IOAN FLORA: ,,STAREA DE FAPT"

IOAN FLORA: ,,STAREA DE FAPT"

In anii '70, scriitorul Geo Bogza recomanda elogios in revista ,,Luceafarul" un nume plin de sperante si talent: Ioan Flora, student la filologie la Bucuresti. De atunci si pana acum Flora a publicat in jur de zece volume de poezii. Nu stiu daca e bine sau rau lucrul asta, insa poezia nu se judeca niciodata cu kilogramul sau cu metrul. Ea exista sau nu. Fireste, Ioan Flora are disponibilitati poetice practic nelimitate, insa adesea se simte lipsa unei autocenzuri, unui autocontrol care ar presupune mai mult decat o simpla interogatie asupra conditiei poetice in general si chiar a unei constiinte poetice.

Ultimul sau volum ,,Starea de fapt", poeme (Editura ,,Libertatea", 1984) este un bun prilej de a disocia asupra dominantelor poeziei sale asa cum s-au metamorfozat ele in digferitele etape de creatie. Fiecare volum reprezinta un alt debut in sensul vast si profund al cuvantului, o noua ipostaza intr-un sir evolutiv de experiente poetice distincte.

Pastrandu-se o vreme sub ocrotirea si influenta lui Nichita Stanescu (poeziile ciclului ,,Rimbaud sau altcineva"), Ioan Flora devine preocupat treptat de constiinta limitelor fiintei si a rostirii poetice. Poeziile, cateva, par sa aiba un vadit aer programatic in care poetul expliciteaza, tatoneaza zonele realului, treptele cunoasterii poetice si implicit poezia se raporteaza la propriul eu poetic, la conditia sa de fiinta interogativa: ,,Vai, ce calamitate! Ce apropiat." (,,Sfarsit de lume"), ,,Nu mai ai ce scrie de atata scris."(,,Planeta nefasta").

,,.fac abstractie de lumina albastrie a lampii,/ cand rasfoiam gramatici inutile si-im spun:/ la naiba cu ambitiile acestea prostesti!/ La naiba cu apologia nivelului de trai!/ Si-asa sunt de acord in orice imprejurare,/ nu vreau decat sa respir infernal si solemn (.) chiar dac-as trada experimentul, plictisul, metafora,/ desimea stelelor,/ scurgerea timpului interior;/ sa respir si sa respir,/ cast si ireversibil,/ chiar de-as risca sa fiu pasibil de suspiciuni si analize,/ sa-mi smulga telefonul din priza,/ sa calc prin noroaie pana-n gat./

Poezia este cand descriptiva, cand polemica, cand reflexiva. Optiunea sa pare sa se produca totusi in sfera fenomenala. Cu toate acestea decorul nu mai este exclusiv natural ori livresc, ci unul inspirat din datele realitatii imediate.

In cautarile sale febrile, poetul se exprima vehement, transant pledand pentru exactitatea descrierii. Substanta poetica o constituie tocmai descrierea vietii immediate si a valorilor ei, a lumii concrete. Uneori in discursul sau liric exista ceva atat de concret, atat de real, incat poate fi omologat cu viata insasi:

,,El statea rezemat de spatarul unui scaun in curte/ si-si ascutea cu migala, ca orice taran,/ un vechi si ruginit ferestrau./ Tacea si ascutea si era o dogoratoare zi de vara -/ aerul sticlos putea fi faramitat cu maiul. Ea-si tirsea primprejurul mesei picioarele desculte,/ atinse de reumatism si varice,/ si-l bombanea si-l dracuia si-l dascalea/ cum ca asta, ca aia, ca ailalta,/ ca asa si numai asa,// ca de ce, ca pana cand, ca de unde si pana unde,/ ca-i un betiv si-un vai de capul lui,/ ca-i de putoare,/ ca, iarasi, cum de-si permite, ticalosul,/ si melita si nu mai tacea din gura./ (,,Tacerea ca stare de fapt").

,,Ei, taranii, imi cereau sa le vorbesc ba de una,/ ba de alta si mai ales/ despre proprietate si viitorul ei./ Vor sa ma traga de limba, imi ziceam/ si taceam inainte,/ imi vedeam de treburi, imi beam vinul meu. / (,,Reconstituirea")

Poetul este un reporter al clipei ,,poezia-i document" recunoaste, nu in acest volum, ci intr-altul (,,Fise poetice") autorul constient de importanta redactarii ei sub starea de urgenta ceruta de ritmul vietii cotidiene. Asumnandu-si rolul de ,,cronicar citadin", Ioan Flora consemneaza lapidar detalii, fiseaza fapte aparent nepoetice (parca din goana unei masini sau a unui tren) lasand impresia unui expozeu grabit si neterminat al unei conversatii incepute si intrerupte de zgomotul intempestiv al strazii: ,,Fiecare cu-ale sale, ne ziceam, dar o sa-i treaca/ si-o sa ne spuna el, odata si-odata,/ ce-i cu comunistul./ Zilele insa zburau, si anii, iar el nu scotea o vorba;/ altfel, dascal bun si aspru; / (Reconstituirea)    (.) ,,Tu esti, pur si simplu, posedat de furii, imi spun,/ posedat de sine, / posedat de libertate / de clipa aceasta concreta / (.)

,,Poezia factica" a lui Ioan Flora ilustreaza de fapt conditia poeziei ca stare perpetua. Uneori poetul enumera pur si simplu fapte ,,la fata locului" ca un martor ocular ce se afla, fara incercari speciale de regizari alambicate dupa principiul ca ,,orice propozitie este un vers", rememoreaza intamplari, transcrie in cel mai curat stil reportericesc evenimente cotidiene ori intime. Foamea nestavilita de real, de concret, consemnare exacta a faptului divers, viu, autentic ce isi poate gasi locul in orice relatare gazetareasca copleseste fiinta care nu ramane pasiva, ci comunica pentru a se elibera ori salva, si pentru a nu ramane inchisa in propriile limite gnoseologice.