CEI DOI FRATI

CEI DOI FRATI

Casa era mica, nu avea decat parter, iar infatisarea ii era saracacioasa.

Aproape de o fereastra deschisa, asezat intr-un fotoliu cu blazon, se zarea un om, un batran voinic, cu parul alb: una din acele fizionomii aspre, asemanatoare celor ale capitanilor care au supravietuit epopeelor razboinice din vremea regelui Francisc I.

Acesta fixa cu o privire posomorata masa enorma, gri, a castelului feudal al neamului Montmorency, care in departare isi azvarlea orgolios catre azur turnurile amenintatoare.

Apoi privirea i se intoarse.

Un suspin, teribil ca un blestem nemarturisit, ii umfla pieptul; el intreba:

- Fiica mea? Unde este fiica mea?

O servitoare care deretica ii raspunse:

- Domnisoara s-a dus in padure sa culeaga lacramioare.

Fruntea batranului fu luminata de o expresie de inefabila tandrete; surase cu drag si murmura:

- Da. e adevarat. a venit primavara. Gardurile vii sunt inmiresmate. Fiecare copac pare un urias buchet. Totul rade, totul canta, pretutindeni vezi doar flori. Dar cea mai frumoasa floare, draga mea Jeanne, nobila si pura mea copila, tu esti.

Spunand acestea, privirea i se indrepta din nou catre silueta mareata a castelului inaltat pe o colina, asemenea unui monstru de piatra care-l pandea din departare.

- Tot ceea ce urasc se afla acolo! mormai el. Acolo este puterea care m-a sfaramat, care m-a distrus! Da, eu, seniorul de Piennes, odinioara stapanul intregii regiuni, am ajuns sa duc o viata mizerabila, aici, in acest sarman colt de tara pe care mi l-a lasat rapacitatea conetabilului! Dar ce spun eu oare, smintitul de mine? Nu incearca el chiar acum sa ma alunge de pe acest petic de pamant, ultimul nostru refugiu?! Cine stie daca maine fiica mea va mai avea un acoperis deasupra capului! Of, Jeanne. tu culegi flori. poate ultimele tale flori!

Si doua lacrimi sapara o dara amara printre zbarciturile acestui chip disperat. Deodata, pali inspaimantat: un cavaler invesmantat in negru descaleca in fata casei, apoi intra si se inclina in fata lui!

- Infernul! Judecatorul lui Montmorency!

- Senior de Piennes, tocmai am primit din partea stapanului meu, conetabilul, o hartie pe care mi s-a ordonat sa v-o aduc de indata la cunostinta.

- O hartie, murmura batranul, in timp ce un fior de neliniste il strabatu din cap pana-n picioare.

- Sire, misiunea mea este neplacuta: hartia asta este o copie a unei hotarari a Parlamentului din Paris, cu data de ieri, sambata 25 aprilie a anului 1553.

- O hotarare a Parlamentului! exclama seniorul de Piennes indreptandu-se si incrucisandu-si bratele. Vorbiti, domnule. Ce noua lovitura mi-a rezervat ura conetabilului? Sa vedem! Spuneti!

- Sire, spuse judecatorul cu o voce rusinata, hotararea arata ca dumneavoastra ocupati pe nedrept domeniul Margency; ca regele Ludovic al XII-lea si-a depasit atributiile dandu-va proprietatea acestui pamant care trebuie sa se reintoarca familiei Montmorency, si ca sunteti obligat sa restituiti castelul, catunul, pasunile si padurea in decurs de o luna.

Seniorul de Piennes nu facu nici o miscare, nici un gest. O paloare inspaimantatoare se raspandi pe chipul sau si, in tacerea incaperii, pe cand afara se auzea cantecul unei mierle cu cap negru de pe o crenguta inflorita de prun, vocea sa tremuratoare se facu auzita, din ce in ce mai tare:

- O! bunul meu rege Ludovic al XII-lea! Si tu, ilustre Francisc intaiul! Veti iesi oare din morminte pentru a vedea cum este tratat cel care, pe patruzeci de campuri de batalie, si-a riscat viata si si-a varsat sangele? Reinviati, stapanii mei! Veniti, si veti asista la marele spectacol oferit de batranul soldat despuiat batand drumurile Frantei ca sa cerseasca o bucatica de paine!

In fata acestei disperari, judecatorul incepu sa tremure, impresionat. Parca pe furis, puse pe o masa documentul blestemat si, mergand cu spatele, iesi din incapere si o lua la fuga. Atunci, in sarmana casuta se auzi un strigat sfasietor:

- Dar fata mea! Fiica mea! Jeanne a mea! Fiica mea este fara un acoperis deasupra capului! Jeanne a mea este lipsita de paine! Montmorency! Fi blestemat tu si toti ai tai!

Batranul isi intinse pumnii stransi inspre castel, ochii sai ramasera tristi, trasaturile i se crispara. si lesina.

Catastrofa era inspaimantatoare. Intr-adevar, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea apartinea seniorului de Piennes era tot ceea ce ii mai ramasesera din vechea splendoare a acestui om care odinioara guvernase Picardia. Din naruita sa avere nu-i mai ramasese ca loc de refugiu decat aceasta sarmana bucata de pamant infipta in mijlocul domeniului conetabilului. Doar o singura bucurie il mai legase pana atunci de aceasta viata, o bucurie fara margini si atat de curata: fiica sa Jeanne, iubirea si adorata sa. Sarmanul venit al domeniului Margency ii asigura fetei cel putin un trai demn. Acum, era sfarsitul! Hotararea Parlamentului insemna, pentru Jeanne de Piennes si pentru parintele ei nefericit, insasi mizeria, mizeria rusinoasa, mizeria sinistra, ceea ce poporul, cu geniul sau lingvistic a denumit: saracia lucie, mizeria neagra!

Jeanne de Piennes avea saisprezece ani; zvelta, gingasa, mandra, de o eleganta rafinata, ea parea o creatura facuta pentru a incanta ochiul, o emanatie a acelei primaveri incantatoare, asemanatoare, in gratia ei putin salbatica, unei flori de maces care tremura inrourata sub mangaierea dulce a celor dintai raze ale rasaritului de soare.

In aceasta duminica, 26 aprilie 1553, ea iesise din casa, ca in fiecare zi, la aceeasi ora. Intrase in padurea de castani ca apartinea domeniului Margency. Era catre seara. Padurea era parca imbalsamata, parfumul se raspandea in valuri. In aer plutea iubirea. Ajunsa sub copaci, Jeanne, grabita, cu o mana apasata pe inima, incepu sa mearga tot mai repede, murmurand:

- Voi indrazni oare sa-i spun? In seara asta, da, in seara asta voi vorbi! ii voi spune secretul teribil. dar atat de iubit!

Deodata, doua brate puternice, dar dragastoase, o imbratisara. O gura frematatoare ii cauta buzele:

- In sfarsit! Dragostea mea.

- Franois al meu! Dragul meu stapan.

- Dar ce ai, iubita mea? Tremuri.

- Asculta, asculta, iubitul meu Franois. Oh! Nu indraznesc.

El se apleca si o inlantui si mai strans. Era un baiat frumos, cu o privire deschisa, un chip dragalas, cu o frunte inalta si linistita. Dar. acest tanar se numea Franois de Montmorency! Da! Era fiul cel mare al conetabilului Anne, care tocmai ii smulsese seniorului de Piennes cel de pe urma refugiu!

Buzele li se impreunara! Inlantuiti, mergeau incetisor printre florile deschise, din mijlocul carora se ridica un efluviu misterios. Din cand in cand, o tresarire o cutremura pe indragostita. Se opri, asculta si murmura:

- Suntem urmariti. suntem spionati. ai auzit?

- Vreun caldaras inspaimantat, dulcea mea iubire.

Franois Franois! of, mi-e frica.

- Frica? Esti copila. cine ar indrazni sa-si ridice privirea asupra ta cata vreme bratul meu te protejeaza!

- Totul ma nelinisteste. tremur! Mai ales de trei luni. Ah! Mi-e frica.

- iubita mea scumpa! De trei luni de cand esti a mea, din ora binecuvantata in care dragostea noastra nerabdatoare a luat-o inaintea regulilor si legilor omenesti, ascultand de legea naturii, de atunci mai mult ca niciodata, Jeanne, esti sub protectia mea. De ce te temi? In curand vei purta numele meu. Ura care ne desparte parintii va fi inlaturata!

- Stiu asta, stapane, o stiu! Si chiar daca aceasta fericire nu mi-ar fi harazita, voi fi si mai fericita sa fiu a ta in intregime. O! iubeste-ma, iubeste-ma, Franois! Caci ma pandeste o mare nenorocire!

- Te ador, Jeanne. O jur pe ce am mai sfant, nimic pe lume nu va putea sa ma impiedice sa ma casatoresc cu tine!

Un hohot surd de ras se auzi in apropiere.

- Asa incat, continua Franois care nu auzise nimic, daca ai vreo durere secreta, marturiseste iubitului tau. sotului tau.

- Da, da! in seara asta. Te voi astepta la miezul noptii. la buna mea doica. trebuie sa stii! noaptea, voi indrazni!

- La miezul noptii deci, iubita mea.

- Si acum, du-te, pleaca. adio, pe diseara.

O ultima imbratisare ii reuni. Un ultim sarut ii facu sa tremure. Apoi Franois de Montmorency porni si disparu in hatis. Un minut inca, Jeanne de Piennes ramase pe loc, emotionata, frematatoare. In sfarsit, suspinand, ea se intoarse. In aceeasi clipa se facu alba la fata: cineva ii bara drumul, un barbat de vreo douazeci de ani, cu o figura cruda, cu ochii intunecati, o tinuta aroganta. Jeanne striga, inspaimantata:

- Dumneata, Henri! Dumneata!

O indescriptibila expresie de amaraciune crispa chipul noului venit care, cu o voce ragusita, ii raspunse:

- Eu, Jeanne. Se pare ca asta te sperie. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am si eu dreptul de a-ti vorbi. ca el. ca fratele meu!

Ea ramase tremurand, fara a scoate o vorba. El izbucni in ras.

- Daca nu am acest drept, mi-l iau singur! Da, eu sunt, Jeanne! Eu, care daca nu am auzit chiar totul, am vazut totul! Tot! Sarutarile voastre si imbratisarile! Tot, cum ti-o spun! La dracu, m-ati facut sa sufar ca un blestemat! Si acum, asculta-ma! Pe sangele lui Hristos, nu ti-am declarat eu mai intai iubirea mea? Eu nu valorez cat Franois

Deodata, cu demnitate, fata incepu sa vorbeasca:

- Henri, spuse ea, te iubesc si te voi iubi intotdeauna ca pe un frate. fratele celui caruia i-am dat insasi viata mea. Si probabil ca dragostea mea este destul de mare, de vreme ce nu i-am spus nimic lui Franois. nu-i voi spune niciodata asta. niciodata!

- Ah! Asta doar pentru ai inlatura un subiect de neliniste! Dar ia spune-i ca te iubesc! Sa vina, cu arma in mana, sa-mi ceara socoteala!

- Asta e prea mult, Henri! Aceste cuvinte imi par odioase, si am nevoie de toata puterea ca sa-mi amintesc faptul ca esti fratele lui!

- Fratele lui? Rivalul lui! Gandeste-te la asta, Jeanne!

- O, dragul meu Franois! Spune ea impreunandu-si mainile ca pentru rugaciune, iarta-ma ca am ascultat asa ceva si am tacut!

Tanarul scrasni din dinti si gafai:

- Deci, ma respingi! vorbeste! Dar vorbeste odata! taci? ah! Ai grija, pazeste-te!

- De-ar fi ca amenintarile pe care le citesc in ochii tai sa cada doar asupra mea!

Henri se infiora.

- La revedere Jeanne de Piennes, marai el; ma auzi? La revedere si nu adio!

Apoi ochii i se injectara de furie. Facu un gest violent, isi pleca fruntea asemenea unui mistret ranit si o lua la goana prin padure.

- De-as fi eu singura ranita! Murmura ea innebunita. Spunand aceste cuvinte, ceva necunoscut, ce venea de departe, tresari in adancul fiintei sale. Cu un gest instinctiv, isi duse mainile la piept si, cazand in genunchi, coplesita de o teama cumplita, ea baigui:

- Singura! Singura! Dar nefericit-o, nu esti singura! In mine se afla o fiinta care vrea sa traiasca ! pe care nu vreau s-o las sa moara!