CONCURENTUL AMERICAN

CONCURENTUL AMERICAN

O data cu declansarea intrecerii socialiste, lordache Cimpureanu nu-si mai gasi astimparul. Seara de seara, dupa ce se spala pe picioare si se urca intr-unul din cele o suta de paturi suprapuse din dormitorul zilierilor, lua Scinteia, care li se dadea gratuit fruntasilor in productie, si incepea sa urmareasca rezultatele intrecerii pe ramuri si colective de oameni ai muncii. Intreaga tara parea ca daduse in clocot. Se intrecea oras cu oras, uzina cu uzina, depozit de carburanti cu depozit de carburanti, tractor cu tractor. Se intreceau nu numai cei aflati unul linga altul, dar si cei despartiti prin sute de kilometri. Strungarul Vasile Popeanga chema la intrecere pe tinichigiul Nicolae Coleasa din Cobadin. Colegul lui Nicolae Coleasa, motostivuitorul Grigore Popa, provoca pe colegul lui Vasile Popeanga, macaragiul Viorel Tarba. Cei ce se luau la intrecere prin presa si radio nu se cunosteau dinainte. Dupa o luna de concurs ajungeau sa se stie pe de rost. Chemata la intrecere afla vestea, de obicei, de la directiune. - Tovarasa Maria, ii zicea directorul respectivei, adusa din sectie, in fuga mare, de femeia de serviciu, toata numai o apa, cum era ori de cite ori primea o sarcina nemijlocita, ai aflat vestea cea mare? Maria n-o aflase, fireste. Sedea buimacita in fata directorului, cu basmaua strimba de alergat, cu halatul plin de scame, asa cum fusese luata de femeia de serviciu. O clipa se gindea ca militia a dat, in sfirsit, de barbatu-sau, care fugise in lume cu o tipa de la cooperativa Igiena. Facuse totul ca sa-l aduca inapoi. Se plinsese organizatiei de partid, platise o vrajitoare, daduse acatiste la biserica. Totul fusese zadarnic. Din cind in cind primea de la el cite o lunga scrisoare, in care-i spunea cum sa-i dea apa unui maidanez pe care-l cumparase ca sa faca din el un ciine politist. Acum, iata, Dumnezeu se indurase, in sfirsit, de necazurile sale!

- Tovarasa Maria, incepea directorul, ridicat solemn in picioare, dupa ce schimbase o privire semnificativa cu secretarul de partid (nu ti-am spus eu, nu stie!), ai fost chemata la intrecere de Maria Bucsa din Satul Mare. Uite, asa scrie Scinteia, adauga mindru acela, de parca el ar fi fost redactorul sef al cotidianului, si-i facea semn sa se apropie. Abia atunci vedea Maria, pe cristalul lucios al biroului, ziarul larg desfacut. Dar nu indraznea sa se apropie. Li se vorbise, desigur, la invatammtul de partid, despre importanta intrecerii socialiste, dar nu li se precizase ce trebuie sa faca daca vreunul din ei ar fi fost chemat la intrecere. E drept, chiar daca li s-ar fi aratat, ea tot n-ar fi retinut nimic, pentru ca in acele clipe gindurile ii erau in alta parte: la barbatul care nu se intorcea acasa, la faptul ca venea iarna si baietilor le trebuiau ghete, la curva aia de deasupra, care chefuia toata noaptea. Cum directorul insista, facea totusi citiva pasi, tinind mina la gura, ca si cum s-ar fi stapinit cu greu sa nu tipe. Si putin lipsea sa n-o faca. Chiar pe prima pagina se lafaia numele ei. Nu si-l mai vazuse niciodata intr-un ziar, nici macar in cel raional, si de spaima i se muiau genunchii.

In timp ce lordache Cimpureanu citea ziarul, toti ceilalti se tineau de prostii. Unii jucau table, altii isi cirpeau ciorapii sau isi spalau izmenele. Citiva insi, goi pina la briu, falsificau niste carti de joc. Cei mai multi sedeau insa lungiti in pat, cu miinile sub cap, fara sa se gindeasca la nimic deosebit. Atita lipsa de pregatire politica il revolta pe lordache Cimpureanu. De citeva ori incercase sa le atraga atentia asupra unui articol extrem de interesant. Uite, chiar zilele trecute, gasise unul care cerea ferm ca in noua orinduire, a poporului muncitor, taranii saraci sa poata aduna vreascuri din padurile care, din cite se stie, nu mai apartin citorva putini si imbuibati, ci intregului popor. De fiecare data insa, dupa ce reusea destul de greu sa faca liniste, cei din dormitor ii intorceau spatele chiar de la primele rinduri. La inceput, lordache Cimpureanu se infuriase rau de tot Voise chiar sa se bata cu vreo citiva, dintre cei care dadeau tonul nesimtirii. Si s-ar fi batut, pentru ca slaba lor pregatire politica il scotea din sarite, daca raionul nu l-ar fi avertizat sa nu faca o asemenea prostie, incaierarea nu facea parte dintre mijloacele indicate in procesul transformarii celor din jur. Cel putin Marele invatator al popoarelor, losif Visarionovici Stalin, n-o mentiona nicaieri in opera sa. Pentru a maturiza revolutionar dormitorul, el trebuia sa apeleze la formele muncii politice de masa. lordache Cimpureanu se supusese fara cricnire. In sinea lui era insa convins ca raionul se insela. Vor fi valabile mijloacele muncii politice de masa in cazul altora. Dar in cazul tovarasilor sai de dormitor singurul mijloc raminea parul. Iata de ce, de fiecare data, el citea ziarul cu falcile inclestate. Era in acest gest enervarea la tot ce se intimpla in jurul lui. Dar era, intr-un fel, si protestul mut fata de raion, care-i atrasese atentia, in urma unor plingeri venite pe linie de sindicat, sa se potoleasca, pentru ca altfel risca o grava sanctiune pe linie de partid. In ultimul timp, aceasta suparare capatase un motiv in plus. A doua zi dupa declansarea intrecerii, se prezentase la directiune cu propunerea de a chema imediat la intrecere pe un strungar din celalalt capat al tarii.

Directorul il primi extrem de amabil. Dupa ce-l invita sa ia loc in fotoliul din fata biroului, ii marturisi ca i-a citit ultimul articol de la gazeta de perete. Avea perfecta dreptate: multe cadre de conducere au cazut in mrejele unui tehnicism ingust. Chiar el le-o declarase, mai zilele trecute, unor tovarasi de la minister. In ce priveste intrecerea, zise directorul, intristindu-se deodata, nu se poate face nimic. Imediat dupa aparitia editorialului din Scinteia se gindisera si ei sa lanseze o chemare la intrecere. Din nefericire - si aici directorul ridica neputincios bratele - realizara ca n-au cui s-o trimita. Intreprinderea lor, Fabrica de nituri, era singura cu acest profil din tara. lordache Cimpureanu ii dadu dreptate. Credinta celuilalt nu putea fi pusa la indoiala. Avea o buna pregatire politico-ideologica si, desi era inginer, nu cazuse in mrejele tehnicismului ingust. In adincul sufletului, simtea insa o usoara nemultumire. Directorul se resemnase prea repede. Se pare ca-l pindea si pe el, ca si pe altii, intelectualismul sovaielnic. Desi lectura ziarului il entuziasma de fiecare data, el nu putea uita ca intreprinderea lor raminea in afara iuresului general. Si iata, ca in cele din urma, solutia mult asteptata veni aproape de la sine. Un reportaj de pe ultima pagina a Scinteii deplingea, printre altele, situatia grea a muncitorului John Stuart din Detroit care, desi batuse recordul SUA la nituri, facind 100 pe schimb, era amenintat cu concedierea. lordache Cimpureanu fu cit pe-aci sa racneasca de bucurie. N-o facu insa, pentru ca reactionarii din dormitor nu meritau o asemenea favoare. Clipei de entuziasm ii urma cea de indoiala. Mai citi o data cifra. 100 de nituri pe schimb! Era, poate, o greseala de tipar. Imposibil! Intr-o scrisoare publicata pe pagina intii a ziarului, cu vreo saptamina in urma, de ziua Scinteii, sectia Corectura isi luase angajamentul sa reduca la maximum, in acest trimestru, numarul greselilor de tipar. In actualele conditii interne si internationale, spunea scrisoarea, o greseala de corectura capata grave semnificatii politice. Deci, John Stuart facea o suta de nituri pe schimb. Iar el, lordache Cimpureanu, abia daca atingea cincizeci. Aceasta situatie, in loc sa-l descurajeze, il mobiliza exemplar. Avea sa-l ajunga din urma si sa-l intreaca pe John Stuart. A doua zi se infatisa la directiune dis-de-dimineata. Era palid, cu pleoapele inrosite de nesomn. Dormise rau. Visase toata noaptea un nit urias care intra pe fereastra si-i facea cu ochiul. El da sa-i arda una cu ciocanul, sa-l turteasca la nivelul normelor in vigoare, dar de flecare data cind ridica mina se destepta brusc. Se trezise astfel de vreo citeva zeci de ori. In jur staruia intunericul greu al dormitorului. Toti ceilalti sforaiau pe rupte. Cineva se contrazicea prin somn cu un controlor de bilete.

Conducerea intreprinderii primi cu entuziasm propunerea lui lordache Cimpureanu. Ba mai mult, hotari sa dea intregii actiuni un caracter exceptional. Prin adunari scurte, de citeva minute, tinute la locurile de munca, li se explicara salariatilor semnificatia intrecerii, precum si sarcinile care reveneau fiecaruia. Cea mai importanta raminea, fireste, sa munceasca mai mult si mai bine. Functionarii, dat fiind nivelul lor politic scazut, fura obligati sa urmeze un curs de marxism-leninism intensiv. Steagurile tarii si ale partidului, scoase de la magazie pe bon, fura abordate in toate locurile inalte din fabrica si din jurul ei. O lozinca de citeva sute de kilograme, batuta deasupra portii, anunta cu litere arzatoare ca muncitorul lordache Cimpureanu de la intreprinderea de nituri Ciocanul muncitoresc, se afla in intrecere pasnica cu muncitorul John Stuart din Detroit. Fabrica respira atmosfera marilor sarbatori muncitoresti, revolutionare. Birourile fura zugravite intens, scaunele, mesele, reparate pina la ultimul cui. Masinile straluceau ca noi, lustruite de utemistii intreprinderii. Linga strungul lui lordache Cimpureanu se inalta un panou care-l infatisa pe John Stuart. Era vorba, fireste, de un John Stuart asa cum si-l inchipuise Lelia Banu, functionara la Contabilitate si artist plastic amator in timpul liber, care primise dispozitie pe linie de sindicat sa realizeze un tablou in marime naturala al concurentului american. Asa se explica, poate, si de ce strungarul din Detroit arata atit de jalnic. Lucratoarele mai miloase isi stergeau pe furis o lacrima ori de cite ori, mergind la magazie sau la toaleta, treceau prin fata lui. De fapt, artista de la Contabilitate n-avea nici o vina. Initial, muncitorul american fusese mult mai aratos. Gras, plesnind de sanatate, cu o palarie de paie trasa smechereste pe sprinceana. Dar conducerea intreprinderii il respinsese categoric: un muncitor american, oricit de muncitor ar fi el, nu poate arata mai bine decit unul de-al nostru!

In dimineata zilei urmatoare, lordache Cimpureanu se aseza in fata masinii de facut nituri inainte ca sirena sa sune inceperea lucrului. Uriasul ceasornic al halei arata sase fara un sfert. Totul era gata pentru marea actiune. Venit de pe la cinci, isi aranjase regulamentar locul de munca si isi scoase deja materia prima de la magazie. Data fiind importanta actiunii, conducerea intreprinderii ii aprobase in mod exceptional sa-si puna o salopeta din fondul de protocol. Stind in fata masinii, lordache Cimpureanu astepta momentul de declansare a intrecerii, care nu era altul decit cel al inceperii schimbului de dimineata. Era emotionat, desigur, dar nu ingrijorat. Asa cum se scria in ziare, intrecerea socialista se deosebea radical de concursurile care aveau loc in lumea capitalista. Spre deosebire de acelea, intrecerile pasnice dintre muncitorii din diferite tari avea un singur cistigator: unitatea de nezdruncinat a clasei muncitoare in lupta impotriva exploatarii burghezo-mosieresti. Nu se punea, asadar, problema ca unul dintre ei sa-l biruie pe celalalt. Important era ca intrecerea sa aiba loc. Spre ciuda bancherilor de pe Wall Street, care nu vedeau cu ochi buni astfel de actiuni ale proletariatului. Iar John Stuart, muncitor ca si el, chiar daca din America, nu putea sa n-o stie. Totul in jur respira optimismul noilor vremuri. Difuzoarele revarsau peste hala torente de cintece muncitoresti si revolutionare. Pe ferestrele cit un perete de inalte privea inauntru, curioasa, tinara dimineata de vara. Era si ea, incontestabil, usor emotionata. Cind dupa un salt scurt, dar eficient, limbile ceasului se oprira in dreptul cifrei sase, lordache Cimpureanu trase de maneta cu putere. Si-n acea clipa, intorcind capul, zari in privirile americanului o anume indirjire. Asta il descumpani putin. Era sigur ca John Stuart, luptator ca si el impotriva exploatarii burghezo-mosieresti, nu vedea in aceasta intrecere o batalie salbatica, fara scrupule, cum se intimpla la concursurile puse la cale de cei robiti banului. Era imposibil, asadar, ca tovarasul sau din America sa se inversuneze impotriva lui. M-am inselat, isi spuse, si se cufunda cu totul in munca lui. Lucra fara intrerupere piha cind sirena anunta sfirsitul schimbului. Ravasit de emotie, se napusti la gramada de nituri facute. Erau doar 50! intreaga hala, strinsa in jurul lui, incerca sa-l consoleze. Lasa, nea lordache, asa-i in prima zi, miine mai mult ca sigur sari peste o suta. lordache Cimpureanu ii ascultase fara sa-i auda. Ceilalti crezura ca esecul l-a dat gata. Dar el nu de asta arata asa de aiurit, ci de faptul ca, dupa ce-si numarase niturile, aruncind o privire spre tablou, descoperise ca americanul ridea batjocoritor. Nu-i veni sa-si creada ochilor, intr-adevar, John Stuart era mai bun decit el. Deocamdata. Dar John Stuart era muncitor. American, desigur, dar muncitor ca si el, nu bancher de pe Wall Street. Nu, nu se astepta sa-i dea o mina de ajutor ca sa-l ajunga si chiar sa-l intreaca, asa cum s-ar fi intimplat daca ar fi fost vorba de un muncitor dintr-o tara de democratie populara. Peste ocean, unde puterea mai era inca in miinile marelui capital, astfel de gesturi tipice intrecerii socialiste nu devenisera inca un fenomen de masa. Dar nu-si imaginase o clipa ca un om al muncii, un tovaras de clasa, ar putea privi un alt muncitor, fie el si concurent, cu atita dispret numai pentru ca facea mai putine nituri ca el.

Mobilizindu-se exemplar, lordache Cimpureanu reusi sa atinga, in ultima zi a intrecerii, cifra de o suta unu nituri pe schimb. Cistigase intrecerea pasnica la care-l provocase pe John Stuart. Vestea facu imediat ocolul orasului. Tovarasii de la centru, sositi la citeva minute dupa anuntarea victoriei, hotarira organizarea unei festivitati speciale. O echipa de filmare isi facu aparitia la fata locului. Cu o iuteala ametitoare, operatorii desfasurara citiva kilometri de cabluri, inaltara mai multe schele, cocotind pe ele zeci de reflectoare. La un semn al regizorului o lumina puternica tisni din toate partile. Aparatele prinsera sa biziie semnificativ. Muncitorii acordau presei centrale interviuri adecvate. Imense buchete de flori, aduse de pionieri cu camioneta, ingropau pur si simplu masina la care fusesera facute niturile victoriei zdrobitoare. lordache Cimpureanu se afla in centrul atentiei. Scaldat in lumina reflectoarelor, felicitat de toata lumea, simtea cotropindu-l ametitorul orgoliu al triumfului. Acest sentiment nou, necunoscut lui, pentru ca exprima un alarmant inceput de individualism mic-burghez, era ros de remuscarea ca nu gasise timp, imediat dupa victorie, sa mearga la celalalt si sa-i multumeasca pentru participarea la intrecere, asigurindu-l, totodata, ca adevaratul cistigator al confruntarii era solidaritatea muncitoreasca internationala. Colac peste pupaza, cu putin inainte de inceperea festivitatii, citiva insi de la auxiliar luasera tabloul si-l mutasera undeva in fundul halei. lordache Cimpureanu nu observase grava greseala, explicabila prin slaba pregatire politico-ideologica a celor din acest sector. Cind isi daduse seama, festivitatea incepuse deja. De aceea, in tot timpul sarbatoririi, el se gindise neincetat la ce-o sa spuna despre el tovarasul din Detroit Era clar ca-l judeca aspru. Ca-l considera lipsit de principialitate muncitoreasca.

Dupa festivitate, directorul il invita, impreuna cu tovarasii de la centru, la un pahar de sampanie. Pe la jumatatea sindrofiei, pretextind ca uitase ceva, lordache Cimpureanu o sterse de la petrecere si se intoarse la locul de munca. Soarele asfintise. Lumina scazuse. Dupa stralucirea anterioara totul in jur ii aparu misterios. Tacerea halei il emotiona si mai tare. Cu inima batind puternic, se indrepta spre locul unde fusese dus tabloul. De departe ghici pe fata celuilalt o dusmanie furibunda. E normal, isi spuse lordache Cimpureanu, in locul lui nici eu n-as simti altceva. N-am nici o vina, dadu el sa spuna, ajungind in dreptul tabloului. N-apuca insa decit sa ridice bratele. Celalalt il acuza nici mai mult, nici mai putin, decit ca trisase. In hala cazuse intunericul. Ca sa afle ce i se reprosa, lordache Gimpureanu se apropie si mai mult. Pe fata lui John Stuart se citea dispretul. Ultimul nit, cel de-al o suta unu-lea, fusese terminat doar pe jumatate. E o confuzie, sopti lordache Cimpureanu uluit, si, dind o fuga pina la bancul de lucru, se intoarse cu nitul controversat. Uite, zise el virind piesa sub nasul celuilalt, asta e nitul! E asta un nit facut doar pe jumatate? Celalalt nu raspunse. Minti, spunea tacerea lui indirjita, m-ai invins printr-o excrocherie! In citeva clipe, bunavointa lui lordache Cimpureanu se transforma in indignare. Simtea ca se sufoca pur si simplu. L-ar fi apucat pe celalalt de guler si-ar fi dat cu el de pamint, dar abia acum observa ca proasta aia de Lelia Banu uitase sa i-l deseneze. lordache Cimpureanu iesi trintind usa. Ajunse la dormitor abia pe la miezul noptii. Umblase ore in sir pe strazile orasului incercind sa se linisteasca. Mergea, mergea, si prin cap i se derulau zeci de scene posibile. Dupa vreo trei ore de truda, dupa ce urca si cobori de citeva ori dealul din marginea orasului, ramasera in gindurile lui infierbintate doar doua, care alternau cu o iuteala naucitoare. Se vedea plingindu-se tovarasilor de munca ai lui John Stuart pentru acuzatia nedreapta. Nu e de mirare din partea lui, raspundeau aceia, John Stuart are in ultimul timp o purtare tare ciudata. Sint tot mai multe semne ca-i pe cale sa devina coada de topor a burgheziei. Dupa aceasta scena se linistea. De duiosie ii dadeau lacrimile. Pasul i se facea mai relaxat. Noaptea de vara reusea sa razbata pina la sufletul lui turmentat. Brusc insa, gindurile lui nelinistite nasteau o alta scena. Da, ziceau colegii de munca ai lui John Stuart, luind piesa si intorcind-o pe toate partile, aveti dreptate, e un nit finisat -Totusi noi avem incredere in John Stuart. Ginditi-va mai bine, ceva trebuie sa se fi intimplat ca sa va acuze el, care e in general un om foarte corect. Indignarea izbucnea din nou in lordache Cimpureanu. Pasul i se indirjea si mai tare. Mergea intruna bodoganind. Sint niste banditi cu totii, zicea el.

A doua zi se organiza in intreprindere, la ora prinzului, un miting de protest impotriva reprimarii brutale a demonstratiilor pentru pace din Los Angeles. Cei inscrisi la cuvint infierara salbaticia politiei si a armatei care folosise impotriva manifestantilor gaze lacrimogene si bastoane de cauciuc. Se sublinie adevarul descoperit de clasicii marxism-leninismului ca in societatea burgheza armata si politia sint in slujba guvernantilor. Se propuse chiar trimiterea unei telegrame de protest presedintelui Statelor Unite ale Americii. Primit cu emotie, la incheierea mitingului, lua cuvintul lordache Cimpureanu, cistigatorul intrecerii pasnice dintre muncitorii romani si cei americani. - Tovarasi! izbuni el in microfoanele instalate la tribuna, bine le-au facut fortele de ordine. Eu stiu ce le poate pielea muncitorilor americani. Sint cu totii niste derbedei. Foarte rau cu guvernul american, garantul democratiei si al libertatii amenintate de comunism, n-a intrat in ei cu tancurile. Eu asa as fi facut! incheie lordache Cimpureanu stergindu-si lacrimile care-i siroiau pe obraji.