara paginilor, nimic.

126. Critica inspirându-se din literatura, asa cum literatura se inspira din viata, scriitorul are dreptul sa fie iritat de viziunea criticului asupra sa nu mai mult decât are dreptul realitatea sa fie iritata de oglinda - întotdeauna deformanta - pe care scriitorul i-o pune, cu candoare, în fata.

127. Nu cred ca exista pe lume curaj mai mare decât acela de care are nevoie un scriitor pentru a-si citi pagina scrisa în ajun.

128. În jurul artistilor adevarati publicul se strânge cum se strâng palmele rotunjite în jurul flacarii, ca sa nu
fie stinsa de vânt.

129. Scrisul nu este atât un mod de a supravietui, cât unul de a muri, un fel de a muri fara încetare, secunda de secunda, pâna când nu mai poti înceta vreodata sa mori. Nemurirea nu este decât o moarte care nu se mai termina.

130. Încerc în fata propriilor mele pagini atâtea îndoieli si atâtea certitudini care nu numai ca nu reusesc sa se reduca între ele, dar se si amplifica, negându-se una pe alta. E o întreaga, abia suportabila, comedie a încrederii si descurajarii, pe care o traiesc fara oprire, ca o lunecare continua pe unul dintre acele diabolice tobogane de bâlci numite montagne russe si formate din mereu repetate coline si vai, false si exagerate în egala masura, dar pe care nici constiinta artificialitatii lor, nici sentimentul ca m-am supus de bunavoie extravagantelor si derizoriilor lor suplicii, nu le împiedica sa provoace ameteala, spaime si rau. La urma urmei, o moarte artificiala nu e mai putin definitiva decât una fireasca. Si nu pot sa ma laud c-am îndraznit macar sa sper vreodata ca îndoielile mele în fata paginilor scrise vor avea cândva sfârsit.

131. Nu stiu inventa nimic. Nu stiu decât transcrie ceea ce traiesc. Nu sunt scriitor, sunt numai poet.

132. În literatura n-am ajuns niciodata acolo unde voiam. De când ma stiu îmi vuieste capul de idei despre cum as vrea sa scriu, dar orice drum îmi propun, nimeresc în alt loc, mai departe sau mai aproape, de cele mai multe ori mai bine decât as fi dorit sau as fi putut eu cu buna stiinta; de aceea rândurile mele nu-mi apartin si ma mir de ele, si le privesc cu o bucurie straina si surprinsa, ca si cum calea lor spre litera de plumb n-ar fi trecut prin capul meu.

133. Se vorbeste atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tacerea.

134. Poetul e o prapastie în care cad cu vuiet durerile lumii si în cadere se dezintegreaza si ard, încât pâna jos nu mai ajunge decât un ecou nins de cenusa si întors spre înalt - aproape o muzica.

135. Senzatia ciudata si paradoxal flatanta ca nu eu scriu, ci altcineva scrie prin mine lucruri la care eu nici nu m-am gândit si pe care nici nu le banuiesc cu o clipa înainte de a le scrie. Ar trebui poate sa fiu jignita de aceasta dependenta totala de forte pe care nu le pot in fluenta, dar ma simt fericita si mândra ca o doamna de la curte careia regele i-a daruit un copil.

136. Un cuvânt, un vers, poate sa însemne totul sau nimic în functie de starea sufleteasca, de linistea mentala a celui care citeste. Acest adevar sta la baza perceperii poeziei si a artei în general. Indiferent în ce stare l-ai privi, un mar este un mar, un surub este un surub. Nu este sublim, nu este ridicol, pur si simplu exista. Citit într-o stare 'nepoetica', cel mai mare poet este ridicol, fara rost. Aici sta maretia si extrema fragilitate a artei.

137. Deosebirea dintre a fi îndragostit si a iubi este deosebirea dintre talent si geniu.

138. Creându-mi obligatia de a scrie saptamânal, nu-mi creez numai obligatia de a ma exprima, ci si pe aceea de a exista pentru a fi exprimata. Sunt ca un caier de lâna care exista numai în masura în care este tors.

139. Am considerat întotdeauna - cu tot masochismul pe care o asemenea credinta îl presupune - ca pozitia scriitorului fata de critic seamana pâna la ridicol cu aceea a femeii fata de barbat. Aceeasi capacitate a unora de a naste si a celorlalti de a fi totusi mai importanti

140. Literatura e optiune si deconspirare. O optiune pe care numai misterul ei visceral o mai apara putin de dezvaluirea totala si, prin însasi esenta sa, indecenta.

141. Asa cum într-o limba pe care n-o stiu prea bine, sustinând o conversatie ma trezesc spunând alte lucruri decât pe cele pe care le-am intentionat, numai pentru ca nu-mi amintesc cuvintele de care am nevoie, dar, în schimb, îmi vin în minte altele, cu un sens putin diferit - tot asa, scriind, nu pot urma niciodata cu exactitate un plan (nici nu mai încerc, de altfel, sa mi-l fac) pentru ca intentiilor mele dornice sa se materializeze în fraza li se substituie alte cuvinte decât cele pe care le vroiam eu, nascând alte sensuri necredincioase mie, fidele numai frumusetii adesea straine.

142. Gândul, aproape insuportabil, ca toti acei oameni - câteva sute strânsi acolo, la acel festival literar de pe tarmul straniei mari din nord, toti acei oameni grasi sau slabi, înalti sau scunzi, blonzi sau bruni, spâni sau barbosi, aroganti sau umili, eleganti sau peticiti, afectati sau boemi, sunt numai poeti, nu fac nimic mai concret, nimic palpabil, verificabil, nu fac decât sa alature, în diverse limbi de pe pamânt, cuvinte clinchetitoare de argint. Iata o arta cu adevarat modesta; ea nu are nevoie nici de marmura, nici de vopsele, nici de tuburi scumpe de orga, ea nu are nevoie decât de secolele în stare sa aleaga argintul de staniol.

143. Piatra filosof ala a artei ar fi sa poti fixa, neschimbat în intensitate, fulgerul revelatiei. Problema la fel de greu rezolvabila ca si aceea a pastrarii energiei solare din zilele calde în cele reci.

144. Scriu proza cu o anumita mirare, la umbra, mereu ciudata, a întrebarii 'Ce caut eu aici?'. Desigur, m-a adus, printre rândurile lungi si logice, numai nevoia de a spune adevaruri, de a participa într-un fel la istoria pe care o strabat. Dar, ciudat, exista în scrisul meu un anticorp care elimina cu de la sine putere prea strânsa legatura cu istoria. Din toate suferintele din jur transpare în pagina mea numai suferinta în sine, o suferinta cotropitoare, dar lipsita de determinari. Disperata si umilita, fac tot ce pot pentru a fixa, pentru a trece - oricât de ilicit si chiar cu riscul de a sparge oglinda linistita a artei - cât mai multe elemente concrete, dar ceva mai adânc si mai nepasionat din mine, ceva mai indiferent la clipa si chiar la timp, îmi spune ca totul se întâmpla astfel spre salvarea mea.

145. În acea edenica transa a scrisului, de câte ori mi se întâmpla sa nu mai am nici o idee, adormeam. Si totul se refacea de la sine în vis. Apoi ma trezeam si continuam sa transcriu materia pe care o acumulasem si care se putea, atât de simplu, regenera. Eram un miraculos aparat functionând cu energie onirica: descoperisem de fapt un perpetuurn mobile. Daca n-ar fi aparut insomnia

146. Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome si diferite, asemenea acelor pereti de mânastire medievala pictati cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descopera figuri de sfinti.

147. Întotdeauna am crezut ca frumusetea este asemenea apei circulând în natura si ca, în minunata ei rotire, artistul este doar norul cautând pamântul din care s-a înaltat si asupra caruia vrea, pentru a-l face roditor, sa cada.

148. Exista poeti care refuza sa comunice si altii care ramân secreti chiar în cadrul comunicarii. Si mai exista misterul în stare sa palpite dincolo de senzatia celorlalti ca au înteles totul.

149. Clarviziunea artistului trebuie sa vada nu numai - asemenea lui Leonardo - chipuri în petele de umezeala de pe zid, ci si, în stralucitorul machiaj al aparentelor, igrasii adânci si de nevindecat.

150. Poezia este cea care mi-a dat, ca pe un al saselea simt, sentimentul prezentei altuia în lumea înconjuratoare. Altul ma priveste din pietre, din plante, din animale, din nori. Un altul care numai în clipele de mare oboseala se numeste Nimeni.

151. Asemenea unui cosmar, faptul de a scrie de la fraza la fraza, de a nu cunoaste decât paragraful urmator si de a vedea totusi - în cele din urma - ca s-a închegat ceva unitar, interesant dar strain, diferit în mod esential de intentia cu care începusem scrisul.

152. Între mine si scris se ridica un zid de fier cu ferestre rotunde, o perdea de metal cu buline de gol prin care pot sa privesc din când în când (când scriu) dincolo. Nu-mi doresc decât sa ma mut cândva definitiv acolo, dar nu am nici forta de a ma rupe definitiv de aici si nici siguranta ca farmecul nespus al paradisului întrevazut pe furate s-ar mai pastra atunci când i-as fi locatar.

153. Doamne, ce de cântece vor rasuna în veacurile de dupa noi, daca Homer avea dreptate când credea ca zeii urzesc nefericiri pentru ca generatiile viitoare sa aiba ce cânta!

O ORA LA RUINURILE TÂRGOVISTEI

M-am gândit adesea, vizitând muzee, sau orase, sau monumente românesti, cum mi s-ar parea ele daca le-as vedea, fara sa fi stiut nimica despre ele înainte, în strainatate sau, dimpotriva, cum mi s-ar parea daca as fi strain si, vazându-le pentru prima oara, as citi numai ghidurile si pliantele care le explica. De fiecare data rezultatul a fost eficient nu numai pentru situarea realista a subiectului într-un cadru comparativ mai general, ci si pentru propriul meu echilibru emotional, dispus mereu sa nu mai lase loc judecatii si îndoielii, gata oricând sa înlocuiasca întrebarea prin lacrima si raspunsul prin oftat. Mi-am amintit de aceasta terapeutica a admiratiei hoinarind într-una dintre rarele zile idilice ale acestei primaveri pe strazile necunoscutei Târgovisti, aceasta atât de teoretica, pentru mine, cetate de scaun, acest atât de stiut pe de rost decor al unei revolute poezii.
Totul ma emotiona: fostele case boieresti înecate în meri înfloriti si-n spuma liliachie a malinilor; institutiile copilaresti impozante ale vechii provincii - tribunalul, primaria, posta; bisericile minuscule pierdute în fundul unor curti aproape gospodaresti, cu straturi de flori si cismea pe locul fostei fântâni. Totul ma emotiona; centrul nou - modern fara a fi stereotip, original, fara a fi rupt de traditie - al orasului, trotuarele late, vitrinele largi, peretii împodobiti cu abia schitate ornamente pe care betonul zidurilor le-a împrumutat de la lemnul portilor si de la smaltul de pe oale. Totul ma emotiona: sirurile de arcade stirbite de veacuri, dar încapatânate înca într-o demnitate cu sensul pierdut: pivnitele boltite peste portrete de voievozi umanisti cu aceeasi privire - atotîntelegatoare si totusi nevoind sa renunte - în ochii lui Neagoe Basarab, Petru Cercel, Constantin Brâncoveanu; Turnul Chindiei, cu orele serii strigate din secole lunecând înca rotund în jurul crenelurilor care nu mai apara nimic; si mai ales Biserica Domneasca, cu acel obraz de înger umbrit, pastrat viu din fresca aproape stearsa a secolului saptesprezece, acel obraz de o mare puritate - în acelasi timp naiva si subtila - a liniei, ascunzând în seriozitatea credintei lui un zâmbet care se citeste, limpede înca si dezlegator de taine, în unghiul totusi nemiscat al gurii, în sclipirea totusi grava a ochilor nestinsi; acel obraz de înger pictat de Constantin - sau loan, sau loachim, sau Stan - Zugravul, în fata caruia am ramas minute lungi încercând sa-i înteleg zâmbetul supravietuitor si încercând sa înteleg daca, vazut pe alte meridiane si în alte contexte, m-ar fi emotionat la fel. Iar atunci când am raspuns da a fost ca un examen trecut cu stralucire, ca o mare bucurie si ca un mare succes nu numai al zugravilor brâncovenesti, nu numai al sirurilor de voievozi platitori si martiri, ci si a mea, cea care priveam, recunoscatoare pentru fiecare strop de admiratie pe care reuseau sa mi-l smulga, ci si a mea, cea care nu ceream decât sa nu trebuiasca sa ma îndoiesc, decât sa pot respecta.

MIRACOLUL

Ma scol dimineata, si ma duc în gradina, sa vad cât au mai crescut. Pe pamântul negru descopar mai întâi niste gamalii verzi abia tinând de fiinta; si în ziua urmatoare gamaliile se înaltasera pe crestetul unor fire de ata vii, galbui; si peste înca o zi firele reuseau sa tina dreapta în aer câte o frunza, o frunza adevarata, rotunda la început, simbolica aproape, teoretica, apoi tot mai zimtata, tot mai concreta, din ce în ce mai specifica; si, peste o saptamâna sau doua, samânta aproape invizibila pusa cu îndoiala în cuibul umed de tarâna daduse nastere unei plante complete, cu însusiri si pretentii, cu aspiratii, defecte si calitati, si mai ales cu un destin în desfasurarea caruia eu, cel ce o contemplu, nu mai pot interveni decât samavolnic. Pentru ca, de mine depinde, desigur, sa o calc sau nu în picioare, sa o smulg sau nu din pamânt, dar nu de mine depinde ce fruct va face vlastarul acela de viata vegetala, care va fi culoarea si marimea, gustul si forma, greutatea si mirosul lui, toate acestea au fost prestabilite mult mai de mult de legile imuabile, înscrise în aproape invizibila samânta pe care eu am ascuns-o în tarâna si la viata misterioasa a careia asist uluita ca la cel mai palpitant si fascinant spectacol. Ma scol dimineata si ma duc în gradina sa vad cât a mai crescut si orice - cât de imperceptibila - transformare mi se pare un fragment de miracol. Pentru ca, faptul de a fi fireasca poate împiedica, oare, desavârsirea plantei sa fie miracol? Exista ceva mai miraculos decât naturalul? Mi se pare la fel de ciudat ca ani de zile am putut sa traiesc fara a ma mira de minunea nasterii unui mar, fara a fi emotionata de taina iesirii din samânta, cum mi s-ar parea ciudat sa descopar ca vad, fara sa fi avut pâna atunci macar banuiala ca fusesem oarba. Lumea s-a îmbogatit deodata nemasurat, s-a facut deodata mai mare, ca si cum nenumarati pereti, opaci pâna acum, ar fi devenit transparenti, lasând privirea sa patrunda fermecata în mereu alte si alte încaperi. Este ca o convertire la o religie noua, capabila sa dea extaze si sa produca iluminari, si, ca orice neofit, simt nevoia de a propovadui, de a face la rândul meu adepti. Oamenii încep sa se împarta pentru mine în cei capabili si în cei incapabili de a se patrunde de acest miracol. Si oricât de naiv si arbitrar poate sa sune ceea ce spun, nu cred ca exista o mai revelatoare clasificare, pentru ca nu cred ca un om care a patruns cu adevarat sensul adânc al transformarii unei seminte în planta, un om care s-a emotionat vreodata de coltul ierbii iesind, firav si triumfator, din pamânt, poate fi în stare sa faca rau unei fiinte, chiar si nevegetale.
Ma scol dimineata si ma duc în gradina sa vad cât au mai crescut aripile verzi ale semintei zburând prin verbul a fi si mi se pare ca vad cu ochii mei celulele înmultindu-se si am sentimentul ca spectacolul la care asist se petrece pentru prima oara pe pamânt, iar eu îi sunt unicul, fermecatul, privilegiatul spectator.

SURSE NOI DE IUBIRE

Inteligenta noastra este nelimitata, sentimentele mereu aceleasi si numai câteva. În timp ce inventam arcul cu sageti si în timp ce inventam bomba cu hidrogen iubeam si uram aproape la fel, ne razbunam si invidiam în forme abia modificate. În timp ce inventam roata si în timp ce inventam racheta interplanetara, sufeream de aceeasi singuratate nevindecata mereu, ne era dor si visam fericiri la fel de greu de atins. Avansul spectaculos al inteligentei nu ne-a apropiat cu nimic de fericire pentru ca sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic. Setea de putere si setea de dragoste, lipsa de dreptate si lipsa de logica ranesc cu aceeasi cruzime, chiar daca de-a lungul mileniilor au reusit sa se îmbrace în cauze nobile si mari idei. Ce era cruzimea celui înarmat cu securea de silex fata de cruzimea purtatoare de submarine si rachete teleghidate? Inteligenta noastra nu a stiut sa evite dezastrele, dar a stiut sa le mareasca dimensiunile si sa le faca de neîndurat. Si atunci, cui foloseste ca aventura existentiala a traversarii marilor a fost înlocuita de plictiseala câtorva ore de avion si voluptatea purificatoare a muncii de angoasa supravegherii unor amenintatoare masini?
Acum, ca si în epoca de piatra, valoram numai atâta cit iubim - pretul salvarii noastre se socoteste în unitatile ele masura ale dragostei. Si, asa cum cantitatea de energie existenta pe pamânt este limitata, cantitatea de iubire existenta în noi poate ca nu e infinita. Si asa cum savantii se încapatâneaza sa caute surse noi de energie, ce poet este oare destul de optimist ca sa spere ca va descoperi în sufletul nostru surse noi de iubire care sa ne împiedice sa disparem în întuneric si frig?

MAI IMPORTANT

M-am întrebat adesea ce este mai important într-o lupta - faptul ca ai purtat-o sau felul în care s-a terminat. Si, oricât ar parea de ciudat, de fiecare data am ajuns la concluzia ca, indiferent de sfârsitul luptei, important ramâne curajul de a fi luptat, indiferent de solutia înclestarii, esentiala ramâne încordarea de a fi participat la ea.
N-am regretat nici o înfrângere. Mai mult: exista în mine un plan în care înfrângerile nici nu ajung decât sub forma unor raze lungi, generatoare de aureole si sensuri. Amintirea luptei, cu riscurile si pierderile ei, mi se pare de fiecare data întaritoare în sine, tonica prin simpla sa existenta. În cei patruzeci de ani de lupte ai lui Stefan cel Mare împotriva turcilor intra cu straluciri egale victoria de la Vaslui si înfrângerea de la Valea Alba. Ion Voda cel Cumplit, înfrântul, si Mircea cel Batrân, biruitorul, îsi înscriau în istorie cu egale litere lupta si suferinta. De altfel, biruitoare sau nu, nu exista lupta zadarnica, asa cum nu exista suferinta zadarnica. Oricât de neagra, oricât de fara speranta, o suferinta te îmbogateste sufleteste; oricât de pierduta, oricât de dezastruoasa, o lupta reprezinta un câstig si o victorie asupra propriilor spaime. N-am regretat nici o înfrângere. De fapt, nici n-am fost vreodata în stare sa
deosebesc net o înfrângere de un triumf. De fiecare data, sentimentul luptei era mai puternic si precumpanitor asupra folosului cu care ea, lupta, s-ar putea solda si, de fiecare data, odata încheiat totul, totul era înlocuit de acel amestec ciudat în care se topeau, egale, mândria de a fi luptat si tristetea de a fi trebuit sa lupt.
'O lupta-i viata'? Cine n-o stie de la scoala primara? Dar banalului adevar ca viata e lupta i se adauga, platita scump cu lasitati si umilinte, descoperirea ca lupta e viata si ca trebuie sa dovedim fara odihna, clipa de clipa, ca suntem vii.

ÎNCAPATÂNATA ILUZIE

Stiu ca nu ma pot salva decât prin scris, si, totusi, ce manie sa scrii fara încetare tot ce vezi, tot ce crezi, tot ce-ti trece prin cap! Stiu ca nu ma pot salva decât prin scris, si, totusi, ce blasfemie sa transformi în cuvinte un fulg de zapada, ce profanare sa modelezi în fraze efortul îngeresc al unui zbor! Desigur, cuvintele, frazele ramân, în timp ce fulgul se mistuie, zborul sfârseste, trece. Dar sa fie oare mai pretioasa aceasta vesnicie uscata, aceasta prelungire slab fosnitoare, decât timpul limitat si plin al unei priviri, decât tensiunea vie, greu de sustinut, a unei participari? Sa fie de preferat durata - nesfârsita - a cuvântului desenat din litere moarte, pieritoarei secunde de acum? Si chiar puterea schimbatoare de forte a frazei, capacitatea ei de a lupta si
de a transforma sufletele si orânduielile, poate fi preferata linistii fara hotar a unui fulg care cade, împacarii cu sine si cu lumea a unei seminte încoltind?
Am crezut si una si alta, am optat mai întâi pentru cuvânt si apoi pentru bobul de roua, si am fost la fel de convinsa ca nu am dreptate de ambele parti ale liniei de netrecut. Când am trait tremurând de încordare, am pretins si puterea de a povesti ce-am trait si m-am mirat când m-am surprins povestind întâmplari pe care nu reusisem sa le trec înspre viata din somn. Iar daca m-a cutremurat si m-a supus cu adevarat ceva, a fost descoperirea acelei forte mereu nenumite, miraculoase si pline de taina, care intervine în cursul transformarii vietii în cuvânt si face - asa cum în pictura naste pe pânza viziuni pe care nu le banuia nici realitatea modelului, nici stiinta artistului - cuvântul scris sa asculte de legi pe care eu nu le cunosc si nu le aud. Astfel apare o realitate pe care nu pot s-o determin, mai frumoasa decât viata, si poate chiar necredincioasa ei, o realitate care ma cuprinde, fara sa ma întrebe, în ea. Mie nu-mi mai ramâne decât sa optez între a trai si a scrie (poate ca toti au fost obligati sa opteze astfel), renuntând la încapatânata iluzie ca as putea sa împac cele doua minuni dusmane. Sau poate ca si aceasta optiune nu este decât o ultima, chinuitoare iluzie.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 377
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved