IDIOTUL de Dostoievski - partea 4

PARTEA A PATRA

I

Trecu o saptamina de la intilnirea celor doua personaje ale povestirii noastre pe banca verde din parc. Intr-o dimineata splendida, pe la ora zece si jumatate, Varvara Ardalionova Ptitina, care facuse citeva vizite matinale pe la diverse cunostinte, se intoarse acasa cam trista si ingindurata.

Exista oameni despre care e greu sa spui ceva ce i-ar putea prezenta sub infatisarea lor cea mai tipica, cea mai caracteristica; acestia sint asa-numitii oameni "obisnuiti', "banali', care intr-adevar formeaza marea majoritate a oricarei societati.

In romanele si povestirile lor, scriitorii prefera de cele mai multe ori sa ia tipuri din societate si sa le reprezinte intr-o zugravire figurativa si artistica - tipuri care in realitate se intilnesc exceptional de rar in ansamblul trasaturilor lor si care totusi sint mai reali decit realitatea insasi. Podkoliosin, in expresia lui tipica, poate ca este chiar o exagerare, in nici un caz insa o aberatie. Citi dintre oamenii inteligenti, cu mintea luminata, aflind de la Gogol cum este acest Podkoliosin, n-au constatat dupa aceea ca zeci si sute de prieteni si cunostinte de-ale lor seamana grozav cu Podkoliosin, atit doar, ca ei nu stiusera pina atunci ca acesta li-e numele. In realitate se intimpla foarte rar ca mirii sa sara pe fereastra inainte de cununie, poate numai pentru simplul fapt - ca sa nu mai vorbim de toate celelalte - ca gestul in sine e destul de neplacut; cu toate acestea, citi miri, adesea oameni inteligenti si foarte de treaba, n-au fost in situatia de a se recunoaste in adincul inimii, inainte de cununie, drept niste Podkoliosini. La fel si in casatorie, chiar daca nu toti sotii striga la orice pas: Tu vas voulu, George Dandin!, totusi, o Doamne, de cite milioane si milioane de ori acest strigat amarnic n-a fost repetat, in felurite glasuri, de sotii din lumea intreaga dupa luna lor de miere sau, mai stii, poate chiar a doua zi dupa nunta!

Asadar, fara a ne angaja in explicatii mai aprofundate, vom arata doar atit, ca in realitatea concreta, trasaturile tipice ale personajelor apar oarecum diluate si oameni de teapa lui George Dandin sau Podkoliosin exista realmente, se agita si alearga sub ochii nostri, zi de zi, numai ca noi ii observam sub aspectul acesta mai putin inchegat, mai diluat. Aducind precizarea cuvenita respectului pe care-l datoram adevarului integral, in sensul ca in viata de toate zilele poate fi vazut, ce-i drept mai rar, chiar si tipul unui George Dandin luat in intregime, asa cum l-a creat Moliere, vom incheia aceste consideratii, care incep sa semene a critica literara in genul celei practicate de reviste. Nu mai putin adevarat este insa ca in fata noastra ramine totusi nerezolvata problema: ce sa faca romancierul cu oamenii banali, cu totul "obisnuiti', si cum sa-i infatiseze cititorului ca sa fie cit de cit interesanti? Sa-i ignoreze complet - nu se poate, deoarece oamenii de rind, la fiecare pas si in marea lor majoritate, sint verigile necesare in lantul intimplarilor vietii; daca-i omitem - inseamna ca redarea noastra nu mai este veridica. Ar fi cu totul neveridic sau poate chiar si neinteresant sa-ti umpli romanul numai cu oameni tipici sau, asa, numai pentru a atita interesul, cu oameni ciudati sau, cum nici nu exista in realitate. Sintem de parere ca scriitorul trebuie sa stie sa descopere nuante interesante si semnificative chiar si printre oamenii de rind. Iar in cazul cind insasi esenta unor personaje obisnuite consta tocmai in acest caracter constant de mediocritate incurabila sau, si mai degraba, cind in pofida tuturor straduintelor extraordinare ale acestor indivizi de a evada cu orice pret din fagasul comun al mediocritatii si rutinei, ei sfirsesc inevitabil prin a recadea pe acelasi fagas ca expresie a platitudinii - atunci aceste personaje capata si un caracter oarecum tipic, de mediocritate, care nu vrea in ruptul capului sa ramina ceea ce este si cauta, cu orice pret, sa devina originala si de sine statatoare, neavind insa nici un fel de posibilitati pentru a putea fi de sine statatoare.

Din aceasta categorie a oamenilor "obisnuiti' sau "mediocri' fac parte si unele personaje din naratiunea noastra, ale caror caractere n-au fost dezvaluite pina acum (recunosc) indeajuns cititorului. De pilda, Varvara Ardalionovna Ptitina, sotul ei, domnul Ptitin, si fratele ei, Gavrila Ardalionovici.

In adevar, nu poate fi nimic mai suparator decit sa fii, de pilda, bogat, dintr-o familie onorabila, chipes, cu oarecare studii, destul de inteligent, chiar bun la inima, si sa n-ai totusi nici un talent, nimic deosebit sau original in tine, nici macar o ciudatenie mai aparte, nici o idee personala, sa fii absolut "ca toata lumea'. Sa zicem ca esti bogat, dar nu un Rotschild; apartii unei familii onorabile, care insa nu s-a distins cu nimic, niciodata, intr-un mod mai deosebit; ai o infatisare placuta, dar nu prea expresiva; studii destul de temeinice, dar nu stii cum sa le folosesti; esti inteligent, dar lipsit de idei personale; bun la inima, dar iti lipseste generozitatea etc, si asa in toate celelalte privinte. Indivizi de acest fel sint foarte multi pe lume, mult mai numerosi chiar decit s-ar parea; la fel cu toti oamenii, ei pot fi impartiti in doua mari categorii: unii marginiti, altii "ceva mai destepti'. Cei dintii sint mai fericiti. Ce poate fi mai simplu pentru un om marginit, "obisnuit', decit sa-si inchipuie, de pilda, ca e un om neobisnuit, original, si sa ramina astfel tot restul zilelor, pe deplin satisfacut. A fost de ajuns ca unele dintre domnisoarele noastre sa-si tunda parul baieteste, sa-si puna ochelari albastri si sa se declare nihiliste pentru a deveni perfect convinse ca prin aceasta si-au format "convingeri' personale. A fost de ajuns ca cineva sa simta la un moment dat in forul lui launtric ceva ce aduce a sentimente generoase, general-umane, ca sa fie de indata incredintat ca nimeni altul nu poate simti ca dinsul, ca este un om inaintat in mersul dezvoltarii sociale. E de ajuns ca cineva sa prinda din zbor o idee sau sa citeasca o pagina fara inceput si fara sfirsit dintr-o carte ce i-a cazut intimplator in mina pentru a capata pe loc convingerea ca sint "propriile lui idei' si ca s-au nascut in capul lui. Cinismul naivitatii, daca se poate spune astfel, ajunge in asemenea cazuri pina la absurd; pare neverosimil dar intilnesti cazuri de-astea la orice pas. Acest cinism al naivitatii aceasta prezumtiozitate satisfacuta a omului marginit, care nici macar nu pune la indoiala existenta reala a talentului sau, a fost admirabil redata de Gogol in personajul sau tipic, locotenentul Pirogov. Acesta nici nu se indoieste ca este un geniu, ba se credea chiar superior oricarui geniu; e atit de increzut, ca nici nu-si pune o asemenea intrebare; de altfel, in general, nu-l framinta nici un fel de probleme. Marele scriitor s-a vazut nevoit in cele din urma sa-i traga o bataie zdravana pentru a da satisfactie simtului moral ultragiat al cititorului sau; dar vazind ca omul sau genial nu a reactionat la toate acestea in nici un fel, multumindu-se doar sa-si netezeasca hainutele si sa inghita o bucata de placinta pentru refacerea fortelor pierdute cu prilejul admonestarii, si-a desfacut bratele cu uimire si l-a lasat astfel cititorilor sai. Am regretat intotdeauna ca scriitorul i-a atribuit marelui sau erou un grad atit de mic, pentru ca Pirogov e atit de plin de sine, ca nu i-ar fi fost deloc greu sa-si inchipuie, pe masura ce epoletii lui s-ar fi ingrosat si s-ar fi impodobit treptat cu fire tot mai stralucitoare, ca ajunge in cele din urma, sa zicem, un mare comandant de osti; si propriu-zis, nu este vorba ca si-ar fi putut inchipui, ci pur si simplu nu s-ar fi indoit ca este chiar asa; de vreme ce a fost facut general, cum sa nu fie si comandant de osti? Si citi dintre acestia nu provoaca adevarate catastrofe pe cimpurile de batalie? Dar citi de-alde Pirogov nu am avut noi in rindurilc literatilor, savantilor, propagandistilor nostri! Am zis "am avut', dar cred ca mai avem si astazi.

Personajul Gavrila Ardalionovici Ivolghin din naratiunea noastra apartinea unei alte categorii; facea parte din categoria oamenilor "ceva mai destepti', desi ardea, din cap pina in picioare, de dorinta de a parea original. Dupa cum am aratat insa, categoria aceasta de oameni e mult mai nefericita decit prima. Chestiunea e ca un om "obisnuit' destept, chiar daca isi inchipuie la un moment dat (sau poate chiar si o viata intreaga) ca este un om genial, deosebit de original, pastreaza totusi, in adincul inimii, un viermisor de indoiala, care il duce uneori la exasperare; iar daca se resemneaza, o face de aici incolo deplin inveninat de o puternica doza de vanitate refulata. E drept ca in exemplificarea noastra am luat extrema si am folosit un caz exceptional; in marea majoritate a cazurilor la aceasta categorie de oameni mai destepti, lucrurile se petrec mai putin tragic doar daca la o virsta mai inaintata incepe sa-i supere ceva mai mult ficatul, atita tot. Oricum insa, inainte de a se supune si a se resemna, oamenii acestia se incapatineaza uneori sa-si faca de cap vreme indelungata, din tinerete si pina la virsta resemnarii si tot numai din dorinta de a fi originali. Se intimpla si cazuri destul de ciudate: din dorinta de originalitate il vezi pe cite unul, om dintr-o bucata de altfel, ca este gata sa comita si cite o mirsavie, ba de multe ori se intimpla ca nenorocitul sa nu fie numai un om cinstit, dar si bun pe deasupra, sustinator de familie, care mai intretine sau ajuta cu banii lui munciti si pe cite un strain de familia lui, si totusi o viata intreaga sa nu-si gaseasca astimpar. Nu-l satisface nici pe departe si nu-l consoleaza gindul ca isi indeplineste atit de frumos indatoririle de om, dimpotriva tocmai asta il enerveaza. "Uite pe ce mi-am irosit o viata intreaga, parca ar vrea el sa spuna, iata ce m-a legat de miini si de picioare, iata ce m-a impiedicat sa descopar praful de pusca! Daca nu era aceasta piedica, poate ca as fi descoperit negresit ori praful de pusca, ori America - precis nu stiu inca ce anume - dar as fi descoperit negresit ceva'. Ceea ce ii caracterizeaza indeosebi pe toti domnii acestia e ca, in tot decursul vietii, ei nu izbutesc sa se dumereasca bine: ce anume trebuie neaparat sa descopere si ce anume sint gata sa descopere in cursul vietii lor: praful de pusca sau America? In ce priveste insa nazuinta, dorul descoperirii, s-ar putea spune ca le poseda intr-o doza care ar fi fost pe masura unui Columb sau unui Galileu.

Gavrila Ardalionovici apucase tocmai pe aceasta cale, dar nu era decit la inceputul ei. Avea inca mult de umblat pe drumuri nesabuite. Inca din adolescenta fusese mereu chinuit de constiinta mediocritatii lui, cautind in acelasi timp sa se convinga ca e un om superior. Era un tinar ros de ambitii, cu veleitati si porniri nesta-pinite, cu nervii cam subrezi inca de la nastere. Impetuozitatea dorintelor o lua drept semn al fortei sale. In dorinta lui apriga de a iesi din comun, era gata chiar si de actiuni nechibzuite, dar in momentul cind aceste actiuni urmau sa fie aduse la indeplinire, eroul nostru se dovedea intotdeauna prea destept pentru a le savirsi, si ca atare se lasa pagubas. Asta il ducea la disperare. Poate ca in anumite imprejurari, s-ar fi hotarit si la vreo ticalosie, numai sa obtina cele rivnite, dar, ca un facut, in clipa decisiva se dovedea a fi prea cinstit pentru o ticalosie. De altfel, la una mai mica s-ar fi pretat oricind. Saracia in care-i cazuse familia il umilea si-l irita. Ajunsese s-o desconsidere chiar si pe maica-sa, cu toate ca isi dadea prea bine seama ca reputatia si firea demne de respect ale mamei lui erau deocamdata principalul suport al propriei sale cariere. Din momentul cind a intrat in serviciul generalului si a fost primit in casa Epancinilor, si-a spus: "Daca e vorba ca trebuie sa ma ticalosesc neaparat, apoi s-o fac barem pina la capat, numai sa iasa ceva', dar aproape niciodata nu rezista pina la capat.

Si de ce si-o fi inchipuit el ca va trebui neaparat sa se ticaloseasca? De Aglaia, de fapt, se cam speriase atunci, dar nu s-a retras definitiv, ci a cautat sa taraganeze lucrurile pentru orice eventualitate, desi nu crezuse niciodata serios ca ea va cobori pina la el. Pe urma, in timpul istoriei aceleia cu Nastasia Filippovna, i se nazari ca prin bani poate obtine orice. "Daca-i pe ticalosie, apoi sa ne ticalosim', isi repeta el pe atunci zilnic, cu satisfactia omului orgolios, dar si cu o oarecare teama; "daca e sa ma ticalosesc, atunci cel putin sa ma ridic pina la culmea cea mai inalta, isi dadea el mereu curaj; cei slabi de inger, in asemenea cazuri, si-ar pierde cumpatul si ar da bir cu fugitii, pe cind noi vom merge inainte pina la capat!' Vazindu-si ratate planurile in privinta Aglaiei, strivit de imprejurari, si-a pierdut cu totul increderea si stapinirea de sine si, dupa cum se stie, i-a dus printului banii pe care i-i zvirlise ca pe o pomana nebuna aceea, dupa ce, la rindul ei, ii primise si ea de la alt nebun. Gestul acesta l-a regretat mai tirziu de mii de ori, desi nu pierdea nici un prilej de a se lauda cu el, gidilindu-si astfel amorul propriu. Trei zile cit a mai stat printul dupa aceea la Petersburg, Ganea s-a cainat intr-adevar in fata lui, dar tot in aceste trei zile a inceput sa-l si urasca pe print, pentru ca acesta il trata cu prea multa compatimire, cind, de fapt, sa inapoiezi o suma atit de mare e un gest pe care "nu oricine ar fi fost in stare sa-l faca'. Dar in sinea lui a trebuit sa recunoasca cinstit ca toata suferinta si nemultumirea lui nu sint altceva decit o reactie a unui orgoliu mereu calcat in picioare; si asta il chinuia cumplit. Abia mult mai tirziu se dumeri si se convinse ce intorsatura serioasa ar fi putut lua tatonarile lui pe linga o faptura atit de nevinovata si de stranie ca Aglaia. Chinuitoare mustrari de cuget nu-i dadeau pace; renunta la slujba si se lasa prada durerii si deznadejdii.

Locuia acum la Ptitin, impreuna cu mama si cu tatal sau. Nu-si ascundea dispretul pentru cumnatul sau, care-i asigura toata intretinerea, dar asta nu-l impiedica sa-i urmeze sfaturile pe care era destul de cuminte sa i le ceara. De pilda, un lucru care-l supara peste masura pe Gavrila Ardalionovici era ca Ptitin nici macar nu-si propune sa ajunga un Rothschild. "Daca te-ai facut camatar, incalte mergi pina la capat; stringe oamenii de git, stoarce din ei cit poti, fa-te cunoscut, fa-te regele iudeilor!' Ptitin, om linistit si modest, nu facea decit sa zimbeasca la aceste vorbe; totusi, o data gasi de cuviinta sa-i ceara socoteala lui Ganea, dovedind chiar o oarecare demnitate in rafuiala asta. Ii demonstra cumnatului sau ca nu facea nimic necinstit si, ca atare, nu era indreptatit sa-i spuna camatar; daca banii erau la mare pret, vina nu era a lui; se purta cu dreptate si cu cinste si, propriu-zis, in "aceste' afaceri, rolul sau era mai degraba de agent mijlocitor; in sfirsit, ca, datorita corectitudinii si punctualitatii in afaceri,s-a facut cunoscut in lumea cea mai buna si ca afacerile lui iau o extindere tot mai mare. "N-o sa ajung un Rothschild, adauga Ptitin rizind, dar o casa pe Liteinaia sau poate chiar doua tot o sa am, si cu asta ma declar multumit.' "Mai stii, poate chiar si trei!' isi spunea el in gind, fara a-si destainui vreodata visul. Oamenii acestia sint, de fapt, favoritii si rasfatatii sortii; ea va fi darnica cu Ptitin si-l va recompensa nu numai cu trei, ci chiar cu patru case, si tocmai pentru aceea ca el stia precis, inca din adolescenta, ca nu va deveni niciodata un Rothschild. In schimb, soarta nu va merge niciodata dincolo de cele patru case, si pentru Ptitin totul se va incheia cu asta.

Cu totul alta fire avea sora lui Gavrila Ardalionovici. Era si ea stapinita de dorinte si ambitii mari, dar vadea mai multa dirzenie si tenacitate in realizarea lor si mai putina impetuozitate patimasa. Dadea dovada de multa prudenta si cumpatare cind lucrurile atingeau limita lor extrema, desi, datorita aceleiasi prudente, nu ajungea aproape niciodata sa forteze prea mult lucrurile. Fara indoiala si ea facea parte din tagma oamenilor "obisnuiti' care cred ca sint originali, dar si-a dat foarte repede seama ca nu avea nici umbra de originalitate, fara a se necaji prea mult pentru asta - cine stie, poate tot dintr-un fel de mindrie. Se acomoda cu multa hotarire nevoilor vietii practice primind sa fie sotia domnului Ptitin, fara a-si spune cu acest prilej: "Daca e vorba sa facem ticalosii, apoi sa le facem, numai scopul sa fie atins', cum, de buna seama, s-ar fi exprimat Gavrila Ardalionovici intr-o asemenea ocazie (si care putin ramasese sa n-o spuna cu glas tare atunci cind aproba hotarirea surorii sale in calitate de frate mai mare). Dimpotriva, Varvara Ardalionovna se hotari sa se marite dupa ce se convinse temeinic ca viitorul ei sot era un om modest, placut, cu oarecare cultura si care pentru nimic in lume nu s-ar preta la vreo ticalosie mare.In ce priveste cele mici, erau fleacuri de care Varvara Ardalionovna nu se preocupa; de altfel, unde nu exista fleacuri de acestea? E absurd sa cauti idealul! Pe linga asta, stia ca, maritindu-se, asigura un adapost pentru toti ai ei. Vazindu-l pe Ganea nefericit, dorea sa-i fie de folos, cu toate neintelegerile lor anterioare. Ptitin il indemna prieteneste pe cumnatul sau sa ocupe vreo slujba. "Baga de seama, ii spunea el citeodata glumind, ii dispretuiesti pe generali si rangurile lor, dar ai sa vezi cum ei toti vor deveni generali; vom trai si vom vedea.' "Si de unde li s-a nazarit ca eu i-as dispretui pe generali si rangurile lor?' reflecta Ganea cu sarcasm.

Ca sa-l ajute pe fratele ei, Varvara Ardalionovna se hotari sa-si largeasca sfera de actiune; isi facu vad la familia Epancin: in aceasta privinta ii fura de mare folos amintirile din copilarie, intrucit si ea, si fratele ei fusesera tovarasi de joaca cu fetele generalului Epancin. Mentionam ca daca Varvara Ardalionovna, vizitindu-i pe Epancini ar fi urmarit un vis prea indraznet, o himera, poate ca prin insusi faptul acesta s-ar fi desprins de categoria acelor oameni in care se indusese cu buna stiinta; dar ea nu urmarea o himera, ci actiona dupa un calcul destul de intemeiat; planul ei nu avea nimic himeric, dat fiind ca sconta pe caracterul acestei familii; si mai ales pe cel al Aglaiei, pe care o observa fara incetare. Toate stradaniile Varvarei Ardalionovna aveau drept tinta sa incerce o noua apropiere intre Aglaia si Ganea. Poate ca izbutise cu adevarat sa obtina unele rezultate; sau, poate, a dat gres in unele privinte, punind, de pilda, prea multe sperante in fratele ei si asteptindu-se de la el la cine stie ce lucruri de care el nici n-ar fi fost in stare. Oricum, ea isi urzea itele cu destula dibacie in casa Epancilor; lasa sa treaca uneori saptamini intregi fara sa sufle un cuvint despre Ganea; era intotdeauna foarte sincera si cauta sa fie cit mai dreapta in aprecieri, pastra o tinuta modesta, dar demna.Nu gasea nimic sa-si impute in adincul constiintei si asta ii dadea mai multa incredere in sine. Numai citeodata, Varvara Ardalionovna isi dadea seama ca era inraita, ca avea mult amor propriu, ba poate si o doza de vanitate lezata,pe care o resimtea mai ales dupa vizitele la familia Epancin.

Tot astfel si acum, intorcindu-se de acolo se simtea, dupa cum am spus, foarte abatuta. In suferinta ei era o ironie amara. La Pavlovsk, Ptitin locuia intr-o casa de lemn nu prea aratoasa, dar incapatoare, asezata pe o strada prafuita, si care in curind urma sa devina proprietatea lui deplina, incit, la rindu-i, ca viitor proprietar isi facea de pe acum planuri de revinzare. Urcind scarile, Varvara Ardalionovna auzi venind de sus larma mare; deslusi glasurile enervate ale fratelui si ale tatalui ei. Intrind in salon, il vazu pe Ganea agitat, alergind de la un colt la celalalt al odaii. Tinarul era palid de furie si nu-i lipsea mult sa-si smulga parul din cap. La privelistea aceasta, Varvara Ardalionovna isi incrunta spincenele si, fara a scoate palaria de pe cap, se lasa cu un aer obosit pe divan.

Stiind bine ca daca nu-l intreaba numaidecit pe fratele ei de ce alearga asa, tacerea ei l-ar irita cu siguranta, se grabi sa-i spuna:

- Ca de obicei, nu-i asa?

- Da' de unde, dadu din miini Ganea disperat. Ca de obicei! Dracu' stie ce se mai petrece la noi, pentru ca nu e nici macar ca de obicei! Batrinul a turbat mama plinge in hohote. Cum vrei, Varia, dar am sa-l dau afara, zau, sau am sa plec eu, adauga el, aducindu-si aminte ca nu poti sa dai pe cineva afara dintr-o casa straina.

- Trebuie sa fii ingaduitor, mumura Varia.

- Ingaduitor fata de ce anume? Fata de cine? spuse Ganea rosu de minie. Fata de nemerniciile lui? Ei, uite nu; poti sa spui ce vrei, dar asa nu mai merge! Nu, nu si iar nu! Ce om! Halal sa-i fie! El e vinovatul si tot el sare cu gura. Dar ce ai? Esti cam schimbata la fata.

- Sa lasam asta, raspunse Varia in sila. Ganea o privi iscoditor.

- Ai fost acolo? intreba el brusc.

- Da.

- Il auzi! Iar zbiara! Ce rusine! Si tocmai acum!

- Adica de ce nu? A intervenit ceva nou, ca sa nu se intimple si acum?

Ganea o privi si mai atent.

- Ai aflat ceva?

- Nimic surprinzator. Se confirma totul. Barbatul meu a vazut mai bine decit tine si decit mine; ce a prezis de la inceput s-a implinit. Unde-i el?

- A iesit. Ce spui ca s-a implinit?

Printul este socotit logodnic oficial; totul e hotarit. Surorile cele mari mi-au spus ca Aglaia si-a dat consimtamintul; cartile sint date pe fata. (inainte, totul la ei era invaluit in mister.) Nunta Adelaidei a fost iar aminata; vor sa serbeze cele doua nunti in aceeasi zi; ce romantic! Ca intr-o poezie. Apuca-te mai bine si scrie un elogiu al nuntii apropiate decit sa umbli asa, ca un nebun, prin odaie. Diseara vine printesa Belokonskaia la ei; a picat la timp; va fi lume multa. Vor sa-l prezinte printesei, desi ea il cunoaste de citava vreme; se pare ca tot in seara asta va fi anuntata logodna in

mod oficial. Se tem numai ca nu cumva mirele, intrind in salonul plin de musafiri, sa nu rastoarne ceva sau sa se impiedice si sa cada pe parchet; n-ar fi de mirare.

Ganea o asculta cu atentie, dar, spre mirarea surorii lui, stirea care-i spulbera sperantele parea ca nu-i pricinuieste nici o emotie.

- De! Trebuia sa ne asteptam si la asta, spuse ingindurat. Vasa-zica, s-a terminat! adauga el cu un zimbet straniu, scrutind din cind in cind cu inteles fata surorii sale, in timp ce continua sa se plimbe prin odaie, dar mult mai potolit decit adineauri.

- Imi pare bine ca privesti lucrurile mai cu intelepciune, spuse Varia.

- Cel putin, ai scapat si tu de-o grija.

- Cred ca te-am servit sincer, fara sa te descos si fara sa te plictisesc prea mult; doar nu te-am intrebat niciodata ce fel de fericire cautai la Aglaia.

- Dar ce, parca eu am cautat vreo fericire la Aglaia?

Ei, asta-i acum! Mai slabeste-ma, te rog, cu filosofia! in definitiv, asa este. Dar acum s-a ispravit, ne ajunge; am ramas cu buzele umflate. De la inceput chiar, ti-o marturisesc, nu prea am avut eu cine stie ce mari sperante; dar m-am apucat cu gindul ca poate "se prinde', contind pe firea ciudata a Aglaiei si, mai ales, ca sa te impac pe tine; altminteri, nu prea existau sanse; nouazeci la suta erau contra. Personal, nici acum nu sint lamurita ce ai urmarit in toata afacerea asta.

Si acum parca va vad, pe tine si pe sotul tau, cum o sa ma biriiti la cap ca sa-mi iau o slujbulita, o sa-mi tineti prelegeri despre tenacitate si putere de vointa, si cum un om trebuie sa se multumeasca cu putin si asa mai departe. Cunosc cintecul pe de rost, rise Ganea in hohote.

"Sa stii ca iar pune ceva la cale', isi spuse Varia.

- Dar parintii ei ce zic? Sint incintati? intreba deodata tinarul.

- N-nu tocmai, dupa cit se pare. De altfel, iti dai seama si tu - Ivan Feodorovici e multumit; Lizaveta Prokofievna insa are rezerve; intotdeauna a avut o repulsie la gindul ca Miskin ar putea sa-i fie ginere; e un lucru stiut.

- Nu Ia asta ma refer; e limpede ca printul este o partida absurda, de neconceput. Te intreb numai, unde au ajuns lucrurile? Aglaia si-a dat oficial consimtamintul?

- Pina acum n-a spus "nu' - asta-i tot; dar de la ea nu te poti astepta la mai mult. O stii cit e de rusinoasa si de timida! Pina la ciudatenie! Cind era mica si venea lume la ei in casa, se ascundea intr-un dulap si raminea acolo doua-trei ceasuri, pina cind plecau musafirii; trebuie sa stii ca nu s-a schimbat nici acum. Imi vine sa cred ca de data aceasta e ceva serios intre ei. Se zice ca-si bate joc de el mereu, ca sa nu dea de banuit; cert este ca nu scapa ea prilejul sa-i strecoare cite un cuvint printului pe furis, caci e radios, de parca ar fi in al noualea cer E pur si simplu caraghios! Toate acestea le stiu chiar de la ei. Pe de alta parte, am avut impresia ca m-au cam luat peste picior. Vorbesc de surorile cele mari.

In cele din urma, Ganea incepu sa se incrunte; poate ca Varia insista anume asupra acestor amanunte, ca sa patrunda in gindurile ascunse ale fratelui sau. Dar in momentul acela se auzira de sus, din nou, tipete si larma.

- Am sa-l dau afara! racni Ganea, bucuros parca sa-si descarce nervii.

- Si apoi o sa se apuce iar sa ne faca peste tot de ocara, cum s-a intimplat chiar ieri.

Ieri? Cum adica? Cc-a facut ieri? Nu cumva se zapaci Ganea, speriat la culme.

- Ah! Dumnezeule, n-ai stiut nimic? se nelinisti Varia.

- Vasazica, e adevarat ca s-a dus la ei? tipa Ganea, rosu de furie si de rusine. Dumnezeule, am uitat ca vii de acolo! Ai aflat ceva. Batrinul a fost deci pe la ei? A fost sau nu?

Cu aceste cuvinte, Ganea se repezi spre usa; Varia se lua dupa el si-l apuca de brat.

- Ce faci? Unde te duci? spuse ea. Daca-l dai afara acum, o sa-si faca de cap si mai rau, o sa ne mearga faima prin toate casele!

- Ce-a facut? Ce-a zis?

- Nici ele n-au prea stiut ce sa-mi spuna, caci nu l-au inteles; in orice caz, i-a speriat pe toti. A cerut sa-l vada pe Ivan Feodorovici; acesta lipsind, a intrebat de Lizaveta Prokofievna. Mai intii a rugat-o sa-i gaseasca un loc, sa capete o slujba; pe urma, a inceput sa se plinga de noi, de mine, de barbatul meu si mai cu seama de tine

ce mai incolo incoace, ne-a aranjat frumusel

- N-ai putut afla ce anume a spus? intreba Ganea, tremurind ca intr-un acces de isterie.

- Ce sa aflu? Dupa cit am inteles, se pare ca nici el nu-si dadea seama ce spune; a indrugat verzi si uscate; sau poate ca ele n-au vrut sa-mi spuna tot.

Ganea se apuca cu amindoua miinile de cap si alerga la o fereastra; Varia se aseza linga cealalta.

- E caraghioasa Aglaia asta, isi aminti ea deodata; ma opreste la plecare si-mi spune: "Transmite din partea mea parintilor dumitale salutul meu deosebit de respectuos; am sa caut sa-l vad pe tatal dumitale intr-una din zilele acestea'. Si vorbea cu un aer atit de grav! Ciudat, foarte ciudat

- Nu glumea? Esti sigura ca n-a spus-o in batjocura?

- Nu, nu, citusi de putin, si tocmai asta mi s-a parut mai ciudat.

- Stie sau nu stie povestea cu batrinul? Ce crezi?

- Ca in casa la ei nu se stie nimic despre asta, n-am nici o indoiala; dar intrebarea ta mi-a sugerat o idee; nu este exclus ca Aglaia sa stie. Numai ea singura poate sa fi aflat ceva, caci surorile ei au fost si ele foarte mirate cind au auzit-o rugindu-ma atit de serios sa-i transmit tatei salutarile ei. Si pentru ce numai lui? Iar de aflat, putea s-o afle numai de la print!

- Nu-i greu de ghicit cine a informat-o! Auzi, hot! Atit ne mai lipsea. Un hot in familia noastra, "capul familiei'!

- Ei asta-i! se infurie Varia. E absurd! O simpla patanie de betivani, si atita tot. Si cine le-a nascocit toate astea, ma rog? Lebedev, printul Grozavi amindoi, n-am ce zice! Si destepti foc! Nu-nu vine sa cred nici atitica din toata istoria asta, pusa la cale de niste neispraviti.

- Batrinul e un hot si un betiv, continua Ganea cu amaraciune eu - un cersetor, cumnatul meu - un camatar. Vezi bine, avea si de ce sa se simta atrasa Aglaia! Frumos ne sade, n-am ce zice!

- Acest cumnat al tau, acest camatar te

Ma intretine, nu-i asa? Spune, spune, te rog, nu te jena.

Ce te-a apucat? cauta Varia sa-si acopere gafa. N-ai mai multa minte decit un scolar. Crezi ca toate acestea au putut sa-ti dauneze in ochii Aglaiei? Nu-i cunosti caracterul; ar refuza cea mai stralucita partida ca sa fuga cu un student si sa imparta cu el o viata de mizerie - acesta-i visul ei! Niciodata n-ai inteles cit te-ai fi ridicat in ochii ei, daca ai fi suportat situatia noastra cu demnitate si curaj. Pai, cu ce crezi ca a putut s-o atraga printul? Mai ales prin aceea ca nici nu si-a dat vreo osteneala sa-i placa si apoi prin aceea ca toata lumea il socoate idiot. Numai faptul ca aceasta casatorie ar rasturna toata casa pe dos, ca i-ar scoate pe toti din minti, o umple de fericire. Dar parca voi sinteti in stare sa intelegeti ceva?!

- Asta mai ramine de vazut, daca intelegem ceva sau nu, murmura Ganea cu un aer cam enigmatic. Numai ca tare voiam ca ea sa nu fi aflat despre intimplarea cu batrinul. Am sperat ca printul se va abtine si nu va raspindi zvonul; stiu ca l-a convins si pe Lebedev sa taca; de altfel, nici mie n-a vrut sa-mi spuna totul cind am incercat sa-l trag de limba.

Atunci iti dai seama ca altcineva si-a virit coada, de a mers vorba. Dar ce te mai framinti pentru asta acum? Ce mai speri? Si daca mai ramine vreo speranta, n-ar fi decit sa apari ca un martir in ochii ei.

Lasa, ca de scandal s-ar speria si dinsa, cu tot romantismul ce o caracterizeaza. Totul pina la o anumita limita si niciodata nu veti depasi anumite limite; asa sinteti voi - toate la fel!

Aglaia s-ar speria? se revolta Varia, uitindu-se cu dispret la fratele ei. Ce suflet josnic ai! Asa sinteti voi, barbatii! Nimic nu-i capul vostru! Nu meritati nici o consideratie, nici cit negru sub unghie. Aglaia poate sa fie ridicola,excentrica, in orice caz insa e de o mie de ori mai nobila la suflet, mai generoasa decit noi toti.

- Ei bine, bine, nu te supara, facu Ganea plin de sine si pe un ton impaciuitor.

- Daca sint nelinistita, e numai pentru mama, continua Varia; ma tem ca istoria asta cu tata sa n-ajunga la urechile ei. Ah! tare ma tem!

- Cred ca a si ajuns, zise Ganea.

Varia se ridicase tocmai ca sa urce in odaia Ninei Aleksandrovna, dar la aceste cuvinte se opri si-l privi cu atentie pe fratele ei:

- Cine ar fi putut sa-i spuna?

- Ippolit, probabil. Cred ca cea dintii placere pe care a tinut sa si-o faca din clipa cind s-a mutat la noi a fost sa-i raporteze totul mamei.

Dar de unde putea el sa afle, ma rog? Printul si Lebedev ziceai ca s-au inteles sa nu sufle o vorba; nici Kolea nu stie nimic.

- Ippolit? A aflat-o singur. Nici nu-ti inchipui ce bestie sireata e asta, ce gura rea are si cu cita placere adulmeca numai ca sa dea la iveala toate cancanurile si istoriile scandaloase. Poate n-ai sa crezi, dar eu sint sigur ca a si reusit s-o momeasca pe Aglaia si, chiar daca n-a apucat inca sa-si atinga scopul, fii sigura ca va merge pina-n pinzele albe. Si Rogojin vad ca s-a imprietenit cu el. Cum de nu baga printul de seama? Pe mine, Ippolit ma socoate inamicul sau personal, l-am mirosit de mult. Ce n-ar da el acum ca sa-mi mai joace o festa! Si ce rost mai are, de ce se mai baga, nu pricep. Ca miine o sa dea ortu' popii! Dar lasa ca-i fac eu figura. Ai sa vezi ce festa am sa-i joc eu lui, si nu el mie.

Daca-l urasti in halul asta, de ce atunci l-ai ademenit sa se mute aici? Si face oare sa mai joci feste unuia in starea lui?

- Pai, nu m-ai sfatuit chiar tu sa ma dau peste cap ca sa-l aduc la noi?

- Am crezut ca ne va fi de folos; dar stii ca s-a indragostit de Aglaia si ca i-a scris chiar? M-au intrebat acolo Se pare ca s-a apucat sa-i scrie si Lizavetei Prokofievna.

- In privinta asta nu-i deloc primejdios, spuse Ganea, rizind cu rautate. Poate sa fie aici si un simbure de adevar, dar e cu totul altceva. Ca e indragostit - tot ce se poate! Un mucos! in orice caz insa, n-are sa apuce sa-i scrie batrinei scrisori anonime! De fapt, e o mediocritate crasa, cu o puternica doza de rautate, platitudine si ingimfare! Sint convins, stiu precis ca a incercat sa ma ponegreasca in ochii ei, prezentindu-ma drept un intrigant. Poate chiar a si inceput cu asta. M-am apucat ca un prost, recunosc, sa-i destainuiesc totul, crezind ca din razbunare fata de print o sa-mi apere interesele. Dar acum l-am dibuit: este o bestie vicleana si rea! In ce priveste furtul, l-a aflat de la maica-sa, capitaneasa. Daca batrinul s-a hotarit sa faca asa ceva, a fost numai din pricina ei. La un moment dat, Ippolit imi spune, asa din senin, ca "generalul' i-a fagaduit mamei sale patru sute de ruble; mi-a spus asta intentionat, cu un gind anume. Imediat am inteles incotro bate Caci servindu-mi aceasta noutate, ma privea drept in ochi cu un fel de placere sadica. E limpede ca i-a spus-o si mamei numai din dorinta de a-i sfisia inima. De ce naiba nu crapa odata? Zicea ca o sa moara in trei saptamini, dar vad ca aici s-a si ingrasat! Nu mai tuseste; il auzeam aseara ca de doua zile n-a mai scuipat singe.

Da-l afara!

- Nu-l urasc, il dispretuiesc, pronunta Ganea cu mindrie. Ba nu, il urasc, da, il urasc! izbucni el deodata cu o furie nestapinita. Si am sa i-o spun in fata, chiar in clipa cind isi va da sufletul, pe patul de moarte! Daca i-ai fi citit "Confesiunea', Doamne, ce naivitate plina de cinism! Curat locotenentul Pirogov sau Nozdriov tragic si, inainte de toate, un mucos obraznic! Ah, cu ce placere i-as fi tras o bataie zdravana in seara aceea, anume ca sa-l vad ce ochi face. Pentru ca nu i-a reusit planul, e suparat pe toata lumea si se razbuna in fel si chip Dar ce se aude? Iar scandal! Ei bine, asta intrece orice masura. Hotarit lucru, nu mai pot suporta. Ptitin! Dar pina cind o sa mearga asa? striga el catre cumnatul sau care tocmai intra in odaie. E pur si simplu

Larma se apropia din ce in ce; deodata, usa se deschise cu putere si batrinul lvolghin, stacojiu la fata, tremurind de minie si scos din fire, se repezi si el la Ptitin. In urma lui veneau Nina Aleksandrovna si Kolea, iar dupa ei aparu si Ippolit.

II

Trecusera cinci zile de cind Ippolit se instalase in casa lui Ptitin. Totul se petrecu oarecum de la sine, fara multe explicatii si fara cearta intre print si el; ba nu numai ca nu se certara, dar, aparent, se despartira ca niste prieteni. Gavrila Ardalionovici, care se aratase asa de pornit impotriva lui Ippolit la aniversarea printului, venise sa-l vada a treia zi; fara indoiala, o inspiratie subita l-a indemnat sa faca acest lucru. Rogojin il vizita si el pe bolnav. La inceput, printul crezu ca ar fi chiar spre binele "bietului bolnav' daca s-ar muta din casa lui. Dar, inca in timpul mutarii, Ippolit tinu sa declare ca se duce la Ptitin, care "a fost atit de bun sa-i ofere gazduire', fara sa pomeneasca macar numele lui Ganea, desi acesta staruise sa fie primit in casa. Ganea, fireste, baga de seama acest lucru numaidecit si se simti profund atins in orgoliul lui.

Nu mintise, cind ii spusese Variei de ameliorarea survenita in starea bolnavului. Intr-adevar, lui Ippolit ii mergea mai bine, ceea ce se observa de cum te uitai la el. Intra in odaie dupa ceilalti, fara sa se grabeasca, cu un zimbet batjocoritor si plin de rautate. Nina Aleksandrovna parea foarte speriata. (in aceste sase luni se schimbase mult, slabise, iar de cind isi maritase fata si statea la Ptitin, nu se amesteca - cel putin pe fata - in treburile copiilor.) Kolea era ingrijorat si fata lui exprima nedumerire: nu cunostea adevarata pricina a acestei noi furtuni familiale, nu prea intelegea bine ce lucruri noi au survenit in ceea ce numea el "nebunia generalului', dar scandalurile repetate si nemaipomenite pe care tatal sau le provoca mereu si pretutindeni nu se putea sa nu-i lase vreo indoiala ca o schimbare neobisnuita se produsese in el. Il mai nelinistea de asemeni faptul ca de trei zile batrinul incetase sa mai bea si ca intre timp se certase cu Lebedev si cu printul. Tocmai in acea clipa Kolea s-a intors acasa, aducind o jumatate de sticla de vodca cumparata din banii lui.

- E mai bine sa-i dam putin de baut, mama, o convingea el pe Nina Aleksandrovna, cind se aflau inca sus. De trei zile n-a pus o picatura in gura si asta il chinuieste, bineinteles. Zau ca-i mai bine asa; nu-i duceam si cind a stat inchis pentru datorii?

Dupa ce deschise usa trintind-o de perete, generalul, tremurind de indignare, se opri in prag.

- Domnule, zbiera el la Ptitin, daca ai hotarit in adevar sa sacrifici pentru un mucos si un ateu pe un batrin respectabil, pe tatal dumitale sau, cel putin, al sotiei dumitale, pe omul care pentru devotamentul sau a binemeritat onoruri din partea imparatului, sa stii ca n-o sa mai calc in casa dumitale. Alege, domnule, alege chiar acum: ori eu, ori acest acest sfredel! Da, sfredel! Mi-a venit cuvintul acesta fara sa ma gindesc, dar e un sfredel! Caci imi sfredeleste sufletul cu nerusinare si fara nici un respectca un burghiu!

- Tirbuson, n-ar fi mai bine? strecura Ippolit.

- Nu tirbuson, caci fata de tine sint un general, nu o butelca. Eu am distinctii, distinctii de onoare si tu, tu ce ai pe dracu'! Ori eu, ori el! Alege, domnule, chiar acum! se napusti el ca un turbat catre Ptitin.

In aceeasi clipa, Kolea ii intinse tatalui sau un scaun, si generalul se prabusi sleit de puteri.

- Poate ca ar fi mai bine sa te culci, bolborosi Ptitin naucit.

- Mai face si pe grozavul, umbla cu amenintari! ii spuse cu jumatate glas Ganea surorii lui.

- Sa ma culc! tipa Ardalion Aleksandrovici. Nu sint beat, domnule, si dumneata ma insulti. Eu vad, urma el, ridicindu-se in picioare, vad ca aici totul e impotriva mea, cu totii sinteti impotriva mea! Ajunge! Plec Dar sa stii, domnule, sa stii

Nu-l lasara sa ispraveasca; cu greu il facura sa stea jos; indemindu-l sa se linisteasca. Ganea, infuriat, se retrasese intr-un colt; Nina Aleksandrovna tremura din tot corpul, varsind lacrimi.

Dar ce i-am facut? Ce are cu mine? intreba cu un rinjet Ippolit.

- Mai intrebi? se rasti la el pe neasteptate Nina Aleksandrovna. Ar trebui sa-ti fie rusinee neomenos sa necajesti un batrin si inca in situatia dumitale

Mai intii, ce vreti sa spuneti de situatia mea, doamna? Va stimez din tot sufletul, pe dumneavoastra personal va stimez, dar

E un sfredel! intrerupse generalul infuriat. Imi sfredeleste sufletul si inima! Vrea sa ma converteasca la ateism! Afla, mucosule, ca nici nu venisesi inca pe lume cind eu eram incarcat de onoruri; tu nu esti decit un vierme ros de invidie, sfirtecat in doua,un hirb de tusecare crapa de rautate si de necredintaSi de ce te-o fi adus aici Gavrila? Toti sint impotriva mea, cu totii - de la straini pina la propriul meu fiu!

- la lasa mofturile astea! racni Ganea. Decit sa joci teatru, mai bine nu ne-ai face de ris in tot orasul. De asta ar fi cazul sa te simti putin!

- Cum, eu te fac de ris, mucosule? Pe tine? Nu numai ca nu te fac de ris, dar iti fac chiar cinste!

Spunind aceste vorbe, generalul se scula brusc; nu mai era chip sa-l retina; dar se vede ca-i sarise mustarul si lui Gavrila Ardalionovici.

- Cine vorbeste de cinste! striga acesta cu furie rautacioasa.

- Ce-ai spus? tuna generalul, vinat la fata, facind un pas spre fiul sau.

- Am spus ca ar fi de ajuns sa deschid gura si incepu Ganea pe un ton la fel de violent, dar se opri, inghitindu-si vorba.

Amindoi stateau fata-n fata, in picioare, in culmea tulburarii, si mai ales Ganea tremura de minie.

- Vino-ti in fire, Ganea! tipa Nina Aleksandrovna si se repezi sa-si opreasca fiul.

Ce neobrazare! reteza Varia indignata. Linisteste-te, mama adauga ea, retinind-o pe maica-sa.

- Tac numai de hatirul mamei, rosti Ganea patetic.

Ba vorbeste! vocifera generalul ca iesit din minti. Vorbeste zic, daca nu te temi de blestemul parintesc Haide, spune ce ai de spus!

- Ei asta-i, crezi ca ma sperii cu blestemul dumitale! Si cine e vinovat daca, de opt zile, umbli ca un smintit? De opt zile, stiu si data de cind ai inceputIa seama, nu ma face sa spun totul Ce-ai cautat ieri la Epancini? Si doar esti om batrin, cu parul alb, un tata de familie! Halal sa-ti fie!

- Taci, Ganka! tipa Kolea. Opreste-te, nesabuitule!

- Dar eu cu ce i-am gresit? Ce insulta i-am adus? starui din nou Ippolit si parca tot in bataie de joc. De ce-mi spune ca sint un sfredel, l-ati auzit? Se tine scai de mine, m-a cautat adineauri si a inceput sa-mi vorbeasca de un oarecare capitan Eropegov. Nu tin deloc la societatea dumitale, am evitat-o si pina acum, stii doar foarte bine, generale. Ce ma intereseaza capitanul Eropegov, spune si dumneata? N-am venit aici pentru capitanul Eropegov. I-am spus doar pe fata parerea mea, ca poate acest capitan Eropegov nici n-a existat vreodata, si mi-am aprins paie-n cap.

- Fireste ca n-a existat niciodata! reteza Ganea.

Pentru moment, generalul ramase buimac si se uita prosteste in jurul lui. In starea aceasta n-a mai putut scoate un cuvint pentru a raspunde la dezmintirea categorica si deschisa facuta de fiul sau. Si abia dupa ce Ippolit izbucni in hohote de ris si-i striga: ,,Ei, ce ai de spus acum, insusi fiul dumitale afirma ca n-a existat nicicind un capitan Eropegov', batrinul incepu sa se bilbiie, complet zapacit:

- Am vorbit de Kapiton Eropegov, si nicidecum de un capitan..-E vorba de Kapiton Iocotenent-colonel in retragere, Eropegov Kapiton.

Nici un fel de Kapiton n-a existat vreodata! se otari si mai mult Ganea.

- Cum asa cum n-a existat adica? biigui generalul cu fata stacojie de indignare.

- Ajunge, incetati odata! incercau sa-i potoleasca Ptitin si Varia.

- Taci, Ganka! racni Kolea din nou.

Simtindu-se sustinut, generalul isi reveni parca si, recapatindu-si curajul se rasti din nou la Ganea cu glas amenintator:

- Si de ce sa nu fi existat, adica? De ce?

Pentru ca n-a existat, si pace! N-a existat si nici nu putea sa existe! Asta-i tot! Dar ispraveste odata si slabeste-ma

Si acesta e fiul meu singe din singele meu, pe care Ah, Dumnezeule, cica Eroska Eropegov n-a existat?

- Hait, acum s-a facut Eroska, de unde, adineauri, era Kapitoska, acum s-a transformat in Eroska! interveni iar Ippolit.

- Kapitoska, domnule, Kapitoska, nu Eroska! Kapiton, Kapiton Alekseevici, adica ce spun, Kapitonlocotenent-colonelin retragere, care s-a insurat cu Maria Maria Petrovna Su Su camaradul si prietenul meu Maria Petrovna Sutugova am intrat o data cu el in serviciu. Pentru dinsul mi-am varsat il aparasem cu propriul meu trup a fost ucis! Auzi? Kapitoska Eropegov n-a existat?! N-a existat!

Generalul zbiera ca un apucat, dar in asa fel, incit s-ar fi putut crede ca zbieretele lui n-au nici o legatura cu subiectul discutiei. E drept ca, in alte imprejurari, ar fi suportat si lucruri mult mai jignitoare decit afirmatia ca Eropegov Kapitoska n-ar fi existat niciodata, ar fi strigat, ar fi facut un taraboi monstru, si-ar fi iesit din fire, ar fi tunat si fulgerat, pentru ca, in cele din urma, sa se retraga potolit si sa se culce in odaia lui. Acum insa, dintr-o inexplicabila ciudatenie a inimii omenesti, se nimeri ca tocmai o astfel de jignire, pricinuita de indoiala asupra existentei lui Eropegov, sa fie ultima picatura care a umplut paharul. Batrinul se facu rosu-vinat la fata si cu bratele ridicate, striga cu glas intretaiat:

- Destul! Blestemul meu sa cada Plec din casa asta! Nikolai, adu-mi valiza Plec plec de aici!

Si iesi glont pe usa, infuriat peste masura. Nina Aleksandrovna, si Ptitin alergara dupa el

Vezi ce-ai facut! ii spuse Varia fratelui sau. Te pomenesti ca se duce iar pe-acolo si ne improasca cu noroi! Ce rusine, ce rusine!

Sa-i piara pofta de furtisaguri! raspunse Ganea cu glasul sugrumat de minie. Deodata dadu cu ochii de Ippolit si tresari. Cit te priveste pe dumneata, domnule, zbiera el, ar trebui sa tii minte ca nu esti la dumneata acasa ca aici ti s-a oferit adapost si ospitalitate nu ca sa enervezi un batrin care, dupa cum se vede, si-a pierdut mintile.

Muschii obrazului lui Ippolit se contractara spasmodic, dar se stapini in aceeasi clipa.

- Nu sint deloc de parerea dumitale, in ceea ce priveste pretinsa nebunie a tatalui dumitale, raspunse el linistit; dimpotriva, am impresia ca in ultimul timp da dovada de mai multa judecata, zau asa, nu ti se pare ca am dreptate? A devenit din cale-afara de prudent, banuitor, cerceteaza totul, cintareste fiecare cuvint Adusese vorba de acel Kapitoska cu o anumita intentie; inchipuieste-ti ca voia sa-mi sugereze ca

Nu ma inteseaza deloc ce intentie avea fata de dumneata! intrerupse Ganea cu o voce stridenta. Te rog sa nu faci pe desteptul cu mine, sa nu umbli cu fofirlica, domnule, ca n-o sa-ti mearga! Daca stiai pricina adevarata pentru care batrinul se gaseste in starea asta (ca doar de cinci zile spionezi, stai la pinda si nu se poate sa nu stii), n-ar fi trebuit sa-l zapacesti pe nenorocit si s-o chinuiesti pe mama, facind din tintar armasar, caci toata afacerea asta e o prostie, o fapta de betiv, atita tot; si apoi, nici macar nu exista dovezi; in ce ma priveste, nu-i dau nici o importanta insa dumneata simti nevoia sa jignesti, sa spionezi, pentru ca esti

- Un sfredel, il ajuta sa sfirseasca Ippolit, zimbind ironic.

- Pentru ca esti un mizerabil; timp de o jumatate de ceas ai jucat o comedie rusinoasa, i-ai chinuit pe oameni, vrind sa-i sperii ca te ucizi cu pistolul dumitale neincarcat, cu care te-ai prezentat atit de jalnic si lamentabil, dumneata, sinucigas ratat, basica de fiere sparta pe doua picioare Te-am gazduit, te-ai ingrasat aici, nu mai tusesti, si drept recunostinta

- Doua cuvinte numai, daca-mi dai voie; eu ma aflu la Varvara Ardalionovna, si nu la dumneata; nu m-ai gazduit niciodata; iar, daca nu ma insel, si dumneata te bucuri de ospitalitatea domnului Ptitin. Acum patru zile, am rugat-o pe mama sa-mi caute o locuinta la Pavlovsk si sa se mute si ea cu mine, pentru ca, in adevar, ma simt mai bine aici, desi nu m-am ingrasat deloc si tot mai tusesc. Aseara, mama mi-a trimis vorba ca odaia este gata; de aceea ma grabesc sa va comunic ca astazi chiar, dupa ce mai intii voi exprima multumiri mamei si surorii dumitale, ma voi muta la mine, lucru pe care-l hotarisem inca de-aseara. larta-ma, te-am intrerupt; se pare ca mai aveai multe de spus.

- A, daca-i asa incepu Ganea infuriat.

- Daca-i asa, da-mi voie sa ma asez, caci, intii de toate, sint un om bolnav, spuse Ippolit si foarte linistit se aseza pe scaunul pe care generalul se trintise adineauri; acum sint gata sa te-ascult, cu atit mai mult cu cit cred ca ne vedem pentru cea din urma oara.

Ganea fu cuprins dintr-o data de remuscari:

- Te rog sa ma crezi ca n-am de gind sa ma cobor pina acolo ca sa-ti cer socoteala, si daca

- Cred ca gresesti, luindu-ma asa de sus, il intrerupse Ippolit. In ce ma priveste, eu, din ziua cind am venit aici, m-am jurat sa nu ma las pina n-oi avea satisfactia sa-ti spun adevarul in fata. Sper sa am chiar acum aceasta placere, dupa ce dumneata vei fi vorbit, bineinteles.

Iar eu te rog sa parasesti aceasta camera.

- Ai face mai bine sa vorbesti; altfel are sa-ti para rau mai tirziu ca nu ti-ai usurat inima.

Destul, Ippolit, spuse Varia. E rusinos. Te rog, ispraveste odata!

- Numai din respect fata de o doamna, spuse Ippolit si se ridica in picioare. Fie, Varvara Ardalionovna, pentru dumneata promit sa vorbesc scurt, dar nu pot sa-ti fac decit hatirul acesta, caci intre fratele dumitale si mine e necesara o lamurire si, pentru nimic in lume, nu voi pleca pina nu voi limpezi anumite lucruri.

Esti pur si simplu un terchea-berchea si un intrigant! racni Ganea. Iata de ce nu te induri sa pleci inainte de a urzi intrigi.

- Vezi, remarca lppolit cu raceala, iar ai luat-o razna. Crede-ma ai sa regreti daca nu spui tot ce ai pe suflet. Uite, te mai indemn o data sa vorbesti. Astept.

Gavrila Ardalionovici tacea, in timp ce pe fata lui se asternu o expresie de dispret.

- Nu vrei, asadar. Esti hotarit sa rezisti pe pozitie; treaba dumitale! In ce ma priveste, voi fi cit mai scurt posibil. Astazi mi-ai aruncat in obraz de doua, trei ori ca m-ai gazduit; reprosul e nedrept. M-ai invitat aici cu scopul de a ma atrage intr-o cursa; ti-ai inchipuit ca vreau sa ma razbun pe print. Cu atit mai mult, cind ai auzit ca Aglaia Ivanovna imi acorda atentie si ca mi-a citit "Spovedania'. Scontind ca voi face cauza comuna cu dumneata, asteptai sa gasesti un sprijin in mine. Nu vreau sa intru in amanunte! Pe de alta parte, nu-ti cer nici sa te destainui, nici sa intaresti spusele mele. E de ajuns ca te las in fata constiintei dumitale si ca acum ne intelegem perfect unul pe altul.

Dumnezeu stie ce grozavie vrei sa faci dintr-un lucru de nimic! exclama Varia.

- Ti-am spus ca-i un intrigant si o puslama, raspunse Ganea.

- Da-mi voie, Varvara Ardalionovna, sa urmez mai departe. De buna seama, nu pot nici sa-l iubesc si nici sa-l respect pe print; dar cert este ca e un om intr-adevar bun, cumsecade, desi cam ridicol. Oricum, n-am nici un motiv sa-l urasc; cind fratele dumitale ma instiga impotriva lui, ma prefaceam ca nu inteleg nimic; stiam ca tot eu am sa rid la urma. Stiam ca fratele dumitale se va da de gol, facindu-mi destainuirile cele mai imprudente. Exact asa s-a si intimplat Sint gata sa-l crut acum, dar numai din respect pentru dumneata, Varvara Ardalionovna. Dupa ce ti-am explicat ca n-a fost usor sa ma prinda in mrejele lui, am sa-ti spun si de ce am dorit asa de mult sa-l infund pe fratele dumitale. Afla ca am facut-o din ura, ceea ce recunosc fara inconjur. In preajma mortii (caci am sa mor, cu toate ca m-am ingrasat, dupa cum s-a afirmat aici), in preajma mortii, am simtit ca am sa ajung in rai incomparabil mai cinstit, daca, in prealabil, voi reusi sa-mi bat joc de unul dintre nenumaratii reprezentanti ai acestei categorii de oameni care m-au persecutat toata viata, si pe care toata viata i-am urit, si din care stimatul dumitale frate ofera un model atit de graitor. Te urasc, Gavrila Ardalionovici, numai pentru faptul ca, si asta poate o sa te surprinda, numai pentru faptul ca esti tipul, intruparea personificata si culmea platitudinii celei mai cinice, celei mai ingimfate, a mediocritatii celei mai banale si mai respingatoare! Esti mediocritatea insasi, fudula si increzuta, mediocritatea plina de sine, inchistata in autolinistirea ei olimpiana; esti rutina rutinei! Nici in capul si nici in inima dumitale nu se va zamisli vreodata o idee proprie. Pe linga asta, esti si grozav de invidios; te crezi un geniu intre genii, desi uneori te cuprinde indoiala, si atunci esti ros de invidie si rautate. O, in viata dumitale te asteapta inca multe incercari grele; ele vor disparea in momentul cind te vei tembeliza definitiv, iar acest moment nu e prea departe. Asta nu inseamna ca nu ai inainte un drum lung si variat; n-as spune ca va fi prea vesel, si asta ma bucura. Mai intii iti prezic ca nu vei izbuti sa cistigi gratiile unei anumite persoane

- Asta intrece orice masura! exclama Varia. Ai sa termini odata, om rau si nesuferit ce esti?

Ganea, galben la fata, statea mut, tremurind din tot corpul. Ippolit se opri, uitindu-se lung la dinsul, cu o satisfactie nestapinita, apoi isi intoarse privirea spre Varia; in urma schita un suris rautacios, saluta si iesi fara sa mai rosteasca o vorba.

Gavrila Ardalionovici ar fi putut, pe buna dreptate, sa se plinga de soarta lui si de ghinioanele ce se tineau lant. Citva timp, se plimba cu pasi mari prin odaie; Varia nu indraznea sa-i adreseze un cuvint si nici sa-l priveasca macar. In cele din urma, tinarul ramase locului linga o fereastra, cu spatele la sora-sa. Variei ii veni in minte tilcul zicatorii despre ,,sabia cu doua taisuri'. Sus, zarva reincepu.

- Pleci? o intreba Ganea, intorcindu-se brusc in momentul cind ea dadu sa iasa. Stai putin, uita-te la asta.

Se apropie de ea si-i arunca pe scaun o hirtie impaturita in forma de biletel minuscul.

- Dumnezeule! exclama Varia, uimita la culme. Biletul cuprindea exact sapte rinduri:

Gavrila Ardalionovici! Convinsa de bunele dumitale sentimente fata de mine, m-am hotarit sa-ti cer un sfat intr-o chestiune foarte importanta. As dori sa te vad miine dimineata, la sapte fix, linga banca verde. E in apropierea vilei noastre. Varvara Ardalionovna, care trebuie sa te insoteasca neaparat, cunoaste locul perfect. A.E.

Cine s-o mai inteleaga dupa toate cite s-au petrecut?! spuse Varia, desfacindu-si bratele cu aceeasi nedumerire.

Oricit ar fi vrut Ganea sa faca pe nepasatorul in clipa aceea, totusi ii fu cu neputinta sa-si ascunda bucuria acestui triumf ce parea ca dezminte toate prevederile umilitoare ale lui ippolit. Un zimbet de satisfactie ii flutura pe fata; de altfel si Varvara Ardalionovna se lumina parca deodata de o bucurie negraita.

- Si cind te gindesti ca asta se petrece chiar in ziua cind la ei se anunta oficial logodna! Zau daca mai stii in ce ape se scalda!

- Ce crezi, ce are de gind sa-mi spuna miine? intreba Ganea.

N-are importanta; principalul e ca, pentru intiia oara dupa sase luni, manifesta dorinta sa te vada. Asculta ce-ti spun, Ganea: orice s-ar intimpla, orice intorsatura ar lua intilnirea, sa stii ca pentru tine e foarte importanta! Cit se poate de importanta! Baga de seama, sa nu faci pe grozavul si sa dai gres ca rindul trecut, dar nici sa te lasi intimidat! Ia seama! Asa zic si eu, nu se putea sa nu fi mirosit de ce ma tot duceam toata ziua buna ziua sa le vad in timpul acestor sase luni.Si, inchipuieste-ti, o vorba nu mi-a suflat azi, cind am fost la ei, nici macar nu mi-a dat de banuit. Am intrat la ele pe ascuns, prin contrabanda, ca sa nu afle batrina. Altminteri, cine stie, poate ma dadea afara. M-am expus la asta numai de dragul tau; voiam cu orice pret sa aflu

Sus se auzira din nou strigate si zarva; pe urma rasunara pasii mai multor persoane coborind pe scari.

- Pentru nimic in lume nu trebuie lasat sa iasa acum din casa! striga Varia ingrozita. Trebuie evitata orice umbra de scandal! Du-te de-i cere iertare!

Dar batrinul general ajunsese de acum in strada; in urma lui, Kolea ii ducea valiza. Nina Aleksandrovna plingea in pridvor; se repezi la un moment dat sa fuga dupa el, dar Ptitin o opri.

- Asta l-ar infuria si mai mult, ii spuse ginere-sau; n-are unde sa se duca; intr-o jumatate de ora il vor aduce indarat; am si vorbit cu Kolea. Lasa-l sa-si verse naduful.

- De ce te incapatinezi in halul asta? Unde te duci? incepu sa strige de la fereastra Gavrila Ardalionovici. Nici n-ai unde sa te duci!

- Nu pleca, tata, se ruga Varia. Ne aud vecinii Generalul se opri, se intoarse brusc si racni cu bratele intinse:

- Blestemata fie casa aceasta!

- Bineinteles, se putea sa nu faca si un gest teatral?! bombani Ganea, trintind fereastra cu zgomot.

Vecinii trageau intr-adevar cu urechea. Varia iesi iute din odaie. Ramas singur, Ganea lua biletul de pe masa, il saruta, plescai din limba si, incintat la culme, schita un pas de dans.

III

Incidentul cu generalul s-ar fi aplanat, in orice alta imprejurare, fara cine stie ce complicatii. Se mai intimplase si inainte sa aiba asemenea toane trasnite, destul de rare, ce-i drept, caci in fond, era un om cit se poate de pasnic, cu inclinari mai mult bune decit rele. De nenumarate ori incercase sa-si infrineze pornirile spre o viata dezordonata ce-l stapineau in ultimii ani. Isi aducea aminte deodata ca era "capul familiei' si atunci se impaca cu nevasta-sa, varsind lacrimi sincere de cainta. O respecta pina la veneratie pe Nina Aleksandrovna, care nu numai ca-i tolera pe tacute atitea si atitea josnicii, dar il mai si iubea, in ciuda degradarii clovnesti in care

cazuse. Dar aceste straduinte generoase impotriva tentatiilor nu tineau multa vreme; in felul lui era si el o fire "impulsiva', nu se putea impaca cu viata tihnita si monotona in mijlocul familiei si de la pocainta trecea usor la razvratire. Il apuca un fel de furie de care poate ii parea rau chiar in clipele dezlantuirii, dar nu se putea stapini; se certa cu toti din jur, folosind un limbaj pompos, plin de emfaza, si avea pretentii absurde sa i se acorde un respect fara margini, pentru ca, in cele din urma, sa dispara de acasa, uneori pentru mai multa vreme. De doi ani nu se mai ocupa deloc de interesele si nevoile familiei si nu le cunostea decit din auzite, fara sa manifeste nici cea mai mica atractie pentru asemenea indeletniciri.

De data aceasta insa, "trasnaile' generalului au intrecut limitele obisnuite. Se parea ca toata lumea stie ceva si nimeni nu indrazneste sa vorbeasca. Erau abia trei zile de cind revenise numai "formal' acasa, in sinul familiei, adica la Nina Aleksandrovna, dar de data aceasta nu blind si pocait, cum se intimpla de obicei cu prilejul atitor "reveniri' din trecut, ci, dimpotriva, extrem de pornit pe gilceava. Avea mincarime la limba, era nervos si nu-si gasea astimpar; intra in vorba cu toti cei care ii ieseau in cale si, napustindu-se parca asupra lor, sarea cu patima de la un subiect la altul in asa fel incit nici nu te puteai dumeri care sa fie adevarata cauza a framin-tarii lui. Avea momente de voiosie, dar de cele mai multe ori statea dus pe ginduri, fara sa stie, de altfel, la ce se gindeste; deodata incepea sa istoriseasca ceva - despre Epancini, despre print, despre Lebedev - si, o clipa dupa aceea, se oprea brusc si la orice intrebare raspundea numai cu un zimbet absent de om care nici macar nu intelege intrebarea, ci zimbeste asa, aiurea. In noaptea precedenta, tot timpul a gemut si a oftat, lucru care a nelinistit-o grozav pe Nina Aleksandrovna. Crezindu-l bolnav, ea ii aplicase toata noaptea cataplasme. Inspre ziua, generalul adormi; dupa patru ceasuri se trezi intr-o stare extrema de ipohondrie care culmina prin binecunoscuta cearta cu Ippolit si "blestemul casei acesteia'. In aceste trei zile, se mai putura observa la el numeroase manifestari de amor propriu excesiv, care, fireste, ii provocau o stare de susceptibilitate cu totul neobisnuita. Kolea nu contenea s-o convinga pe Nina Aleksandrovna ca tatal sau tinjeste dupa bautura sau poate-i duce dorul lui Lebedev, cu care, de o bucata de vreme, se imprietenise. Dar, inainte cu trei zile de scandalul cu pricina, se certase in termeni violenti cu Lebedev, ba chiar avusese si o explicatie destul de furtunoasa cu printul. Zadarnic Kolea i-a cerut acestuia lamuriri, pina la urma cazu la banuiala, incredintat ca printul stie ceva, dar nu vrea sa-i spuna. Daca am presupune ca intre lppolit si Nina Aleksandrovna a avut intr-adevar loc o discutie particulara, lucru pe care Ganea il sustinea aproape ca o certitudine, cu greu s-ar putea admite ca acest tinar rautacios, caruia Ganea ii aruncase in obraz invinuirea de birfitor si intrigant, nu l-ar fi pus si pe Kolea la curent cu toate lucrurile. Nu era exclus insa ca lppolit sa nu fi fost un "mucos', chiar atit de rau la suflet cum il incondeiase Ganea fata de sora-sa ori, cel mult, ca rautatea lui era de alta natura. Nu mai putin indoielnica era presupunerea ca el sa-i fi impartasit vreo impresie de-a sa Ninei Aleksandrovna numai in scopul de a-i "sfisia inima'. Sa nu uitam ca la baza actiunilor omenesti sint cauze mult mai complexe si mai variate decit acelea pe care, de obicei, incercam sa le determinam mai tirziu si rareori ele se contureaza cu destula precizie. Uneori e preferabil ca povestitorul sa se margineasca la o simpla expunere a faptelor. Chiar asa vom proceda si in cazul de fata, relatind desfasurarea evenimentelor legate de aceasta catastrofa cu generalul, pentru ca, oricit ne-am stradui, sintem nevoiti, totusi, sa-i acordam acestui personaj secundar al povestirii noastre ceva mai multa atentie si mai mult loc decit fusese in intentia noastra initiala.

lata cum s-au succedat evenimentele intr-o strinsa inlantuire. Dupa ce se dusese la Petersburg cu gindul de a da de urma lui Ferdiscenko, Lebedev s-a intors in aceeasi zi impreuna cu Ardalion Aleksandrovici fara sa-i comunice ceva deosebit printului. Daca acesta ar fi fost mai putin distrat si mai putin absorbit de preocuparile sale personale, ar fi observat, de buna seama, ca in urmatoare doua zile Lebedev, departe de a-i da vreo lamurire in aceasta privinta, dimpotriva, il ocoleste. Acest amanunt atragindu-i in cele din urma atentia, printul isi aminti cu surprindere ca in cele doua zile l-a vazut de citeva ori in treacat pe Lebedev cu fata radioasa de multumire si mai intotdeauna in tovarasia generalului. Cei doi prieteni erau nedespartiti. Citeodata printul auzea deasupra lui larma plina de veselie amestecata cu risete; ba intr-o noapte, la o ora destul de inaintata, i-a ajuns pe neasteptate la ureche un cintec militaro-bahic si fara greutate recunoscu glasul de bas ragusit al generalului. Deodata cintecul se intrerupse. Vreme de un ceas, discutia continua vioaie si insufletita si, dupa toate indiciile, cei doi amici platisera tribut serios zeului cu pricina. La un moment dat, printul putu sa desluseasca cum s-au pornit sa se imbratiseze si cum unul dintre ei izbucni in plins; indata dupa aceea auzi zgomotul unei certe violente, care se potoli la fel de repede cum se iscase.

In tot acest rastimp, Kolea parea a fi foarte ingrijorat. Printul mai mult lipsea de-acasa si adesea se intorcea tirziu de tot; de fiecare data i se raporta ca a fost cautat staruitor si de mai multe ori pe zi de Kolea. Totusi, cind se-ntimpla sa se intilneasca pina la urma, Kolea nu stiu sa-i spuna nimic deosebit, afara doar ca e categoric "nemultumit' de general si de purtarea lui de-acum: "Umbla amindoi fara capatii, beau la circiuma din apropiere, se imbratiseaza si se cearta in strada, zadarindu-se unul pe altul, dar de despartit nu se pot desparti'. La observatia printului ca si inainte se petrecea acelasi lucru, Kolea n-a mai stiut ce sa raspunda si cum sa explice adevarata pricina a nelinistii lui.

A doua zi dupa noaptea aceea in care generalul cintase cintecul bahic si se certase cu Lebedev, tocmai cind printul se pregatea sa iasa pe la unsprezece dimineata, aparu deodata Ardalion Aleksandrovici, foarte tulburat, prada unei nelinisti cu totul neobisnuite.

- De mult cautam onoarea si prilejul de a sta de vorba cu dumneata, preastimate Lev Nikolaevici, de mult, foarte de mult, bolborosi el, stringind pina la durere mina printului. De foarte, foarte mult.

Printul ii oferi un scaun.

- Nu, n-am sa stau; mai intii pentru ca te-as retine, erai gata de plecare; am sa vin alta data. Mi se pare ca pot sa te felicit pentru implinirea dorintelor scumpe inimii dumitale. In primul moment, printul se fistici. Cum se intimpla de obicei semenea situatii, isi inchipuia ca nimeni nu vede, nu ghiceste si nu intelege nimic din ce se petrece cu el.

- La ce anume dorinte scumpe inimii mele te referi? intreba el intr-o doara.

- Fii pe pace, fii pe pace! N-am sa-ti tulbur sentimentele delicate. Stiu din propria-mi experienta ca nu e deloc placut cind cineva, vorba ceea, isi vira nasul acolo unde nu-i fierbe oala. Simt asta pe pielea mea aproape in fiecare dimineata. Pentru altceva am venit, pentru o treaba importanta, foarte importanta, draga printe!

Printul il ruga inca o data sa ia loc, asezindu-se si el pe un scaun.

- Doar asa, pentru o clipa Am venit sa-ti cer un sfat. Cu toate ca nu am un tel precis in viata, dar, respectindu-ma pe mine insumi si pretuind spiritul practic pe care rusul il desconsidera, vorbind in general as dori sa ma pun in situatia, atit pe mine, cit si pe nevasta-mea si pe copiii mei in situatia pe scurt, printe, am nevoie de un sfat.

Printul aproba calduros intentiile generalului.

- In sfirsit, toate astea sint fleacuri, il intrerupse brusc Ivolghin. Motivul principal al vizitei mele e altul, aveam ceva de vorbit cu dumneata, ceva foarte important. M-am hotarit sa ma destainuiesc dumitale, Lev Nikolaevici, ca unui om de sinceritatea si nobletea sentimentelor caruia sint tot atit de convins ca si ca si Nu te mira vorbele mele, draga printe?

Printul se uita la musafirul sau, daca nu cu mirare, cel putin cu o atentie si o curiozitate vadita. Batrinul era cam palid si tras la fata, buzele-i tremurau usor, iar gesturile ii erau dezordonate. Desi se asezase abia de citeva clipe, in vreo doua rinduri se ridica brusc in picioare, pentru a-si relua imediat locul pe scaun si toate aceste miscari le facea aproape inconstient. Pe masa erau niste carti; apuca una dintre ele, o deschise la intimplare in timp ce continua sa vorbeasca si, dupa ce-si arunca ochii distrat peste o pagina, o inchise repede, punind-o la loc; apoi lua alta carte si, fara s-o mai deschida, o tinu in mina dreapta, vinturind-o necontenit.

- Ajunge! striga el deodata. Vad ca te-am siciit prea mult

- Dar deloc, crede-ma! Fa-mi, te rog, placerea; dimpotriva, sint cit se poate de atent la tot ce spui si as vrea sa ghicesc

Draga printe! Nazuiesc sa-mi asigur o situatie onorabila.Vreau sa ma respect pe mine insumi, si apoi drepturile mele.

- Cel care nutreste asemenea nazuinte chiar prin asta numai se face vrednic de toata stima.

Era o fraza scoasa de undeva, dintr-un manual de caligrafie pentru scolari, si printul o cita cu ferma convingere ca, in starea in care se gasea Ardalion Aleksandrovici, un aforism sforaitor, desi gol de continut, dar placut, va avea asupra lui un efect calmant si binefacator. Mai ales era bine ca un asemenea musafir sa poata pleca impacat cu el insusi si cu inima usurata. Intr-adevar, fraza ii placu mult generalului. Magulit si miscat, el schimba tonul pe loc si, cu un glas patetic, se lansa in explicatii lungi. Dar, oricit s-ar fi straduit printul sa-i urmareasca vorbirea fara sir, ii fu absolut cu neputinta sa inteleaga ceva. Vreme de zece minute, generalul perora cu o iuteala extrema; ai fi zis ca e covirsit de multimea ideilor ce se invalmaseau in creierul lui. La urma, dadu chiar sa lacrameze; din nenorocire, tot ce spunea n-avea nici cap, nici coada: era un torent de vorbe incoerente care tisneau si se rostogoleau unele peste altele.

- Ajunge! M-ai inteles si acum sint linistit, conchise el deodata cu hotarire, sculindu-se de pe scaun; o inima ca a dumitale nu poate sa nu inteleaga un om cu sufletul indurerat. Draga printe, nobletea dumitale sufleteasca atinge perfectiunea idealului; ce sint toti ceilalti in comparatie cu dumneata? Esti tinar si te binecuvantez. In sfirsit, am venit sa te rog sa-mi fixezi o ora pentru o convorbire importanta. Caut o prietenie si o inima, printe; nu stiu cum, dar n-am putut niciodata sa-mi infrinez imboldurile inimii.

Si de ce sa nu stam de vorba chiar acum? Sint gata sa te ascult

- Nu, printe, nu! il intrerupse cu foc generalul. Nu acum! Deocamdata e numai un vis! E prea important, prea important pentru mine! Ceasul acesta al discutiei noastre va hotari soarta mea. Va fi ceasul meu, numai al meu si n-as vrea ca intr-un moment asa de crunt, cel dintii venit, vreun neobrazat oarecare, sa ne intrerupa (se apleca deodata la urechea printului si-i sopti cu un aer straniu, conspirator, aproape inspaimintat), un neobrazat care nu face cit talpa de la incaltamintea dumitale, preaiubite print! O, n-am spus: talpa incaltamintei mele! Ai observat, cred, ca n-am pomenit de incaltamintea din piciorul meu, caci ma respect prea mult ca s-o spun asa, de-a dreptul; dar numai dumneata esti in stare sa intelegi ca trecind sub tacere, in cazul de fata, talpa incaltamintei mele, dau dovada poate de o mindrie, de o demnitate extraordinara. Afara de dumneata, nimeni n-ar fi in stare sa inteleaga asta, iar el mai putin ca oricare altul. El nu intelege nimic, draga printe; e incapabil sa inteleaga ceva, absolut incapabil! Caci trebuie sa ai inima ca sa poti intelege!

In cele din urma, printul se sperie de-a binelea si ii fixa generalului o intrevedere pe a doua zi, la aceeasi ora. Batrinul se retrase cu inima usurata si pe deplin impacat. Seara, catre ora sapte, printul ii trimise vorba iui Lebedev, rugindu-l sa vina putin pe la el.

Lebedev se prezenta fara intirziere, considerind invitatia aceasta drept "o mare cinste', cum se grabi el sa declare chiar de la usa; n-ai fi spus niciodata ca de trei zile l-a ocolit in toate chipurile pe Miskin, ferindu-se parca sa dea ochii cu el. Intrind in odaie, se aseza pe marginea unui scaun, cu obisnuitele-i strimbaturi si zimbete, clipind siret si iscoditor din ochi, frecindu-si miinile cu aerul nevinovat al unui om gata sa primeasca o comunicare importanta, de mult asteptata, desi ajunsa de notorietate publica. Printul se simti din nou indispus; isi dadea seama ca toti asteptau sa afle de la dinsul ceva, o noutate, intentionind parca mereu sa-i adreseze felicitari, intimpinindu-l cu zimbete si clipiri din ochi, cu vorbe pline de aluzii si subintelesuri; Keller trecuse de vreo trei ori pe la el, cu dorinta vadita de a-l felicita; de fiecare data insa, dupa o introducere incilcita, plina de elogii si efuziuni patetice, isi curma brusc vorba si discret se strecura afara inainte de a-si fi sfirsit discursul. De citeva zile se dedase cu un zel deosebit bauturii si jocului de bililard. Pina si Kolea, cu toate necazurile lui, stind de vorba cu printul, incercase in vreo doua rinduri sa faca o aluzie destul de vaga si de confuza.

Fara nici o introducere, pe un ton cam enervat, printul il intreba pe Lebedev ce gindeste el despre starea actuala a generalului si de ce Ardalion Aleksandrovici era asa de tulburat. Ii istorisi in citeva cuvinte scena precedenta.

- Fiecare cu grijile lui, printe, mai cu seama in secolul nostru zbuciumat si plin de ciudatenii - asta-i! raspunse sec Lebedev, cu aerul unui om dezamagit in asteptarile lui.

- Ce filosofie! zimbi printul.

- E nevoie si de putina filosofie, mai ales in epoca noastra de utilitarism si simt practic exagerat; din pacate insa, e dispretuita de noi. Intrucit ma priveste, preastimate print, desi am fost onorat de increderea dumitale intr-o anumita imprejurare pe care prea bine o cunosti, dar numai pina la un punct, cum se vede, si nicidecum increderea aceasta n-ar putea sa treaca dincolo de cazul la care ma refer inteleg situatia si nu ma pling deloc.

- Lebedev, am impresia ca esti suparat pe mine.

- Deloc; citusi de putin, preastimate si preastralucite print! se inflacara imediat Lebedev, ducindu-si mina la inima. Dimpotriva, am inteles indata ca nici pozitia mea in societate, nici insusirile mele intelectuale si morale, si nici starea materiala, nici antecedentele mele, cu atit mai putin stiinta mea, nimic, in sfirsit, nu ma indreptateste sa cred ca as merita onoarea confidentelor dumitale; si chiar daca as putea sa te servesc, ar fi numai in situatia de sclav, de naimit, nu altfel nu, nu sint suparat, ci intristat.

- Ei lasa, Lukian Timofeici!

- Ce mai vorba, se vede cit de colo ca asa stau lucrurile si numai asa! Uite, nu mai departe decit in cazul de fata! Intilnindu-te si urmarindu-te cu inima si gindul, imi spuneam: fara indoiala, n-am dreptul sa m-astept la destainuiri prietenesti, nu sint vrednic de asa ceva, in schimb, ca proprietar al casei, as putea sa primesc, la momentul potrivit, o dispozitie, cum sa-i mai zic, o instiintare in vederea unor anumite schimbari ce se asteapta, se pare, intr-un viitor destul de apropiat

Rostind aceste vorbe, Lebedev isi infipse ochii lui mici si sfredelitori pe chipul printului, care il privea uimit; omul nu pierduse inca nadejdea de a-si satisface curiozitatea.

- Hotarit lucru, nu pricep nimic! striga printul pe un ton aproape miniat. fn fond esti un intrigant fara pereche! adauga el, rizind cu pofta.

Lebedev facu haz si el, vizibil inviorat; ochii i se luminara scinteind de bucurie ca si-a atins scopul.

- Stii ce-am sa-ti spun, Lukian Timofeici? Numai nu te supara; ma mira naivitatea dumitale si de altfel nu numai a dumitale. Iata, in momentul acesta, astepti cu atita naivitate sa afli ceva de la mine, incit, crede-ma, mi-e rusine, ma simt jenat ca nu pot sa te satisfac; dar iti jur ca nu exista absolut nimic ce-as putea sa-ti comunic; inchipuieste-ti! incheie printul, rizind din nou.

Lebedev se foi pe scaun, afisind un aer de demnitate. Fara indoiala, curiozitatea lui se manifesta citeodata prea naiv si siciitor; era insa un om destul de viclean si dibaci, stiind sa pastreze uneori o tacere perfida. Refuzindu-i in repetate rinduri orice confidenta, printul aproape ca ajunsese sa-si faca din el un dusman. Fapt este ca printul pastra aceasta rezerva nu pentru ca l-ar fi dispretuit, ci pentru ca Lebedev adusese vorba despre un subiect foarte delicat. Nu de mult, doar cu citeva zile inainte, Miskin era inclinat sa califice drept crima anumite visuri pe care si le faurise, iar acum, Lukian Timofeici nu vedea in reticentele printului decit o dovada de neincredere si desconsiderare fata de persoana lui, simtindu-si inima ranita, ros de gelozie la gindul ca nu numai Kolea sau Keller, dar si propria lui fiica, Vera Lukianovna, se bucura de mai multa incredere din partea printului. Ar fi putut sa-i comunice cu toata sinceritatea lui Miskin, chiar si acum, o noutate de cel mai mare interes pentru el, dar se razgindi si tacu indirjit.

- Cu ce as putea sa te servesc, de fapt, preastimate print, de vreme ce m-ai chemat? intreba Lebedev dupa o scurta tacere.

- Tocmai voiam sa-ti vorbesc de general si de furtul acela a carui victima ai fost dumneata se inviora printul, care intre timp cazuse si el pe ginduri.

- Despre ce anume? Care furt?

- Poftim, parca nici n-ai intelege despre ce este vorba. Ah! Dumnezeule, Lukian Timofeici, ce mult iti place sa joci comedie! Banii, banii, cele patru sute de ruble pe care le-ai pierdut deunazi cu portofel cu tot si de care mi-ai vorbit aici, cu o zi inainte de a pleca la Petersburg. Ai inteles acum?

- Ah! e vorba de cele patru sute de ruble! spuse taraganat Lebedev, de parca abia acum s-ar fi dumerit despre ce e vorba. Iti multumesc, printe, de atentia dumitale sincera; e cit se poate de magulitor pentru mine, insa le-am si gasit; mai acum citeva zile.

- Le-ai gasit? Ah! slava Domnului!

- Aceasta exclamatie vadeste o pornire nobila, caci patru sute de ruble nu-s un lucru neinsemnat pentru un biet om care traieste muncind cu sudoarea fruntii si mai are pe deasupra si o familie numeroasa de orfani

- Nu la asta m-am gindit! se grabi printul sa-si precizeze gindul. Fireste ca ma bucur si pentru dumneata, relua el, dar cum le-ai gasit?

- Foarte simplu: erau sub scaunul pe care imi aruncasem redingota, ceea ce inseamna ca portofelul alunecase din buzunar pe podea.

- Cum, sub scaun? Nu e cu putinta; nu mi-ai spus chiar dumneata ca ai scotocit peste tot, prin toate colturile? Cum se face ca ai neglijat sa te uiti tocmai acolo unde trebuia sa cauti in primul rind?

- Ba am cautat si-acolo! Imi aduc perfect de bine aminte ca am cautat! M-am tirit in patru labe pe podea, am pipait cu mina peste tot, am dat la o parte scaunul, caci nu ma mai bizuiam nici pe ceea ce vedeam. Nimic n-am gasit; locul neted si gol, gol-golut, de portofel nici pomeneala, iar eu tot nu ma las si pipai cu mina si caut; cam asa se intimpla de obicei cu omul cind ii dispare ceva de pret, desi vede ca nu-i nimic acolo unde cauta, ca locul e gol ca-n palma, n-are a face, el tot se uita mereu, din slabiciune se uita, de cincisprezece ori poate

- Sa zicem ca-i asa, dar cum vine asta? Tot nu pricep nimic, use printul derutat. Spuneai ca nu era nimic acolo, ca ai cautat este tot si, cind colo, chiar acolo apare portofelul!

- Da, chiar acolo apare portofelul.

Printul il cerceta pe Lebedev cu o privire stranie.

- Si generalul? il intreba deodata.

- Adica, ce-i cu generalul? se facu a nu intelege Lebedev.

- Ah, Dumnezeule! Te intreb ce-a spus generalul cind ai gasit portofelul sub scaun. Doar inainte l-ati cautat amindoi.

- Inainte, da. De data asta insa, marturisesc ca am tacut si am preferat sa nu-i aduc la cunostinta ca am gasit portofelul prin propriile mele forte.

- Dar pentru ce? Si banii erau neatinsi?

- Am deschis portofelul si nu lipsea nici o rubla.

- Pacat ca n-ai venit sa-mi spui si mie, zise printul pe ginduri.

- Mi-era frica sa nu te stinjenesc, printe, sa nu te tulbur din impresiile dumitale personale si poate chiar cu totul neobisnuite, ca sa zic asa. De altfel, m-am prefacut ca nu l-am gasit defel. Dupa ce m-am incredintat ca suma era neatinsa, am inchis portofelul la loc si l-am pus sub scaun.

- Pentru ce ai facut asta?

Uite-asa; din curiozitate! Voiam sa vad ce o sa se intimple mai departe, raspunse el, chicotind siret si freeindu-si miinile.

- Vasazica, e tot acolo, de alaltaieri?

- Ba nu! A stat acolo numai douazeci si patru de ore. Vedeti ce se-ntimpla, intr-o anumita privinta doream sa-l gaseasca si generalul. Caci, imi spuneam, daca l-am gasit eu, de ce oare sa nu observe si generalul un obiect care, ca sa zic asa, sare in ochi si se vede cit de colo de sub scaun'? De citeva ori am mutat scaunul din loc ca sa se vada mai bine portofelul; degeaba, generalul nu-l observa si pace, si asa a tinut douazeci si patru de ceasuri. Se vede treaba ca e tare distrat acuma; umbla cu capul in nori si nu stii cum sa-l mai iei; vorbeste, vorbeste, spune verzi si uscate, ride in hohote si deodata, asa din senin, se ratoieste la mine, nici cu nu stiu de ce anume. In ziua aceea am iesit din odaie impreuna si am lasat dinadins usa descuiata; parea cam stinjenit, voia parca sa spuna ceva, temindu-se, pesemne, pentru soarta portofelului, in care era o suma asa de mare; dar n-a spus nimic si nu apucaram sa facem nici doi pasi alaturi pe strada, cind ma parasi infuriat, apucind-o in alta parte. Ne-am intilnit abia pe seara, la circiuma.

- Pina la urma insa, ti-ai luat portofelul de sub scaun?

- Ba nu, si chiar in noaptea aceea a disparut de sub scaun.

- Si unde-i acum?

- Uite-l aici, rise pe-nfundate Lebedev, ridicindu-se in picioare si invaluindu-l pe print cu o privire satisfacuta. M-am pomenit cu el in poala redingotei, vezi-l si dumneata, pune mina.

Intr-adevar, in pulpana stinga a redingotei, in fata, se vedea bine un fel de umflatura si, daca o pipaiai, simteai de indata un portofel de piele, care trebuia sa fi cazut acolo dintr-un buzunar rupt intre captuseala si stofa.

L-am scos si l-am cercetat; cele patru sute de ruble erau neatinse. L-am virit la loc si de ieri dimineata ma port cu el asa, simtind cum la orice pas ma loveste peste genunchi.

Iar dumneata nici nu bagi de seama?

Iar eu nici nu bag de seama, he, he, he! Si gindeste-te, preastimate print, desi faptul in sine nu merita sa-ti atraga atentia in mod special, ca buzunarele mele sint intotdeauna in perfecta stare si, dintr-o data, peste noapte, cogeamite gauroi! Din curiozitate, am cercetat cu luare-aminte, si, ce sa vezi, parca ar fi taiat cineva cu briceagul. De necrezut!

- Si generalul?

Si ieri, si azi, toata ziua era imbufnat; nu-si gaseste astimpar si e prost dispus. Uneori e de o veselie dionisiaca si nu stie cum sa-ti intre pe sub piele, alteori, de o sensibilitate care-ti stoarce lacrimi si, deodata, se burzuluieste din senin, de m-au trecut fiorii de groaza, zau asa! Orice-ai spune, printe, dar, din pacate, eu nu sint un militar! Ieri stateam la circiuma, iar mie parca inadins imi iesise poala redingotei inainte cu umflatura asta de-ti sare in ochi; generalul se uita chioris la mine, il apuca nabadaile. E mult de cind nu ma mai priveste drept in ochi, afara numai daca nu e prea induiosat cumva; ieri m-a fulgerat de vreo doua ori cu privirea, de-a inghetat si sufletul din mine. De altfel, am de gind sa descopar portofelul miine, iar pina atunci mai petrec o seara cu el la crisma.

- Pentru ce-l chinuiesti in halul asta? striga printul.

- Nu-l chinuiesc, nu vreau deloc sa-l necajesc, printe draga, raspunse cu insufletire Lebedev, tin la el, il iubesc sincer si il stimez; mai ales acuma, n-ai decit sa crezi sau nu, mi-e mai drag ca oricind; il pretuiesc chiar mai mult decit inainte!

Lebedev vorbise cu atita seriozitate si pe un ton tot atit de sincer, incit printul nu mai putea de indignare.

- Spui ca-l iubesti si totusi il faci sa sufere atit! Dupa cum vezi, a facut totul ca sa-ti gasesti obiectul pierdut; si, ca sa-ti atraga atentia asupra portofelului, l-a pus sub scaun si apoi in redingota. Numai acest singur fapt arata ca nu vrea sa umble cu viclesuguri, si ca in adincul sufletului iti cere iertare. Ai auzit: iti cere iertare! inseamna ca se bizuie pe delicatetea sentimentelor dumitale si crede in prietenia pe care i-o porti. Iar dumneata il supui la o asemenea umilintape un om atit de onest!

- Extrem de onest, printe, extrem de onest! intari Lebedev, cu o licarire vicleana in ochi. Numai dumneata singur, preanobile print, esti in stare sa spui o vorba atit de nimerita! Din cauza asta, iti ramin devotat pina la adoratie, asa putred de vicios cum sint! S-a hotarit! Am sa gasesc portofelul chiar acum indata, si nu miine; uite, il scot din redingota, iata-l sub ochii dumitale si iata toti banii; ia-l, preaonorabile print, si tine-l pina miine. Nu mai tirziu decit miine sau poimiine il voi lua inapoi. Stii, printe, eu cred ca in prima noapte dupa disparitie, banii au zacut undeva in gradina, sub un bolovan; dumneata ce parere ai?

- Baga de seama sa nu-i trintesti asa direct de la obraz ca ai gasit portofelul. Lasa sa constate ca in pulpana redingotei nu mai e nimic si va intelege.

- Asa? N-ar fi oare mai bine sa-i spun ca l-am gasit si sa ma prefac ca nici nu am banuit unde putea sa fie?

- N-nu, spuse printul reflectind, n-nu, acum e prea tirziu; ar fi prea primejdios; mai bine nu-i mai spune nimic. Si fii blind si prevenitor cu dinsul, insa fara sa dai de banuit si si stii si dumneata

Stiu, printe, stiu, adica stiu ca planul poate sa nu-mi reuseasca, deoarece pentru asta se cere o inima ca a dumitale; si apoi am devenit si eu cam nervos si pornit, pentru ca uneori ma ia de sus; acu' se tinguieste si ma imbratiseaza, acu' se apuca sa ma umileasca, imi arunca ocari in fata cu tot dispretul; atunci scot si eu mai la vedere poala umflata a redingotei, cu portofelul in ea, he, he, he! La revedere, printe, caci, fara indoiala, te stinjenesc si te sustrag de la simtamintele dumitale foarte palpitante, ca sa zic asa

- Dar, pentru Dumnezeu, pastreaza aceeasi discretie ca si pina acum!

- Cea mai mare discretie, discretie desavirsita!

Si cu toate ca treaba aceasta parea ca si incheiata, printul ramase pe ginduri, mult mai ingrijorat decit inainte de vizita lui Lebedev. Astepta nerabdator intrevederea ce urma sa aiba loc a doua zi cu generalul.

IV

Intilnirea fusese stabilita pentru ora douasprezece, dar, cu totul neprevazut, printul a trebuit sa intirzie. Cind intra in casa, il gasi pe general asteptindu-l. De la prima ochire isi dadu seama ca batrinul era nemultumit, poate tocmai pentru ca l-a facut sa astepte. Dupa ce isi ceru scuze, printul se grabi sa ia loc in fata musafirului, dar, ciudat lucru, se simtea stingherit, ca si cum acesta ar fi fost de portelan si se temea in fiecare moment sa nu-l sparga. Inainte vreme, prezenta generalului nu-l intimidase niciodata si nici prin minte nu putea sa-i treaca o asemenea posibilitate. Trecura doar citeva clipe si isi dadu seama ca avea acum in fata lui un om cu totul altul decit in ajun: Ardalion Aleksandrovici nu mai era nici tulburat, nici distrat, parea ca se stapineste perfect, iar infatisarea lui lasa sa se vada ca luase hotariri definitive. Calmul acesta, de altfel, era mai mult aparent decit real.In tot cazul, musafirul incepu discutia pe un ton voit atitat, dar plin de demnitate, pe care il adopta citeodata unii

oameni mindri si plini de dezinvoltura atunci cind se simt napastuiti ori ofensati pe nedrept.

- Ti-am adus volumul pe care mi l-ai imprumutat nu de mult, iti multumesc, spuse el, aratind cu capul cartea pe care o pusese pe masa.

- A, da, ce zici de articol, generale? Ce impresie ti-a facut? E interesant, nu-i asa? intreba printul, fericit ca poate sa vorbeasca despre altceva.

- Interesant, daca vrei, dar e prea brutal si, nici vorba, e plin de aberatii. Nu e exclus sa fie o insirare de minciuni gogonate.

Vorbea cu autoritate, taraganind putin cuvintele.

- Ah, e o povestire asa de sincera si naiva, depanata de un ostas batrin, martor ocular al cotropirii Moscovei de catre francezi; unele pasaje sint de-a dreptul incintatoare. De altfel, memoriile de acest gen, scrise chiar de cei care au luat parte la evenimente, sint intotdeauna deosebit de pretioase, oricine ar fi autorul, nu ti se pare?

- In locul redactiei, n-as fi publicat asa ceva; cit priveste memoriile contemporanilor in general, se acorda mai multa incredere basmelor unui mincinos necioplit, dar spuse cu haz, decit marturiilor constiincioase ale unui om care a binemeritat de la patrie. Cunosc unele memorii cu privire la anul 1812 care Am luat o hotarire, draga printe. Parasesc casa aceasta - casa domnului Lebedev.

Incheindu-si aprecierile in felul acesta cu totul neasteptat, generalul il privi pe Miskin cu inteles.

Ai o locuinta la Pavlovsk, la fiica dumitale bolborosi Printul, nestiind ce sa spuna. Isi aminti ca generalul venise pentru a-l consulta in privinta unei chestiuni foarte importante, de care depindea soarta lui.

- La nevasta-mea, adica la mine, cum s-ar spune, si in casa fiicei mele.

- Scuza-ma eu

- Parasesc casa lui Lebedev, pentru ca, draga printe, am rupt orice relatii cu omul acesta; le-am rupt aseara, regretind ca n-am facut-o mai de mult. Tin la un minim de consideratie, printe si doresc sa ma bucur de ea mai ales din partea persoanelor carora le daruiesc adesea, ca sa zic asa, intreaga mea inima. Draga printe imi daruiesc adesea inima si aproape intotdeauna sint inselat. Omul acesta s-a dovedit a fi nevrednic de un asemenea dar din partea mea.

- E cam imprastiat, haotic, ce-i drept, observa printul retinut, si are unele trasaturi Cu toate acestea, nu e lipsit de simtire si are o minte isteata, uneori chiar foarte amuzanta.

Limbajul ales, precum si tonul plin de consideratie si respect il magulira pe batrin, chiar daca uneori se uita cu neincredere la interlocutorul sau. Dar tonul acestuia era prea natural si prea sincer pentru a lasa cea mai mica banuiala.

- Ca poseda si insusiri bune, relua generalul, eu am recunoscut-o primul, dovada ca i-am acordat acestui individ prietenia mea. Dar n-am nevoie nici de casa, nici de ospitalitatea lui, avind eu insumi o familie. Nu caut sa ascund ori sa-mi justific defectele; sint necumpatat; am baut cu el impreuna, si acum nu pot sa-mi iert aceasta slabiciune. Dar nu numai din pricina bauturii (fii ingaduitor, printe, fata de aceasta brutala sinceritate a unui om necajit), doar nu numai pentru bautura m-am apropiat de el. Ma simteam atras tocmai de acele insusiri de care ai vorbit. Dar in orice exista o masura, chiar in ce priveste calitatile omului, si daca are curajul si nerusinarea sa sustina in fata mea ca, in 1812, copil fiind, si-a pierdut piciorul sting si ca l-au ingropat in cimitirul Vagankovskoe din Moscova, ei bine, asta intrece orice masura, denota lipsa de respect, e o dovada de cinism

- Poate sa fi fost doar o gluma, o vorba de duh, spusa asa, fara gind rau, numai ca sa faca haz.

- Inteleg. O minciuna nevinovata, spusa cu haz, oricit de grosolana ar fi, nu jigneste pe nimeni. Vezi cite unul care minte, daca vrei, exclusiv din prietenie, ca sa-i faca placere interlocutorului sau; dar daca in pretinsa gluma se intrevede o jignitoare lipsa de respect, daca prin aceasta lipsa de respect vor sa-ti arate ca prietenia ta este o povara - in cazul acesta, unui om cu bun-simt, unui om binecrescut si nobil la caracter nu-i ramine altceva de facut , decit sa-i intoarca ofensatorului spatele, sa rupa orice legatura cu el aratindu-i prin aceasta locul lui adevarat.

Vorbind, generalul se facuse rosu de indignare.

- Bine, dar Lebedev nici nu putea fi la Moscova in 1812; era prea tinar; e pur si simplu un caraghioslic.

- Nici vorba, in primul rind asta; dar sa presupunem ca s-ar fi nascut in vremea aceea. Cum indrazneste el sa afirme ca un soldat francez a tras cu tunul in el si i-a retezat piciorul, asa, numai ca sa faca haz? Cica si-a cules piciorul de pe cimpul de batalie, l-a dus acasa si pe urma l-a ingropat in cimitirul Vagankovskoe! Ca, in locul unde e ingropat, a ridicat un monument pe care, cica, a scris pe o parte: "Aici zace piciorul secretarului de colegiu Lebedev', iar pe cealalta parte: ,,Odihneste-te in pace, scumpa ramasita, in asteptarea zilei fericite'. Ca, in sfirsit, o data pe an, face parastas pentru pomenirea piciorului (ceea ce-i curat sacrilegiu!) si ca in fiecare an se duce in acest scop la Moscova. Iar ca sa ma convinga, ma invita sa merg cu el la Moscova pentru a-mi arata mormintul si chiar acel tun francez care, cica, a fost capturat de rusi si se afla acum la Kremlin, al unsprezecelea la rind incepind de la poarta, un tunulet de sistem vechi.

Si, de fapt, amindoua picioarele-i sint la locul lor si tefere! rise printul. Dar te asigur ca nu e decit o gluma nevinovata si n-ar fi cazul sa te superi.

- Dar da-mi voie sa am si eu parerea mea; cit despre cele doua picioare tefere, se pare ca n-ar fi un argument prea temeinic, caci el pretinde ca la un picior ar avea proteza

- Ah,da, e vorba de piciorul lui Cernosvitov; se poate chiar dansa cu el, se zice.

- Stiu si asta. Cind Cernosvitov si-a inventat piciorul, a venit mai intii la mine sa mi-l arate. Dar Cernosvitov si-a inventat piciorul mult mai tirziu Dar nu numai atit; dumnealui sustine ca nici raposata lui sotie, in tot timpul casniciei lor, n-a stiut ca el are un picior de lemn. "Daca dumneata, zice, ai fost in 1812 pajul personal al lui Napoleon, mi-a replicat el cind i-am atras atentia asupra absurditatii afirmatiilor lui, atunci da-mi voie sa am si eu dreptul de a-mi ingropa piciorul in cimitirul Vagankovskoe.'

- Cum adica, dumneata incepu printul si se incurca. Generalul il privi cu un aer de superioritate, si nu fara ironie.

Ispraveste-ti gindul, printe, spuse el agale, cu un glas voit ingrosat, spune pina la capat. Sint indulgent, poti sa spui totul; marturiseste ca ti se pare ridicol pina si gindul de a vedea in fata dumitale un om in ultimul hal de decadere si de umilire oferindu-ti spectacolul inutilitatii lui si, in acelasi timp, sa-l auzi spunind ca a fost martor ocular al unor mari evenimente. El nu ti-a strecurat inca nimic vreo soapta la ureche?

- Nu, Lebedev nu mi-a spus nimic, daca te referi la el

Hm credeam ca dimpotriva. De fapt, si discutia noastra de aseara a pornit tot de la acest curios articol din arhiva despre care vorbeam adineauri. I-am aratat absurditatea. Cu atit mai mult cu cit eu insumi am fost martor ocular Zimbesti, printe, te uiti la chipul meu?

- N-nu, dar

- Arat mai tinar decit sint, continua generalul taraganat; de fapt sint mult mai in virsta decit par. In 1812 aveam vreo zece-doisprezece ani. Nici eu singur nu-mi cunosc exact virsta. In actele oficiale sint trecut cu citiva ani mai tinar, si apoi toata viata mea am avut slabiciunea de a-mi ascunde virsta adevarata, reducind-o cu citiva ani.

Fii incredintat, generale, in ce ma priveste, nu gasesc nimic curios ca te aflai la Moscova in 1812 si de buna seama, ai putea sa-ti povestesti amintirile ca toti participantii la evenimentele de atunci. Unul dintre autobiografii nostri isi incepe cartea, afirmind ca in 1812 era inca sugaci, ca soldatii francezi il hraneau cu piine muiata.

Dupa cum vezi, cazul meu iese cu totul din comun, relua musafirul cu un aer ingaduitor, si totusi nu prezinta, de fapt, nimic extraordinar. Adesea adevarul pare neverosimil. Copil de curte, paj! Suna cam ciudat, nici vorba! Dar aventura unui copil care abia implinise zece ani se poate explica tocmai prin virsta lui. La cinci- sprezece ani, asa ceva nu mi s-ar fi intimplat, fireste, pentru ca Ia cincisprezece ani, nici vorba, n-as fi fugit de-acasa ca sa vad intrarea lui Napoleon la Moscova; as fi ramas linga mama, pe care o surprinsese sosirea francezilor si care tremura de spaima in casa noastra de lemn din Staraia Basmannaia. La cincisprezece ani, mi-ar fi fost frica, dar la zece ani nu m-am temut de nimic si, facindu-mi loc prin multimea ce se imbulzea in fata palatului, am ajuns aproape de intrare in momentul cind Napoleaon cobora de pe cal.

- Intr-adevar, ai facut o remarca foarte nimerita, ca la virsta de zece ani puteai sa nu te sperii se simti dator sa-l aprobe printul, stinjenit la culme si cu teama in suflet sa nu roseasca.

- Nici vorba, si toate evenimentele s-au succedat cit se poate de simplu si firesc, asa cum numai in realitate se poate intimpla; daca un romancier s-ar apuca sa povesteasca toate acestea, ar indruga tot felul de scorneli si aberatii.

Sa stii ca asa si este! se insufleti printul. Ideea aceasta mi-a venit si mie chiar acum de curind. Cunosc un caz autentic de omor comis pentru un ceasornic; s-a scris si in ziare despre asta. Daca un scriitor ar fi nascocit asa ceva, criticii si oamenii care se pretind a fi adinci cunoscatori ai sufletului poporului ar fi tipat numaidecit ca este imposibil, de necrezut; citind insa relatarea cazului in rubrica faptelor diverse din ziare, simti ca tocmai din aceste fapte incepi sa cunosti realitatea rusa. Observatia dumitale este perfect intemeiata, generale! ispravi printul cu inflacarare, fericit ca a scapat de primejdia iminenta de a rosi in fata batrinului.

- Nu-i asa? Nu-i asa? striga generalul, nemaiputind de bucurie. Un pusti, un copil, care nu stie ce-i frica, se strecoara prin multime ca sa vada un alai stralucitor, uniforme si, in sfirsit, pe omul extraordinar despre a carui faima i se impuiase capul. Caci, pe atunci, ani de-a rindul, numele lui era pe buzele tuturor: umpluse intreaga lume; iar eu, ca sa zic asa, il supsesem cu laptele mamei. Trecind la zece pasi de mine, Napoleon ma zareste din intimplare: eram in costum de cuconas; parintii ma imbracau cu gust. Fiind singurul imbracat asa in mijlocul multimii aceleia,iti inchipui

- Bineinteles, nu se putea sa nu-i fi atras atentia, deoarece era dovada ca nu toata lumea parasise orasul si ca ramasesera chiar si aristocratii cu copiii lor.

- Tocmai, tocmai! Voia sa-i atraga pe boieri de partea lui. Cind privirea lui de vultur se atinti asupra mea, o flacara se aprinse probabil in ochii mei, caci striga de indata: Voil un garson bien eveill! Qui est ton pre? La care eu raspunsei numaidecit cu glasul sugrumat de emotie: "Un general care a murit pe cimpul de batalie al patriei lui'. Le fils d'un boyard et d'un brave par-dessus le marche! J'aime Ies boyards. M'aimes-tu, petit? Raspunsul tisni la fel de iute ca si intrebarea din gura mea: "Sufletul unui rus stie sa recunoasca un om mare chiar si in dusmanul patriei sale!' Nu-mi mai amintesc daca m-am exprimat literalmente asa eram un copil dar cam asta a fost sensul cuvintelor mele! Napoleon ramase impresionat, apoi, cazind pe ginduri, spuse celor care-l insoteau: "imi place mindria copilului acestuia! Dar daca toti rusii gindesc la fel, atunci' Nu-si ispravi gindul si intra in palat. L-am urmat, amestecindu-ma in rindurile suitei, care-mi facea loc sa inaintez ca unui favorit. Toate astea se petrecura ca intr-un vis imi amintesc numai ca, strabatind prima sala, imparatul se opri deodata in fata portretului imparatesei Ecaterina, il privi indelung cu un aer visator si la sfirsit rosti: "A fost o femeie extraordinara!' apoi trecu mai departe. Dupa doua zile, toata lumea ma cunostea la palat si la Kremlin si-mi spunea le petit boyard. Ma intorceam acasa numai noaptea, la culcare; ai mei aproape ca isi pierdusera capul. Peste inca vreo doua zile moare pajul lui Napoleon, baronul de Basancourt; care n-a rezistat greutatilor campaniei. Napoleon isi aminti de mine; au venit sa ma caute, m-au dus la palat fara sa-mi spuna despre ce e vorba si, dupa ce mi-au pus uniforma defunctului, un copil si el de vreo doisprezece ani, ma prezentara asa imbracat imparatului. El imi facu un semn usor cu capul, dupa care am fost anuntat ca prin bunavointa Maiestatii sale am fost onorat cu titlul de paj al sau personal. Am fost in culmea fericirii, caci de multa vreme simteam pentru el o simpatie arzatoare si pe urma, oricum, o uniforma stralucitoare de curte, asta face intotdeauna placere unui copil - purtam un frac verde-inchis, cu pulpane lungi si inguste, nasturi de vipusca rosie, la mineci cu fireturi de aur, guler inalt, tare, bro-

dat la fel cu fir de aur, pantaloni albi din piele de capra strinsi pe pulpe, o jiletca de matase alba, ciorapi de matase si pantofi de lac cu catarame iar cind eram de serviciu, pentru a-l insoti pe imparat in plimbarile calare, imi puneam botfori. Cu toate ca situatia n-a fost prea stralucita si se presimteau deja mari dezastre, eticheta se pastra cu strictete, ba as spune ca era cu atit mai riguros respectata cu cit mai iminente se anuntau aceste nenorociri.

- Da, fireste murmura printul consternat, memoriile dumitale ar fi fost extrem de interesante.

De fapt, generalul nu facea decit sa repete ceea ce ii povestise deja in ajun lui Lebedev; de aceea cuvintele lui curgeau ca apa; in momentul acesta totusi, arunca o privire banuitoare catre Miskin.

- Memoriile mele, raspunse el plin de mindrie, sa-mi scriu memoriile? Asta nu m-a tentat niciodata, printe! Daca vrei sa stii, sint deja scrise, dar ele zac deocamdata in sertarele biroului meu. Cind ma voi fi transformat in tarina, n-au decit sa le publice, nu ma opun; atunci, nici vorba ca vor fi traduse in diferite limbi, nu pentru valoarea lor literara, ci pentru ca vor cuprinde fapte si evenimente de importanta uriasa, al caror martor ocular am fost. Nu eram, ce-i drept, decit un copil pe vremea aceea, dar, tocmai datorita virstei mele fragede, am putut patrunde in intimitatea, ca sa zic asa, in odaia de culcare a "marelui om'. Noaptea auzeam gemetele acestui 'gigant in suferinta'; nu avea motive sa-si ascunda chinurile si lacrimile in fata unui copil, cu toate ca incepusem sa inteleg ca pricina suferintelor lui era tacerea imparatului Alexandru.

- Da, se pare ca i-a trimis scrisoricu propuneri de paceaproba timid printul.

- De fapt nu se stie precis ce propuneri contineau scrisorile acelea, dar scria in fiecare zi, in fiecare ceas, si expedia curier dupa curier! Ajunsese intr-un hal de enervare groaznica. Intr-o noapte, cum eram singuri, ma repezii spre dinsul cu lacrimi in ochi (oh! Cit il iubeam): "Sa-i cereti, sa-i cereti iertare imparatului Alexandru! strigai disperat. Ar fi trebuit sa spun: "impacati-va cu imparatul Alexandru', dar. ca tinc ce eram, mi-am exprimat gindul cu naivitate. "Oh! copilul meu, raspunse el (se plimba in lungul si in latul odaii). Oh, copilul meu! (Parea sa fi uitat ca n-aveam decit zece ani si chiar ii placea sa vorbeasca cu mine.) Oh, copilul meu, sint gata sa sarut picioarele imparatului Alexandru, dar in ce-i priveste pe regele Prusiei si pe imparatul Austriei, oh, fata de acestia nutresc o ura vesnica si in sfirsit tu nu te pricepi la politica!' Amintindu-si, probabil, cu cine vorbea, tacu deodata, dar mult timp dupa aceea ochii lui scaparau fulgere. Ei bine, daca as povesti in scris toate lucrurile acestea - si am fost doar martorul unor fapte foarte importante - daca le-as da in vileag acum, de indata toti criticii, toate vanitatile literare, toti invidiosii, diverse partide politice si Nu, multumesc, mai bine ma las pagubas!

Cit despre partide, desigur ca ai dreptate si sint de parerea dumitale, raspunse printul dupa un moment de tacere. Chiar deunazi, am citit cartea lui Charras despre campania de la Waterloo. Pare sa fie o carte serioasa si specialistii sustin ca e scrisa cu multa pricepere si competenta. Dar din fiecare pagina razbate bucuria pe care autorul o simte in umilirea lui Napoleon, si daca i s-ar fi putut contesta lui Napoleon orice urma de talent militar chiar si in campaniile anterioare, cred ca Charras ar fi fost cit se poate de fericit. Ei bine, intr-o lucrare atit de serioasa o asemenea atitudine este inadmisibila, pentru ca se simte punctul de vedere al unui anumit partid. Si erai tare ocupat in serviciul dumitale pe linga imparat?

Generalul era incintat la culme. Tonul acesta serios si sincer cu care Miskin discuta cu el despre aceste lucruri avu darul sa-i risipeasca pina si ultimele urme de neincredere.

- Charras! O, si eu personal am fost indignat peste masura! l-am scris atunci, dar nu-mi mai amintesc ce anume M-ai intrebat daca serviciul meu imi dadea mult de furca? A, nu! Mi s-a acordat titlul de paj in serviciul personal al imparatului, eu insa, pe atunci, nu luam in serios o asemenea ocupatie. Unde mai pui ca foarte curind Napoleon pierdu orice speranta de a mai cistiga simpatia rusilor si, fiindca ma luase pe linga el numai din consideratie politice, nici vorba ca n-ar fi intirziat sa ma uite daca nu m-ar fi indragit cu adevarat, indraznesc s-o spun acum. Ma simteam si eu tras de el. Serviciul propriu-zis se reducea la putin lucru: trebuia sa ma prezint din cind in cind la palat si sa-l insotesc pe imparat in plimbarile lui calare, asta-i tot. Calaream binisor inca de pe-atunci.Aceste plimbari le facea de obicei inainte de prinz; il insoteau de obicei Davout, eu si mamelucul Roustan

- Constant, ii scapa printului fara voie.

- N-nu, Constant era plecat pe vremea aceea; il trimisese cu o scrisoare la imparateasa Josefina; dar, in locul lui, erau doua ordonante, citiva ulani polonezi si iata toata suita, fara a-i pune la socoteala, bineinteles, pe generalii si pe maresalii care il intovaraseau pe Napoleon ca sa examineze impreuna topografia locurilor, dispozitivul trupelor etc.

Cel mai des il lua cu el pe Davout; parca-l vad: un om inalt, solid, flegmatic, cu ochelari si cu o privire ciudata. Cu el se consulta imparatul cel mai des. Ii pretuia sfaturile. Mi-aduc aminte, au avut o consfatuire in doi care a tinut mai multe zile in sir. Davout venea si dimineata, si seara; de multe ori se certau chiar. La urma, Napoleon paru ca-i accepta parerea. Ma gaseam in cabinetul unde avea loc discutia fara ca cei doi sa-mi fi dat vreo atentie. Odata, ca din intimplare, privirea lui Napoleon cazu pe mine si un gind ii licari in ochi: "Copile! imi spuse el deodata, ce zici tu: daca as trece la ortodoxism si daca i-as dezrobi pe iobagii vostri, m-ar urma oare rusii sau nu?' "Niciodata!' strigai cu indignare. Napoleon ramase consternat. "Flacara patriotismului ce s-a aprins in ochii acestui copil imi dezvaluie, spuse el, parerea si sentimentele intregului popor rus. Ajunge, Davout! Toate astea nu-s decit fantezii! Sa auzim celalalt proiect.'

- Da, dar nici primul proiect nu era deloc prost; ideea e formidabila, spuse printul, care-l asculta pe general cu un interes crescind. Asadar, proiectul acesta i-l atribui lui Davout?

In orice caz, l-au discutat impreuna. Ideea, fireste, ii apartinea lui Napoleon. O idee de vultur, dar si celalalt plan nu era lipsit nici el de indrazneala Era faimosul conseil du Hon, dupa cum a denumit insusi Napoleon sfatul lui Davout. lata in ce consta: sa ucida citi mai multi cai, sa le sareze carnea, sa rechizitioneze tot griul si sa ierneze cu trupe cu tot in Kremlin, dupa ce-l vor fi intarit, inaltind metereze, sapind transee, construind baraci si instalind tunuri, pentru ca o data cu venirea primaverii sa-si deschida drum printre rusi. Proiectul acesta il pasionase pe Napoleon. Zi de zi faceam calare inconjurul Kremlinului si imparatul dadea indicatii ce si unde trebuia facut: ici o spartura in zid, colo un fort, in alta parte un sir de cazemate. Pe scurt, totul era prevazut cu precizie; Davout insa staruia sa fie luata o hotarire definitiva. Au mai avut impreuna o noua consfatuire in doi, la care am asistat si eu. Din nou Napoleon, cu bratele incrucisate, se plimba prin odaie. Nu puteam sa-mi iau ochii de la el, inima-mi batea cu putere. "Ma duc', spuse Davout. "Unde?' intreba Napoleon. "Ma duc sa sarez caii', raspunse maresalul. Napoleon tresari; se decidea soarta lui. "Copile, mi se adresa el deodata, ce crezi tu despre planul nostru?' Bineinteles, imi punea intrebarea aceasta cum se intimpla uneori omului celui mai destept, in momentele decisive, sa-si incerce soarta pe cap sau pajura. In loc sa-i raspund imparatului, ma adresai lui Davout. "Generale, i-am spus ca intr-o revelatie suprema, ia-o mai bine din loc si intoarce-te de unde ai venit!' Proiectul a cazut. Davout ridica din umeri si se retrase, murmurind: Bah! II devient superstitieux! A doua zi s-a si dat ordinul de plecare.

Toate acestea sint extrem de interesante, rosti printul incet, daca lucrurile s-au petrecut intocmai adica, vreau sa spun incerca el s-o dreaga.

O, printe! striga generalul, pe care propria lui povestire ii imbarbatase intr-atit, incit n-ar fi pregetat sa treaca dincolo de orice prudenta. Dumneata spui: "Daca lucrurile s-au petrecut intocmai! Dar au fost altele si mai si, te asigur, mult mai grozave! Nu ti-am povestit decit niste fapte de mica importanta, fapte minore, politice. Ti-o repet, am fost martorul lacrimilor si gemetelor nocturne ale acestui om mare, ceea ce nimanui, in afara de mine, nu i-a fost dat sa vada! Catre sfirsit, intr-adevar, nu mai plingea, ii secasera lacrimile, gemea numai din cind in cind si chipul lui se intuneca tot mai mult. Ai fi zis ca eternitatea il invaluia in umbra aripilor ei. Noaptea, petreceam citeodata ore intregi singuri in tacere; mamelucul sforaia in odaia de alaturi; dormea de obicei ca un bustean omul acesta. "In schimb, mi-e devotat mie si dinastiei', spunea Napoleon despre el. O data m-am simtit asa de indurerat, incit ma napadira lacrimile; imparatul observa si ma privi plin de induiosare. "imi plingi de mila! striga el, tu, un copil, si poate mai este inca un copil care ma plinge, fiul meu, le roi de Rome; toti ceilalti ma urasc si, in nenorocire, cei dintii care ma vor trada vor fi propriii mei frati!' Ma repezii la el zguduit de plins; atunci n-a mai putut rezista: ne-am imbratisat si lacrimile ni se amestecara. "Sa scrieti, sa-i scrieti o scrisoare imparatesei Josefina!' ii spusei printre lacrimi. Napoleon tresari si, dupa un moment de gindire: "Mi-ai amintit de a treia fiinta care ma iubeste, imi spuse el, iti multumesc, prietene!' Se aseza indata la birou si-i scrise Josefinei. A doua zi, Constant pleca cu scrisoarea.

Ai savirsit o fapta minunata, spuse printul, in valmasagul acela de ginduri intunecate ai desteptat in el simtaminte bune.

- Asta zic si eu, printe, si ce frumos stii dumneata sa le explici toate astea dupa indemnul minunat al inimii dumitale! striga generalul entuziasmat, si in acelasi timp, lucru curios, lacrimi adevarate ii sclipira in ochi. Da, printe, a fost un spectacol grandios! Dar, stii, era cit pe ce sa-l urmez la Paris si, nici vorba, as fi impartasit cu el captivitatea in "insula torida a surghiunului', dar, vai, soarta ne-a despartit! El pleca spre insula stincoasa, unde, o singura data macar, in clipele de sfisietoare tristete, si-o fi amintit poate de lacrimile baietasului de la Moscova care, la despartire, il imbratisase in semn de iertare. Cit despre mine, am fost trimis la scoala militara, unde n-am gasit decit o disciplina severa, camarazi grosolani si vai! cit de departe sint toate astea in scurgerea vremii! "Nu vreau sa te despart de maicuta ta si de aceea nu te iau cu mine! imi spuse el in ziua retragerii. Dar as dori sa fac ceva pentru tine!' Era gata sa incalece. "Scrieti-mi ceva, ca amintire, in albumul surorii mele', spusei cu timiditate, caci vedeam cit era de tulburat si de intristat. se intoarse din drum, ceru o pana de scris si lua albumul. "Ce virsta are sora ta?' intreba el cu pana in mina. "Trei ani', i-am raspuns. ,,Petite fille, alors.' Si asternu urmatoarele cuvinte:

Ne mentez jamais!

Napoleon, votre ami sincere.

Un asemenea sfat, in asemenea clipe dramatice, spune si dumneata, printe!

- Da, e foarte semnificativ.

- Fila aceea de album a fost pastrata intr-o rama aurita, sub sticla, si atirnata pe perete, la locul cel mai vizibil, si a stat acolo cit a trait sora-mea a murit la facere; unde o fi acum, nu mai stiu dar ah! Dumnezeule, s-a facut ora doua! Ce mult te-am retinut, printe! E de neiertat!

Ba deloc, murmura printul, dimpotriva, mi-ai povestit niste lucruri atit de interesante si in sfirsit iti sint recunoscator.

Printe! rosti generalul, stringind din nou cu putere mina lui Miskin si tintuindu-l cu o privire scinteietoare, ca si cum si-ar fi revenit dintr-o data, luminat de o idee subita. Draga printe, dumneata esti atit de bun, ai o inima atit de curata si de credula, incit uneori imi vine sa-ti pling de mila. Ma uit la dumneata cu induiosare; Dumnezeu sa te aiba in paza lui! Fie ca viata dumitale sa-nfloreasca de acum inainte in dragoste. A mea s-a sfirsit! Ah! iarta-ma, iarta-ma!

Generalul isi acoperi fata cu miinile si parasi odaia aproape in fuga. Emotia lui era sincera, si printul n-o punea la indoiala. Isi dadea seama ca batrinul a plecat beat de succesul lui; dar ceva in adincul inimii ii spunea ca generalul apartine acelei categorii de mincinosi care, cu toate ca mint cu voluptate, cu o pasiune frenetica, ramin totusi indeajuns de lucizi pentru ca si in momentele de suprem extaz fata de elucubratiile lor fanteziste sa aiba o cit de vaga banuiala ca nu li se da crezare si ca nici n-ar putea sa fie crezuti - in starea in care se afla acum, se putea intimpla ca, revenindu-si, batrinul sa se simta rusinat peste masura, sa inceapa a banui ca printul l-a ascultat mai mult de mila si sa se considere deci profund ofensat.

"Oare n-am gresit incurajindu-l si aducindu-l in halul acesta de exaltare?' se nelinisti printul, dar nu mai putu rezista si izbucni intr-un hohot de ris nestapinit care tinu citeva minute. Pe urma era cit pe ce sa-si reproseze aceasta izbucnire, dar se razgindi numaidecit, dindu-si seama ca n-are nici o vina, pentru ca realmente simtea o mila nemarginita pentru bietul general.

Presimtirile lui se adeverira. Chiar in seara aceea primi un biletel pe cit de ciudat, pe atit de scurt si de categoric. Generalul Ivolghin il informa ca se vede nevoit sa intrerupa relatiile cu dinsul, ca-l stimeaza si-i este recunoscator, dar ca nici chiar de la dinsul nu vrea sa primeasca "dovezi de mila umilitoare pentru demnitatea unui om si asa destul de nenorocit'. Aflind ca batrinul se instalase din nou la Nina Aleksandrovna, printul isi lua grija pentru soarta lui. Dupa cum vazuram insa, Ardalion Aleksandrovici facuse niste boroboate si fata de Lizaveta Prokofievna. N-avem cum sa relatam aici toate amanuntele; ne marginim doar sa spunem ca aceasta vizita o inspaiminta mai intii pe Lizaveta Prokofievna, iar pina la urma, dupa ce generalul si-a permis niste aluzii putin magulitoare la adresa lui Ganea, fu cuprinsa de un acces de furie si-l dadu afara din casa. lata motivul pentru care batrinul petrecu o noapte atit de agitata, iar a doua zi dimineata, pierzindu-si cumpatul, fugi in nestire afara, in strada, intr-un hal de surescitare vecina cu nebunia.

Kolea, care nu izbutea sa priceapa nimic din toate astea, crezu ca-l poate domoli luindu-l cu severitate.

- Ei bine, ce ne facem acuma? incotro s-o apucam, ce zici, generale? se framinta el. La print nu vrei sa te duci, cu Lebedev te-ai certat, bani n-ai; cit despre mine, sint intotdeauna lefter; am ramas de caruta in mijlocul strazii.

- E mai placut sa fii pe caruta decit sa ramii de caruta, mormai generalul. Cu acest calambur, am obtinut un succes extraordinar intr-un cerc de ofiteri in patruzeci si patru una mie opt sute Patruzeci si patru, da! Nu mai tin minte O! Nu-mi mai aminti, nu-mi mai aminti de nimic! "Unde-mi esti, tinerete? Unde-mi esti voiosie?' Cine a spus asta? Cine a spus-o, Kolea?

Gogol, in Suflete moarte, tata, raspunse Kolea si se uita cu spaima la tatal sau.

Suflete moarte! O, da! moarte! Cind ai sa ma ingropi, sa scrii pe mormintul meu: Aici odihneste un suflet mort!

Rusinea e pe urma mea!

Cine a spus asta, Kolea?

- Nu stiu, tata.

Generalul se opri o clipa din mers.

- Auzi, cica, Eropegov n-a existat! Eroska Eropegov! tipa el ca apucat. Si asta mi-o spune fiul meu, propriul meu fiu! Eropegov, un om care vreme de unsprezece luni mi-a tinut loc de frate, pentru care m-am batut in duel Printul Vigorotki, capitanul nostru, ii spune odata, la un pahar de vin: "Tu, Grisa, unde ai cistigat ordinul Anna?' Acesta raspunde: "Pe cimpul de batalie al patriei mele, iata unde l-am cistigat!' Iar eu, de colo, m-apuc sa strig: "Bravo, Grisa!' Ei bine, asa s-a iscat duelul, iar mai tirziu s-a casatorit cu Maria Petrovna Su Sutughina si pe urma a fost omorit pe cimpul de lupta Un glont a ricosat de pe crucea pe care-o purtam la piept si l-a lovit drept in frunte. "N-am sa te uit niciodata!' striga el si cazu mort. Am am servit cu cinste, Kolea, mi-am slujit patria cu abnegatie, cu devotament, dar oprobriul, dezonoarea "ci dezonoarea ma urmareste!' Nina si cu tine sa veniti la mormintul meu "Biata Nina!' asa ii spuneam altadata, Kolea. De mult, la inceputul casniciei noastre, si-i placea atit de mult Nina, Nina, ce viata ti-am facut! Cum mai poti sa ma iubesti, suflet chinuit si rabdator! Maica-ta are un suflet de inger, Kolea, auzi, un suflet de inger!

Stiu, tata. Tata drag, sa ne intoarcem acasa, la mama. Adineauri a fugit dupa noi. Ei, hai, de ce ai ramas locului? si acum, ce rost are sa plingi?

Kolea plingea si el, sarutind miinile tatalui sau.

- Mie imi saruti miinile, mie?

- Da, iti sarut miinile. Ce-i de mirare? Si ce te-a apucat, coscogeamite general, un ostas, sa plingi in mijlocul strazii? Haidem, sa mergem!

- Dumnezeu sa te binecuvinteze, dragul meu baiat, pentru respectul pe care-l pastrezi unui om dezonorat - da, da, unui mosneag acoperit de rusine, tatalui tau iti doresc sa ai un fiu care sa-ti semeneLe roi de Rome O, "blestemata sa fie casa aceasta!'

- Ei, dar ce-s toate astea, zau? se apara Kolea. Ce se petrece? Pentru ce nu vrei sa te intorci acum acasa? Ti-ai pierdut mintile?

- Am sa-ti explic, am sa-ti explic am sa-ti spun totul; nu striga, sa nu ne auda Le roi de Rome Ah! m-apasa greu uritul!

Doica, unde ti-e mormintul?!

Cine a spus asta, Kolea?

- Nu stiu cine, nu stiu! Sa ne intoarcem imediat acasa, imediat! Daca trebuie, il cotonogesc pe Ganka incotro ai pornit-o iar?

Dar generalul nu-l asculta, ci-l tragea spre pridvorul unei case vecine.

- Incotro mergi? E o casa straina!

Generalul se aseza pe o treapta, tinindu-l mereu pe Kolea de brat si straduindu-se sa-l atraga mai aproape de el.

Apleaca-te, apleaca-te!, murmura el. Am sa-ti spun tot rusine apleaca-te apropie-ti capul, am sa-ti spun ceva la ureche la ureche la ureche

- Dar ce ai? facu Kolea ingrozit, aplecindu-si supus capul.

-Le roi de Rome sopti generalul, zgiltiit de un tremur.

- Cum? Ce ai mereu cu le roi de Rome? Ce ti-a venit?

- Eu eu reincepu in soapta generalul, agatindu-se din ce in ce mai tare de umarul "baietasului sau', eu vreau vreau sa-ti tot, Maria Maria Petrovna Su-su-su

Kolea se desprinse din miinile tatalui sau, il apuca de umeri si-l Privi cu un aer inspaimintat. Fata batrinului devenise stacojie, buzele i se invinetisera, convulsii usoare ii crispau fata. Deodata se datina si se lasa moale in bratele lui Kolea.

- Atac de apoplexie! exclama acesta cu disperare, dumerindu se abia atunci ce se intimpla.

V

E drept ca Varvara Ardalionovna, in discutia cu fratele ei, cam exagerase stirile privitoare la apropiata casatorie a printului cu Aglaia Epancina. Poate cu intuitia ei de femeie, inzestrata cu o puternica doza de perspicacitate, ghicise oarecum ceea ce trebuia sa se intimple intr-un viitor foarte apropiat sau, poate, indurerata de spulberarea unui vis (in care, de altfel, nu-si pusese sperante prea mari), n-a putut sa reziste unei porniri omenesti, explicabila, de a exagera nenorocirea adaugind o picatura de venin la chinurile fratelui sau, pe care, de altfel, il iubea si-l compatimea sincer. In tot cazul, nu avea cum sa afle noutati chiar atit de precise de la domnisoarele Epancin, in afara doar de vagi aluzii, vorbe spuse pe jumatate, ca si taceri deopotriva de enigmatice. Sau poate, cine stie, surorile Aglaiei sa fi aruncat dinadins citeva apropouri ca s-o mai descoasa pe Varvara Ardalionovna sau, in sfirsit, se poate presupune ca n-au vrut sa-si refuze satisfactia feminina de a o necaji putin pe prietena lor din copilarie; era exclus ca ele sa nu fi ghicit macar, cit de cit, adevaratele intentii ce o aduceau de atita timp pe Varia in casa lor.

La fel si printul Miskin, desi era pe deplin indreptatit sa-l asigure pe Lebedev ca n-avea nimic sa-i comunice si ca nici o schimbare neobisnuita nu intervenise in existenta lui, putea, la rindu-i, sa se fi inselat. In adevar, cu toata lumea se petrecea un fenomen ciudat: fara sa se fi intimplat ceva special, se intimplasera foarte multe lucruri. Iata ce a stiut sa intuiasca foarte bine Varvara Ardalionovna cu instinctul ei sigur de femeie. Cum se face insa ca toti membrii familiei Epancin capatasera simultan aceeasi convingere, ca in viata Aglaiei se produsese un eveniment hotaritor si ca soarta ei trebuia sa se decida - cu greu s-ar putea urmari intr-o relatare mai legata. Dar, de indata ce ideea aceasta isi facuse loc in capul turor, pretinsera cu totii c-au avut-o dintotdeauna; ca-si dadusera seama mai demult si ca lucrul era limpede pentru dinsii inca de la "sarmanul cavaler' si chiar inainte, dar ca nu le venea sa creada atunci intr-o asemenea presupunere absurda. Asa sustineau Aleksandra si Adelaida. Lizaveta Prokofievna, bineinteles, prevazuse totul, ghicise totul inaintea tuturor, iar "inima ii era indurerata' de multa vreme. Acum insa, cind lucrurile amenintau sa ia o intorsatura precisa, concreta, gindul acesta ii devenise insuportabil, mai cu seama pentru ca o facea sa-si piarda capul. Deodata s-a vazut pusa in fata unei situatii care cerea o solutie imediata; biata Lizaveta Prokofievna nu numai ca nu putea sa se hotarasca, dar cu toate stradaniile ei nu izbutea nici macar sa se dumireasca bine cum stau lucrurile. Problema de rezolvat era delicata: "O fi o partida potrivita printul sau nu? E bine ca s-a intimplat asa sau nu? Daca nu e bine (ceea ce e in afara de orice indoiala), de ce anume nu e bine? Si daca-i bine (tot ce se poate), mai stii, de ce anume e bine?' Cit despre capul familiei, Ivan Feodorovici, bineinteles, incepu mai intii prin a se mira, pentru ca apoi sa marturiseasca deodata ca "intr-adevar si lui i se paruse la un moment dat ca observa ceva suspect'. O privire severa a nevestei-sale insa ii inchise gura. Dar daca dimineata el putu sa scape prin tacere, seara, in schimb, cind ramase intre patru ochi cu Lizaveta Prokofievna, vazindu-se nevoit sa vorbeasca, dadu drumul deodata, cu un curaj neobisnuit, la citeva idei destul de nastrusnice: "in fond, ce este?' (Pauza.) "Nici vorba ca totul e foarte curios, daca o fi adevarat, si ca el nici nu incearca sa conteste, dar' (o noua pauza.) "Pe de alta parte, privind lucrurile cu mai mult curaj, printul asta, zau, e un baiat admirabil si si in sfirsit, are un nume, e din neamul nostru; totul va aparea, ca sa spun asa, intru sustinerea si reabilitarea numelui nostru de familie, degradat astazi in ochii lumii, adica, intelegi, Punindu-ne din punct de vedere monden, caci, fara indoiala lumea-i lume, n-ai ce-i face; dar, la urma urmei, este in primul rind print si are si ceva avere. Presupunind chiar ca nu-i prea bogat, are un nume. Si si' (De data aceasta, pauza se prelungi mult de tot si generalul amuti definitiv.) Ascultind discursul barbatului sau pina capat, Lizaveta Prokofievna isi iesi cu totul din fire.

Era de parere ca tot ce se intimplase "e o prostie de neiertat o nesocotinta condamnabila, o fantasmagorie neroada si absurda!' intii si-ntii ca "printisorul acesta e un bolnav atins de idiotie, in al doilea rind e un prost, care nu cunoaste pe nimeni in societate si nici loc in societate nu are; cui sa-l arati, ce te faci cu el, unde sa-l plasezi? Un democrat imposibil, de neingaduit;dar cel putin un grad, un cin oarecare, cit de mizer, sa fi avut; si apoi ce o sa spuna batrina Belokonskaia? Dar ce mai vorba, parca un astfel de barbat visam noi pentru Aglaia?' Argumentul acesta din urma era, bineinteles, decisiv. Inima ei de mama se infiora, singera si lacrama, dar in acelasi timp, undeva, in adincul sufletului, un glas tainic ii soptea parca: "Ce-i lipseste, in definitiv, printului ca sa fie o partida acceptabila?' Si uite, tocmai aceste obiectii pe care si le opunea ea insasi, ascultind de glasul inimii, o faceau cel mai mult sa se framinte pe biata Lizaveta Prokofievna.

Surorilor mai mari, in schimb, nu le displacu deloc eventualitatea ca el sa devina sotul Aglaiei; nici ideea in sine nu li se paru prea ciudata; intr-un cuvint, nu era deloc exclus ca surorile sa se declare, la un moment dat, cu trup si suflet de partea lui. Deocamdata insa, ele pastrau consemnul tacerii. Se stia din experienta ca de cite ori Lizaveta Prokofievna se inversuna impotriva unui anumit punct de vedere adoptat de ceilalti membri ai familiei era un semn aproape sigur ca ea acceptase de fapt, fara sa marturiseasca, acest punct de vedere. Oricum, Aleksandra Ivanovna a fost foarte curind nevoita sa rupa tacerea. Mama ei, care de multa vreme luase obiceiul sa-i ceara sfaturi, o chema ca s-o mai descoasa si, mai ales, pentru a reconstitui imprejurarile: "Cum s-au putut intimpla toate astea? Cum de n-a stiut nimeni? Pentru ce au tacut cu totii? Ce insemna acel cavaler sarman? Pentru ce numai ea, Lizaveta Prokofievna, e sortita sa poarte pe umeri povara tuturor grijilor familiei - sa observe si sa prevada totul, iar ceilalti sa stea cu miinile in sin si nici capul sa nu-i doara?'etc, etc.Aleksandra Ivanovna se arata la inceput foarte prudenta si se margini sa spuna ca si ea este de parerea tatalui ei, socotind ca insuratoarea printului Miskin cu una din domnisoarele Epancin nu lasa nimic de dorit din punctul de vedere al convenientelor mondene. Incetul cu incetul, inflacarindu-se,ajunse chiar sa adauge ca printul nu era citusi de putin un "prostanac' si nici n-a fost vreodata; cit despre faptul ca nu avea nici un fel de cin, raminea de vazut daca, in citiva ani, la noi in Rusia, importanta unui om se va mai masura dupa grade si functii sau dupa cu totul altceva. La care mama o repezi pe loc, ca e o "liber-cugetatoare' si ca e de vina pentru toate astea "blestemata problema a femeii' - cauza tuturor relelor. La o jumatate de ceas dupa aceea, Lizaveta Prokofievna se duse in oras si de acolo la Kamennii Ostrov, ca s-o vada pe batrina printesa Belokonskaia care tocmai se afla la Petersburg si urma sa plece curind. Belokonskaia era nasa Aglaiei.

"Batrina' Belokonskaia asculta destainuirile febrile si exasperate ale Lizavetei Prokofievna, fara sa se lase impresionata de lacrimile nenorocitei mame; ba o privi chiar cu un aer batjocoritor. Era o femeie teribil de despotica aceasta "batrina' Belokonskaia; nu-si uita niciodata rangul chiar si fata de cele mai vechi prietene ale ei. Pentru ca se interesase cu treizeci si cinci de ani in urma de Lizaveta Prokofievna, o trata mereu ca pe o protege si nu-i putea ierta independenta caracterului. Printesa se multumi sa-i atraga atentia intre altele ca "ei toti sint porniti sa exagereze lucrurile; dupa cum i se pare, intre cei doi nu este nimic serios si, ca atare, era mai bine sa mai astepte sa vada cum se vor desfasura lucrurile. Printul, dupa parerea ei, era un tinar cumsecade, desi bolnav, cam ciudat, prea din cale-afara de modest si lipsit de prestanta. Mai rau era ca intretinea o metresa in vazul lumii.' Lizaveta Prokofievna intelese foarte bine ca printesa Belokonskaia era cam suparata pentru faptul ca ceea ce pusese la cale cu Evgheni Pavlovici a dat gres. Generaleasa se intoarse la Pavlovsk si mai intaritata de cum plecase la Petersburg, si asta o simtira imediat toti cei din preajma ei, caci trebuira sa-i inghita admonestarile aspre, mai ales pentru ca "si-au pierdut cu totii mintile', si ca, intr-adevar, "ca la noi la nimeni', ca la nimeni altul asa ceva nu s-ar putea intimpla; "pentru ce am dat alarma, ma rog? Ce s-a intimplat? Oricit m-as sili sa descoperi ceva, nu gasesc nimic care sa ma incredinteze ca intr-adevar s-a intimplat ceva! Asteptati, lasati lucrurile sa-si urmeze cursul! Cite nu i se pot nazari lui Ivan Feodorovici; trebuie neaparat sa facem din tintar armasar?' etc, etc. si multe altele de acest fel.

Cu alte cuvinte, toata lumea trebuia sa se calmeze, sa priveasca cu singe rece lucrurile si sa astepte Dar, vai! linistea nu tinu mai mult de zece minute. Prima lovitura fu data apelului ei la cumintenie, calm si singe rece, chiar de stirile pe care le afla Lizaveta Prokofievna la intoarcere, cu privire la cele ce s-au petrecut in lipsa ei. (intrevederea Lizavetei Prokofievna cu Belokonskaia avu loc chiar a doua zi dupa ce printul facuse vizita aceea de pomina la Epancini, dupa miezul noptii, crezind ca era ora noua.) Surorile Aglaiei au raspuns cit se poate de amanuntit la intrebarile nerabdatoare ale mamei lor, grabindu-se s-o informeze ca "in lipsa ei nu se intimplase mai nimic'; ca printul a venit, ca Aglaia s-a lasat asteptata si a aparut abia dupa o jumatate de ora; primul ei cuvint a fost sa-i propuna printului sa joace sah; acesta insa e un ageamiu si ea l-a batut in doi timpi si trei miscari, lucru care a facut-o sa se inveseleasca; a ris de ignoranta lui si si-a batut joc de el, de-ti era mai mare mila. Pe urma i-a propus sa joace carti, "popa prostul'; dar aici lucrurile s-au petrecut tocmai pe dos: printul s-a dovedit a fi, la "popa prostul', doctor in materie si a jucat ca un maestru. In zadar Aglaia a incercat sa triseze fara rusine, alegindu-si cartile in vazul lui de pe masa, asta n-a impiedicat-o sa piarda, una dupa alta, toate partidele, cinci la rind. Aglaia s-a facut foc si, pierzindu-si stapinirea de sine, i-a aruncat printului in obraz o multime de cuvinte atit de usturatoare si de jignitoare, incit el se opri din ris si se facu palid ca ceara cind o auzi spunindu-i la sfirsit: "N-am sa mai pun piciorul in odaia asta, atit timp cit ramii dumneata aici; e chiar o nerusinare din partea dumitale sa mai vii la noi, ba si pe la miezul noptii inca, dupa tot ce s-a intimplat'. Apoi a iesit trintind usa. Printul parasi casa distrus, si in zadar fura toate stradaniile lor de a-l consola. Cam la un sfert de ora dupa aceea Aglaia cobori grabita pe terasa, atit de vertiginos, incit nici n-avusese timp sa-si stearga ochii plini de lacrimi; se grabea asa, deoarece sosise Kolea cu un arici. Au sarit cu totii sa vada ariciul. Ca raspuns la intrebarile lor, Kolea ii informa ca ariciul nu era al lui, ci al unui camarad al sau, un alt licean, Kostea Lebedev, care astepta la poarta. Nu indraznise sa intre cu el, pentru ca avea un topor in mina; cumparasera ariciul si toporul de la un taran ce le iesise in cale pe drum; taranul se oferise sa le vinda ariciul si ei l-au platit cu cincizeci de copeici; cit despre topor, vazind ca e foarte bun, le-a venit deodata gust sa-l cumpere. Dupa ce asculta toata povestea aceasta, Aglaia insista pe linga Kolea sa-i vinda ei ariciul, incercind in fel si chip sa-l convinga si spunindu-i in cele din urma "Kolea draga'. Acesta a rezistat cit a rezistat, dar pina la urma n-a avut incotro si l-a chemat pe Kostea Lebedev, care aparu intr-adevar cu un topor in mina si era foarte rusinat din cauza asta. Dar s-a descoperit atunci ca ariciul nu le apartinea, ci era proprietatea unui alt camarad de-al lor, un oarecare Petrov, care le daduse banii ca sa-i cumpere Istoria lui Schlosser de la un al patrulea licean, acesta din urma fiind nevoit, din cauza lipsurilor, s-o vinda pe nimica toata. Cei doi s-au oferit sa-l serveasca pe prietenul lor, cind intimplarea le-a scos inainte ariciul, si ei, neputind rezista sa nu-l cumpere, ii duceau acum lui Petrov ariciul si toporul pe care le cumparasera in locul Istoriei lui Schlosser. Fata de insistentele Aglaiei, baietii i-au facut hatirul, invoindu-se sa-i vinda ariciul. De indata ce s-a vazut in stapinirea ariciului, ea il puse, cu ajutorul lui Kolea, intr-un cos de papura, il acoperi cu un servet si il ruga pe Kolea sa-l duca indata printului din partea ei, cu rugamintea sa-l primeasca "in semn de profunda stima'. Kolea fagadui cu bucurie sa-i implineasca dorinta, dar ceru lamuriri: "Ce tilc ascunde un asemenea dar?' la care Aglaia ii raspunse ca nu era treaba lui. El isi exprima convingerea ca ariciul acesta are un sens alegoric. Aglaia, suparata, ii declara pe fata ca era un tinc si nimic mai mult. Kolea replica indata ca daca n-ar respecta in ea femeia, si daca el n-ar fi un om cu principii, i-ar arata pe loc ca stie sa raspunda la o asemenea insulta. La urma Kolea, insotit de Kostea Lebedev, pleca incintat la culme sa-i dea ariciul printului. Aglaia, vazindu-l ca vintura prea tare cosul cu ariciul, ii striga de pe terasa, ca si cum nici nu se certase pina atunci cu el: "Te rog, Kolea draga, ia seama sa nu cada din cos'. La fel si Kolea parea ca nu-i pastreaza vreo pica, pentru ca se opri si raspunse cu cea mai mare graba: "Nu, n-am sa-l las sa cada Aglaia Ivanovna, nu te teme!' dupa care o lua la fuga cit il tinea picioarele. Aglaia izbucni in ris si, foarte multumita, se urca iute in odaia ei. Tot restul zilei a fost foarte vesela si bine dispusa.

Noutatile acestea o zapacisera de tot pe Lizaveta Prokofievna De fapt, parca nu se intimplase cine stie ce mare lucru, si totusi se simti foarte tulburata si nedumerita. Mai ales o intrigase ariciul. Ce o fi insemnind ariciul asta? Oare ce se ascunde aici? Ce tilc poate sa aiba? Un semn convenit intre ei? Un fel de limbaj conventional? Si unde mai pui ca bietul Ivan Feodorovici, care, din intimplare, se afla de fata cind generaleasa isi punea cu ingrijorare toate aceste intrebari, cu raspunsul lui nu facu altceva decit sa toarne gaz peste foc. El era de parere ca nu e vorba despre nici un fel de limbaj conventional si ca ariciul era "pur si simplu un arici, si, daca totusi insemna ceva, apoi nu putea fi decit prietenie, uitarea jignirilor, impacare; pe scurt, totul nu era decit o sotie si, in orice caz, foarte nevinovata si deloc reprobabila'.

Vom nota, intre paranteze, ca generalul ghicise bine. Ajuns acasa, dupa ce s-a vazut luat in ris si alungat de Aglaia, printul, vreme de o jumatate de ceas, era prada celei mai intunecate disperari, cind, deodata, sosi Kolea cu ariciul. Imediat norii se imprastiara si printul parea ca reinvie din morti; ii puse lui Kolea intrebari peste intrebari, sorbindu-i fiecare cuvint, il ruga sa-i repete de zeci de ori aceleasi lucruri, rizind ca un copil si stringindu-le in fiecare moment miinile celor doi liceeni, care se bucurau uitindu-se la dinsul cu ochii lor limpezi. Asadar, Aglaia il iertase, si printul putea sa se intoarca la dinsa chiar in seara aceea; or, asta, pentru el, era nu numai principalul, ci totul!

- Cit de copii sintem inca noi, Kolea! Si si ce bine e ca sintem asa! exclama el in cele din urma, beat de fericire.

- Pur si simplu e indragostita de dumneata, printe, si nimic mai mult, raspunse grav si cu autoritate Kolea.

Printul intii rosi, dar de data aceasta nu mai rosti nici o vorba, in timp ce Kolea batea din palme si ridea; nu trecu nici un minut si printul se porni si el pe ris; dupa aceea, tot restul timpului ii paru atit de lung, incit la fiecare cinci minute se uita la ceas, ca sa vada cit mai e pina seara.

La Epancini, atmosfera era din ce in ce mai incordata, pina cind Lizaveta Prokofievna, neputind sa se mai stapineasca, se lasa prada unui adevarat acces de isterie.Nici argumentele sotului,nici sfaturile fiicelor n-o putusera opri si ea trimise dupa Aglaia,voind sa-i puna o ultima intrebare si sa capete un raspuns limpede, hotarit.

"Ca sa se termine odata intr-un fel, si sa nu mai vorbim de asta! Altminteri, adauga ea, n-as mai ajunge sa traiesc nici pina diseara!' Numai atunci familia Epancin isi dadu seama de proportiile absurde pe care le luase incidentul. Nimic, in afara de o mirare prefacuta, semne de indignare, hohote de ris si ironii la adresa printului si a tuturor celor care o intrebau, nu reusira sa scoata de la Aglaia. Lizaveta Prokofievna se puse la pat si nu-si parasi odaia decit la vremea ceaiului, in momentul cind printul trebuia sa soseasca. Il astepta cu infrigurare si, cind Miskin aparu, era cit pe-aci s-o apuce o criza de nervi.

In ce-l privea, printul isi facu intrarea cu timiditate, aproape bijbiind, cu un zimbet ciudat pe buze, uitindu-se iscoditor in ochii celor de fata, intrebindu-i parca de ce Aglaia nu era acolo; observase imediat absenta ei si faptul acesta il inspaiminta. Societatea se compunea, in seara aceea, numai din membrii familiei. Printul S. era retinut la Petersburg pentru niste afaceri legate de moartea unchiului lui Evgheni Pavlovici. "Sa fi fost el aici mai spunea cite ceva', se caina in gind Lizaveta Prokofievna. Ivan Feodorovici Parea extrem de ingrijorat; Aleksandra si Adelaida aveau un aer grav si, ca un facut, taceau de parca ar fi luat apa-n gura. Lizaveta Prokofievna nu stia cu ce sa inceapa conversatia. La sfirsit, pe negindite, se apuca sa critice calea ferata, uitindu-se la musafirul ei cu un aer provocator. Dar, vai! Aglaia tot nu se arata si printul parea ca-si pierde cumpatul. Biiguind ca un copil prins cu vreo vina, incepu sa-si dea cu parerea despre utilitatea drumului de fier, dar Adelaida izbi in ris si din nou Miskin deveni mic si neajutorat. In clipa aceea tocmai intra calma si grava Aglaia; dupa ce a raspuns ceremonios la salutul musafirului, se aseza in locul cel mai vizibil de linga masa cea rotunda, pe urma se uita intrebator la print. Cu totii si-au dat seama ca a sosit momentul unei explicatii hotaritoare.

Ai primit ariciul? aproape ca se rasti ea la print pe un ton foarte ferm.

- Da, raspunse el rosind si cu sufletul cit un purice.

- Atunci te rog sa spui imediat ce parere ai despre acest dar. E absoluta nevoie pentru linistea mamei si a intregii familii.

- Asculta, Aglaio nu se putu retine generalul.

Asta intrece orice masura, interveni consternata Lizaveta Prokofievna.

Nu e vorba despre nici un fel de masura, maman, replica indata, pe un ton aspru, fata. I-am trimis astazi un arici printului si doresc sa-i cunosc parerea. Ei bine, printe?

- Adica ce fel de parere, Aglaia Ivanovna?

- In privinta ariciului.

- Imi dai voie Presupun, Aglaia Ivanovna, ca vrei sa stii cum am primit sau, mai bine zis, cum mi-am explicat trimiterea acestui arici, adica in cazul acesta, cred ca intr-un cuvint

Respiratia i se taie si nu mai continua.

- Deocamdata, vad ca n-ai spus mare lucru, relua Aglaia, dupa ce astepta citeva secunde. Fie, hai sa lasam ariciul deoparte; ma bucur insa ca pot sa pun capat o data pentru totdeauna unei situatii incilcite. As vrea sa aud personal si din gura dumitale, daca intentionezi sau nu sa ma ceri in casatorie?

- O, Doamne! se ingrozi Lizaveta Prokofievna.

Printul tresari, lasindu-se cu tot corpul pe speteaza. Ivan Feodorovici ramase impietrit; Aleksandra si Adelaida incruntara sprincenele.

Nu minti, printe, spune adevarul. Din pricina dumitale, sint mereu hartuita cu tot felul de intrebari, care de care mai ciudate,

- Intrebarile acestea au, de buna seama, si ele vreun temei! Raspunde!

- Nu te-am cerut in casatorie, Aglaia Ivanovna, spuse printul, inviorindu-se deodata, dar stii singura ca te iubesc si cred in dumneata chiar si acum

- Te-am intrebat foarte clar: imi ceri mina ori nu?

- O cer, raspunse el mai mult mort decit viu.

O miscare generala intimpina aceste cuvinte.

- Nu asa, draga mea, interveni Ivan Feodorovici foarte agitat, e e aproape cu neputinta, daca-i asa, GlasaIertare, printe, iertare, dragul meu! Lizaveta Prokofievna! o chema el in ajutor pe nevasta-sa, ar trebui sa lamurim

- Refuz, refuz! Ma dispensez! dadu generaleasa din miini.

Da-mi voie, maman, sa spun si eu ce am de spus; in chestiunea asta, mi se pare ca si eu am dreptul sa vorbesc; se hotaraste acum un moment crucial al vietii mele (Aglaia s-a exprimat intocmai in aceste cuvinte) si vreau sa ma conving personal, de altfel imi pare bine ca toata lumea e de fata Da-mi voie asadar sa-ti pun o intrebare, printe: daca "ai asemenea intentii', cum anume te gindesti sa-mi asiguri fericirea?

Nu stiu, zau, ce as putea sa-ti raspund, Aglaia Ivanovna; adica adica ce anume sa raspund! Si-apoi e nevoie neaparat?

- Inteleg, esti emotionat, te-ai fisticit si abia iti mai tragi sufletul; odihneste-te putin si vino-ti in fire; bea un pahar cu apa sau asteapta ca ti se va servi numaidecit un ceai.

- Te iubesc, Aglaia Ivanovna, te iubesc mult; numai pe dumneata te iubesc si te rog, nu glumi cu asta; te iubesc nespus.

- Totusi e o chestiune grava, nu mai sintem copii, si trebuie sa privim lucrurile si din punct de vedere practic Fa bine si spune-mi, te rog, in ce consta averea dumitale?

- Vai, vai, Aglaio! Ce-i cu tine? Nu asa se discuta chestiunile astea, nu asa murmura generalul inspaimintat.

- E o rusine! suiera printre dinti Lizaveta Prokofievna, dar destul de tare ca sa fie auzita.

- E nebuna! sopti la fel de tare si Aleksandra.

- Averea mea vrei sa spui, ce bani am? intreba printul mirat

- Exact.

- Am am acum o suta treizeci si cinci de mii de ruble, se bilbii el, devenind rosu ca racul.

- Numai atit? intreba ea tare, sincer mirata si fara sa roseasca citusi de putin; de altfel, nu face nimic, mai ales daca cineva stie sa traiasca cu economie. Te gindesti sa-ti iei vreo slujba?

- Voiam sa ma prezint la examenul de preceptor particular la copii.

- O idee excelenta; desigur, asta ne va mari veniturile. Dar nu te-ai gindit sa te faci kammerjunker la palat?

Kammerjunker la palat? Nici prin minte nu mi-a trecut, dar

Era prea de tot; pierzindu-si rabdarea, Adelaida si Aleksandra pufnira in ris. Adelaida observase de mult ca Aglaia abia izbuteste si ea sa-si retina risul care o napadea, crispindu-i obrazul cu trasaturile atit de mobile. Aglaia se uita mai intii cu un aer amenintator la cele doua surori inveselite, dar seriozitatea ei nu dura nici o clipa si, nemaiputindu-se stapini, izbucni la rindu-i intr-un hohot nebun, aproape isteric; apoi sari de pe scaun si iesi val-virtej din odaie.

- Am stiut eu ca nu-i decit o gluma si nimic mai mult! striga Adelaida. N-a fost decit o joaca de la inceput si pina la sfirsit, de cum i-a venit ideea cu ariciul.

- Nu! Asa ceva n-am sa permit, n-am sa permit! striga minioasa la culme Lizaveta Prokofievna si porni repede dupa Aglaia.

Aleksandra si Adelaida se grabira s-o urmeze. Ramasese in odaie numai printul cu generalul.

- Nemaipomenit! Ti-ai fi putut inchipui asa ceva, Lev Nikolaici? intreba rastit generalul, care cu siguranta nu-si dadea nici el bine seama ce voia sa zica. Nu zau, spune si dumneata!

Vad ca Aglaia Ivanovna si-a batut joc de mine, raspunse Miskin cu tristete.

- Asteapta putin, frate, ma duc putin acolo, iar tu asteapta un minut pentru ca Dar explica-mi cel putin tu, Lev Nikolaici, ce s-a petrecut intre voi si ce inseamna toate astea in ansamblul lor, ca sa inteleg si eu! Trebuie sa recunosti, prietene, ca in calitatea mea de parinte, oricum ii sint tata, si totusi nu pricep nimic; explica-mi cel

putin tu

- O iubesc pe Aglaia ivanovna; ea stie acest lucru si cred ca il stie de multa vreme.

Generalul ridica din umeri.

- Ciudat, ciudat si o iubesti mult?

- Da, mult de tot.

- Ciudat, foarte ciudat. Adica, vreau sa spun ca e o surpriza, o adevarata lovitura de teatru, incit Vezi, draga, nu vorbesc de avere (desi te credeam mai bogat), dar pentru mine, fericirea fiicei mele in sfirsit ai fi in stare, ca sa spun asa, sa-i asiguri fericirea? Si si cum vine asta: e numai o gluma din partea ei sau e chiar serios? Nu vorbesc de tine, ci de ea!

De dupa usa rasuna glasul Aleksandrei, chemindu-l pe taica-sau.

- Asteapta, draga prietene, asteapta! Asteapta si mai gindeste-te, ma intorc indata spuse el grabit si cu un aer speriat alerga la chemarea Aleksandrei.

Le gasi pe nevasta-sa si pe fiica mai mica plingind una in bratele celeilalte. Erau lacrimi de fericire, de induiosare si de impacare. Aglaia o saruta pe miini, pe obraji si pe gura; amindoua se tineau strins imbratisate - Ei, uite, priveste-o, Ivan Feodorovici, zi-i Aglaia si pace! spuse Lizaveta Prokofievna.

Aglaia isi inalta capul de pe pieptul mamei sale si, cu fata radiind de fericire, se intoarse catre tatal ei; ridea sonor si zglobiu, in timp ce lacrimile ii siroiau inca pe obraz; se repezi apoi dintr-o saritura la general, il strinse in brate si-l saruta de citeva ori. Dupa aceea, se intoarse din nou sa-si ascunda fata la pieptul mamei si din nou o podidi plinsul.Lizaveta Prokofievna o cuprinse in brate,invelind-o cu capatul salului ei.

- Si de ce ne-ai tinut pe jaratic atita, rautate mica ce esti?! spuse dojenitor, dar vesela si usurata parca de o mare povara.

- Rautate, da, da, rautate! intari Aglaia. Sint o uricioasa, o alintatura! Spune-i si tatii. A, uite-l ca-i aici. Tata, esti aici? Auzi, adauga ea, rizind printre lacrimi.

Scumpa mea, odorul meu! si, nemaiputind de bucurie, Ivan Feodorovici apuca mina fiicei sale si incepu s-o sarute (fara ca ea sa si-o retraga). Vasazica il iubesti pe acest tinar?

- Nu, nu, nu! Nici un pic! Nu pot sa-l sufar mi-e nesuferit acest tinar al vostru! striga, saltindu-si capul din nou infuriata Aglaia. Si daca mai indraznesti vreodata, tata vorbesc serios, auzi, vorbesc foarte serios!

Vorbea intr-adevar serios: se inrosise toata si ochii ii scinteiau minios. Generalului ii pieri piuitul si uitindu-se speriat la Lizaveta Prokofievna o vazu ca-i face semn discret, cum ca, intelesese el: "Mai slabeste-o cu intrebarile'.

- De, daca asa stau lucrurile, ingerasul meu, fa cum vrei tu, tu hotarasti; dar el asteapta acolo singur; n-ar fi mai bine sa-l facem sa inteleaga, cu delicatete, ca ar fi cazul sa plece?

La rindul sau, generalul ii facu discret cu ochiul nevesti-sii.

- Nu, nu, n-are nici un rost, mai ales cu "delicatete' intoarce-te la dinsul, vin si eu pe urma, vin imediat. Vreau sa-mi cer iertare de la tinarul acesta, caci l-am jignit.

Adevarat, l-ai jignit si inca cum! intari cu seriozitate Ivan Feodorovici.

In cazul acestaramineti mai bine cu totii aici, eu ma duc mai intii singura, iar voi veniti dupa mine, sa intrati in aceeasi clipa; asa-i mai bine.

Ajungind pina la usa, Aglaia se razgindi, se intoarse brusc si anunta cu tristete:

- O sa ma apuce risul, zau asa! Am sa lesin de ris!

In clipa urmatoare facu iar calea intoarsa si alerga la print.

- Ei bine, ce o fi insemnind purtarea ei? Cum crezi? intreba grabit Ivan Feodorovici.

Mi-e si teama sa rostesc cuvintul, zise fara ragaz Lizaveta Prokofievna, dar, dupa parerea mea, e limpede.

- Si dupa mine e limpede. Limpede ca ziua. Il iubeste.

- Mai mult, e indragostita foc, se amesteca Aleksandra Ivanovna. Dar ce o fi gasit la el?

- Dumnezeu s-o binecuvinteze, daca asa vrea soarta! si Lizaveta Prokofievna isi facu cu evlavie semnul crucii.

- Asta ii e soarta, de buna seama, intari generalul, si de soarta nu scapi!

Dupa aceea intrara cu totii in salon, unde ii astepta o noua surpriza.

Aglaia nu numai ca nu izbucni in ris, asa cum se temuse, ci dimpotriva, se apropie de print cu un fel de timiditate si-i spuse cuminte si supusa:

- Iarta, te rog, purtarea nesabuita a unei fete razgiiate, proaste si rautacioase, incepu ea, luindu-i mina, si fii sigur ca noi te stimam cu totii mult de tot. Si daca mi-am permis sa iau in deridere naivitatea dumitale atit de frumoasa, considera lucrul acesta drept o copilarie; iarta-ma ca m-am incapatinat sa starui intr-o prostie care, fara indoiala, nu poate avea nici cea mai mica consecinta ispravi ea cu un ton deosebit de semnificativ

Tatal, mama si surorile sosira in salon la vreme ca sa asiste la aceasta scena, si pe toti ii uimi fraza cu "o prostie care nu poate avea nici cea mai mica consecinta' si mai cu seama seriozitatea cu care Aglaia a rostit aceste cuvinte. Toti membrii familiei schimbara intre ei priviri intrebatoare, si numai printul era in al noualea cer si parea ca nici nu pricepe tilcul celor spuse de tinara fata.

Pentru ce vorbesti asa? ingina el. Pentru ce imi ceri iertare?

Ar fi vrut chiar sa spuna ca nu merita sa i se ceara iertare. Cine stie, poate ca sesizase si sensul cuvintelor semnificative ale Aglaiei despre "o prostie ce nu poate avea nici cea mai mica consecinta'. Dar cum era un om ciudat, poate ca se bucura chiar de ceea ce ar fi trebuit sa-l intristeze. Oricum ar fi, un lucru era cert: se simtea in culmea fericirii numai pentru faptul ca putea din nou sa vina s-o vada pe Aglaia, ca i se permitea sa-i vorbeasca, sa stea alaturi de ea sa sa se plimbe cu ea si - cine stie? - poate ca s-ar fi multumit numai cu atit o viata intreaga! (Tocmai de aceasta prea modesta si calma, prea putin pretentioasa pasiune se temuse pare-se mai mult ca de orice Lizaveta Prokofievna, caci in adincul sufletului ghicise substratul ei platonic; si erau multe lucruri de care generaleasa se temea in taina si pe care nici nu putea sa si le formuleze limpede)

Era de neinchipuit ce mult se inviorase printul in seara aceea si in ce buna dispozitie era. Veselia lui era asa de mare, incit, privindu-l, deveneai si tu mai vesel - asa s-au exprimat mai tirziu surorile Aglaiei. Prinsese gust de vorba, ceea ce nu i se mai intimplase din ziua cind, cu sase luni inainte, vizitase pentru prima oara familia Epanein. Dupa intoarcerea la Petersburg, Miskin devenise scump la vorba si nu demult, in fata tuturor, ii marturisise printului S. ca trebuie sa-si impuna tacere, deoarece n-avea dreptul sa discrediteze o idee facindu-se interpretul ei. De data asta, a vorbit aproape singur toata seara, a povestit multe lucruri, raspunzind limpede si cu bunavoie la intrebarile ce i se puneau. Dar nici pe departe nu se poate spune ca intretinea o conversatie mondena. Atingea numai subiecte serioase, citeodata chiar prea complicate, filosofice. Printul expuse, intre altele, si citeva idei proprii, citeva observatii personale cu caracter intim, incit toate acestea ar fi putut sa para chiar ridicole, daca n-ar fi fost "asa de bine expuse' - asta a fost, cel putin, parerea unanima a celor de fata. Generalului, indeobste, ii placea conversatia pe teme serioase; totusi, si el, si Lizaveta Prokofievna gaseau in sinea lor ca de data aceasta discutia era prea savanta; de aceea, spre sfirsit, au devenit cam posomoriti. Dar, inainte de a pleca, printul povesti mai multe anecdote foarte comice, rizind chiar el cu atita pofta, incit si ceilalti facura haz, poate nu atit de anecdote, cit, mai ales, de veselia lui. In ce o priveste pe Aglaia, abia daca a pronuntat doua-trei cuvinte toata seara; in schimb, il asculta cu o atentie incordata pe Lev Nikolaici sau, mai bine zis, nu si-a mai luat ochii de la el.

- Il sorbea din ochi, nu alta! isi aducea aminte mai tirziu Lizaveta Prokofievna vorbind cu barbatul ei. O clipa nu l-a slabit din ochi si n-a lasat sa-i scape o vorba macar, iar daca-i spui ca-l iubeste, ti-aprinzi paie-n cap.

- Ce sa-i faci, asa i-a fost, pesemne, soarta! raspunse ridicind din umeri Ivan Feodorovici si multa vreme dupa aceea repeta cuvintul acesta, care-i placuse, se vede, mult. Ca om de afaceri ce nici lui, fireste, nu putea sa-i fie pe plac aceasta intorsatura neprevazuta si mai ales lipsa de claritate, de limpezime a situatiei; pentru moment insa, se hotarise si el sa taca si sa observe, uitindu-se drept in ochii Lizavetei Prokofievna.

Dar starea aceasta de buna dispozitie a familiei nu tinu mult timp. Dupa o scurta acalmie, se iscara noi furtuni. De a doua zi chiar, Aglaia se certa din nou cu printul si asta s-a repetat in toate zilele urmatoare. Ceasuri intregi il tinea pe bietul print sub focul ironiilor si glumelor ei batjocoritoare, tratindu-l ca pe un caraghios. E drept ca stateau uneori cite un ceas-doua in boschetul din gradinita casei, dar toti ceilalti s-au convins ca in tot acest timp printul ii citea Aglaiei un ziar sau vreo carte.

- Stii, spuse ea intr-o zi, intrerupindu-l din lectura ziarului, am observat ca esti foarte ignorant. Daca te intreaba cineva in ce an a avut loc cutare eveniment, ce a facut cutare personaj si in care carte anume gasesti cutare idee, ramii mut. Ce situatie umilitoare!

Ti-am spus doar ca n-am facut nici un fel de studii mai temeinice, raspunse printul.

- Atunci ce ai temeinic in dumneata? Cum as putea sa te stimez dupa asta? Citeste mai departe; sau nu, lasa, nu mai citi!

Si din nou, in seara acelei zile, cu totii au surprins ceva ciudat si enigmatic in comportarea Aglaiei. Printul S. tocmai se intorsese de la Petersburg. Aglaia a fost foarte prevenitoare cu el si se interesa mult de Evgheni Pavlovici. (Printul Lev Nikolaevici nu sosise inca.) Deodata, printul S. isi permise o aluzie la "noul si apropiatul eveniment in familie' in legatura cu vorbele pe care le lasase sa-i scape Lizaveta Prokofievna, cum ca va trebui, poate, sa mai fie aminata putin nunta Adelaidei, pentru ca amindoua perechile sa se cunune in aceeasi zi. Nimeni nu s-ar fi asteptat ca Aglaia sa-si iasa din fire, respingind cu indignare "toate presupunerile acestea stupide; in furia ei o lua gura pe dinainte si spuse, intre altele, ca "nu

dispusa inca sa inlocuiasca pe amanta nimanui'.

Cuvintele sale uluira pe toata lumea, dar mai cu seama parintii ei. Intr-o convorbire secreta cu barbatu-sau, Lizavet Prokofievna starui sa i se ceara printului o explicatie categorica in privinta Nastasiei Filippovna.

Ivan Feodorovici o asigura pe Lizaveta Prokofievna ca din partea Aglaiei n-a fost decit "un acces de pudicitate' explicabil la o copila, si daca printul S. n-ar fi deschis vorba de casatorie, Aglaia n-ar fi avut o asemenea iesire, deoarece ea stie foarte bine ca toate astea nu sint decit scorneli, calomnii ale unor rauvoitori si nimic mai mult si ca Nastasia Filippovna se va marita cu Rogojin; ca, in sfirsit, printul nu e cu nimic vinovat si nu numai ca nu intretine nici un fel de relatii de felul acesta, dar, pentru a spune tot adevarul, nici macar nu le avusese vreodata.

Cit despre printul Miskin, nimic nu era in stare sa-i tulbure seninatatea si continua sa pluteasca intr-un fel de beatitudine. O, desigur, surprindea si el uneori in privirea Aglaiei intunecimi si sclipiri de neastimpar, avea insa atita incredere in cu totul altceva din firea fetei, incit orice urma de indoiala se risipea de indata. Nimic nu putea sa-i zdruncine aceasta credinta, din moment ce patrunsese cu toata puterea in inima lui. Poate ca, intr-adevar, prea era imperturbabil; asa, cel putin, i se paru si lui Ippolit, cind intr-o zi, se intilnira din intimplare in parc.

- Ei bine, am avut sau nu dreptate atunci cind ti-am spus ca esti indragostit? incepu el, venind cel dintii catre print si oprindu-l.

Printul ii intinse mina si il felicita pentru "buna lui infatisare'. Cum li se intimpla adesea celor atinsi de oftica, parea ca bolnavul prinsese cit de cit putere si era mult mai vioi.

Il oprise pe Miskin cu intentia de a-i strecura vreo aluzie rautacioasa in legatura cu aerul lui fericit, dar schimba deodata vorba si incepu sa-i povesteasca despre situatia lui, lamentindu-se intr-un sir lung de vorbe incilcite si fara noima.

Nu poti sa-ti inchipui, incheie Ippolit, cit sint de suciti, cit de meschini, egoisti, vanitosi si banali oamenii acestia! M-au luat la ei acasa, scontind ca am sa mor cit de curind, si iata ca acum nu-si mai pot stapini furia pentru ca eu nu numai ca nu mor, ci,dimpotriva, ma simt mai bine. Ce sinistra comedie! Pun ramasag ca nu ma crezi!

Printul nu voia sa-l contrazica.

- Ma bate uneori gindul sa ma mut din nou la dumneata, spuse recum in treacat si cu indiferenta Ippolit.Asadar, nu-i crezi pe oamenii acestia capabili sa ofere ospitalitate unui om numai cu conditia ca el sa moara negresit si cit mai repede?

- Credeam ca te-au invitat sa locuiesti la ei din alte considerente.

- Ehei, esti departe de a fi un prostalau, cum spune lumea despre dumneata! Acum nu-i momentul potrivit, altfel ti-as dezvalui anumite lucruri despre acest Ganecika si despre planurile lui. Te sapa, printe, te sapa fara rusine si imi vine sa-ti pling de mila, cind te vad asa de linistit. Dar, din pacate, nu poti fi altfel!

- Ai gasit pentru ce sa ma plingi! observa printul rizind. Crezi ca m-as simti mai fericit daca as fi mai nelinistit?

- Mai bine sa fii nefericit, dar sa stii, decit fericit si sa mori prost. Dupa cit se pare, nici nu banuiesti ca ai avea un rival si din aceasta parte?

- Cuvintele dumitale despre existenta unui rival sint putin cam cinice, Ippolit; regret ca n-am dreptul sa-ti raspund. Cit despre Gavrila Ardalionovici, spune si dumneata, poate el sa ramina impacat si linistit dupa tot ce a pierdut, bineinteles daca esti cit de cit la curent cu treburile lui? Cred ca numai din acest punct de vedere trebuie sa-l judeci. Mai are timp sa se indrepte, are o viata inca de trait, si viata e un izvor nesecat dar ce voiam sa zic voiam sa zic, adauga printul, care isi pierdu deodata prezenta de spirit, in ce priveste manevrele lui nici nu inteleg la ce faci aluzie; mai bine sa lasam discutia asta, Ippolit.

- Bine, s-o lasam pentru moment; stiu, nu te poti dispensa de generozitatea dumitale. Da, printe, dumneata ai nevoie neaparat sa pipai cu degetul pentru ca pina la urma, tot sa nu crezi. Ha, ha! Ma dispretuiesti mult acum, nu-i asa?

- Pentru ce? Pentru ca ai suferit si suferi mai mult decit noi?

- Nu, pentru ca sint nevrednic de suferinta mea.

Cel caruia i-a fost fost dat sa sufere mai mult inseamna ca e vrednic de aceasta suferinta. Cind ti-a citit "Spovedania', Aglaia Ivanov vrut sa te vada, dar

- Amina mereu intrevederea nu poate inteleg inteleg foarte bine intrerupse Ippolir, voind parca sa schimbe vorba. Da spune ca i-ai citit chiar dumneata toata aiureala aceea; intr-adevar tot ce am scris si tot ce am facut a fost ca intr-un delir. Nu inteleg pina la ce grad trebuie sa fie cineva - n-as spune crud (ar fi sa ma umilesc singur), ci copilareste vanitos si razbunator, ca sa-mi scoata ochii cu aceasta "Spovedanie' si sa se serveasca mereu de ea ca de o arma impotriva mea! N-avea grija, nu ma refer la dumneata

- Imi pare rau insa ca vrei sa renegi ceea ce ai scris, Ippolit; ai fost sincer; si, daca vrei sa stii, pina si pasajele cele mai ridicole, si sint destul de multe (fata lui Ippolit se strimba), sint rascumparate prin suferinta, pentru ca insusi faptul de a le fi recunoscut si marturisit a fost pentru dumneata tot o suferinta si poate un mare act de tarie sufleteasca si curaj. Ideea care te-a insufletit si te-a stimulat a fost inspirata, fara indoiala, de un scop nobil, oricare ar fi fost aparentele. Si cu cit ma gindesc mai mult, cu atit imi pare mai limpede acest lucru, ti-o jur. Nu te judec, ci o spun fiindca simt nevoia sa exprim ceea ce gindesc si-mi pare rau ca am tacut atunci

Ippolit tresari fara voie si se aprinse in obraz. O usoara banuiala ca printul se preface, vrind sa-l maguleasca prin afirmatii gratuite, ii incerca gindul, dar, privind cu atentie chipul lui Miskin, nu mai avu nici o indoiala ca acesta vorbise cu toata sinceritatea; fata lui se insenina.

Si totusi, va trebui sa mor, observa el pe un ton care voia sa mai adauge parca: "Un om, ca mine!' Si inchipuieste-ti cit ma plictiseste Ganecika asta al dumitale; a indraznit sa-mi atraga atentia, combatindu-ma, ca, poate, dintre cei care mi-au ascultat mai zilele trecute spovedania, trei sau patru vor muri inaintea mea! Ce spui de asta? Crede ca ar fi o consolare pentru mine, ha, ha! Mai intii, ei n-au murit deocamdata; si chiar daca oamenii acestia ar ajunge in groapa inaintea mea, cu ce mi-ar fi de folos, te intreb? Ma judeca dupa el; de altfel, a mers si mai departe; a inceput pur si simplu sa ma uite; zice ca in asemenea cazuri, un om adevarat trebuie sa moara in tacere, iar eu in toata treaba asta as fi dat dovada numai de egoism! Ce zici de asta? Ca sa vezi numai ce egoism din partea lui! Ce egoism feroce sau, mai bine zis, ce nesimtire crasa la purtatorii unui asemenea egoism de care ei totusi nici nu-si dau seama! Ai citit, printe, povestea mortii unui oarecare Glebov din secolul al optsprezecelea? Am citit-o ieri din intimplare

- Care, Stepan Glebov?

- Acela care a fost tras in teapa sub domnia lui Petru.

- Ah, Dumnezeule, stiu, cum sa nu! A stat cincisprezece ceasuri in teapa, pe un ger cumplit, imbracat in suba, si a murit cu o seninatate extraordinara! Sigur ca am citit, si ce-i cu el?

- Ca sa vezi ce noroc au unii sa moara astfel, pe cind noi n-avem parte de asa ceva. Dumneata crezi probabil ca n-as fi in stare sa mor si eu asa cum a murit Glebov?

N-am spus asta, se simti stinjenit printul, voiam numai sa spun ca dumneata nu ca n-ai putea fi asemenea lui Glebov ci ca dumneata ca dumneata ai fi fost atunci mai curind

- Am inteles: un Osterman si nu un Glebov. Asta vrei sa spui?

- Care Osterman? intreba printul mirat.

Vorbesc de Osterman, diplomatul Osterman din vremea lui Petru, bolborosi Ippolit putin incurcat. Urma un moment de tacere si stinghereala.

O, n-n-nu! Nu voiam sa spun asta, relua Miskin cu un glas taraganat. Dumneata, mi se pare n-ai fost niciodata un Osterman.

Ippolit increti sprincenele.

- De altfel, daca spun asta, se grabi sa adauge printul, cu dorinta vadita de a se scuza, e pentru ca oamenii de atunci (ti-o jur ca asta m-a surprins intotdeauna) nu seamana deloc cu cei de azi; parca nici n-ar fi de acelasi neam, parc-ar fi fost plamaditi dintr-un aluat Oamenii de pe vremuri n-aveau, ca sa spun asa, decit o singura idee; acum, oamenii sint mai nervosi, mai evoluati, mai , profeseaza doua sau trei idei deodata. Omul de azi e mai multilateral si, te asigur, tocmai asta il impiedica sa fie dintr-o bucata, cum erau oamenii de atunci Eu Numai la asta se refer observatia mea

- Inteleg, ca sa-ti rascumperi naivitatea cu care ai respins punctul meu de vedere, faci pe dracu-n patru ca sa ma consolezi, ha-ha! Esti un adevarat copil, printe. De, vad eu ca ma tratati cu totii ca si cum ati umbla cu o ceasca de portelan Nu-i nimic, nu-i nimic nu ma supar. In tot cazul, am avut o conversatie foarte nostima; esti citeodata atit de copilaros, printe. Dar sa stii ca ambitia mea e sa fiu ceva mai mult decit un Osterman; pentru a fi un al doilea Oster-man, nu merita sa invii din morti De altfel, vad ca trebuie sa mor cit mai repede posibil, altfel, am sa Lasa-ma! La revedere! Ei, hai, spune-mi si dumneata cum e mai bine sa mor ca sa iasa cit mai cuviincios adica? Haide vorbeste!

Sa treci pe linga noi si sa ne ierti fericirea, spuse printul cu glas scazut.

- Ha, ha, ha! Nici nu mi-am inchipuit altfel! Eram sigur ca vei spune ceva in genul acesta! Ei bine, dumneata ei bine, dumneata Ce mai! ai o elocinta teribila! Ce sa zic! La revedere, la revedere!

VI

Varvara Ardalionovna nu se inselase nici in privinta petrecerii proiectate de Epancini, spunindu-i fratelui sau ca in seara aceea se va aduna multa lume la ei si ca va veni si printesa Belokonskaia. Desi trebuie mentionat ca a vorbit despre toate aceste lucruri pe un ton mult mai aspru decit s-ar fi cuvenit. E drept ca serata fusese hotarita in pripa si nu fara unele framintari cu totul inutile pentru simplul fapt ca ,,in casa asta totul era anapoda si nu ca in alte case. Pricina trebuie cautata in neastim- parul Lizavetei Prokofievna, care "se saturase de a mai bijbii in intunericul indoielilor', ca si in palpitarea plina de grija a celor doua inimi parintesti pentru fericirea copilei lor iubite. In afara de aceasta, printesa Belokonskaia urma sa plece peste citeva zile si cum Epancinii sperau ca ea sa fie binevoitoare fata de Miskin, prilejul trebuia folosit pentru ca printul sa-si faca intrarea in societate sub auspiciile acestei doamne, carei protectie constituia cea mai buna garantie pentru un tinar. In ipoteza in care aceasta casatorie ar putea sa para oarecum stranie, nefireasca, sub ocrotirea ei totul va aparea mai putin ciudat, isi spuneau sotii Epancin; "lumea' il va accepta mult mai usor pe viitorul sot al Aglaiei daca va fi prezentat de influenta "batrina'. Tocmai aici era toata buba, ca parintii fetei nu se mai simteau in stare sa raspunda la intrebarea daca "este sau nu ceva straniu in toata povestea asta a casatoriei Aglaiei cu printul Miskin si in ce masura? Sau, poate, e cit se poate de firesc?' Parerea sincera a unor prieteni cu multa judecata si bun-simt ar fi fost binevenita, dat fiind, mai ales, ca datorita toanelor Aglaiei, o hotarire definitiva nu fusese luata inca. In tot cazul, mai devreme sau mai tirziu, printul trebuia "aratat' sau, mai bine zis, introdus in societate, cu care nu era deloc familiarizat. Era deci vorba despre o serata intima, unde se vor aduna citiva "prieteni ai casei' in numar foarte restrins. In afara de printesa Belokonskaia, mai era asteptata si o alta doamna, nevasta unui inalt demnitar. Dintre tineri, nu contau decit pe Evgheni Pavlovici, care trebuia s-o insoteasca pe printesa Belokonskaia.

Despre sosirea venerabilei printese Miskin fu prevenit cu vreo trei zile inainte; de serata insa i s-a spus abia in ajunul zilei cind trebuia sa aiba loc. Bineinteles, el observa ingrijorarea membrilor familiei si din unele frinturi de fraze intelese ca ei se temeau pentru felul in care se va prezenta el in fata invitatilor; dar Epancinii il credeau prea naiv ca sa poata sa-si dea seama de motivul ingrijorarii lor. Iata de ce, vazindu-l asa nepasator, toata lumea parea cuprinsa de o exasperare muta. Fapt e ca printul nu dadea aproape nici o importanta acestui eveniment; cu totul altceva il preocupa: se simtea deprimat din pricina Aglaiei, care devenea din ce in ce mai capricioasa si mai posomorita. Aflind ca era asteptat si Evgheni Pavlovici, printul se arata foarte multumit, declarind ca de mult isi dorea sa-l vada. Cuvintele lui insa avura darul sa-i indispuna pe toti; Aglaia, inciudata, parasi ostentativ odaia si abia pe la ora unsprezece, cind printul se pregatea sa plece, fata se folosi de un prilej si, petrecindu-l pina la iesire, ii spuse citeva cuvinte intre pat ochi:

- As dori ca miine sa nu vii toata ziua la noi, ci abia seara cind se vor aduna si musafirii. Stii ca vom avea invitati?

Vorbea repezit, pe un ton voit aspru; pentru prima data ii amintea de aceasta "serata'. Ideea ca vor avea invitati speciali ii era si ei nesuferita; toti ai casei isi dadeau perfect de bine seama de asta. Poate ca s-ar fi luat la cearta cu parintii din aceasta pricina dar, din mindrie si din pudoare, nu spuse nimic. Printul pricepu numaidecit ca si Aglaia se temea pentru dinsul (dar nu voia sa i-o marturiseasca) si atunci il cuprinse si pe el un fel de spaima.

- Da, am fost invitat si eu, raspunse el. Era limpede ca Aglaia ezita sa continue.

As putea vorbi serios cu dumneata macar o data in viata? se rasti ea cu ciuda la print, fara sa stie de ce anume si nemaiputindu-se stapini.

Sigur ca da, te ascult bucuros, murmura printul. Dupa un moment de tacere, Aglaia relua in sila:

- N-am vrut sa ma ciondanesc cu ei pentru asta, caci in anumite imprejurari nu e chip sa-i convingi. Am avut intotdeauna oroare de principiile dupa care se conduce uneori maman. Despre tata nici nu mai vorbesc, lui nu i se poate pretinde nimic. Maman, desigur, e o femeie cu simtire nobila; incearca sa-i propui o mirsavie si ai sa vezi Ei bine, se inchina totusi in fata acestei lumi caraghioase. Nu ma refer numai la Belokonskaia: e o batrina uricioasa, nesuferita, cu un caracter imposibil, dar cel putin e desteapta si stie sa-i tina pe toti in friu; este poate singurul ei merit. Ce josnicie! E ridicol; am fost intotdeauna oameni de conditie mijlocie, tot ce poate fi mai tipic acestui mediu; ce rost are atunci sa te bagi numaidecit in rind cu cei din protipendada? Surorile se dau in vint dupa asta; se simte influenta printului S. Iar dumneata de ce anume te-ai bucura ca si Evgheni Pavlovici are sa vina?

- Asculta, Aglaia, spuse printul, mi se pare ca ti-e tare teama ca nu cumva sa fac vreo boroboata in fata societatii acesteia?

- Mie sa-mi fie teama pentru dumneata? izbucni Aglaia si singele ii navali in obraz. De ce sa-mi fie teama pentru dumneata, chiar daca chiar daca te-ai compromite de tot? Ce ma priveste pe mine? Si ce-s vorbele astea, cum poti intrebuinta asemenea expresii? Ce inseamna "sa fac vreo boroboata'? E o vorba de prost gust, o expresie banala.

- Dar de ce? e mai curind o expresie scolareasca.

- Ei da, scolareasca! Dar si banala! Te pomenesti ca miine ai de gind sa vorbesti tot cam in felul acesta. Mai cauta, cind vei ajunge acasa, in vocabularul dumitale, cit mai multe cuvinte de-astea scolaresti si sa vezi ce succes rasunator o sa ai! Pacat numai ca te pricepi sa-ti faci intrarea onorabil; unde ai invatat? Ma intreb insa cum ai sa te descurci si cum ai sa fii in stare sa tii in mina o ceasca de ceai si s-o bei cuviincios, stiind ca ochii tuturor sint indreptati asupra dumitale?

- Cred ca am sa ma descurc.

Pacat! Stingacia dumitale m-ar fi amuzat. Sparge cel putin vaza aceea chinezeasca din salon; e un cadou de valoare; sparge-o, te rog! Mama o sa-si piarda capul si o sa izbucneasca in lacrimi in fata tuturor, asa de mult tine la vaza asta! Fa un gest neindeminatic, cum ti-e obiceiul; da cumva cu mina si sparge vaza; asaza-te dinadins cit mai aproape de ea.

- Dimpotriva, voi cauta sa stau cit mai departe; iti multumesc ca m-ai prevenit.

- Asadar, ti-e teama dinainte ca nu cumva sa gesticulezi prea tare? Pun ramasag ca vei aborda si citeva "teme' savante, cu reflectii grave, inaltatoare, sublime! Va fi binevenit si plin de buna-cuviinta din partea dumitale!

- Cred, dimpotriva, ca ar fi o prostie bineinteles daca as face-o cu totul inoportun.

- Asculta, o data pentru totdeauna! nu se mai putu stapini Aglaia. Daca iti va veni cumva gustul sa deschizi vorba si sa incepi a fora despre pedeapsa cu moartea, despre situatia economica a Rusiei sau ca "frumusetea va salva lumea', ei bine, fara indoiala sa ma distreze si o sa rid cu pofta dar te instiintez dinainte: dupa asta, sa nu te mai vad in ochi! Ai auzit! De data acea vorbesc cit se poate de serios.

Pronunta intr-adevar cit se poate de serios aceasta amenintare si chiar in glasu-i si-n privire era ceva cu totul neobisnuit si gra_v ceva ce pina atunci printul nu observase niciodata la ea.

- Tare mi-e frica, dupa toate cite mi le-ai spus acum, ca negresit am sa ma apuc "sa vorbesc' si poate chiar am sa sparg si vaza aceea chinezeasca. Adineauri nu ma temeam de nimic, iar acum ma tem de orice. Acum, dupa ce mi-ai sugerat o asemenea eventualitate, neaparat am sa fac o boroboata.

Atunci n-ai decit sa taci. Stai pe un scaun si nu scoate o vorba.

- Cu neputinta! Sint sigur ca de frica am sa incep sa vorbesc si tot de frica am sa sparg si vaza. Sau poate ca am sa alunec si am sa cad pe parchet sau altceva de felul acesta, dupa cum mi s-a mai intimplat o data; iar acum am sa visez urit toata noaptea; ce ti-a trebuit sa mi le mai spui?

Aglaia il privi cu ochi intunecati.

Stii ceva? Cel mai bun lucru ar fi sa nu vin deloc; sa trag la fit; ma fac bolnav si gata! hotari el in cele din urma.

Aglaia batu din picior, palind de necaz.

- Doamne! Unde s-a mai vazut una ca asta? Sa nu vina, cind tot tambalaul asta se face anume pentru el si ah, Dumnezeule! Ce placere e sa ai de-a face cu un om asa de sucit si greu de cap ca dumneata!

- Nu te supara, vin, vin! se grabi s-o linisteasca printul, si-ti dau cuvintul meu de onoare ca toata seara am sa tac milc.

- Si bine ai sa faci. Adineauri ai spus: "Am sa trag la fit!' Nu-m-teleg de unde scoti asemenea expresii? Ce placere iti face sa-mi vorbesti in limbajul asta? Ca sa-mi faci in necaz, desigur!

- Iarta-ma, e tot o expresie scolareasca; iti promit sa nu mai vorbesc asa. Pricep foarte bine ca te temi pentru mine si (numai te rog sa nu te superi) sint incintat. Nu poti sa-ti inchipui acum cit imi e de frica, si cita bucurie mi-au facut vorbele dumitale. Dar ca teama aceasta, iti jur, nu inseamna nimic; crede-ma, Aglaia! Toate sint fleacuri, niste nimicuri fara importanta. In schimb, ferirea ramine! Imi place mult ca esti ca un copil, un copil bun, un ooil fermecator! Ah, cit de minunata poti fi atunci cind vrei, Aglaia!

Tinara fata era cit pe-aci sa se supere, dar un sentiment neasteptat ii coplesi sufletul.

Si nu-mi vei reprosa intr-o zi mai tirziu toate cuvintele mele aspre de-acum? il intreba ea deodata.

- Se poate? Cum poti vorbi astfel? Si pentru ce ai rosit? Uite, si ochii iti sint din nou intunecati, cum ii vad mereu, de citeva zile incoace; niciodata inainte n-aveai privirea asta, Aglaia. Stiu din ce cauza

- Taci, taci!

- Ba nu, e mai bine sa vorbim deschis. De mult voiam sa ma explic; ti-am mai spus o data, dar se vede ca n-a fost de ajuns, caci nu m-ai crezut. intre noi doi exista o fiinta

- Taci, taci, taci, taci! il intrerupse Aglaia, apucindu-l cu putere de brat si privindu-l ingrozita.

In momentul acela, cineva o striga. Fericita ca s-a ivit un pretext, ea pleca aproape in fuga.

Toata noaptea, Miskin avu febra. Starea aceasta ciudata revenea de citva timp cu regularitate, noapte de noapte. Acum, intr-un fel de delir, un gind il strafulgera: dar daca miine va fi lovit de un acces de fata cu invitatii? I se mai intimplasera doar asemenea crize. Gindul acesta ii dadea fiori de gheata; toata noaptea ii aparea ca intr-o nalucire halucinanta o societate curioasa, neobisnuita, cu niste oameni ciudati. Mai grav era insa faptul ca se apucase sa 'peroreze'; stia ca nu trebuie sa vorbeasca si vorbea intruna, incercind parca sa-i convinga de ceva pe cei de fata, printre care se aflau si Evgheni Pavlovici, si Ippolit, parind a fi cei mai buni prieteni.

Se trezi din somn pe la ora opt, cu o groaznica durere de cap, cu gindurile ravasite si cu o invalmaseala de senzatii foarte ciudate.Simtea o dorinta extraordinara si inexplicabila de a-l vedea imediat pe Rogojin; sa-l vada si sa stea de vorba cu el mult, mult - despre ce anume, nici el nu stia; apoi, asa din senin, i-a venit sa se duca la Ippolit. Sufletul lui era stapinit de o neliniste atit de mare, incit nici intimplarile din dimineata aceea, cu toate ca au lasat asupra-i o impresie coplesitoare, n-au putut sa-l absoarba in intregime. Una dintre aceste intimplari fu si vizita lui Lebedev.

Lebedev se infiinta destul de devreme; abia trecuse de ora noua ceea ce nu-l impiedicase sa fie deja bine afumat. Desi de citva timp printul nu dadea nici o atentie celor ce se petreceau in jurul sau, era un lucru batator la ochi ca sa nu-i atraga atentia si anume ca de trei zile, adica de cind generalul Ivolghin parasise casa lui Lebedev acesta o cam luase razna. Umbla neingrijit, cu hainele soioase, cravata ii sedea strimb, iar gulerul redingotei ajunsese aproape ferfenita. Acasa, facea mereu taraboi, de se auzea pina in odaia lui Miskin, cu toate ca o curticica despartea cele doua locuinte; o data, Vera veni sa i se plinga de purtarea tatalui ei.

De cum se vazu in fata printului, Lebedev incepu sa indruge niste vorbe ciudate si tare incilcite, batindu-se in piept, cainindu-se si invinovatindu-se

- Am primit am primit rasplata dreapta a tradarii si josniciei mele Am primit o palma! sfirsi el cu un ton tragic.

- O palma? De la cine? Si asa de dimineata?

Asa de dimineata! repeta Lebedev cu un zimbet sarcastic. Timpul, in cazul de fata, nu joaca nici un rol chiar daca e vorba de o pedeapsa fizica eu insa am primit o palma morala O palma morala si nu una fizica!

Apoi se aseza fara multa ceremonie pe un scaun si incepu o poveste fara noima. Printul incrunta sprincenele si voi sa se retraga, dar deodata citeva cuvinte il izbira. Ramase incremenit de mirare Domnul Lebedev povestea lucruri uimitoare

Mai intii, adusese vorba despre o scrisoare; auzi pronuntindu-se numele Aglaiei Ivanovna. Pe urma, Lebedev se apuca deodata sa-i adreseze reprosuri amare printului, lasind sa se inteleaga ca acesta l-a jignit profund. La inceput, spunea el, printul il onorase cu incredere in chestiunile privitoare la un anume "personaj' ("personajul" era Nastasia Filippovna); pe urma insa il indepartase si -l alungase din fata lui intr-un mod rusinos, ba chiar intr-un chip cit se poate de jignitor atunci cind ultima oara refuzase cu brutalitate sa-i raspunda la o "intrebare nevinovata in privinta viitoarelor schimbari ce urmau sa se produca in viata printului'. Lebedev marturisi, printre lacrimi de betiv, "ca n-a mai fost in stare sa suporte situatia asta, cu atit mai mult cu cit stia atitea lucruri atitea si de la Rogojin, si de la Nastasia Filippovna, si de la prietena Nastasiei Filippovna, si de la Varvara Ardalionovna si chiar de la Aglaia Ivanovna, inchipuieste-ti, prin mijlocirea Verei, da, prin mijlocirea fiicei mele iubite! Unica mea fiica de altfel, gresesc, nu unica, doar am trei. Dar cine o informa in scris pe Lizaveta Prokofievna, in cel mai mare secret? He, he! Cine ii scria ca s-o tina la curent cu toate relatiile ei cu toate miscarile Nastasiei Filippovna? He, he! Cine este anonimul acesta, daca-mi dai voie sa te intreb?'

- Vrei sa spui ca dumneata ai fost? striga printul.

- Intocmai, raspunse cu demnitate betivanul, si chiar azi, la opt si jumatate, cu o jumatate de ceas inainte, adica nu, acum trei sferturi de ceas, am instiintat-o pe aceasta nobila mama ca aveam sa-i comunic amanunte despre o intimplare importanta I-am trimis vorba prin fata din casa, pe la scara de serviciu, si am fost primit de dinsa.

Ai vazut-o acum pe Lizaveta Prokofievna? intreba printul, caruia nu-i venea sa-si creada urechilor.

- Am vazut-o adineauri si am primit o palma o palma morala. Mi-a dat scrisoarea inapoi, mi-a zvirlit-o chiar in obraz fara s-o fi desfacut Iar pe mine m-a imbrincit afara la figurat numai, nu la propriu desi, as putea spune si la propriu, caci n-a lipsit mult!

Ce scrisoare ti-a aruncat in fata fara s-o fi desfacut?

Dar he, he, he! Cum, nu ti-am spus? Credeam ca ti-am spus. Am primit o scrisorica spre a fi transmisa

De la cine? Cui?

Aici, Lebedev se porni pe niste "explicatii' atit de lungi si de urcate, incit era greu de tot sa desprinzi vreun miez de inteles negat. Totusi, printul pricepu ca in ziua aceea, dis-de-dimineata, o scrisoare a fost adusa de o slujnica si inminata Verei Lebedev ca sa fie apoi transmisa la destinatie "La fel ca mai inainteca si in celelalte dati, adica personajului cunoscut, din partea acelei persoane (caci uneia ii dau numele de persoana, iar celeilalt numai de personaj, ceea ce e mai umilitor si subliniaza deosebirea dintre o domnisoara inocenta, onorabila si cinstita, fiica de general si o dama cu camelii); prin urmare, scrisoarea a fost scrisa de persoana al carei nume incepe cu A'

- Cum e posibil una ca asta? I-a scris ea Nastasiei Filippovna? Ce absurditate! striga printul.

Au mai fost, au mai fost trimise si alte scrisori; si daca nu direct ei, apai lui Rogojin, ceea ce la drept vorbind, tot un drac ii Ba una a fost chiar si pentru domnul Terentiev, din partea persoanei al carei nume incepe cu A., continua Lebedev, clipind din ochi cu un zimbet siret.

Vazind ca intreruperile il incurcau pe Lebedev si il faceau sa-si piarda sirul povestirii, printul tacu, ca sa-l lase sa spuna cum stia el. Totusi, un punct raminea nelamurit: prin cine se transmitea aceasta corespondenta, prin Lebedev sau prin Vera? Daca el insusi asigura ca "ori lui Rogojin, ori Nastasiei Filippovna, e tot un drac, era de presupus ca scrisorile acestea, in cazul cind existau, nu treceau deloc prin miinile lui. Atunci prin ce intimplare scrisoarea cu pricina se gasea acum in stapinirea sa, misterul acesta ramase nedezlegat; ipoteza cea mai plauzibila ar fi fost ca Lebedev a sustras-o, intr-un fel sau intr-altul, de la fiica-sa si, facindu-si anumite socoteli, numai de el stiute, i-o dusese Lizavetei Prokofievna. La aceasta concluzie a ajuns in cele din urma Miskin.

- Esti nebun! striga el, cuprins de o tulburare extrema.

- Deloc, preastimate print, raspunse intepat Lebedev. In adevar, voiam mai intii sa-ti dau scrisoarea asta chiar dumitale in mina, ca sa-ti fac un serviciu dar m-am gindit ca-i mai bine sa fac un serviciu dincolo si sa aduc la cunostinta unei nobile mame caci o instiintasem si alta data printr-o scrisoare anonima; si cind i-am scris adineauri un biletel ca s-o rog sa ma primeasca, la opt si douazeci, tot asa m-am iscalit: "corespondentul dumneavoastra misterios". M-a primit imediat, as spune chiar cu o graba deosebita, pe usa din dos.

- Si?

- Urmarea o cunosti; ca sa spun asa, cit pe ce sa ma stilceasca in bataie; mult n-a lipsit. Si mi-a aruncat scrisoarea in nas. La drept vorbind, ar fi vrut s-o pastreze, am bagat de seama, dar s-a razgindit si mi-a zvirlit-o cu dispret: "Daca tocmai pe tine te-au gasit potrivit sa le transmiti scrisorile, fa bine si transmite-le'. S-a simtit chiar jignita. Cu siguranta ca s-a simtit jignita, daca nu s-a ferit sa rosteasca asemenea vorbe in fata mea. E iute, iute din fire!

- Si unde-i acum scrisoarea?

- E inca la mine; iat-o.

Si Lebedev ii inmina printului biletul Aglaiei catre Gavrila Ardalionovici pe care acesta, doua ceasuri mai tirziu, avea sa i-l arate triumfator surorii sale.

- In nici un caz scrisoarea aceasta nu poate sa ramina la dumneata.

- Pai, ti-am adus-o! Uite, ti-o incredintez, se infierbinta Lebedev. Acum sint din nou al dumitale; iti apartin trup si suflet; sluga dumitale preasupusa, dupa o necredinta trecatoare! Taiati capul, crutati-mi insa barba, cum a spus Thornas Morus in Englitera si in Marea Britanie Mea culpa, mea culpa, cum zice papa romana adica papa de la Roma, iar eu ii spun "papa romana'.

Scrisoarea asta trebuie trimisa numaidecit la destinatie; voi avea eu grija sa ajunga cit mai repede.

- Dar n-ar fi oare mai bine, preadelicate print, n-ar fi mai bine ca sa zic asa, s-o

Lebedev facu o mutra spasita si incepu sa se foiasca pe scaun ca impuns de un ac; clipea siret din ochi, facind niste miscari ciudate cu miinile

- Ce vrei sa spui? se rasti amenintator printul.

- N-ar trebui s-o deschidem mai intii? sopti Lebedev cu un aer de complicitate slugarnica.

Printul sari in picioare; indignarea lui era asa de mare, incit, in primul moment, Lebedev vru s-o ia la sanatoasa; dar, ajuns la usa, se opri, asteptind sa vada daca, dupa aceasta explozie prea violenta nu va urma si iertarea.

Vai, Lebedev! Cum se poate, cum se poate sa ajungi intr-un asemenea hal de decadere! exclama printul cu amaraciune.

Lebedev se lumina la fata.

Sint un nemernic, un ticalos! striga el cu lacrimi in ochi, lovindu-se in piept.

- Dar e o mirsavie!

- Intocmai, o mirsavie, asta-i cuvintul!

Si de unde ai luat obiceiul acesta asa de ciudat? Esti, esti.. pur si simplu o iscoada, un spion! Pentru ce ai ticluit scrisoarea anonima si ai nelinistit o femeie asa de nobila la suflet si atit de buna? Si de ce Aglaia Ivanovna n-ar avea dreptul sa scrie cui ii place? Te-ai dus azi acolo sa te plingi de ceva, sa ascunzi pe cineva? Ce rost avea? Ce sperai sa cistigi? Ce te-a indemnat sa faci asta?

- Numai dintr-o simpla si nevinovata curiozitate si dintr-o nobila pornire de a fi de folos! se bilbii Lebedev. Dar acum sint in intregime al dumitale! Chiar daca m-ai spinzura!

In halul asta te-ai prezentat in fata Lizavetei Prokofievna? intreba printul plin de dezgust.

Nu eram ceva mai bine si chiar mai prezentabil numai dupa umilirea aceea am ajuns asa.

- Bine, bine, pleaca acum.

A trebuit sa reinnoiasca insa invitatia aceasta de mai multe ori, ca vizitatorul sa se decida in cele din urma sa-i dea ascultare. Dupa ce a deschis usa, Lebedev se intoarse in virful picioarelor pina in mijlocul odaii si repeta gesturile-i misterioase, ca sa arate cum se deschide o scrisoare, dar sa mai dea asemenea sfaturi cu glas tare nu mai indrazni; apoi disparu cu un zimbet blind si impacat.

Din schimbul acesta de cuvinte, foarte penibil pentru print, reiesea un fapt de importanta esentiala: Aglaia era foarte ingrijorata, foarte nedecisa, ceva nelamurit o chinuia ("gelozia', isi spuse printul). Mai reiesea ca oameni rauvoitori o alarmasera si era ciuda ca le acordase atita incredere. Fara indoiala ca acest capsor lipsit de experienta, jar zvapaiat si mindru, isi facuse oarecare planuri, poate chiar nastrusnice de tot. Printul era inspaimintat si nu stia sa faca. Simtea ca trebuie sa intreprinda ceva, ca sa preintimpine ceva rau. Se mai uita o data la adresa plicului inchis; o, in aceasta privinta putea sa fie linistit; altceva il ingrijora in scrisoarea asta; n-avea incredere in Gavrila Ardalionovici. Si totusi se hotari sa-i duca personal aceasta scrisoare; pleca de-acasa cu intentia asta, dar pe drum isi schimba gindul. Parca inadins, in momentul cind trebuia sa ajunga la casa lui Ptitin, intimplarea i-l scoase in cale pe Kolea; il ruga pe baiat sa-i transmita fratelui sau scrisoarea, ca si cum i-ar fi fost inminata direct de Aglaia Ivanovna. Kolea nu ceru nici o lamurire si-si facu datoria in asa fel, incit Ganea nici nu banui ca scrisoarea trecuse prin atitea miini inainte de a-i fi parvenit, intorcindu-se la vila, printul o chema pe Vera Lukianovna si-i spuse cum stau lucrurile, ca s-o linisteasca, intrucit, pina atunci, ea cautase mereu biletul Aglaiei, varsind siroaie de lacrimi. Tinara fata se ingrozi, auzind ca scrisoarea aceasta i-a fost sustrasa chiar de tatal ei. (Miskin afla de la dinsa mai pe urma ca in repetate rinduri ea facuse in secret pe intermediara intre Rogojin si Aglaia Ivanovna; nici prin cap nu i-a trecut ca la mijloc putea sa fie ceva daunator intereselor printului)

Toate acestea il tulburara pe Miskin intr-atit, incit doua ore mai tirziu, cind sosi biletelul lui Kolea prin care il anunta de boala tatalui sau, abia se dumeri despre ce era vorba. Totusi, smulgindu-l din framintarile lui, evenimentul avu darul sa-l redre- seze oarecum. Isi petrecu aproape toata ziua la Nina Aleksandrovna (unde, bineinte- les, fu transportat bolnavul). Prezenta lui n-a fost de prea mare ajutor, dar sint oameni pe care doresti sa-i ai linga tine in anumite momente grele. Zguduit, Kolea plingea in hohote disperate, ceea ce nu-l impiedica sa fie mereu gata de ajutor; alerga dupa doctor si gasi trei deodata, facu naveta la farmacie, la barbier. Intr-un tirziu,generalul isi reveni putin, dar nu-si recapata cunostinta;dupa spusele doctorilor, "pacientul era intr-o stare foarte grava'. Varia si Nina Aleksandrovna nu paraseau capatiiul bolnavului; Ganea era ingindurat si agitat, dar evita sa se duca la patul tatalui sau, sa-l vada. Isi fringea miinile si in vorbe fara sir lasa sa-i scape ceva cam de felul acesta: "O asemenea nenorocire, si intr-un astfel de moment!' Miskin a inteles la ce facea el aluzie. Ippolit se si mutase, probabil de la ei, caci printul nu-l mai zari acolo. Spre seara veni in fuga si Lebedev, care dupa "explicatiile' de dimineata se culcase si dormise bustean toata ziua. Ii trecuse mahmureala betiei si plingea cu lacrimi fierbinti, ca si cum bolnavul ar fi fost propriul sau frate; se invinovatea cu glas tare, isi facea mustrari fara sa precizeze pentru ce anume, repetindu-i mereu Ninei Aleksandrovna ca "el', numai el, era cauza, si nimeni altcineva decit el ca o facuse numai dintr-o simpla curiozitate si ca "raposatul' era un om genial. (Nu se stie de ce Lebedev se incapatina sa-l ingroape de viu pe general.) Staruia mai ales asupra genialitatii lui Ardalion Aleksandrovici, ca si cum, in cazul de fata, acest lucru putea fi de vreun folos. Vazind lacrimile sincere ale lui Lebedev, Nina Aleksandrovna ii spuse cu blindete: "Ei, lasa, nu trebuie, nu mai plinge. Dumnezeu sa te ierte!' Cuvintele acestea si tonul cu care au fost rostite avura un efect miraculos asupra lui Lebedev. Toata seara s-a tinut scai de Nina Aleksan- drovna (si in zilele urmatoare, pina la moartea generalului, aproape ca n-a parasit familia indurerata). In timpul zilei, Lizaveta Prokofievna trimise de doua ori sa afle vesti despre mersul bolii. Seara, la ora noua, cind printul isi facu aparitia in salonul Epancinilor, dupa ce invitatii se adunasera, stapina casei se grabi sa-l intrebe de starea bolnavului; ii puse o sumedenie de intrebari si-l asculta cu interes. Printesa Belokonskaia, aratindu-si dorinta de a sti cine erau "bolnavul si aceasta Nina Aleksandrovna' de care se pomenea mereu, generaleasa ii raspunse cu un ton plin de gravitate si cu multa simpatie, ceea ce-l impresiona placut pe print. Dupa cele spuse mai tirziu de surorile Aglaiei, el insusi, intretinindu-se cu Lizaveta Prokofievna, a vorbit "minunat, cu modestie, dar cu demnitate; fara fraze si gesturi inutile, intrase si se prezentase admirabil; tinuta lui nu lasase nimic de dorit', si nu numai ca "n-a alunecat pe parchetul lustruit', cum se temuse in ajun, dar a facut cea mai buna impresie asupra celor prezenti. Cit despre dinsul, dupa ce se aseza si-si plimba ochii imprejur, dindu-si numaidecit seama ca toata adunarea asta n-avea nimic comun nici cu fantomele cu care-l speriase Aglaia in ajun, nici cu cosmarurile din noaptea trecuta. Pentru prima data in viata, vedea un coltisor din ceea ce poarta numele infricosator de "societatea leasa'. De multa vreme, minat de anumite consideratii si intentii, avea o dorinta vie sa patrunda in cercul acesta vrajit, avind totodata curiozitatea sa-si verifice prima impresie. Aceasta prima impresie a fost excelenta. Avu intr-adevar senzatia ca toti oamenii acestia erau nascuti ca sa convietuiasca; si ca, de fapt, la Epancini nu era o "serata' in sensul monden al cuvintului, ci doar asa se adunasera niste "prieteni intimi' ai casei; i se paru chiar in momentul acela ca el insusi era de multa vreme prietenul devotat si tovarasul lor de idei si ca acum ii regaseste dupa o scurta despartire. Ramase vrajit de farmecul manierelor frumoase, de sinceritatea si simplitatea comportarii. Nici prin gind nu i-ar fi trecut ca aceasta naturalete si distinctie, aceasta minuire a discutiei fine si spirituale, aceasta inalta demnitate personala nu erau, poate, decit o admirabila slefuire artistica. In ciuda infatisarii lor impozante, majoritatea musafirilor erau oameni destul de gaunosi care, de altfel, in ingimfarea lor nu-si dadeau seama nici ei cit de aparente si superficiale erau cele mai multe dintre calitatile lor, pentru care, de fapt, nu prea aveau cine stie ce merit, deoarece toata poleiala aceasta o mostenisera automat din tata in fiu. Farmecul primei impresii era atit de puternic, incit printul nici nu banui macar substratul cel adevarat. Il vedea, de pilda, pe acel batrin, mare demnitar, care ca virsta ar fi putut sa-i fie bunic, intrerupindu-se in mijlocul unei conversatii, ca sa-l asculte pe el, asa de tinar, atit de lipsit de experienta, si nu numai ca-l asculta, dar ii si aprecia in mod vadit parerea, atit de amabil si de binevoitor se arata fata de el; totusi, nu se cunosteau, se vedeau doar pentru prima oara. Poate ca tocmai easta politete rafinata producea o impresie atit de puternica asupra firii impresionabile a printului. Sau poate ca venise la serata aceasta cu o idee preconceputa, intr-o stare de spirit prea optimista, predispus pentru o asemenea impresie, asteptindu-se sa gaseasa o ambianta placuta.

Si totusi, acesti invitati, "prieteni de-ai casei' si totodata prieteni intre ei, erau departe de a fi asa cum si-i inchipuia printul. Erau acolo oameni care pentru nimic in lume n-ar fi consimtit sa-i considere pe Epancini drept egalii lor. Erau si dintre aceia care se urau si se dispretuiau in toata puterea cuvintului; batrina Belokonskaia o "dispretuise' toata viata ei pe nevasta "inaltului demnitar', iar aceasta, la rindul ei, era departe de a o stima pe Lizaveta Prokofievna. Inaltul demnitar, barbatul acestei femei, care ii protejase pe Epancini inca din tinerete si care, in momentul acesta, ocupa la ei locul de onoare, era un personaj atit de important in ochii lui lvan Feodorovici, incit protejatul era coplesit in prezenta lui de teama si de veneratie; generalul s-ar fi dispretuit in adincul sufletului, daca, un singur moment, s-ar fi crezut egalul lui si n-ar fi vazut in el un Jupiter olimpian. Erau aici si citiva musafiri care nu se mai intilnisera de ani de zile si nu simteau unii pentru altii decit indiferenta, daca nu chiar antipatie; totusi, regasindu-se la aceasta reuniune, discutau cu prietenie si caldura, ca si cum s-ar fi despartit de ieri, de alaltaieri. De altfel, societatea nu era prea numeroasa. In afara de printesa Belokonskaia, de "batrinul demnitar' si nevasta lui, se mai afla aici un general, personaj cu adevarat foarte important, baron sau conte, cu nume nemtesc. Tacut si rezervat, acesta avea reputatia de a fi extrem de versat in chestiunile politicii de stat, aproape un erudit. Era unul dintre acei dregatori olimpieni care cunosc totul, "in afara doar de nevoile Rusiei'; care la cinci ani o data emite cite o maxima, "admirabila prin adincimea ei', incit ajunge sa aiba o larga circulatie in cercurile sus-puse; care, dupa o slujba indelungata (chiar surprinzator de indelungata), moare coplesit de onoruri si de bogatii, cu toate ca n-a facut vreodata ceva de seama, ba chiar a fost un dusman inveterat al faptelor meritorii. In ierarhia birocratica, generalul acesta era seful imediat al lui Ivan Feodorovici, care, dintr-un indemn al inimii sale pline de recunostinta si chiar dintr-un fel de orgoliu, ii placea sa-l considere binefacatorul sau, desi personajul de vaza nu se considera deloc binefacator lui Epancin; era intotdeauna foarte rezervat fata de subalternul sau si cu toate ca profita cu multa placere de serviciile lui personale, l-ar fi schimbat oricind cu alt slujbas, daca niscaiva considerente,chiar si de ordin secundar, i-ar fi cerut aceasta inlocuire. Se mai afla printre invitatii cei mai distinsi si un domn in virsta,care era - pe nedrept, fireste - socotit un fel de rubedenie de-a Lizavetei Prokofievna. Bogat, de familie buna, ocupind un rang inalt si bucurindu-se de o sanatate robusta, domnul acesta energic si vorbaret trecea drept un nemultumit (de altfel, in sensul cel mai inofensiv al cuvintului); ba se mai spunea ca vorbele lui erau ades pline de fiere (ceea ce insa nu-l facea mai putin placut); avea maniere si gusturi de aristocrat englez (de pilda, in ceea ce priveste roastbeef-ul in singe, caii, lacheii etc). Se intretinea mai mult cu "inaltul demnitar', care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. Undeva in subconstientul ei, Lizaveta Prokofievna nutrea in privinta acestui domn in virsta (destul de usuratic si cam crai de felul lui), anumite sperante nemarturisite: ce-ar fi daca, intr-o buna zi, ar ferici-o pe Aleksandra, cerindu-i mina.

Acestia erau oaspetii cei mai de seama; dupa aceea venea o categorie de invitati mai tineri, despre care nu s-ar putea spune ca nu sclipeau si ei prin calitati remarcabile. in afara de printul S. si de Evgheni Pavlovici, mai era si seducatorul print N., care altadata facuse vilva in toata Europa cu ispravile lui galante. Acum era un om de vreo patruzeci si cinci de ani, dar chipes inca si prezentabil, fiind si un iscusit povestitor; era bogat, cu toate ca dupa obiceiul tagmei sale isi risipise o mare parte din avere prin strainatati. in sfirsit, mai era si o a treia categorie de invitati, ce se compunea din oameni care, la drept vorbind, nu apartineau elitei, dar care, ca si gazda lor, puteau fi intilniti deseori in saloanele cele mai reputate. Sotii Epancin, printr-o intuitie sustinuta de o considerabila doza de bun-simt, in rarele ocazii cind dadeau cite o serata, obisnuiau sa amestece inalta societate cu persoane de provenienta mai modesta reprezentati mai de seama ai "paturii mijlocii', fapt ce le atrasese lauda de-a lungul si de-a latul, pentru ca dovedeau prin asta mult tact, aratind ca-si cunosc nasului; si Epancinii erau mindri de aceste aprecieri. Printre

alti reprezentanti ai paturii mijlocii se afla in seara aceea si un colonel de geniu, om asezat si prieten bun cu printul S., cel care-l introdusese de altfel la Epancini. Era retinut la vorba si purta la aratatorul miinii drepte un inel masiv, pe care il primise probabil in semn de inalta distinctie. Mai era printre invitati si un literat care cu toata originea lui germana, cultiva poezia rusa si mai avea pe deasupra si maniere alese, asa incit putea fi primit fara nici o primejdie in societatea buna. Era un om de vreo treizeci si opt de ani, frumos la infatisare, desi cam antipatic, si avind intotdeauna o tinuta corecta. Burghez de origine, facea parte totusi dintr-o familie destul de respectabila; stia sa profite perfect de orice ocazie favorabila si sa se mentina in gratiile marilor personalitati. Cindva tradusese in ruseste o opera remarcabila a unui mare poet german si, mai cu seama, stiuse cui sa dedice, in versuri, traducerea sa; se pricepea sa traga folos din pretinsele lui relatii de prietenie cu un celebru poet rus decedat (exista o intreaga categorie de scriitori carora le place sa se laude cu prietenia vreunei mari personalitati din domeniul literelor, mai ales cind aceasta nu mai poate fi de fata, ca sa-i dezminta) si fusese introdus la Epancini cu putin timp in inainte de catre nevasta "inaltului demnitar'. Doamna aceasta trecea drept o protectoare a oamenilor de stiinta si de litere; fapt e ca datorita ei obtinusera pensii vreo doi scriitori prin intermediul unui personaj marcant care nu-i refuza nimic. Era si ea influenta in felul ei. In virsta de patruzeci si cinci de ani (vasazica mult prea tinara fata de hodorogul ei de barbat), fusese foarte frumoasa in tinerete si chiar acum, printr-o meteahna proprie femeilor de patruzeci si cinci de ani, purta toalete cam extravagante. Nu era nici prea inteligenta, nici prea culta si, desi cunostintele ei in domeniul literaturii erau destul de indoielnice, avea un fel de manie de a-i proteja pe scriitori, dupa cum avea mania de a se imbraca luxos. ( se dedicau multe lucrari si traduceri; doi-trei scriitori publicasera, cu asentimentul ei, versuri ce i-au fost anume dedicate, precum si scrisori - tratind probleme extrem de importante Iata, asadar, societatea pe care printul Miskin o luase drept aur curat, de esenta cea mai pura. De altfel, printr-o coincidenta curioasa, toti oamenii acestia erau in seara aceea foarte bine dispusi si multumiti de ei insisi. Toti pina la ultimul stiau ca prin prezenta lor fac o mare cinste Epancinilor. Dar printul nu banuia aceste subtilitati. De pilda, un singur lucru care nu-l banuia era ca Epancinii, in momentul cind luasera hotarirea grava de a-si capatui fiica, n-ar fi indraznit sa nu-l arate pe el, printul Lev Nikolaevici, marelui demnitar, protectorul familiei. Cit despre acesta din urma, ar fi vazut cu o totala indiferenta cea mai inspaimintatoare nenorocire abatindu-se asupra Epancinilor, dar s-ar fi formalizat cu siguranta daca ei si-ar fi logodit fiica fara sa-l consulte in prealabil. Printul N., omul acesta incintator, atit de spiritual si de manierat, era ferm convins ca straluceste asemenea unui luceafar in salonul Epancinilor. Ii socotea mai prejos decit dinsul si tocmai gindul acesta nobil si generos il facea sa-i trateze cu atita prietenoasa familiaritate pe acesti Epancini. Stia foarte bine ca la serata aceasta trebuia numaidecit sa povesteasca ceva ca sa epateze societatea si se pregatea s-o faca in modul cel mai inspirat. Si intr-adevar, dupa ce ii asculta snoavele, printul Lev Nikolaevici trebui sa recunoasca imediat ca nu mai auzise ceva asemanator, intr-atita apareau de spirituale, vesele si de o naivitate aproape induiosatoare in gura unui donjuan ca printul N. Si daca ar fi stiut eroul nostru cit era de veche si de rasuflata povestea pe care o ascultase cu atita incintare! Era o istorioara anosta, auzita de zeci de ori in toate saloanele si care doar la bietii Epancini mai putea fi servita ca ceva inedit. Pina si poetul neamt, cu toata tinuta lui modesta si plicticoasa, credea ca prin prezenta lui face o deosebita cinste stapinilor casei. Din pacate, printul era departe de a observa si reversul medaliei, scapindu-i toate dedesubturile acestea. Si tocmai primejdia unei asemenea impresii Aglaia n-o prevazuse. Cit despre tinara fata, era mai frumoasa ca niciodata in seara aceea. Fara sa fie prea pretentios imbracate, cele trei domnisoare Epancin purtau toalete elegante si aveau pieptanaturi originale. Stind linga Evgheni Pavlovici, Aglaia vorbea si glumea tot timpul extrem de prietenos cu el. Radomski avea o tinuta putin mai sobra, mai rezervata ca de obicei; poate prezenta atitor persoane de vaza i-o impunea. De altfel, cu toata tineretea lui, incepuse de mult timp sa frecventeze cercurile inalte ale societatii si se gasea deci in elementul sau. Venise in seara aceea la Epancini cu crep negru la palarie, ceea ce-i atrasese aprobarea printesei Belokonskaia; alt nepot, in asemenea imprejurari, poate nu si-ar fi pus doliu, la moartea unui astfel de unchi. Lizaveta Prokofievna il lauda si ea pentru acest gest; in general insa parea foarte ingrijata. Printul observa ca Aglaia il privi de doua ori cu atentie si i se paru ca era multumita de el. Incetul cu incetul il cuprinse un fel de extaz si se simti foarte fericit. Toate temerile si gindurile "fanteziste' pe care le avusese dupa conversatia lui cu Lebedev ii apareau acum ca un vis absurd si ridicol! (De altfel si in timpul zilei, fara sa si-o fi marturisit, cea mai mare dorinta a lui a fost sa nu creada intr-un asemenea vis!) Vorbea putin si numai cind era intrebat; in cele din urma se cufunda in tacere, statea locului linistit si tot asculta, lasindu-se in voia unui sentiment de nemarginita incintare. Pe nesimtite, in starea aceasta de euforie care il cuprinse, simti impulsul crescind al unei inspiratii navalnice, ce nu astepta decit prilejul sa izbucneasca. Si totusi, daca incepu sa vorbeasca, a fost cu totul din intimplare, numai datorita coincidentei ciudate de a fi trebuit sa raspunda unei intrebari ce-i fusese adresata si, dupa cum se pare, fara nici un gind ascuns

VII

In timp ce, radios, o admira pe Aglaia, care tocmai intretinea o conversatie vesela cu printul N. si cu Evgheni Pavlovici, printul Miskin auzi venind din alt colt glasul boierului angloman, care, povestindu-i ceva cu multa insufletire "inaltului demnitar', pronunta deodata numele lui Nikolai Andreevici Pavliscev. Se intoarse repede inspre ei si asculta cu mare interes.

Era vorba de rinduielile actuale si de dezordinile ce avusesera loc pe uncie mosii din gubernia V. Povestirea anglomanului avea probabil mare haz, caci, la urma, batrinelul incepu sa rida de rabufnirea inveninata a interlocutorului sau. Cu un ton morocanos,pronuntind dispretuitor vorbele, acesta povestea ca, desi n-avea absoluta nevoie de bani, s-a vazut silit din pricina rinduielilor sa-si vinda cu jumatate de pret un domeniu admirabil pe care-l poseda in acea gubernie; in acelasi timp a fost nevoit sa pastreze altul, paraginit, care-i aducea numai pagube, si unde mai pui ca fiind ipotecat trebuia sa plateasca si bani pe deasupra. "Spre a evita noi neplaceri si procese litigioase pentru mosia pe care am mostenit-o de la Pavliscev, a trebuit sa renunt la ea. Inca una sau doua mosteniri de acestea si sint ruinat. Totusi aveam acolo trei mii de deseatine de pamint admirabil!'

Observind interesul deosebit cu care printul asculta conversatia celor doi, Ivan Feodorovici se apropie deodata de el.

- Uite ii spuse generalul incet, Ivan Petrovici este o ruda de-a raposatului Nikolai Andreevici Pavliscev cautai neamuri de-ale lui, mi se pare.

Pina atunci, Epancin facuse onorurile casei, intretinindu-se cu superiorul sau ierarhic, ceea ce nu l-a impiedicat sa observe ca Lev Nikolaevici statea oarecum stingher, izolat de toti, si lucrul acesta incepu sa-l nelinisteasca. Voia sa-i ofere prilej de discutie si printului, sa-l atraga si pe el intr-o oarecare masura in conversatie si astfel sa-l mai prezinte o data si sa-l recomande atentiei "persoanelor de vaza'.

- Lev Nikolaici, dupa moartea parintilor sai, a fost crescut de Nikolai Andreici Pavliscev, spuse el, intilnind privirea lui Ivan Petrovici.

- Sint in-cin-tat, observa acesta cu un glas taraganat, si chiar imi amintesc foarte bine Adineauri, cind Ivan Feodorovici a facut prezentarile, te-am recunoscut imediat, cu toate ca nu te-am mai vazut de cind aveai zece sau unsprezece ani. Dar nu te-ai schimbat mult. Chipul dumitale a pastrat ceva

- M-ati vazut cind eram copil? intreba printul extrem de mirat.

- Ah, e mult de-atunci, relua Ivan Petrovici, la Zlatoverhovo, unde locuiai la niste verisoare ale mele. Altadata mergeam destul des la Zlatoverhovo. Nu-ti mai aduci aminte de mine? Se prea poate sa ma fi uitat Pe atunci sufereai de o boala ciudata data intr-un rind am fost chiar surprins vazindu-te

- Nu-mi aduc aminte de nimic! spuse cu vioiciune printul.

Urmara citeva evocari din trecut si amanunte mai precise care lvan Petrovici le dadu cu un ton calm si binevoitor, in timp Miskin era prada unei emotii neobisnuite; reiesi ca cele doua boieroaice, fete batrine, rude de-ale raposatului Pavliscev, care lo- cuiau la mosia lui din Zlatoverhovo, erau in acelasi timp verisoare cu lvan Petrovici. Nu stia nici el mai mult decit altii motivul care l-a determinat pe Pavliscev sa se ocupe de micul print, fiul sau adoptiv. "N-am avut pe atunci curiozitatea sa cercetez asta', spuse lvan Petrovici; in tot cazul, el dadea dovada de o memorie excelenta, caci isi aminti cum cea mai mare dintre verisoare, Marfa Nikitisna, se purta prea aspru cu copilul care-i fusese incredintat, "intr-asa fel, incit o data m-am certat cu ea din pricina dumitale; i-am reprosat sistemul ei de educatie; sa aplici bataia unui copil bolnav, cred ca esti de acord si dumneata ca e prea din cale-afara' si cum, dimpotriva, cea mai mica, Natalia Nikitisna, il trata cu blindete pe sarmanul baietel "Acum locuiesc amindoua, adauga el (nu stiu numai daca mai traiesc), in gubernia V., unde Pavliscev le-a inzestrat cu o mosioara destul de rentabila. Marfa Nikitisna se spune ca intentiona sa se calugareasca; de altfel, nu afirm asta cu certitudine; se prea poate sa o confund cu alta da, cu vaduva unui medic, despre care mi s-a spus mai deunazi'

Printul Miskin asculta toate astea cu ochii licarind de bucurie si induiosare. Cu o caldura extraordinara declara, la rindu-i, ca nu-si va ierta niciodata faptul de a nu fi gasit timp, in cele sase luni cit calatorise prin provinciile din centrul Rusiei, sa le faca o vizita fostelor sale educatoare din copilarie; in fiecare zi isi propunea sa se duca sa le vada, si imprejurari neprielnice il faceau intotdeauna sa uite ceea ce hotarise, dar ca acum isi da cuvintul sa se duca negresit in gubernia V. "Asadar, o cunoasteti pe Natalia Nikitisna? Ce suflet cald si marinimos, e o sfinta! De altfel, si Marfa Nikitisna -iertati-ma, dar cred ca va inselati in privinta Marfei Nikitisna! Era severa, dar cum sa nu-si piarda rabdarea cu un idiot, cum eram pe atunci? (Hi, hi!) Caci pe atunci eram complet idiot, poate n-o sa ma credeti!(Ha, ha!) De altfel de altfel m-ati vazut in timpul acela, si cum se face ca nu-mi amintesc de dumneavoastra? Spuneti-mi, va rog! Asadar Ah, Dumnezeule, e posibil ca intr-adevar sa fiti ruda cu Nikolai Andreici Pavliscev?

- Te a-si-gur, zimbi lvan Petrovici, cercetindu-l cu luare-aminte pe print.

- Iertati-ma; daca am intrebat asta, nu-i din pricina ca m-as indoi caci se poate sa te indoiesti de asta? (He, he!) Nu, nu, bineinteles! (He, he!) Dar mi-a venit sa spun doar asa, pentru ca raposatul Nikolai Andreici Pavliscev era un om admirabil, minunat! Un om foarte marinimos, va asigur!

Printul nu ca se sufoca, ci "se ineca de preaplinul inimii sale generoase', cum il caracterizase a doua zi dimineata Adelaida, vorbind cu logodnicul ei, printul S.

- O, Dumnezeule! observa rizind lvan Petrovici, si pentru ce, ma rog, n-as putea fi ruda chiar cu un om foarte marinimos?

Ah, Doamne! Am iar am spus o prostie! vru s-o dreaga printul fisticindu-se si din ce in ce mai grabit si mai inflacarat. Dar asa si trebuie sa fie, pentru ca cu eu, de altfel, nu-i vorba de asta! S-apoi, ce importanta au cuvintele mele in momentul acesta, ce importanta are persoana mea pe linga asemenea interese, pe linga interese atit de mari! Si, in comparatie cu un om atit de marinimos, caci, in adevar, era un om extraordinar de marinimos, nu-i asa?

Printul tremura din tot trupul. Pentru ce se emotionase pina intr-atit, de ce se induiosase si cazuse cu totul din senin intr-o exaltare ce nu avea nici o contingenta cu obiectul discutiei - era greu de explicat. Cert este insa ca simtea revarsindu-se din inima lui o recunostinta arzatoare pentru ceva si fata de cineva, poate chiar fata de lvan Petrovici sau chiar si fata de toti oaspetii luati aolalta. Se simtea prea fericit, intr-o stare de "beatitudine suprema'. Surprins, lvan Petrovici il privi cu mai multa atentie; 'inaltul demnitar' il observa si el cu o extrema curiozitate; printesa Belokon- skaia isi atinti asupra lui o privire minioasa si-si strinse buzele. Printul N., Evgheni Pavlovici, printul S., domnisoarele totii intrerupsera conversatia pentru a-l asculta. Aglaia parea alarmata, iar pe Lizaveta Prokofievna o cuprinsese pur si simplu frica. Ciudate firi aveau totusi doamnele acestea, mama si cele trei fiice, chiar ele ajunsesera la concluzia ca cea mai buna atitudine pentr print ar fi sa taca toata seara, si totusi, cum l-au vazut singur, izolat intr-un colt si pe deplin satisfacut de rolul sau de om neobservat nelinistea le cuprinsese. Aleksandra era cit pe ce sa-l scoata chiar din coltul lui si sa-l antreneze in cercul lor, adica in compania printului N. si a printesei Belokonskaia. Si uite ca acum, cind Miskin se angaja in discutie, nelinis- tea lor crestea din ce in ce.

Ai dreptate, era intr-adevar un om admirabil, il aproba grav Ivan Petrovici, care incetase sa mai zimbeasca. da, da era un om admirabil! Admirabil si absolut demn, adauga el dupa o mica pauza. Se poate spune vrednic de toata stima, continua el pe un ton si mai grav dupa o noua tacere, si si-mi face deosebita placere sa constat din partea dumitale

- Nu e vorba cumva de acel Pavliscev caruia i s-a intimplat o patanie curioasa cu abatele cu abatele imi scapa numele, dar s-a vorbit mult despre asta pe vremuri, spuse "inaltul demnitar'.

- Cu abatele Gouraud, iezuitul, raspunse Ivan Petrovici, da, iata oamenii nostri admirabili si cei mai demni! Caci, in fond, Pavliscev era de neam, avea avere, un rang respectabil si daca si-ar fi continuat slujba Si iata ca-si abandoneaza slujba, lasa totul balta, ca sa treaca la catolicism si sa se faca iezuit; si toate astea fatis, fara sa caute a evita scandalul, cu un fel de exaltare. Noroc ca a murit, zau asa! S-a discutat mult

Printul nu se mai putu stapini.

Pavliscev Pavliscev s-a convertit la catolicism? Imposibil,protesta el inspaimintat.

Ei, asta-i acum, "imposibil'! mormai grav Ivan Petrovici. E prea mult spus, recunoaste si dumneata, draga printe De altfel, e si explicabil, il pretuiesti atit de mult pe raposat intr-adevar, era un om tare bun si, dupa parerea mea, tocmai de aceasta bunatate a profitat vicleanul acela de Gouraud. Dar daca v-as spune cite incurcaturi si cita bataie de cap mi-a pricinuit afacerea aceasta mai tirziu..- si tot cu acest Gouraud! Inchipuieste-ti, continua el, adresindu-se de data aceasta batrinului demnitar, ridicasera si niste pretentii la mostenirea lui; a trebuit sa recurg atunci la masurile cele mai drastice ca sa-i fac sa inteleaga pentru ca sint mari mesteri in asemenea cotcarii! Ce sa spun, sint grozavi! Dar, slava Domnului, cum lucrurile s-au petrecut la Moscova, m-am dus imediat la conte si i-am potolit

Nici nu stiti cit m-ati intristat si m-ati uluit chiar! striga din nou printul.

- Sint dezolat, dar, la drept vorbind, toate astea sint fleacuri si n-ar fi avut nici o urmare, ca intotdeauna; sint convins de asta. Vara trecuta, i se adresa el iar "inaltului demnitar', contesa K. intrase si ea, se spune, intr-o manastire catolica, in strainatate; ai nostri nu stiu sa se fereasca, cedeaza usor de indata ce cad sub influenta acestor impostori mai ales in strainatate.

- Toate astea, cred, din nepasarea noastra, ii spuse intr-o doara, pe un ton autoritar, batrinelul; si, pe urma, au un fel de a predica elegant si original iar la nevoie stiu sa si intimideze. In o mie opt sute treizeci si doi, cind eram la Viena, au manevrat asa de bine ca m-au speriat si pe mine, credeti-ma, numai ca nu m-am lasat prins si am scapat prin fuga, ha, ha!

- Dupa cite am auzit, domnul meu, strecura printesa Belokonskaia, nu de iezuiti ai fugit atunci, ci ti-ai parasit postul si ai plecat de la Viena la Paris cu frumoasa contesa Levitkaia.

Ei bine, oricum, inseamna ca am scapat de un iezuit, replica batrinul demnitar rizind,inveselit de amintirea placutei aventuri,dupa cum vad, esti credincios, nu-i asa? Asta se intimpla atit de rar la tineri, ii spuse el cu amabilitate printului Lev Nikolaevici, care asculta cu gura cascata si nu-si putea reveni de mirare. Era clar ca batrinul dorea sa-l cunoasca mai bine pe Miskin; din anumite motive, acesta incepu sa-l intereseze.

Pavliscev era un spirit luminat si un crestin, un adevarat crestin, declara brusc printul. Cum a putut el sa treaca la o credinta care nu e crestina? Catolicismul nu este de fapt o religie crestina! adauga el deodata, invaluind dintr-o privire scinteietoare intreaga societate.

Asta-i cam prea mult, murmura "inaltul demnitar' si se uita cu mirare la Ivan Feodorovici.

- Cum vine asta, ca religia catolica nu este o credinta crestina? se rasuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinta este?

- Si totusi nu este o religie crestina! raspunse emotionat si peste masura de taios printul. Asta in primul rind, iar in al doilea rind catolicismul roman e chiar mai rau decit ateismul, iata parerea mea! Da! asta e parerea mea! Ateismul, de fapt, se margineste la negare, reduce totul la zero, pe cind catolicismul merge mai departe: predica un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit si profanat, un Hristos care este contrariu celui adevarat! Catolicismul il predica pe Antihrist, va asigur, v-o jur! E convingerea mea intima pe care mi-am format-o de ani de zile si care m-a facut sa sufar cumplit Catolicismul roman crede ca biserica nu poate sa traiasca pe pamint daca lumea intreaga nu este supusa puterii sale politice si striga: Non possumus. Dupa mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, si totul in el, incepind cu credinta, e subordonat acestei idei. Papa a pus stapinire pe pamint, pe un tron terestru si a luat sabia; de atunci totul merge asa, numai ca sabiei i-au mai adaugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstitia, ticalosia si crima; si-au batut joc de sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai arzatoare; au vindut toate si totul numai pentru bani, pentru o josnica stapinire paminteasca. Si sa nu spunem atunci ca-i invatatura lui Antihrist? Cum sa nu fi dat ea nastere ateismului? Ateismul izvoraste din insasi esenta catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar in ei, caci puteau ei oare sa creada siesi? Ateismul s-a hranit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna si de neputinta lor spirituala! Ateismul! La noi, credinta si-au pierdut-o numai anumite paturi, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. si anume cele care si-au pierdut radacinile; in schimb acolo, in Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinta s-a subrezit - intii si intii din ignoranta si din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, din ura fata de biserica si fata de crestinism! Printul se opri putin pentru a-si trage rasuflarea. Vorbise prea repede si agitat; era palid, se sufoca. Toti schimbau priviri nedumerite intre ei, si doar batrinelul isi dadu drumul pufnind de ris. Printul N. isi scoase lornionul si fara nici o jena incepu sa-l examineze pe orator. Poetul, neamt de obirsie, se urni din coltul lui si cu un zimbet malitios pe buze isi trase scaunul mai aproape de masa.

-Exa-ge-rezi din cale-afara, spuse taraganat si cu oarecare plictiseala in glas Ivan Petrovici, stinjenit parca de intorsatura pe care o luase discutia. Biserica de acolo numara si ea reprezentanti de vaza, vrednici de toata stima si plini de virtuti.

- Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al bisericii, luat separat. Am avut in vedere catolicismul roman, ca atare, privit in insasi esenta lui. Am vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinta ca o biserica sa dispara cu totul? N-am afirmat niciodata asa ceva!

- Admit, dar sint lucruri prea cunoscute si n-are rost sa mai vorbim asta tine de teologie

- A, nu, nu! Nu numai de teologic, va asigur! Asta ne priveste mult mai de aproape decit va inchipuiti. Tocmai aici e greseala noastra principala, ca nu vrem, sau poate nu sintem in stare sa intelegem ca nu este vorba despre o problema cu caracter pur teologic! Pentru ca si socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenta catolica! Si el, ca si fratele sau bun, ateismul, desi opus catolicismului din punct de vedere etic, este si el un rezultat al desperarii, in masura in care tinde sa se substituie puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiratiile spirituale ale omenirii insetate de adevar si a o mintui, dar nu prin invatatura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenta. E aceeasi eliberare prin violenta, aceeasi unire prin sabie si singe!,,Nu-ti este ingaduit sa crezi in Dumnezeu,nu-ti este ingaduit sa ai avere, nu-ti este ingaduit sa ai personalitate, fraternite ou la mort, doua milioa- ne de capete!' Dupa faptele lor, ii vei cunoaste - iata adevarul de netagaduit! Si sa nu va inchipuiti ca lucrurile acestea sint chiar atit de inofensive si nu prezinta nici o primejdie pentru noi! O sa trebuiasca sa ne impotrivim, sa dam o riposta, si cit mai curind fara multa zabava! Sa opunem Occidentului adevarul intrupat in Hristos al nostru, adevar pe care noi l-am pastrat, in timp ce ei nici nu l-au cunoscut macar! Trebuie sa ne infatisam inaintea lor ca purtatori ai unei civilizatii a noastre, si nicidecum sa ne lasam prinsi orbeste in mrejele lor iezuite! Iata care trebuie sa fie pozitia noastra fata de ei! Si sa nu se mai spuna la noi ca predica iezuitilor este subtila si eleganta, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri

Da-mi voie, da-mi voie, te rog, se nelinisti Ivan Petrovici privind inspaimintat injur, ideile dumitale sint desigur laudabile si pline de patriotism; mi se pare totusi ca ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat si cred ca ar fi mai bine sa lasam discutia asta

- Nu, nu-i deloc exagerat, mai degraba e atenuat; fara indoiala, e atenuat, pentru ca nu sint in stare sa ma exprim; dar

- Dar da-mi voie, te rog!

Printul tacu;sedea pe scaun drept si neclintit,fara a-si lua privirea scinteietoare de pe fata lui Ivan Petrovici.

- Imi vine sa cred ca cele ce-ai auzit despre binefacatorul dumitale te-au tulburat peste masura, observa pe un ton linistit si binevoitor batrinul demnitar, si te-ai aprins poate si din pricina singuratatii in care traiesti. Daca ai intra in societate, si te-ai apropia mai mult de oameni (sint convins ca or sa te primeasca cu placere, ca pe un tinar destoinic), atunci de buna seama ca ai judeca lucrurile cu mult mai mult singe rece; ai vedea atunci ca toate astea sint mult mai simple de altfel, asemenea cazuri rare provin, dupa mine, pe de o parte dintr-un fel de saturatie, iar pe de alta parte din plictiseala

Da, da, asa este! exclama printul cu inflacarare. Admirabila idee! Din plictiseala, din plictiseala noastra, si nu de saturatie, ci, dimpotriva, din inselare nu de saturatie, aici va inselati. Si nu numai din insetare, ci chiar dintr-un zbucium febril, dintr-o insetare arzatoare! Si si sa nu credeti ca-i asa de neinsemnat incit e demn de ris fenomenul acesta; sa-mi fie cu iertare, dar lucrurile acestea trebuie sa le intuiesti, sa le presimti! Ai nostri, de indata ce sunt convinsi ca au ajuns chiar la mal, se lasa dusi de o bucurie ce nu mai are limita; de unde vine asta? Pavliscev va uimeste, iar purtarea lui o puneti pe seama nebuniei sau o explicati prin bunatatea lui, dar nu-i asa!In asemenea cazuri, temperamentul nostru pasionat, temperamentul rusilor, ne uimeste nu numai pe noi, ci intreaga Europa! Daca unul dintre noi se converteste la catolicism, se face de-a dreptul iezuit si se alatura neaparat elementelor celor mai subterane ale acestei secte; daca devine ateu, vrea numaidecit ca sa fie smulsa prin forta credinta in Dumnezeu, adica, altfel spus, si prin sabie! Pentru ce? De unde vine aceasta subita fantezie? Se poate sa nu stiti? Pentru ca a gasit patria pe care n-o vazuse aici si e fericit; a gasit tarmul, pamintul, si s-a prosternat ca sa-l sarute. Nu e numai vanitatea, nu-s numai sentimente meschine de orgoliu si vanitate care zac la originea ateilor rusi si a iezuitilor; nu, la mijloc e o suferinta morala, o sete spirituala, nevoia imperioasa de o preocupare superioara, nevoia de a simti sub picioare un teren trainic, o patrie in care au incetat sa mai creada, pentru ca n-au cunoscut-o niciodata! E atit de usor pentru un rus sa devina ateu, mai usor decit pentru oricare alt locuitor de pe glob! Si ai nostri nu devin simpli atei, ei incep sa creada in ateism ca intr-o religie noua, fara sa-si dea seama ca acum nu mai cred in nimic, credinta lor se reduce la zero. Asa sint insetarile noastre. "Acela care nu simte pamintul patriei sub picioare, acela n-are nici Dumnezeu! Expresia nu-i a mea; am auzit-o de la un negustor, un batrin sectant de rit vechi, pe care l-am intilnit intr-o calatorie. La drept vorbind, nu s-a exprimat tocmai asa, ci a spus: "Omul care reneaga pamintul tarii sale il reneaga si pe Dumnezeu'. Cind te gindesti ca s-au intimplat si la noi cazuri cind oameni foarte instruiti au aderat chiar si la hlistovism Sj cu cit e mai sigur la urma urmei, hlistovismul decit nihilismul, iezuitismul sau ateismul? Poate e chiar mai profund decit toate astea! Ca sa vedeti pina unde ajungea deznadejdea, dorul neostoit al celor care tinjeau dupa o altfel de lume! Aratati cutezatorilor insetati, care l-au insotit pe Columb, tarmul Lumii Noi, aratati rusului "Lumea' ruseasca, faceti sa gaseasca aurul acesta, comoara aceasta care se ascunde in maruntaiele pamintul! Aratati-i reinnoirea intregii omeniri, renasterea ei, ce se va intimpla in viitor poate numai prin gindirea ruseasca, prin Dumnezeul si Hristosul rusesc, si veti vedea ce urias puternic si drept, cuminte si blind se va ridica in fata lumii uimite - uimite si inspaimintate totodata, caci ei nu se asteapta din partea noastra decit la sabie, la sabie si la violenta, si, judecindu-ne dupa ei insisi, nu-si pot imagina poporul nostru fara barbarie! Si asta se petrece chiar in zilele noastre, iar ce va fi cu timpul nu este greu de ghicit! Totusi

Dar aici interveni pe neasteptate un fapt ce curma brusc si in modul cel mai surprinzator discursul printului.

Toata aceasta tirada deliranta, navala aceasta de cuvinte incilcite si patimase, de idei exaltate, care se imbulzeau si se incalecau, invalmasindu-se intr-un iures haotic, toate astea prevesteau ceva primejdios, ceva neobisnuit in starea de spirit a tinarului, susceptibil de a se aprinde cu atita impulsivitate si fara vreun motiv aparent. Dintre persoanele adunate in salon, toti aceia care-l cunosteau pe print se simtira cuprinsi de mirare amestecata cu teama (iar unii, cu jena si consternare) fata de comportarea lui atit de nelalocul ei si total nepotrivita cu felul sau de a fi intotdeauna foarte retinut, timid chiar, vadind un tact exceptional in anumite imprejurari si o intuitie deosebit de ascutita in materie de conveniente sociale. Nu se puteau dumeri care sa fie pricina acestei iesiri impulsive: nu cumva cele ce aflase despre Pavliscev? Doamnele crezura la un moment dat ca printul innebunise, iar batrina Belokonskaia marturisi mai tirziu ca "putin mai lipsea sa n-o iau la fuga, in cautarea unui refugiu'. Surprinsi la inceput, "batrineii' ramasera la urma pur si simplu stupefiati. Seful ierarhic al lui Epancin avea intiparita pe fata o expresie severa si plina de nemultumire; colonelul genist incremenise pe scaunul lui, in timp ce neamtul, palid si cu acelasi zimbet artificial pe buze, continua sa-i observe pe ceilalti pentru a surprinde impresiile ce le tradau figurile lor. De altfel, tot "scandalul' acesta s-ar fi putut aplana de la sine si in modul cel mai simplu si mai natural chiar in urmatoarele citeva clipe, cu atit mai mult trebuia acum. Ivan Feodorovici, uimit si el in primul moment, isi regasise cel dintii prezenta de spirit, incercind de citeva ori sa-l opreasca pe vorbitor; vazind ca e zadarnic, se indrepta spre print, hotarit sa recurga la mijloace mai tari; inca un moment si, la nevoie, generalul l-ar fi silit poate, cu toata prietenia, sa se retraga sub pretextul ca e bolnav, ceea ce parea a fi adevarat, iar pentru Ivan Feodorovici in afara oricarei indoieli Dar lucrurile luara o alta intorsatura.

Intrind in salon, Miskin avusese grija sa se aseze cit mai departe de vaza chinezeasca cea care, in urma convorbirii din ajun cu Aglaia, devenise o adevarata obsesie pentru el. E de necrezut, si totusi, in urma celor sugerate de tinara fata, in sufletu-i si-a facut loc, statornicindu-se cu indaratnicie, o convingere nestramutata, un presentiment uimitor, de neconceput, ca a doua zi negresit el va sparge acea vaza, oricit s-ar stradui s-o evite si oricite precautii ar lua sa nu se aseze in preajma ei! De necrezut si totusi s-a intimplat intocmai, in noianul de impresii noi, placute si luminoase, ce, dupa cum am mai aratat, ii coplesisera inima in seara aceea, uitase cu desavirsire de toate temerile lui.Cind fu rostit numele lui Pavliscev si Ivan Feodorovici il conduse de brat pentru a-l prezenta inca o data lui Ivan Petrovici, printul se aseza cu acest prilej mai aproape de masa; intimplarea a facut ca fotoliul sa fie in imediata vecinatate cu splendida si impozanta vaza chinezeasca, asezata pe un piedestal, putin inapoia fotoliului, chiar linga cotul printului. In momentul cind era pe punctul de a-si ispravi discursul, printul se scula brusc, isi desfacu involuntar, intr-un gest larg, bratele si salonul se umplu indata de exclamatii si tipete! Vaza se clatina, nehotarita parca pe capul caruia dintre mosnegi sa cada, pe urma se inclina in partea opusa si, rasturnindu-se, se facu tandari pe podea. Neamtul, care era alaturi, abia avu timp sa faca un pas inapoi. La zgomotul acestei caderi, la vederea pretioaselor cioburi care sclipeau pe covor, spaima si uimirea cuprinscra societatea. In ce-l priveste pe print, cu greu sau poate chiar e de prisos sa-l mai descriem. Un lucru, totusi, trebuia relevat; din valmasagul de senzatii ce-l strabatura in acea clipa, unele mai tulburi si mai ciudate decit altele, se desprinse cu ascutime una stranie de tot si care le covirsi pe toate celelalte, umplindu-l de uimire; nu era nici surpriza, nici scandalul, nici rusinea, nici teama, nu; ceea ce-l izbise mai ales pe print era gindul la implinirea profetiei! De ce anume era atit de tulburator acest gind, n-ar fi putut sa-si explice; se simtea zguduit in intreaga lui fiinta, pina in adincul inimii, covirsit de o spaima aproape mistica inca o clipa, si i se paru ca totul inaintea lui se destrama si se pierde; in locul spaimei, sufletul i se umplu de lumina, de o negraita bucurie, de un fel de extaz; rasuflarea i se sugruma in gitlej, sufocindu-l, si dar totul nu tinu decit o frintura de secunda Slava Domnului, pericolul trecuse! Miskin respira usurat, rotindu-si privirea in jur.

Mult timp paru ca nu intelege zapaceala si framintarca celor din salon sau, mai bine zis, intelegea si vedea totul, dar statea complet detasat, ca un om care nu participa la cele ce se petrec in juru-i, dupa ce s-a strecurat nevazut in odaie, intocmai ca in basmul cu tichiuta fermecata, si observa niste oameni straini, dar interesanti. Privea cum se culeg cioburile vazei facute tandari, auzea frinturi de fraze grabite, vedea paloarea Aglaiei si privirea ei stranie, foarte stranie, cu care il fixa; nu era in ochii ei nici ura, nici minie; tinara fata se uita la el cu o privire speriata, dar atit de afectuoasa, iar la ceilalti cu ochi atit de stralucitori si o dulce suferinta patrunse deodata in inima printului. In sfirsit, vazu cu mirare ca toti isi reluasera locurile si chiar rideau, ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic! Un minut dupa aceea, ilaritatea crescu si mai mult; rideau privindu-l cum sta mut si nemiscat, dar risul lor era prietenos si vesel; citiva ii vorbira cu multa caldura. Mai ales Lizaveta Prokofievna ii adresa cuvinte pornite din inima si incurajatoare. Simti apoi cum Ivan Feodorovici il bate cu prietenie pe umar; ridea si Ivan Petrovici dar mai binevoitor si mai cordial, mai afectuos decit toti se arata batrinelul, care ii lua mina intr-a sa si incepu s-o mingiie; ii vorbea ca unui copil pe care vrea sa-l linisteasca si, la urma, il aseza linga dinsul. Printul il privea cu admiratie, dar ii pierise graiul si gifiia din greu; chipul batrinului ii placea nespus.

- Cum? ingaima el in cele din urma. Ma iertati cu adevarat? Si dumneata, Lizaveta Prokofievna? Risetele crescura, si, de induiosare ochii printului se umplura de lacrimi; nu-i venea sa-si creada ochilor si se simtea in al noualea cer.

- Fara indoiala, vaza era admirabila, observa Ivan Petrovici, si statea aici de cincisprezece ani, daca-mi aduc bine aminte da, de cincisprezece ani

- Ei, asta-i; nu-i nici o nenorocire! Omul, cit e de om, si tot are un sfirsit, darmite un ulcior de lut! spuse cu glas tare Lizaveta Prokofievna. Se poate sa-ti faci atita spaima pentru un fleac de nimica, draga Lev Nikolaici? adauga ea cu o neliniste ascunsa. Ajunge, dragul meu, ajunge, ma sperii, zau.

Si ma iertati pentru tot? Pentru tot, nu numai pentru vaza? intreba printul, voind sa se ridice, dar batrinul demnitar il trase de brat si-l sili sa se aseze din nou.

- C'est tres curieux et c'est tres serieux, sopti batrinelul la urechea lui Ivan Petrovici, aplecindu-se peste masa, dar destul de tare, ca sa-l fi auzit si printul.

- Si n-am jignit pe nimeni? Nici nu va puteti inchipui ce fericit ma simt la gindul acesta; dar nici nu se putea sa fie altfel! Oare as fi fost in stare sa jignesc pe cineva aici? Numai un asemenea gind ar fi o adevarata jignire pentru cei de fata.

- Linisteste-te, dragul meu, cred ca exagerezi. N-ai de ce sa ne arati atita recunostinta; e un sentiment frumos, dar nu trebuie exagerat.

- Nu-i vorba de recunostinta, ci de admiratie va admir, sint fericit sa va privesc; poate ca nu ma exprim cum trebuie, dar am nevoie sa vorbesc, am nevoie sa ma explic macar din respect pentru mine.

Vorbea agitat, confuz, tulburat; nu era exclus ca vorbele pe care le pronunta sa nu fi fost exact acelea pe care ar fi vrut sa le spuna, area ca implora cu privirea ingaduinta de a vorbi. Ochii lui ii intilnira pe ai printesei Belokonskaia.

- Vorbeste, draguta, continua, numai vezi, las-o mai domol, ii spuse ea. Adineauri ai vazut ce-ai patit daca ai luat-o gonind dintr-un rasuflet! Dar de vorbit, vorbeste, n-ai de ce te terne; domnii acestia au vazut oameni si mai ciudati decit tine, n-ai sa-i faci se minuneze, si apoi nici nu esti cine stie ce grozav in privinta asta, doar atit ca ai spart vaza si ne-ai cam bagat in sperieti.

Printul asculta cu zimbetul pe buze si imediat dupa aceea i se adresa batrinelului:

- Nu-i asa ca dumneavoastra sinteti acela care, acum trei luni i-a salvat de surghiun pe studentul Podkumov si pe impiegatul Svabrin?

Batrinelul rosi putin si murmura ceva nedeslusit, indemnindu-l pe Miskin sa se linisteasca.

Si despre dumneata am auzit, relua numaidecit printul, adresindu-i-se de data aceasta lui Ivan Petrovici, ca in gubernia V. ti-ai facut pomana cu fostii dumitale iobagi ramasi pe drumuri de pe urma unui incendiu pustiitor, daruindu-le cheresteaua de care aveau nevoie ca sa-si recladeasca izbele, cu toate ca pe vremuri iti pricinui- sera destule neajunsuri.

- A, e o exa-ge-ra-re, murmura Ivan Petrovici cu modestie, dar vizibil magulit; de data asta, avea perfecta dreptate spunind ca e o "exagerare', fiind vorba, de fapt, de un zvon lipsit de orice temei care ajunsese pesemne si la urechile printului.

Apoi, cu un zimbet senin luminindu-i fata, Miskin se intoarse catre printesa Bclokonskaia:

- Si dumneavoastra, printesa, acum sase luni, nu m-ati primit ca pe un fiu, la Moscova, dupa scrisoarea Lizavetei Prokofievna? Si intr-adevar, ca unui adevarat fiu, mi-ati dat un sfat pe care nu-l voi uita niciodata. Va amintiti, desigur?

Ei, si ce atita caz pentru nimica toata! zise intepata doamna cea batrina. Esti un om bun, da' cam caraghios; iti intinde cineva doi gologani, iar tu te apuci sa-i multumesti de parca te-ar fi scapat de la moarte. Crezi, probabil, ca esti bun de laudat, cind de fapt i-e lehamite omului de tine.

Era cit pe ce sa-i sara tandara, dar cu totul neasteptat se pomi pe ris si, unde mai pui, fara rautate. Se lumina la fata Lizaveta Prokofievna, isi descreti fruntea si Ivan Feodorovici.

Nu va spuneam ca Lev Nikolaici e un om un om intr-un cuvint numai ca n-ar trebui sa se inflacareze cu atita gifiiala, cum bine a zis printesa se bilbii generalul, repetind intr-un fel de extaz cuvintele printesei Belokonskaia, care-l impresionasera adinc. Numai Aglaia parea cam mihnita, desi obrazul ii era invapaiat, poate si de indignare.

- Sa stii ca mi-e foarte simpatic, ii sopti iar batrinelul lui Ivan Petrovici.

Am intrat aici cu inima strinsa, continua printul, si ma simteam din ce in ce mai tulburat, mai nestapinit in insufletirea mea atit de stranie ce-mi coplesea cu iuteala sufletul Eu ma temeam de voi toti si de mine insumi. Mai ales pentru mine ma temeam. Intorcindu-ma aici, la Petersburg, imi propusesem sa cunosc elita societatii noastre, pe oamenii nostri de frunte, de vita veche, din care fac si eu parte ca urmas al uneia dintre cele mai vechi familii. Ei bine, acum ma gasesc in cercul unor printi ca si mine, nu-i asa? Voiam sa va cunosc; trebuia; era necesar, absolut necesar! Auzisem intotdeauna vorbindu-se rau de voi, mai mult de rau decit de bine. Se spun si se scriu atitea lucruri urite pe socoteala voastra! Sinteti socotiti niste oameni ignoranti, superficiali, inapoiati, preocupati exclusiv de interesele voastre meschine, cu obiceiuri si apucaturi ridicole Veneam incoace astazi plin de curiozitate, dar si cu neliniste in suflet, voiam sa vad si sa ma conving personal: sa fie oare adevarat ceea ce se repeta pretutindeni, ca aceasta patura inalta a societatii rusesti nu mai e buna de nimic, ca si-a trait traiul, ca seva i-a secat si nu-i ramine altceva de facut decit sa moara, dar o face intr-o lupta inversunata si plina de invidie impotriva oamenilor viitorului, asezindu-se de-a curmezisul, fara sa-si dea seama ca e in agonie? Nici inainte nu prea am dat crezare acestei pareri, pentru ca noi, propriu-zis, nici n-am avut o patura inalta, in afara poate de nobilimea de la curte sau cea de uniforma sau una intimplator ridicata, care acum insa a disparut de tot, nu-i asa. n-am dreptate?

- Ba nu e deloc asa, rinji Ivan Petrovici.

- Poftim, iar a luat-o razna! nu i-a tihnit printesei Belokonskaia.

- Laissez-le dire, nu vedeti ca tremura tot, ii opri batrinelul cu jumatate de glas.

Printul parea ca-si iesise complet din minti.

- Ei bine, am vazut aici niste oameni incintatori, sinceri si buni suflet, cu mintea luminata; am vazut un batrin care stie sa mingiie sa asculte pina la capat un baietandru ca mine; vad aici oameni in stare sa inteleaga si sa ierte, niste oameni de treaba, rusi adevarati, aproape tot asa de buni si de inimosi ca si cei pe care i-am intilnit acolo, da, cu nimic mai rai. Judecati deci cit de placut am fost su prins! Ah, dati-mi voie sa va marturisesc totul! Auzisem adesea spunindu-se, si capatasem si eu credinta, ca in lumea mondena sub poleiala unor forme invechite, se ascunde un fond sarac si steril, dar acum vad ca nu poate fi vorba de noi, caci nu e cazul. O fi pe undeva in alte parti, dar nu la noi. E cu putinta oare ca sa fiti cu totii, in momentul acesta, niste iezuiti, niste prefacuti? L-am auzit adineauri pe printul N. povestind cu atita haz. Cita bunatate si simtire sincera, ce umor nevinovat si plin de inspiratie! Oare asemenea cuvinte pot iesi din gura unui om mort, cu inima si talentele secatuite? Oare niste cadavre ar fi putut sa ma trateze astfel? Oare nu este aici un material uman pentru viitor, pentru infaptuirea sperantelor? Oare asemenea oameni ar putea sa nu inteleaga progresul si sa se lase depasiti de vreme?

Inca o data, te rog, calmeaza-te, dragul meu; sa lasam toate astea pentru alt prilej; voi fi bucuros oricind spuse zimbind din coltul gurii batrinul "demnitar'.

Ivan Petrovici tusi sec si se rasuci nelinistit in fotoliul sau; Ivan Feodorovici statea ca pe ghimpi; seful sau ierarhic nu-i mai dadea nici o atentie printului si se intretinea cu nevasta demnitarului; in schimb, aceasta din urma arunca din cind in cind cite o privire spre Miskin, incercind sa fie atenta la vorbele lui.

- Ba nu, cred ca e mai bine sa vorbesc acum! reincepu printul intr-un nou elan de febrila inflacarare, adresindu-i-se batrinelului cu un aer confidential, vadind o deosebita incredere. Ieri, Aglaia Ivanovna mi-a interzis sa vorbesc si mi-a indicat chiar subiectele pe care trebuia sa le evit; ea stie ca sint ridicol cind ma pasionez pentru anumite lucruri! Desi am douazeci si sase de ani impliniti, stiu ca sint ca un copil. N-am nici un drept sa-mi exprim gindul, an spus-o mai demult; si n-am vorbit deschis decit cu Rogojinov la Moscova L-am citit pe Puskin impreuna, l-am citit tot; nu cunostea nimic din el, nici nu auzise macar pomenindu-i-se numele intotdeauna ma tem ca infatisarea mea ridicola sa nu-mi compromita gindul si ideea principala. Imi lipseste gestul potrivit. Gesturile mele nu sint niciodata in concordanta cu ceea ce vreau sa exprim; de aceea provoaca ilaritate si-mi discrediteaza ideile. Nu am nici simtul masurii, or, asta este important, as spune chiar ca e lucrul cel mai important Stiu ca e mult mai avantajos pentru mine sa stau tacut si sa nu ma angajez in discutii. Cind tac, par chiar foarte cuminte; mai mult decit atit, in felul acesta am ragaz sa cumpanesc, sa judec. Dar acum e mai bine sa vorbesc. Si o fac numai fiindca ma priviti cu atita bunatate Aveti un chip minunat! Ieri, mi-am dat cuvintul Aglaiei lvanovna ca nu voi deschide gura toata seara.

Vraiment? facu batranelul zimbind.

- Dar sint momente cind imi spun ca n-am dreptate sa gindesc astfel: sinceritatea poate compensa deficienta gestului, nu-i asa? Nu-i adevarat?

- Citeodata.

- As vrea sa spun tot, tot, tot! Sa explic tot ce ma apasa. O, da! Ma luati drept utopist? Drept un ideolog? Ah, va inselati, ideile mele, va asigur, sint cit se poate de simple Nu ma credeti? Va vine sa zimbiti? Uneori simt ca devin las, pentru ca imi pierd increderea; adineauri, venind incoace, imi spuneam: "Cum voi intra in vorba cu ei? Cu ce cuvint trebuie sa incep ca sa inteleaga macar ceva?' O, cit mi-era de frica! Dar, mai ales, ma temeam pentru voi, ma temeam ingrozitor, ingrozitor! Si, la drept vorbind, de ce putea sa-mi fie teama? Nu era o frica de care ar trebui sa ma rusinez? Ce s-ar intimpla daca un om cu idei progresiste s-ar gasi in fata cu o liota de oameni inapoiati si inraiti? Marea mea bucurie e ca acum sint convins ca liota aceasta nu exista, ci numai un material uman viu! Si n-am avea de ce sa ne facem singe rau pentru faptul ca sintem ridicoli, nu-i asa? Pentru ca acesta-i adevarul: sintem ridicoli, usuratici, avem multe deprinderi urite, mereu sintem plictisiti, nu stim sa privim lucrurile in fata, nu stim sa le patrundem; sintem doar cu totii la fel, toti, toti, si dumneavoastra, si eu, si ei! Nu-i asa ca nu mi-o luati in nume de rau cind va spun pe sleau ca sinteti ridicoli? Ei bine, daca e asa, nu inseamna oare ca sinteti un material uman viu, un fond pent viitor? Stiti, dupa parerea mea, e bine citeodata sa fii ridicol, e chiar mult mai bine; oamenii pot mai usor sa-si ierte intre ei slabiciunile si mai usor ajung la smerenie; doar nu e chip sa cuprinzi cu mintea toate dintr-o data, nu poti incepe direct de la perfectiune! Ca sa atingi perfectiunea, trebuie mai intii sa nu fi inteles multe lucruri! Iar daca le intelegi prea in graba, risti sa nu le intelegi bine. V-o spun asta voua, care ati stiut pina acum sa intelegeti multe si altele sa nu le intelegeti. Acum nu mai mi-e frica pentru voi; si cred ca nu va suparati ca un tinar ca mine va vorbeste astfel? Dumneata rizi, Ivan Petrovici? Credeai ca ma tem pentru aceia, ca sint avocatul lor, un democrat, un aparator al egalitatii? Si Miskin rise isteric (de altfel, risul acesta de om exaltat revenea mereu cu izbucniri scurte). Mi-e frica pentru voi,pentru voi toti si pentru noi toti impreuna.Si eu sint un print de vita veche, si in momentul de fata ma gasesc aici printre oameni care au rangul de printi. Vorbesc in interesul binelui nostru comun, pentru salvarea noastra a tuturor, pentru ca aceasta casta a noastra sa nu dispara asa fara rost, in bezna vremii, fara sa se dumereasca, irosindu-si fortele in rabufniri sterpe si pierzind pina la urma totul. La ce bun sa disperam si sa cedam locul altora, cind putem, punindu-ne in fruntea progre- sului, sa raminem inteleptii obstii? Devenind oameni de avangarda, vom deveni si fruntasii societatii. Sa ne facem servitori, ca sa putem ajunge dregatori.

Se smuci brusc de pe scaun, dind sa se ridice, dar batrinelul, care-l observa cu neliniste, il opri din nou.

- Ascultati! Stiu ca e usor sa arunci numai vorbe, vorbe goale; e mai bine sa dai pilda, mai bine sa incepi pur si simplu, iata, eu am si inceput si e cu putinta oare ca omul sa se simta cu adevarat nefericit? Dar ce importanta au necazurile si nenorocirile mele, daca sint in stare sa fiu fericit? Stiti, nu inteleg cum poate cineva trece pe linga un copac si sa nu fie fericit ca-l vede? Sa stea de vorba cu un om si sa nu fie fericit ca-l iubeste? Ah, de ce n-am cuvinte, de ce nu ma pricep sa-mi exprim gindurile dar exista atitea lucruri minunate pe care le intilnesti la fiece pas si pe care pina si omul cel mai decazut le gaseste minunate! Uitati-va la copii, priviti aurora - acest dar al Celui de Sus, priviti iarba care creste, priviti ochii care va admira si care va iubesc

Se ridicase de mult in picioare. Batrinelul il privea ingrozit. Cea dintii Lizaveta Prokofievna isi dadu seama de ceea ce se-ntimpla. "Ah, Dumnezeule!' striga ea, plesnindu-si palmele. Aglaia alerga spre print si ajunse tocmai la timp ca sa-l prinda din cadere in bratele ei intinse; cu spaima in suflet, cu fata crispata de durere auzi strigatul groaznic al "duhului necurat care l-a cutremurat si l-a doborit' pe cel nenorocit. Bolnavul zacea intins pe covor. Cineva apucase sa-i puna o perna sub cap.

Nimeni nu se asteptase la asta. Un sfert de ora mai tirziu, printul N., Evgheni Pavlovici si batrinelul incercara sa mai inveseleasca societatea, dar nu trecu nici o jumatate de ora si toata lumea parasi casa Epancinilor. Inainte de asta fura rostite cuvinte de sincera compasiune, de regret, de mingiiere si citeva aprecieri. Ivan Petrovici isi dadu cu parerea, intre altele, ca "tinarul era sla-vo-fil sau cam asa ceva, dar ca asta nu e periculos'. Batrinelul n-a spus nimic. Mai tirziu, ce-i drept, a doua si a treia zi, toti manifestara o oarecare nemultumire. Ivan Petrovici se socoti chiar jignit, dar ii trecu repede. Citva timp, seful ierarhic al lui Ivan Feodorovici se mentinu intr-o atitudine de raceala fata de subalternul sau. "Protectorul familiei', inaltul demnitar, la rindul sau, ingaima citeva observatii povatuitoare generalului Epancin, cu care ocazie avu cuvinte de lauda pentru Aglaia, si declara cu bunavointa ca se intereseaza foarte mult de fericirea ei. Era un om intr-adevar bun la suflet, dar daca toata seara se uitase cu atita curiozitate la print, era mai ales din pricina ca recenta istorie a lui Miskin cu Nastasia Filippovna nu-i era cu totul necunoscuta si ar fi vrut sa afle cit mai multe amanunte in privinta asta.

Luindu-si ramas-bun de la Lizaveta Prokofievna, printesa Belokonskaia ii zise:

- De, ce sa-ti spun; nu e nici bun si nici rau; dar daca vrei cu tot dinadinsul sa-mi stii parerea, e mai mult rau decit bun. Vezi doar singura ce cusur are - e un om bolnav.

Lizaveta Prokofievna hotari in sinea ei ca pretendentul era nepotrivit si in aceeasi noapte se jura ca "atita timp cit e ea in viata printul nu va fi barbatul Aglaiei'. Se scula a doua zi dimineata cu hotarirea luata. Dar in timpul dejunului, dadu dovada de o inconsecventa surprinzatoare, lasind sa-i scape citeva cuvinte cu totul contrarii acestei hotariri.

La o intrebare, foarte discreta de altfel, a surorilor ei, Aglaia raspunse deodata pe un ton rece si intepat:

- Nu i-am fagaduit niciodata nimic, niciodata nu l-am considerat logodnicul meu. Pentru mine, el este un strain ca oricare altul.

Lizaveta Prokofievna sari ca arsa.

- Nu ma asteptam la asta din partea ta, spuse ea cu amaraciune; e o partida nepotrivita, stiu, si multumesc lui Dumnezeu ca in privinta aceasta lucrurile s-au lamurit de la sine; dar nu m-am asteptat sa aud din gura ta asemenea cuvinte! Am crezut ca ai sa fii altfel, in locul tau, ii dadeam bucuroasa afara pe toti invitatii de aseara, iar pe el l-as fi oprit linga mine; iata ce fel de om e, si ce merita, dupa parerea mea!

Dar se opri deodata, inspaimintindu-se ea insasi de ceea ce spusese. Daca ar fi stiut Lizaveta Prokofievna in momentul acela cit era de nedreapta fata de fiica ei! In sinea ei, Aglaia se decisese si nu-si astepta decit ceasul, care urma sa hotarasca totul; iata de ce si cel mai inofensiv cuvint, cea mai mica aluzie in privinta asta ii ranea adinc inima.

VIII

Si pentru print, ziua aceasta incepu sub apasarea unor grele presimtiri; se datorau poate starii lui bolnavicioase, dar tristetea pe care o simtea acum era prea vaga si confuza si asta il chinuia mai mult ca orice. Desigur, motive grave de intristare nu lipseau in fata unor fapte evidente, usturator de penibile, dar toate imprejurarile dureroase de care-si aducea aminte nu erau in masura sa explice intensitatea chinului si isi dadea seama ca singur el, fara un ajutor din afara, nu va putea sa se linisteasca. Incetul cu incetul se inradacina in el convingerea ca astazi se va produce ceva neobisnuit si decisiv in existenta sa. Criza din ajun fusese relativ usoara; afara de starea aceasta de ipohondrie, o oarecare greutate in cap si o durere in membre, nu lasase alte urme. Capul lucra destul de limpede, cu toate ca sufletu-i era bolnav. Se sculase destul de tirziu si isi aminti de indata, cu toata claritatea, cele petrecute in seara precedenta; ceva mai vag, dar a putut sa-si reaminteasca si de felul cum, o jumatate de ora dupa atac, fusese condus la el acasa. Afla apoi ca Epancinii s-au si interesat de starea sanatatii lui. La unsprezece si jumatate mai veni un trimis din partea lor sa intrebe cum se simte; asta-i facu placere. Una dintre cele dintii vizite pe care le primi a fost a Verei Lebedeva, care venise sa-l vada si sa-i faca unele servicii. De indata ce-l zari, izbucni in lacrimi. Printul se grabi s-o linisteasca si in curind izbuti s-o inveseleasca. Fu adinc impresionat de compasiunea pe care i-o arata tinara fata si intr-un elan de recunostinta ii apuca mina si i-o saruta. Vera se imbujora toata.

- Ah, ce faci! Nu trebuie! striga ea speriata si-si retrase iute mina.

Curind dupa aceea, fata se retrase, stapinita de o tulburare ciudata. In timpul acestei scurte vizite, Vera ii povesti printului, printre altele, ca dis-de-dimineata tatal ei se dusese la "raposat', cum il numea el pe generalul lvolghin, ca sa se informeze daca mai traia si nu murise in timpul noptii si, dupa cum se crede, nu mai are mult de trait. Catre amiaza, Lebedev se intoarse acasa si veni sa-l vada pe print, dar "numai pentru un minut, ca sa se intereseze de sanatate' s.a.m.d., s.a.m.d., si apoi voia sa arunce o privire in "dulapior'. Se tinu numai in ofuri si ufuri in tot timpul acesta, incit Printul se grabi sa se descotoroseasca de el, nu insa inainte ca Lebedev sa fi incercat in fel si chip sa-l descoasa in privinta atacului de epilepsie din ajun, desi se vedea de la o posta ca apucase sa afle toate amanuntele. In urma lui, tot pentru un minut, veni si Kolea.Acesta insa era intr-adevar grabit si statu ca pe ghimpi, prada unei nelinisti disperate. Primul lui cuvint a fost sa-l implore pe print sa-i spuna tot ce i se ascundea despre tatal sau, adaugind ca ieri aflase aproape totul. Parea profund zguduit.

Cu toata simpatia si delicatetea de care era capabil, Miskin ii povesti cit putu mai exact toata intimplarca. Lovit ca de trasnet Kolea n-a fost in stare sa scoata un cuvint si izbucni doar intr-un plins amarnic. Bietul baiat trecea printr-o grea incercare care lasa urme nesterse in viata unui adolescent. Printul intelese totul si se grabi sa-i impartaseasca tinarului sau prieten punctul sau de vedere in aceasta chestiune, adaugind ca, dupa parerea lui, insusi atacul care pune in pericol viata batrinului se datoreste poate remuscarilor de pe urma greselii savirsite si ca nu oricine e capabil de asa ceva, ceea ce arata ca are un suflet ales. Cuvintele printului au avut un efect binefacator asupra lui Kolea; ochii incepura sa-i straluceasca.

- Sint niste nesuferiti cu totii: si Ganka, si Varia, si Ptitin! N-am sa ma cert cu ei, dar, din clipa aceasta, drumurile noastre se despart! Ah, printe, daca ai sti prin cite am trecut de ieri si pina acum! E o lectie de viata pentru mine. Grija mamei consider ca-mi revine acum mie; bineinteles ca la Varia are ce minca si unde dormi, dar nu-i vorba numai de asta

Amintindu-si ca era asteptat, se ridica brusc, il intreba in graba pe print despre sanatatea lui si, cind auzi raspunsul, adauga deodata:

- Altceva nu ai sa-mi spui nimic? Am auzit vorbindu-se ieri (de altfel n-am dreptul) dar, daca vreodata vei avea nevoie in orice imprejurare de un prieten credincios, iata-l, e inaintea dumitale! Mi se pare ca amindoi nu prea sintem fericiti, printe, nu-i asa? Dar nu te mai intreb, nu mai intreb nimic

Dupa plecarea lui Kolea, printul se adinci si mai mult in ginduri; toata lumea prevesteste nenorociri; cu totii au si tras niste concluzii ca si cum ar sti ceva ce nu stie el; Lebedev incearca sa ma traga de limba, Kolea face aluzii directe, iar Vera plinge. In cele din urma schita cu mina un gest a lehamite. "Afurisita manie!' se blestema el pentru tendinta lui bolnavicioasa de a banui totul si pe toti.Fasa i se insenina cind, la unu si ceva, le vazu intrind pe doamnele Epancin care venisera sa-l viziteze "pentru un minut' si, intr-adevar, n-au stat mai mult. Ridicindu-se de la dejun, Lizaveta Prokofievna declara ca toata lumea, si numaidecit, are s-o insoteasca la plimbare. Propunerea, facuta pe un ton sec si hotarit, fara explicatii, echivala cu un ordin. Iesira cu totii, adica mama, domnisoarele si printul S. Lizaveta Prokofievna se indrepta in directia opusa aceleia pe care obisnuiau s-o ia in fiecare zi. Toti intelesera tilcul acestei plimbari, dar tacura, de teama sa n-o enerveze pe generaleasa; iar ea, ca si cum ar fi vrut sa evite orice reprosuri si obiectii posibile, mergea inaintea tuturor fara sa se uite indarat. In cele din urma, Adelaida isi ingadui sa observe ca de vreme ce au iesit sa se plimbe, n-are nici un rost sa mearga atit de iute si ca nici nu-i chip sa se tina dupa pasul mamei.

Ascultati, se intoarse deodata Lizaveta Prokofievna, trecem prin fata vilei lui. Orice ar crede Aglaia, si orice s-ar intimpla mai tirziu, nu e un strain pentru noi; ceva mai mult, acum e bolnav si nenorocit; eu, cel putin, vreau sa intru un minut la dinsul. Cine vrea sa ma urmeze - sa pofteasca, cine nu - drum bun si-l priveste.

Bineinteles, toata lumea o urma.Cum era si firesc, printul se grabi sa-si reinno- iasca scuzele pentru vaza chinezeasca pe care o sparsese in ajun si pentru scandal.

- Lasa asta, raspunse Lizaveta Prokofievna, nu-mi pare rau de vaza, ci de tine. Asadar, recunosti si tu ca ai facut scandal, vorba aceea: "Abia a doua zi ii vine omului mintea la cap', dar nici asta n-are importanta, caci fiecare isi da seama acum ca nu poate fi suparat pe tine. Ei, sa ne vedem cu bine; daca poti, fa o plimbare si pe urma culca-te iar, iata sfatul pe care ti-l dau. Si, daca inima te indeamna, vino pe la noi ca si altadata; fii sigur, o data pentru totdeauna, ca orice s-ar intimpla, vei ramine prietenul casei noastre; al meu, cel putin. In tot cazul de mine pot sa raspund

Provocate, domnisoarele se asociara, la rindul lor, cu caldura, sentimentelor exprimate de mama lor; dupa aceea, se retrasera cu totii. Dar graba aceasta naiva de a-i spune vorbe afectuoase si incurajatoare avea in ea ceva negrait de crud, lucru de care Lizaveta Prokofievna nici nu-si dadu seama. In invitatia sa vina "ca si alta- data' si in precizarea "al meu, cel putin' se simtea de asemenea un fel de prevestire. Printul se gindi la atitudinea Aglaiei in timpul vizitei acesteia; e drept ca atit la venire, cit si la plecare, ea il invaluise intr-un zimbet incintator, dar fara sa sufle un cuvint, nici atunci macar cind mama si surorile ei se intreceau in a-l asigura de prietenia lor; de doua ori totusi, ea il fixa cu o privire scrutatoare. Chipul fetei era mai palid ca de obicei; parea sa fi petrecut o noapte de insomnie. Printul hotari ca in aceeasi seara sa se duca neaparat sa le viziteze ,,ca si altadata' si cerceta cu nerabdare ceasul. Exact dupa trei minute de la plecarea doamnelor Epancin aparu Vera.

Lev Nikolaevici, adineauri Aglaia Ivanovna m-a rugat sa va transmit ceva in secret.

Printul fu cuprins de un tremur subit.

- Un bilet?

Nu, verbal; mi-a spus la repezeala. Va roaga sa stati acasa toata ziua de astazi, sa nu va miscati de aici pina la sapte seara sau chiar pina la noua, n-am inteles bine.

- Dar pentru ce? Ce inseamna asta?

- Nu stiu nimic; tot ce pot spune e ca mi-a poruncit si a insistat sa va transmit negresit aceasta recomandare.

- Asa s-a exprimat? A spus chiar asa "negresit'?

- Nu, n-a spus chiar vorba asta. Abia a apucat sa intoarca spre mine si sa-mi sopteasca; noroc ca m-am strecurat cit ai clipi din ochi linga dinsa, altfel nu auzeam nimic. Dupa felul cum a spus-o insa, era limpede ca-mi dadea porunca sa va transmit "negresit'. S-a uitat la mine cu niste ochi, de mi-a stat inima in loc

Din cele citeva intrebari pe care le mai puse Verei,printul nu reusi sa afle nimic mai mult, ci, dimpotriva, nelinistea deveni si mai mare. Ramas singur, se culca pe canapea, si cazu iarasi pe ginduri. "Poate ca vine cineva pe la ei inainte de ora noua si se teme ca nu cumva sa mai fac vreo gafa', hotari el in cele din urma si incepu sa astepte nerabdator caderea amurgului, uitindu-se mereu la ceas. Dezlegarea misterului surveni insa mult mai repede decit s-ar fi asteptat si tot in chip de o noua vizita, aceasta devenind, la rindul ei o noua enigma, mai chinuitoare inca decit cea dintii; o jumatate de ceas dupa plecarea doamnelor Epancin se infiinta Ippolit, dar

atit de istovit, atit de sfirsit de puteri, incit, de cum intra, inainte de spune ceva, se prabusi intr-un fotoliu, aproape lesinat, dar cuprins deodata de un acces puternic de tuse, incepu sa scuipe singe. Ochii ii sticleau si pete rosii i se aprinsera in obraji. Printul bolborosi citeva cuvinte, la care bolnavul nu raspunse si multa vreme dupa aceea dadu deznadajduit din miini in semn sa fie lasat deocamdatain pace. In cele din urma, accesul ii trecu.

- Ma duc! articula el cu greu si cu o voce ragusita.

- Daca vrei, te conduc, propuse printul.

Se ridica pe jumatate, dar isi aminti deodata ca adineauri i se interzisese sa plece de acasa.

Ippolit rise cu amaraciune.

-Nu de la dumneata plec, raspunse el horcaind mereu, dimpotriva, am crezut de cuviinta sa vin sa te caut pentru a discuta o chestiune altfel, nu te-as fi deranjat. Ma duc dincolo, si de data aceasta cred ca nu e de gluma. Cu mine s-a zis! N-o spun ca sa stirnesc mila,crede-mama culcasem astazi,la ora zece,cu intentia de a nu-mi parasi patul pina in momentul suprem,dar mi-am schimbat gindul si m-am sculat pentru ultima data, ca sa vin la dumneatainseamna ca nu mai am incotro.

Ma doare sa te vad in halul acesta; mai bine ma chemai pe mine decit sa te obosesti sa vii pina aici.

- Perfect, si acum sa ne oprim la atit. Ti-ai exprimat compatimirea, prin urmare poti sa ai cugetul impacat in ce priveste regulile politetii Dar uitasem sa te intreb: dumneata cum te mai simti?

- Acum sint bine. Ieri insa nu prea

- Am auzit, am auzit. A fost cu ghinion vaza chinezeasca; imi pare rau ca nu eram si eu acolo! Si acum sa revenim la subiect. Mai intii am avut azi placerea sa asist la o intrevedere intre Gavrila Ardalionovici si Aglaia Ivanovna linga banca verde. Am admirat pina la ce punct un om poate parea prost. I-am spus asta si Aglaiei

Ivanovna dupa plecarea lui Gavrila Ardalionovici Pe cit se pare, printe, nu te mira nimic, adauga el, uitindu-se cu neincredere la chipul linistit al interlocutorului sau. A nu te mira de nimic, se spune, e dovada unei inteligente profunde; dupa parerea mea, ar putea fi tot asa de bine si indiciul unei prostii crase De altfel, nu fac nici o aluzie, scuza-ma Sint prost inspirat astazi in felul de a ma exprima.

Stiam de ieri ca Gavrila Ardalionovici si printul se fistici vizibil tulburat, cu toate ca lppolit nu-i putea ierta faptul ca nu exprima nici o mirare.

Stiai? lata o noutate! De altfel, nu te intreb cum ai ajuns sa afli Nu cumva ai fost si martor la intrevederea asta?

Daca zici ca te aflai acolo, nu se poate sa nu stii ca eu nu eram.

- Cine stie, poate ca ai stat ascuns pe undeva, dupa vreun tufis. In tot cazul, deznodamintul m-a facut sa ma bucur pentru dumneata, bineinteles, caci incepusem sa cred ca Gavrila Ardalionovici ti-o luase inainte si ca el era preferatul!

Te rog sa nu-mi vorbesti despre asta, lppolit, si mai ales in felul acesta.

- Cu atit mai mult cu cit stii tot.

- Te inseli. Nu stiu aproape nimic, si Aglaia Ivanovna nu se indoieste ca nu stiu nimic. Nici de aceasta intilnire n-am stiut nimic Spui ca a fost o intilnire? Ei si? Ce importanta are?!

- Cum vine asta, ba stiai, ba nu stiai? Nu inteleg! Dumneata zici: "Foarte bine, dar sa lasam asta!' Ei, nu, nu e bine deloc, caci nu trebuie sa fii asa de increzator! Mai ales daca nu stii nimic. Chiar din pricina ca nu stii nimic esti atit de increzator. Dar stii ce urmaresc aceste doua fiinte, fratele si surioara? Banuiesti poate..Bine, bine, nu mai insist, adauga el, observind ca printul face un gest de nerabdare; dar am mai venit pentru o alta chestiune si de aceea vreau sa ma explic. Dracu' sa ma ia, nu-i chip sa mor fara explicatii. Vrei sa ma asculti?

- Vorbeste, te ascult.

- Si totusi imi schimb din nou parerea: voi incepe tot cu Ganecika. Inchipu- ieste-ti ca si mie mi s-a fixat o intilnire astazi, la banca cea verde! De altfel, nu vreau sa mint: am insistat chiar eu ca sa obtin aceasta intrevedere sub pretextul ca am sa-i dezvalui un secret. Nu stiu daca am ajuns prea devreme (asa mi se pare), fapt este ca in momentul cind ma asezam linga Aglaia Ivanovna, l-am vazut, venind spre noi, pe Gavrila Ardalionovici la brat cu Varvara Ardalionovna; aveau aerul ca se plimba. Cred ca au fost amindoi foarte surprinsi sa ma intilneasca acolo; nu se asteptau la asta, fara indoiala, si pareau foarte contrariati. Aglaia Ivanovna s-a imbujorat |a fata si, crede sau nu, dar isi cam pierduse cumpatul, nu stiu daca din cauza prezentei mele sau la vederea lui Gavrila Ardalionovici, care, orice s-ar spune, e un barbat tare chipes. Cert este insa ca s-a facut rosie pina-n virful urechilor si a ispravit totul, cit ai clipi, intr-un mod foarte nostim: s-a ridicat pe jumatate si, dupa ce a raspuns la salutul fratelui si la zimbetul amabil al surorii, le-a spus scurt: "Tineam doar sa-mi exprim personal multumirea pe care mi-o procura sentimentele dumneavoastra sincere si prietenesti, si daca se va ivi prilejul la nevoie fiti siguri' Apoi le-a facut o reverenta, si cei doi au plecat - plouati sau cu nasul in sus, nu-mi dau seama. Ganecika, cu siguranta, a ramas prostit; n-a priceput nimic si era rosu ca racul (are citeodata o expresie foarte curioasa!), insa Varvara Ardalionovna se pare ca a inteles ca trebuie s-o stearga cit mai iute impreuna cu iubitul ei frate, si ca numai atit chiar si insemna prea mult din partea Aglaiei Ivanovna. E mai desteapta decit fratele ei si sint sigur ca acum jubileaza. Cit despre mine, venisem sa pun la cale cu Aglaia Ivanovna o intilnire intre ea si Nastasia Filippovna.

- Cu Nastasia Filippovna?! striga printul.

Ah! Mi se pare ca esti pe cale sa-ti pierzi cumpatul si te cuprinde mirarea! Imi pare bine ca incepi sa semeni a om. Pentru asta am sa-ti spun ceva ce o sa-ti faca placere. Iata ce inseamna sa faci servicii tinerelor domnisoare cu suflet nobil: astazi am primit o palma de la ea.

- Morala? intreba printul fara voie.

Da, fireste, nu una fizica. In halul in care sint acum, cred ca nimeni nu s-ar incumeta sa ridice mina asupra mea, nici macar femeie, nici chiar Ganecika nu m-ar lovi! Totusi, ieri, la un moment dat, am crezut ca o sa se repeada la mine Pun ramasag ca stiu la ce te gindesti acum. iti spui: "Ma rog, la ce i-ar folosi bataia? In schimb, n-ar strica insa cind doarme, sa fie inabusit cu o perna sau cu o cirpa uda!' iti citesc gindul pe fata.

- Niciodata nu m-am gindit la asa ceva! protesta printul, indignat de o asemenea presupunere.

- Nu stiu, dar am visat asta-noapte ca cineva ma inabusea cu o cirpa uda un barbat Stii cine? Fie, dumitale am sa ti-o spun: inchipuieste-ti, asasinul meu era Rogojin! Ce zici, poti asfixia pe cineva cu o cirpa uda?

- Nu stiu.

- Am auzit ca se poate. Bine, sa lasam asta. Dar de ce-oi fi eu un birfitor, un intrigant? Pentru ce m-a facut ea astazi intrigant? Si, baga de seama, m-a numit asa dupa ce a ascultat cu atentie, de la un capat la altul, tot ce i-am spus; mai mult, dupa ce ea insasi mi-a pus intrebari Dar asa sint femeile! Pentru ea am intrat in relatii cu Rogojin, cu omul acesta tare original; in interesul ei i-am pregatit o intrevedere cu Nastasia Filippovna. Sa nu fie oare din cauza ca i-am jignit amorul propriu spunindu-i ca se multumeste sa culeaga "firimituri' de pe urma Nastasiei Filippovna? Dar numai si numai in interesul ei nu m-am dat batut, o marturisesc, indirjindu-ma sa-i prezint astfel lucrurile; i-am scris chiar doua scrisori in sensul acesta, iar astazi, in intrevederea pe care am avut-o cu ea, tot asa i-am vorbit Cu asta am si inceput adineauri, spunindu-i ca e umilitor pentru ea De altfel, cuvintul acesta - "firimituri' - nu-mi apartine; n-am facut decit sa-l repet; la Ganecika, toata lumea il declina mereu si in toate felurile; dar chiar ea a confirmat acest lucru. Ei bine, atunci pentru ce sint, in ochii ei, un birfitor care se complace in intrigi? imi dau scama, da, da: ma gasesti foarte ridicol in momentul acesta si pun ramasag ca incerci in gind daca nu se potrivesc cumva versurile astea stupide:

Si, poate, peste tristu-mi soare-apune

Ultimu-i zimbet dragostea-si va pune.

Ha, ha, ha! izbucni el apoi intr-un ris nervos caruia ii urma un nou acces de tuse violenta. Si, baga de seama ca acest Ganecika are neobrazarea sa vorbeasca de "firimituri', continua el cu un glas hirbuit de raguseala, cind, de fapt, si el cam dupa asa ceva jinduieste!

Printul ramase multa vreme tacut; il cuprinsese groaza.

- Ai vorbit de o intilnire cu Nastasia Filippovna? murmura el in sfirsit.

Cum, nu stiai intr-adevar ca astazi urmeaza sa aiba loc o intrevedere intre Aglaia Ivanovna si Nastasia Filippovna? La invitatia Aglaiei Ivanovna, cu stradania mea si prin intermediul lui Rogojin, care i-a transmis scrisoarea la Petersburg, Nastasia Filippovna a sosit azi la Pavlovsk si acum se afla impreuna cu Rogojin chiar aici, in apropiere, in casa unde a locuit si altadata, la doamna aceea, la Daria Alekseevnao cuconita foarte dubioasa,prietena ei. Si acolo, in casa aceea dubioasa, Aglaia Ivanovna se va duce astazi sa stea de vorba prieteneste cu Nastasia Filippov- na pentru a rezolva diferite probleme. Le-a casunat sa se ocupe de aritmetica. Cum, nu stiai? Pe onoarea dumitale?

- E de necrezut!

Ei, nu-i rau daca e de necrezut. Ma intreb, de la cine ai fi putut afla? Desi intr-o localitate mica, cum e aceasta, vorba ceea, cind biziie o musca, toata lumea stie! Totusi, eu te-am instiintat si poti sa-mi fii recunoscator. Si acum, la revedere - pe lumea cealalta, probabil. Dar un lucru inca: ce-i drept, m-am purtat ca o canalie cu dumneata, pentru ca si de ce adica n-as actiona in profitul meu, ma rog? Ca sa menajez interesele dumitale? I-am dedicat Aglaiei Spovedania mea (nici asta nu stiai?). Si cum a primit-o! He, He! Dar cu ea n-am fost canalie; m-am purtat cit se poate de onorabil; nu ma simt cu nimic vinovat si totusi cum m-a injosit si cu ce dispret m-a tratat De altfel, n-as avea ce sa-mi reprosez nici fata de dumneata; chiar daca i-am vorbit de "firimituri', si altele de acest fel, in schimb ti-am comunicat si ziua, si ceasul si locul intilnirii; ti-am dezvaluit tot jocul acesta bineinteles, numai de necaz si nu din marinimie. Ramii cu bine, sint limbut ca un gingav sau un ofticos; asadar, baga de seama, nu pierde nici un minut, daca meriti intr-adevar numele de barbat; intrevederea are loc precis chiar in asta-seara.

Ippolit se indrepta spre usa, dar, la chemarea printului, se opri in prag.

- Asadar, dupa dumneata, Aglaia Ivanovna se va duce singura astazi la Nastasia Filippovna? intreba printul, si pete rosii ii aparura pe obraz si pe frunte.

- Nu stiu exact, dar asa cred ca se va intimpla, raspunse Ippolit, cu capul pe jumatate intors spre Miskin; de altfel, nu poate fi decit asa; doar nu s-o duce Nastasia Filippovna la Epancini! Pe de alta parte, intrevederea nu poate sa aiba loc nici la Ganecika, intr-o casa unde zace un muribund. Ce zici de general?

- Dar asta ma face, dimpotriva, sa cred ca-i un lucru imposibil! replica printul. Cum ar putea ea sa iasa, presupunind chiar ca ar voi s-o faca? Nu cunosti obiceiurile casei! Ea nu poate in nici un caz sa se duca singura la Nastasia Filippovna; e o absurditate!

- Vezi, printe, nimeni nu sare in mod obisnuit pe fereastra; dar daca se intimpla un incendiu, gentlemanul cel mai manierat, doamna cea mai simandicoasa vor sari pe geam. Dorinta, ca si nevoia, n-are oprelisti, si domnisoara noastra se va duce la Nastasia Filippovna. Si cum adica, chiar asa din scurt sint tinute domnisoarele dumitale, incit nu e chip sa iasa din casa?

- Nu, n-am vrut sa spun asta

- Ei bine, daca nu-i vorba de asta, inseamna ca ea n-are decit sa coboare treptele si s-o ia drept inainte, chit ca pe urma nu s-ar mai intoarce acasa. Sint cazuri cind iti arzi toate puntile si cind nu te mai intorci la parinti; viata nu se reduce numai la dejunuri, mese si printi S. Mi se pare ca o iei pe Aglaia Ivanovna drept o domnisoara de pension sau o scolarita; i-am vorbit despre asta si pare-se ca a fost de acord cu mine. Asteapta sa vina ora sapte sau opt in locul dumitale, as pune acolo pe cineva de straja, ca sa surprinda momentul precis cind va iesi din casa. Trimite-l cel putin pe Kolea, fi sigur ca el va spiona cu placere, vreau sa spun ca pentru dumneata.-- caci totul e relativ Ha, ha!

lppolit iesi. Printul n-avea de ce sa mai puna pe cineva sa spioneze, chiar daca ar fi fost capabil de un asemenea act. Porunca trimisa de Aglaia sa nu iasa din casa se lamurea acum; cine stie, poate ca intentiona sa treaca pe la el ca sa-l ia cu dinsa; sau poate ca voia sa impiedice orice interventie din partea lui in aceasta chestiune. Presupunerea aceasta era la fel de plauzibila ca si cea dintii. Printul simti ca are ameteli, odaia se invirtea imprejurul lui. Se culca pe canapea si inchise ochii.

Oricum ar fi, chestiunea parea sa fi ajuns in faza ei finala, iar hotarirea Aglaiei se arata a fi categorica si definitiva. Nu, Miskin n-o considera deloc o domnisoara de pension sau o scolarita. Isi dadu seama, acum, ca de multa vreme era nelinistit si se temea ca va interveni ceva tocmai de felul acesta; dar, pentru ce anume era nevoie ca ea s-o vada? Un fior ii strabatu tot trupul; febra il cuprindea din nou.

Nu, n-o considera deloc un copil! in ultimul timp, unele pareri, unele cuvinte de-alc ei aproape ca-l ingrozeau. Citeodata i se parea ca era prea inchisa, prea retinuta si prea stapina pe ea insasi, si-si amintea ca tocmai asta il inspaiminta. La drept vorbind, in timpul acestor zile, se straduise sa nu se mai gindeasca, sa alunge gindurile negre; zadarnic insa, caci mereu si de multa vreme il chinuia aceeasi intrebare: ce se ascundea oare in sufletul ei? Si totusi, cit de nestramutata ii era credinta in acest suflet! Dar iata ca toate aceste indoieli aveau sa se imprastie, totul se va limpezi si se va hotari chiar astazi. Teribila idee! Si iarasi ,,femeia aceasta!' Oare de ce il obseda mereu gindul ca aceasta femeie va aparea negresit, chiar in ultimul moment. In momentul suprem, si-i va sfarima existenta, sfisiindu-i sufletul ca pe un fir de ata putreda? Acum, cu toate ca era intr-un fel de stare de delir si mintea ii era invapaiata de halucinatii, ar fi jurat ca intotdeauna gindise asa. Daca in ultimul timp se straduia s-o uite, era numai fiindca se temea de ea. Si ce anume simtea fata de aceasta femeie: dragoste sau ura? Intrebarea aceasta nici nu si-o pusese astazi. Inima-i era curata, de asta era convins; stia pe cine iubeste Nu se temea atit de aceasta intrevedere data si inexplicabila, a carei cauza ii era necunoscuta si al carei deznodamint nu-l putea prevedea, ci de Nastasia Filippovna insasi se temea. Mai tirziu, dupa citeva zile, isi aminti ca, in timpul acelor ceasuri febrile, nu incetase sa-si inchipuie mereu ochii, privirea tinerei femei - i se parea ca-i aude glasul, vorbele, niste vorbe stranii. Totusi, ceasurile acestea de febra si de chin nu-i lasara decit putine si foarte palide urme in memorie. Abia daca-si mai amintea de pilda, ca Vera ii adusese de mincare si ca mincase; dar nu-si amintea deloc daca dormise sau nu in dupa amiaza-aceea. Stia doar atit, ca in seara aceea nu i s-au limpezit gindurile decit din clipa cind Aglaia aparu pe terasa. La vederea ei, printul sari indata de pe canapea si strabatu jumatate din odaie ca s-o intimpine. Era ora sapte si un sfert. Aglaia venise singura, neinsotita de nimeni; era imbracata simplu si parca in graba, purtind pe umeri un fel de mantie usoara. Era palida, ochii ii straluceau de o sclipire vie si uscata; aveau o expresie pe care printul n-o cunoscuse inca. Il masura cu o privire scrutatoare.

- Vad ca esti gata, rosti ea incet si in aparenta linistita, imbracat si cu palaria in mina; ai fost asadar prevenit si stiu de cine: de Ippolit.

- Da, el mi-a spus murmura printul mai mult mort decit viu.

Ei bine, sa mergem; stii ca trebuie numaidecit sa ma insotesti. Cred ca esti in stare, ai atita putere ca sa iesi din casa.

- Da, pot, insa cum e posibil asa ceva?

Se intrerupse brusc si nu putu spune nimic mai mult. A fost singura lui incercare s-o opreasca pe aceasta fiinta nesabuita, apoi o urma supus, ca un sclav. Cu toata invalmaseala din creierul lui infierbintat, printul isi dadea totusi seama ca ea se va duce acolo si fara el si, prin urmare, datoria lui era s-o insoteasca. Mai mult ghicea cit de indirjita era in hotarirea ei, si nu sta in puterea lui sa impiedice aceasta pornire salbatica. Mergeau tacuti si, in tot timpul drumului, abia daca au schimbat cite un cuvint. Miskin baga de seama numaidecit ca Aglaia cunostea bine drumul; iar cind ii spuse ca apucind pe o straduta mai dosnica ar intilni mai putina lume, ea paru

ca face o sfortare ca sa-l asculte, apoi raspunse scurt si sec: "putin imi pasa!' In momentul cind se apropiau de locuinta Dariei Alekseevna (o casa mare si veche de lemn), de pe terasa coborau o doamna eleganta si o tinara domnisoara; rizind zgomotos si vorbind tare, cele doua femei se urcara intr-o superba caleasca ce astepta in fata usii, fara sa-si arunce ochii macar asupra Aglaiei si printului, ca si cum nici nu i-ar fi zarit. De indata ce trasura pleca, usa se deschise din nou si Rogojin, care astepta sosirea lor, ii introduse in casa grabindu-se sa inchida usa.

- In toata casa sintem numai noi patru, spuse el tare, uitindu-se la print cu coada ochiului si ceva straniu licari in privirea lui.

In prima odaie astepta Nastasia Filippovna, imbracata si ea extrem de simplu, toata in negru; se ridica in picioare la sosirea vizitatorilor, dar fara sa schiteze un zimbet macar si fara sa-i intinda mina cel putin printului. Privirea ei scrutatoare si agitata se opri cu neastimpar asupra Aglaiei. Amindoua se asezara destul de departe una de cealalta; Aglaia pe o canapea intr-un colt al odaii, Nastasia Filippovna aproape de fereastra. Cei doi barbati ramasera in picioare; de altfel, nici n-au fost poftiti sa se aseze. Printul arunca o privire indurerata si plina de nedumerire asupra lui Rogojin, dar acesta ii zimbi - acelasi zimbet al sau dintotdeauna. Tacerea mai tinu citeva clipe.

In cele din urma, pe chipul Nastasiei Filippovna se asternu o umbra intunecata si rau prevestitoare; cautatura ei, aproape dusmanoasa, staruia cu asprime asupra vizitatoarei, Aglaia parea stinjenita, fara sa se intimideze insa. Intrind, ea arunca o privire fugara spre rivala ei, iar dupa ce se aseza, ramase o vreme cu ochii plecati, parca dusa pe ginduri. De vreo doua ori, in treacat, examina odaia; o senzatie de dezgust foarte pronuntata se arata pe chipul ei, ca si cum s-ar fi temut sa nu se murdareasca in locul acesta. Printr-un gest instinctiv, isi potrivea mereu cutele rochiei si intr-un rind isi schimba locul,retragindu-se cu un aer nelinistit spre capatul canapelei. E probabil ca toate aceste miscari le facea fara voie, cu totul inconstient, si poate tocmai de aceea erau mai jignitoare. In sfirsit, o privi ferm in fata pe Filippovna si, in acelasi timp, citi limpede tot ce licarea in ochii intunecati ai rivalei sale. Se infruntau doua femei. Femeia intelese pe femeie; Aglaia tresari.

Stii, fara indoiala, pentru ce te-am invitat la aceasta intilnire, incepu ea in sfirsit cu voce scazuta si chiar poticnindu-se de doua ori la aceasta scurta fraza.

- Nu, nu stiu nimic, raspunse cu un glas sec si intretaiat Nastasia Filippovna.

Aglaia rosi. Poate ca-i paru deodata extrem de ciudat si de neverosimil ca se afla acum in preajma acestei femei, in casa "acestei femei', si ca are nevoie de sfatul ei. La auzul celor dintii sunete ale glasului Nastasiei Filippovna, un fior strabatu tot trupul tinerei fete. Bineinteles, "femeia asta' sesiza imediat amanuntul.

- Dumneata pricepi totul dar te prefaci anume ca nu intelegi, spuse Aglaia coborind glasul si uitindu-se la podele cu un aer posomorit.

- Si pentru ce as face asta? intreba cu un zimbet usor Nastasia Filippovna.

- Pentru ca vrei sa profiti de situatia mea raspunse ridicol de stingaci Aglaia, de prezenta mea in casa dumitale.

Vinovata de aceasta situatie esti numai dumneata, rabufni intepata Nastasia Filippovna; nu eu te-am invitat la aceasta intilnire, dumneata mi-ai cerut-o si, pina acum, nu stiu pentru ce.

Aglaia inalta capul cu un aer de sfidare.

- Te previn: nu cu aceasta arma, ce-ti este atit de familiara, am venit sa ma masor cu dumneata

- A!Vasazica ai venit totusi sa te "masori' cu mine! Inchipuieste-ti, te credeam mai spirituala

Acum se priveau cu dusmanie si ura fatise. Una dintre aceste doua femei era aceeasi care, cu putin timp inainte, ii scrisese celeilalte scrisorile pe care cititorul le cunoaste. Si iata ca,de la prima intilnire, de la primele cuvinte schimbate, disparusera toate sentimentele exprimate in acea corespondenta. Ei bine, in momentul acela, nici una dintre cele patru persoane reunite in odaie nu parea ca gaseste in asta ceva nefiresc. In ajun, printul ar fi crezut cu neputinta sa-si inchipuie, macar in vis, o asemenea scena; acum sa se afla acolo, privind si ascultind, ca unul care vede implinindu-se o veche presimtire. Visul cel mai fantastic devenise deodata realitatea cea mai evidenta. Una dintre aceste doua femei o dispretuia in momentul acela cu atita inversunare pe cealalta si dorea atit de mult sa i-o marturiseasca (poate nu venise decit pentru asta, cum se exprimase a doua zi Rogojin),incit parea ca cealalta, cu toata firea ei prapastioasa, cu tot dezechilibrul ei mintal si sufletesc, nu ar fi putut sa opuna nici o idee preconceputa, oricit de pornita ar fi fost, care sa reziste dispretului inveninat, de esenta pur feminina, al rivalei sale. Printul era incredintat ca Nastasia Filippovna nu va pomeni de scrisori (dupa sclipirea ochilor ei, isi dadea seama cit ar putea s-o coste acum aceste scrisori), dar si-ar fi dat jumatate din viata ca Aglaia sa nu aminteasca de ele.

Totusi, Aglaia paru ca-si regaseste deodata stapinirea de sine.

- Nu m-ai inteles, spuse ea, n-am venit ca sa ma cert cu dumneata, cu toate ca nu te iubesc. Am am venit sa stam de vorba ca de la om la om. Cind ti-am cerut intilnirea aceasta, hotarisem ceea ce aveam de discutat si, prin urmare, voi spune ceea ce mi-am propus, chiar daca as risca sa nu ma intelegi deloc. Cu atit mai rau pentru dumneata, nu pentru mine. Voiam sa raspund la ceea ce mi-ai scris si sa raspund prin viu grai, pentru ca asa imi pare mai nimerit. Asculta deci raspunsul meu la toate scrisorile dumitale. A inceput sa-mi fie mila de printul Lev Nikolaevici chiar din prima zi cind l-am cunoscut si pe urma, cind am aflat tot ce se petrecuse la serata dumitale. Mi-a fost mila de dinsul, pentru ca e un om foarte bun si naiv si, in simplitatea lui, a crezut, probabil, ca ar putea fi fericit alaturi de o femeie cu un asemenea caracter. Si tocmai de ce m-am temut, s-a implinit: dumneata n-ai fost in stare sa-l iubesti, l-ai facut sa sufere si l-ai parasit. N-ai putut sa-l iubesti, pentru ca esti prea mindra ba nu, am gresit, nu esti mindra, ci vanitoasa si nici macar asta! Esti egoista pina la nebunie; chiar scrisorile pe care mi le-ai adresat o dovedesc cu prisosinta. Nu puteai sa indragesti un barbat asa de sincer si de neprefacut ca el; si nu se stie daca, in fond, nu l-ai dispretuit in adincul sufletului si poate ca ti-ai batut joc de el; dumneata nu poti iubi decit dezonoarea dumitale; ideea dumitale fixa ca esti dezonorata si ca cineva ti-a adus o mare ofensa. Daca ai fi mai putin patata, ori daca n-ai fi deloc, te-ai simti mai nenorocita (Aglaia pronunta cu o vadita placere cuvintele acestea care tisneau din ea cu o graba nesatioasa, cuvinte gindite si pregatite de mult, gindite inca de atunci cind nici chiar in vis nu putea sa-si inchipuie aceasta intilnire; cu o privire veninoasa urmarea efectele vorbelor ei pe fata ravasita de emotie a Nastasiei Filippovna.) Iti amintesti, cred, continua ea, ca el mi-a scris atunci - de la el am aflat ca stiai de scrisoarea aceea si chiar ai citit-o.Dupa continutul ei, am inteles totul si inca foarte bine; chiar el mi-a confirmat asta nu demult, adica tot ce ti-am spus acum, cuvint cu cuvint. Dupa scrisoare, am asteptat. Banuiam ca vei veni aici, pentru ca nu te poti lipsi de Petersburg; esti inca prea tinara si prea frumoasa pentru provincie De altfel, nici cuvintele acestea nu-mi apartin, adauga Aglaia rosind, si din clipa aceea roseata se mentinu pe chipul ei pina in momentul cind inceta sa mai vorbeasca. Atunci cind l-am revazut pe print, am luat parte cu tot sufletul la obida si la suferinta lui. Nu ride; daca rizi, esti nevrednica sa intelegi toate acestea

Vezi bine ca nu rid, spuse pe un ton aspru si totodata cu amaraciune Nastasia Filippovna.

De altfel, putin imi pasa, poti sa rizi cit vei voi. Cind l-am intrebat, mi-a spus ca de mult nu te mai iubeste, ca pina si amintirea dumitale ii este penibila, dar ca te plinge si ca, ori de cite ori isi aminteste de dumneata, "inima-i strapunsa pe vecie', cum s-a exprimat el, se rupe de mila dumitale. Trebuie sa mai spun ca Lev Nikolaevici este omul cel mai nobil, cel mai bun si cel mai increzator din citi am intilnit vreodata. Dupa ce l-am auzit vorbind asa, mi-am dat seama ca primul venit poate usor sa-l insele si ca el va ierta pe oricine pentru jignirea suferita. Si tocmai pentru asta l-am indragit

Aglaia se opri o clipa uluita, intrebindu-se parca cum de a putut pronunta un asemenea cuvint; in acelasi timp, o mindrie fara margini scinteie in privirea ei; acum ii era perfect egal, chiar daca "femeia aceasta' ar fi ris de marturisirea care ii scapase fara voie.

- Ti-am spus tot si, desigur, ai inteles ce vreau de la dumneata.

- Poate ca am inteles, intr-adevar, dar e mai bine s-o spui si dumneata, raspunse incet Nastasia Filippovna. Fata Aglaiei se aprinse de minie.

- Voiam sa te intreb, si cuvintele ei cadeau raspicat, ca o sentinta neindura- toare, cu ce drept te amesteci in sentimentele lui fata de mine? Cu ce drept ti-ai permis sa-mi scrii epistole? Cu ce drept declari, in fiece clipa, si lui, si mie ca-l iubesti, dupa ce l-ai parasit, fugind de la el intr-un chip atit de jignitor, atit de rusinos si de nedemn!

- Nu i-am declarat nici lui si nici dumitale ca-l iubesc, rosti cu vadit efort Nastasia Filippovna, si ai dreptate, l-am parasit am fugit adauga ea cu voce stinsa.

- Cum n-ai declarat "nici lui si nici mie'? se napusti cu indignare Aglaia. Dar scrisorile dumitale? Cine te-a rugat sa te amesteci in favoarea lui si sa ma indemni sa-l iau? Asta nu-i o declaratie? Pentru ce ne impui mijlocirea dumitale? Crezusem mai intii ca, virindu-te intre noi, urmareai, dimpotriva, sa-l faci odios in ochii mei, ca sa o rup cu el; abia mai tirziu am inteles despre ce este vorba: ti s-a nazarit ca prin toate schimonoselile acestea indeplinesti o fapta mareata si generoasaEi bine, cum ai fi putut sa-l iubesti pe el, daca-ti iubesti atit de mult vanitatea? Pentru ce n-ai plecat de aici, in loc sa-mi scrii acele scrisori ridicole? Pentru ce nu te mariti acum cu un om generos care te iubeste atit si care ti-a facut onoarea sa te ceara in casatorie? Explicatia e simpla: maritata cu Rogojin, n-ai mai fi o femeie dezonorata, o victima, ba ti s-ar da chiar prea multa cinste si respect in societate. Evgheni Pavlici spune ca ai citit prea multe poeme si ca "esti prea instruita pentru pozitia dumitale'; el te considera o rasfatata care nu face altceva decit sa huzureasca, impuindu-si capul cu tot felul de carti; mai adauga la asta si vanitatea dumitale, si, iata-ti portretul!

- Dar dumneata nu huzuresti? Nu esti o rasfatata?

Era limpede ca explicatia dintre cele doua femei degenerase pe negindite intr-o forma brutala, precipitindu-se vertiginos spre un punct cu totul neasteptat - neasteptat, pentru ca Nastasia Filippovna, venind la Pavlovsk, isi mai facea anumite iluzii, cu toate ca la drept vorbind, se astepta mai mult la rau, decit la bine. Dar Aglaia se lasase tirita de pornirea ei patimasa si, asa cum te rostogolesti de pe un pisc, nu se mai putea opri in fata tentatiei de a-si satisface ura si razbunarea. Nastasia Filippovna a fost chiar surprinsa s-o vada pe tinara fata in halul acesta; o privi abia indraznind sa-si creada ochilor si, in primul moment, nu stiu ce sa faca. Fie ca era o femeie care citise prea multe poeme, cum credea Evgheni Pavlovici, fie ca era pur si simplu nebuna, dupa convingerea printului, in tot cazul femeia aceasta, uneori asa de cinica si asa de neobrazata in purtarile ei, era, in fond, mult mai pudica, mai sensibila si mai increzatoare decit s-ar fi putut crede. E adevarat ca se observa la dinsa tot timpul influenta unei lecturi dezordonate, predispozitia spre visare, spre interiorizare si fictiuni fantastice, dar in schimb si multa forta si profunzime Printul intelegea asta; pe fata lui se intipari o expresie de suferinta. Aglaia baga de seama acest lucru si se cutremura toata de furie.

- Cum indraznesti sa-mi vorbesti astfel? se otari ea cu cel mai mare dispret, drept raspuns la remarca Nastasici Filippovna.

- N-ai auzit bine, de buna seama, replica aceasta mirata. Cum ti-am vorbit?

Daca voiai sa fii o femeie cinstita, pentru ce nu l-ai parasit atunci pe seducatorul dumitale, pe Totki simplu fara scene melodramatice? intreba pe neasteptate Aglaia.

- Ce stii dumneata de situatia mea ca sa-ti permiti sa ma judeci? tresari Nastasia Filippovna palind groaznic.

Stiu ca nu te-ai dus sa muncesti si ca ai plecat cu bogatasul Rogojin, ca sa faci pe ingerul decazut! Nu ma mir deloc ca Totki era cit pe ce sa-si zboare creierii ca sa scape de un asemenea inger!

- Ajunge! spuse cu dezgust si totodata cu un accent de insuportabila durere Nastasia Filippovna. M-ai inteles la fel ca jupineasa Dariei Alekscevna, care nu de mult, s-a judecat cu logodnicul ei in fata tribunalului. Ba aceea ar pricepe mai bine decit dumneata

- E o fata cinstita, probabil, care traieste din munca ei. Pentru ce judeci o servitoare cu atita dispret?

- Dispretul meu nu se adreseaza muncii, ci dumitale cind vorbesti de munca.

- Daca ai fi vrut sa fii cinstita, te-ai fi facut spalatoreasa!

Amindoua se ridicara si, palide, se masurau din ochi.

- Aglaia, opreste-te! Esti nedreapta! striga printul consternat.

Rogojin nu mai zimbea; asculta cu bratele incrucisate si buzele strinse.

- Poftim, spuse Nastasia Filippovna tremurind de furie, priviti-o pe aceasta domnisoara! Si eu care am considerat-o un inger! Ai venit aici fara guvernanta, Aglaia Ivanovna? Si vrei vrei sa-ti spun imediat, pe fata, fara inconjur, pentru ce ai venit la mine? Te-ai speriat, iata pentru ce ai venit.

- Nu cumva mi-a fost frica de dumneata? intreba Aglaia indignata la culme, pentru ca in naivitatea ei nu putea sa admita ca cealalta sa-i vorbeasca atit de obraznic.

- De mine, fireste! De mine te temi, de vreme ce te-ai hotarit sa ma vizitezi! Pe acela de care te temi, nu-l dispretuiesti! Si cind ma gindesc ca am putut sa te stimez pina in clipa asta! Si vrei sa-ti spun de ce te temi si care-i acum tinta dumitale? Ai vrut sa te convingi pe care dintre noi doua o iubeste mai mult, pentru ca esti teribil de geloasa

- Chiar el mi-a spus ca te uraste ingaima cu greu, adunindu-si ultimele puteri, Aglaia.

E posibil, tot ce se poate! Si apoi, poate chiar nu-l merit, numai numai ca ai mintit, cred! Nu poate el sa ma urasca si este exclus sa-ti fi spus asta! Sint totusi gata sa te iert data fiind situatia dumitale Numai sa stii ca aveam o parere mai buna despre dumneata! Te credeam mai inteligenta si chiar mai frumoasa, crede-ma! Ei bine, ia-ti odorul iata-l, se uita la dumneata si nu-si mai poate reveni din buimaceala; ia-ti-l, dar cu o conditie: sa plecati de aici imediat! in clipa asta!

Se prabusi intr-un fotoliu, izbucnind in lacrimi. Dar deodata ceva ciudat ii licari in ochi. Se uita tinta la Aglaia si, fara sa-si ia ochii dintr-ai ei, se ridica in picioare.

- Dar, ce-ai zice dacai-as porunci chiar acum, auzi tu? Numai sa-i poruncesc, si indata va renunta la tine, va ramine cu mine pentru totdeauna, ma va lua de nevasta, iar tu te vei intoarce singura acasa! Vrei, vrei? striga ea ca o apucata si poate ca nici ei nu-i venea sa creada ca a putut sa spuna asemenea vorbe.

Aglaia, ingrozita, se repezise spre usa, dar se opri in prag tintuita parca si asculta.

- Vrei sa-l alung pe Rogojin? Credeai ca m-am si maritat cu el ca sa-ti fac placere?! Iata, am sa strig in prezenta ta: "Pleaca, Rogojin!', iar printului am sa-i spun: "Tii minte ce mi-ai fagaduit?' Doamne! Dar pentru ce m-am umilit eu asa in fata lor? Nu m-ai asigurat chiar tu, printe, ca ai sa ma urmezi peste tot, orice mi s-ar intimpla, si ca nu ma vei parasi niciodata? Ca ma iubesti, ca imi ierti totul si ca ma res ca ma respec Da, si asta ai spus, chiar asta! Am fugit de la tine ca sa-ti dau libertate, dar acum nu mai vreau! Pentru ce m-a tratat ea ca pe o stricata? Intreaba-l pe Rogojin daca sint asa. Iti va spune. Acum, dupa ce m-a improscat cu noroi, si inca sub ochii tai, ai sa ma lasi pe mine si ai sa pleci cu ea la brat? Blestemat sa fii, daca-i asa, caci esti singurul om in care m-am increzut. Pleaca, Rogojin, n-am nevoie de tine! striga ca ca scoasa din minti. Cuvintele ii ieseau cu greu din piept, fata-i era crispata, buzele arse; bineinteles, nu-si pusese prea multa nadejde in toata aceasta fanfaronada a ei,dar incerca sa se insele ea singura si sa prelungeasca macar cu un minut iluzia pe care o mai nutrea. Izbucnirea ei era asa de violenta, incordarea atit de puternica, incit putea in orice clipa sa i se rupa firul vietii; aceasta, cel putin, a fost impresia printului.

Iata-l, priveste! arunca ea vorbele in obrazul Aglaiei,aratindu-l cu degetul pe Miskin. Daca in clipa aceasta nu se apropie de mine si daca nu te leapada pe tine, ca sa-mi ramina mie, ei bine, ia-l, ti-l cedez, n-am nevoie de el!

Si ea, si Aglaia ramasera mute, intr-o asteptare incordata. In timp ce privirile lor innebunite il sfredelau pe Miskin. Dar el poate ca nici nu intelegea, ba se poate spune cu siguranta ca nu intelegea tot dramatismul sfisietor al acestei asteptari. Nu vedea in fata lui decit chipul acela desperat, ravasit de pecetea nebuniei si care ramasese intiparit in inima-i "strapunsa pe vecie', cum se exprimase el odata in fata Aglaiei. Printul nu mai putu sa suporte acest supliciu si se intoarse catre Aglaia cu privirea plina de dojana si implorare:

- Dar cum e cu putinta? E atit de nefericita!

Nu pronunta decit aceste cuvinte si amuti brusc sub privirea inspaimintatoare a Aglaiei. Privirea aceasta trada atita suferinta si in acelasi timp exprima atita ura, o ura nemarginita, incit Miskin isi izbi palmele, impreunindu-le intr-un gest desperat, si cu un strigat sfisietor se repezi dupa ea; dar era prea tirziu! Sovaise o singura clipa doar si asta n-a putut suporta Agiaia.

- Ah, Dumnezeule! striga ea si, ascunzindu-si fata intre palme, fugi din odaie.

Rogojin se lua dupa ea, ca sa-i deschida usa dinspre strada.

Printul se repezi si el pe unnele Aglaiei, dar, in clipa cind trebuia sa treaca pragul, doua brate il inlantuira; chipul deznadajduit al Nastasiei Filippovna il privea tinta, iar buzele-i invinetite, abia miscindu-se, susoteau:

- Dupa dinsa fugi? Dupa dinsa?

Si cazu lesinata in bratele lui. O ridica, o duse in odaie si, dupa ce o aseza intr-un fotoliu, ramase aplecat asupra ei, complet naucit. Pe masuta era un pahar cu apa; intrind, Rogojin il lua si-i arunca continutul in obrazul Nastasiei Filippovna; ea deschise ochii si un minut paru ca nu intelege nimic; apoi se uita imprejur, tresari si cu un strigat se repezi spre print.

- E al meu! Al meu! exclama ea. A plecat domnisoara cea mindra? Ha, ha, ha! ridca ea, prada unui acces de isteric. Ha, ha, ha! si eu care eram cit pe ce sa-l cedez acestei domnisoare! Dar pentru ce? Pentru ce? Am fost nebuna! Nebuna! Pleaca, Rogojin, ha, ha, ha!

Rogojin ii privi pe amindoi cu o stranie fixitate, isi lua palaria si, fara sa spuna un cuvint, iesi din odaie. Zece minute dupa aceea, printul statea linga Nastasia Filippovna si contemplind-o fara sa-si ia o singura clipa ochii de la ea, o dezmierda usor pe cap si pe obraz, ca pe un copilas. Ridea cind o vedea rizind si, cind era gata sa izbucneasca si el in lacrimi. Tacut, asculta, fara sa inteleaga probabil, dar cu un zimbet blajin pe buze, cuvintele intretaiate si incoerente pe care ea i le soptea ca intr-un extaz si, cum simtea ca incepe iarasi sa se intristeze sau sa plinga, sa se jeluiasca sau sa reproseze, incepea si el indata s-o mingiie blind pe cap si pe obraji, alintind-o si ogoind-o ca pe un copil.

IX

Doua saptamini s-au scurs dupa intimplarea relatata in capitolul precedent, si situatia personajelor principale ale povestirii noastre se schimba atit de mult, incit ne-ar fi extrem de anevoios sa continuam istorisirea fara a da citeva explicatii prealabile. Si totusi ne dam seama ca trebuie sa ne marginim la o simpla expunere a faptelor, pe cit posibil fara cine stie ce comentarii, deoarece nu sintem lamuriti prea bine nici noi in privinta unor intimplari. O asemenea rezerva din partea noastra ar putea sa para ciudata si inexplicabila pentru cititor, care, pe buna dreptate, s-ar putea intreba cum de te incumeti sa vorbesti de un lucru despre care nu ai o idee clara si nici un punct de vedere personal? Pentru a nu ne pune intr-o situatie si mai falsa, vom incerca sa ne explicam gindul printr-un exemplu concret si astfel, apelind la bunavointa cititorului, sa-l facem sa inteleaga in ce consta incurcatura noastra, cu atit mai mult cu cit exemplul acesta nu va fi propriu-zis o digresiune, ci o continuare directa si imediata a naratiunii.

Doua saptamini mai tirziu, cu alte cuvinte pe la inceputul lui iulie, ca si in cursul acestor doua saptamini de altfel, toata istoria aceasta, inclusiv ultimele peripetii ale eroului nostru se transformara intr-o anecdota pe cit de ciudata, pe atit de amuzanta, aproape neverosimila si totusi cit se poate de adevarata, care se raspindi, transmisa din gura in gura, prin toate strazile invecinate cu vilele lui Lebedev, Ptitin, a Dariei Alekseevna si a Epancinilor, cu alte cuvinte, prin tot oraselul si chiar prin imprejurimile lui. Aproape toata lumea - localnici, vilegiaturisti, vizitatori veniti intimplator sa asculte muzica - toti povesteau, in mii de variante, ca un print, pe punctul de a se insura cu o fata apartinind unei familii onorabile si bine cunoscute, se indragostise de o femeie de moravuri usoare, renuntase la logodnica lui si, infruntind indignarea publica si chiar amenintarile, tinea mortis sa se cunune cu ea chiar aci, in Pavlovsk, sfidind totul si pe toti. Istoria era plina de atitea scandaluri, se vorbea de personaje asa de importante, era prezentata in culori atit de fantastice si ilustrata cu fapte atit de evidente, incit si curiozitatea generala, si interminabilele cancanuri pareau cu totul indreptatite. Versiunea cea mai ingenioasa, cea mai subtila si cea mai plauzibila totodata, era aceea pe care o lansasera cei citiva sforari cu autoritate din tagma oamenilor cu scaun la cap, care, intotdeauna, si in orice societate, se grabesc, inainte de toate, sa explice celorlalti tilcul oricarui eveniment, aflindu-si in asta menirea vietii, ba uneori si consolarea. Dupa insinuarile lor, un tinar de familie buna, un print destul de instarit si cam prostanac, in schimb un om cu vederi democratice, patruns de nihilismul contemporan descoperit de domnul Turgheniev, si care, de altfel, nu prea stie sa vorbeasca ruseste, se indragostise de una dintre fiicele generalului Epancin, reusind sa fie primit in casa ca pretendent. Dar aidoma acelui seminarist francez, despre care ziarele au scris recent, relatind cum s-a lasat sa fie hirotonisit pentru tagma preoteasca, dupa ce a solicitat cu tot dinadinsul aceasta hirotonisire, si cum a indeplinit toate ritualurile, ca: matanii, sarutari, juraminte etc, potrivit canoanelor bisericesti, pentru ca a doua zi, chiar dupa hirotonisire, sa faca o declaratie publica printr-o scrisoare deschisa adresata episcopului si reprodusa de ziarele liberale, cum ca e ateu si considera necinstit din partea lui sa insele poporul mincindu-i piinea degeaba, si ca de aceea se dezice de cinul cu care a fost investit in ajun; aidoma acestui ateu si printul nostru, cica, ar fi jucat o farsa asemanatoare fata de familia viitoarei lui sotii. Se preciza, printre altele, ca in acest scop ar fi ales anume o serata de gala la parintii logodnicei, cu care prilej a fost prezentat mai multor personalitati de vaza; potrivise intr-adins momentul ca sa-si exprime parerile in fata tuturor, ca sa-i injure pe inaltii demnitari si pina la urma sa-si retraga in public si in modul cel mai jignitor cuvintul dat logodnicei sale; iar cind s-a poruncit lacheilor sa-l dea afara, s-a impotrivit si, imbrincindu-i, a spart o splendida vaza chinezeasca. Si ca un detaliu caracteristic pentru moravurile moderne, se adauga ca acest tinar intr-o ureche isi iubea cu adevarat logodnica, fiica generalului, dar ca stricase logodna numai pentru a face parada de principiile sale nihiliste si pentru a nu-si refuza placerea de a se insura cu o femeie decazuta, sfidind astfel opinia publica si demonstrind ca in ochii lui nu exista femei pierdute si femei virtuoase, ci numai femeia libera, ca el nu recunoaste nici un fel de norme si ierarhii invechite, ci pune temei numai pe "problema feminina'. Explicatia aceasta parea cit se poate de plauzibila, si cea mai mare parte dintre vilegiaturistii din Pavlovsk au acceptat-o, cu atit mai mult cu cit se confirma prin fapte concrete. E drept ca o multime de amanunte ramineau obscure; astfel, se spunea ca sarmana fata era atit de indragostita de logodnicul ei - dupa parerea unora, de "seducatorul' ei - incit, a doua zi dupa ce o parasise, ar fi alergat la el, chiar la domiciliul amantei lui; dupa altii, dimpotriva, chiar el, chipurile, o atrasese in casa iubitei sale exclusiv din tendinte nihiliste, cu alte cuvinte, anume ca s-o faca de ris si s-o injoseasca. In tot cazul, evenimentul stirnea pe zi ce trece un interes tot mai mare si curiozitatea publica era cu atit mai atitata cu cit nu mai raminea nici o indoiala ca aceasta casatorie scandaloasa va avea loc cu adevarat.

Si iata, daca am fi solicitati - nu ca sa dam lamuriri asupra laturii nihiliste a afacerii, o, nu! - ci numai ca sa precizam in ce masura casatoria proiectata corespundea dorintelor adevarate ale printului, sa aratam adica in ce constau aceste dorinte si, in general, care era in momentul acela starea sufleteasca a eroului nostru si alte amanunte de acest gen, marturisim ca o asemenea pretentie ne-ar pune intr-o marc incurcatura. Tot ce am putea spune e ca nunta era intr-adevar hotarita si ca insusi printul ii insarcinase pe Lebedev, pe Keller si pe un bun prieten al lui Lebedev, special recomandat in acest scop, sa se ocupe cu indeplinirea tuturor formalitatilor necesare pentru oficierea casatoriei si cu pregatirile de nunta; ca in privinta cheltuielilor aveau indicatia expresa a printului sa nu faca nici un fel de economie; ca insasi Nastasia Filippovna staruia ca oficierea cununiei sa aiba loc cit mai repede cu putinta; ca, la rugamintea arzatoare a lui Keller, printul il acceptase drept cavaler de onoare, iar pentru Nastasia Filippovna fusese ales Burdovski, care a primit cu entuziasm aceasta insarcinare; si ca, in sfirsit, nunta trebuia sa aiba loc pe la inceputul lui iulie. Dar in afara de amanuntele acestea, a caror exactitate era de netagaduit, detinem si alte citeva informatii care ne pun insa in mod categoric intr-o mare incurcatura, intrucit le contrazic pe cele dintii. Asa, de pilda, sintem inclinati sa credem ca, dupa ce l-a insarcinat pe Lebedev si pe ceilalti cu pregatirile de rigoare, printul parea sa fi uitat chiar din ziua aceea ca are un maestru de ceremonii, cavaleri de onoare si nunta; si chiar daca s-a grabit sa treaca toate grijile acestea asupra altora, a fost numai pentru ca voia sa nu se mai gindeasca la ele sau chiar sa le uite cu totul. Dar atunci la ce se gindea? Ce anume staruia in mintea si in sufletul lui, spre ce nazuia? Nu incape indoiala ca nu era la mijloc nici un fel de constringere (din partea Nastasiei Filippovna, de pilda), ca Nastasia Filippovna, intr-adevar, dorea mult ca ceremonia nuptiala sa fie celebrata cit mai repede; ca ei si nu printului ii venise ideea casatoriei acesteia; dar el a consimtit de bunavoie si chiar cu un aer usor distrat, ca si cum ar fi fost vorba de un lucru foarte obisnuit. Am mai putea cita si alte fapte tot atit de curioase, insa, dupa parerea noastra, departe de a arunca o lumina asupra tuturor intimplarilor acestora, dimpotriva, ele ar ingreuna si mai mult intelegerea lor. Vom mai cita totusi un ultim exemplu.

Astfel sintem bine informati ca in timpul celor doua saptamini Printul isi petrecea zilele si serile alaturi de Nastasia Filippovna; o insotea la plimbare si la concertele din parc; in fiecare zi puteau fi vazuti plimbindu-se impreuna in caleasca ei; daca se-ntimpla sa n-o vada un ceas, nu-i mai tihnea (dupa toate indiciile acestea, se vede ca o iubea sincer); orice i-ar fi vorbit ea, el o asculta cu un zimbet blind si linistit ceasuri in sir, fara sa scoata o vorba. Dar mai stim ca in aceeasi perioada a mers de mai multe ori la Epancini, fara sa-i ascunda acest lucru Nastasiei Filippovna, ceea ce o ducea la disperare. Stim de asemenea ca pina la plecarea lor din Pavlovsk, Epancinii refuzasera sa-l mai primeasca si nu se invoisera nici macar la o singura intrevedere cu Aglaia Ivanovna; si de fiecare data el pleca fara sa spuna un cuvint, pentru ca a doua zi sa vina iarasi ca si cum ar fi uitat cu desavirsire de refuzul din ajun, si, bineinteles se alegea cu un nou refuz. Alt detaliu pe care-l cunoastem e ca nu trecuse nici un ceas dupa ce Aglaia Ivanovna fugise de la Nastasia Filippovna si printul se prezenta la vila Epancinilor, incredintat fara indoiala, ca o va gasi acolo pe tinara fata; aparitia lui a produs multa zarva, rasturnind pe dos toata casa, caci Aglaia Ivanovna nu se intorsese inca, si printul a fost acela care, cel dintii, le-a adus vestea despre intrevederea ce a avut loc la Nastasia Filippovna. S-a spus ca generaleasa, fiicele ei si chiar printul S. au aratat atunci multa ostilitate fata de Miskin, refuzindu-i fara menajamente si in mod categoric nu numai prietenia lor, dar si accesul in casa, mai ales ca intre timp se prezenta pe neasteptate Varvara Ardalionovna si o anunta pe Lizaveta Prokofievna ca Aglaia Ivanovna se afla de un ceas la dinsa, intr-o stare ingrozitoare, si se pare ca nu vrea sa se mai intoarca la parinti. Aceasta ultima veste care, mai mult ca orice, o zgudui pe generaleasa, era perfect exacta; plecind de la Nastasia Filippovna, Aglaia ar fi preferat mai degraba sa moara decit sa se intoarca in momentul acela acasa; de aceea cauta un refugiu la Nina Alcksandrovna. Din partea ei, Varvara Ardalionovna crezu de cuviinta s-o informeze neintirziat pe Lizaveta Prokofievna de tot ce s-a petrecut. Mama si fiicele plecara in graba spre casa lui Ptitin, urmate si de Ivan Feodorovici, care tocmai atunci picase din Petersburg: iar in urma venea abatut si printul Lev Nikolaevici in pofida cuvintelor aspre ce-i fusesera aruncate in fata si cu toate ca i se interzisese categoric sa li se arate in ochi si sa le calce pragul. Dar Varvara Ardalionovna avusese grija sa dea dispozitii sa nu fie primit nici acolo si asa se-ntimpla ca printul n-a mai putut s-o vada pe Aglaia. Pina la urma, totul se ispravi cu bine; tinara fata, care se astepta la reprosuri si scandal, vazindu-le pe mama si pe surorile ei ca pling amarnic, fara sa-i adreseze macar un cuvint de dojana, se arunca in bratele lor si se intoarse numaidecit acasa. Se raspindise de asemeni zvonul, de altfel necontrolat, ca si de data aceasta pe Gavrila Ardalionovici l-a urmarit ghinionul; profitind de momentul cind sora lui era plecata la Lizaveta Prokofievna, ramas singur, intre patru ochi, cu Aglaia, se incumeta sa-i vorbeasca de sentimentele lui; chiar asa trista si dezamagita cum era, Aglaia izbucni in ris auzindu-l si-i puse deodata o intrebare ciudata: oare ar fi in stare, spre a-i dovedi cit de mult o iubeste, sa-si arda degetul la flacara unei luminari? Intrebarea il zapaci pe Gavrila Ardalionovici, punindu-l intr-o situatie atit de comica, incit Aglaia incepu sa rida de data aceasta in hohote aproape isterice; pe urma il parasi in graba pe Ganea si urca in odaia Ninei Aleksandrovna, unde o gasira parintii. Printul afla aceste amanunte chiar a doua zi, de la Ippolit. Bolnavul, care nu se mai scula din pat, trimise sa-l caute pe Miskin anume ca sa-i impartaseasca noutatea. Cum a aflat-o el? Nu stim. Oricum insa, auzind gluma cu luminarea si cu degetul, printul izbucni in ris, uimindu-l pe Ippolit prin purtarea lui; pe urma, un tremur ii cuprinse deodata si lacrimile incepura sa-i curga siroaie in general, in acele zile era extrem de agitat, intr-un fel de consternare fara vreo cauza precisa, si cu atit mai chinuitoare; Ippolit sustinea sus si tare ca printul se scrintise, desi lucrul acesta nu se putea inca afirma cu certitudine. Infatisind toate faptele dupa cum s-au petrecut, fara a le mai explica si comenta, nu avem deloc intentia sa-l justificam pe eroul nostru in ochii cititorului. Mai mult, sintem gata chiar sa impartasim sentimentul de indignare pe care l-a stirnit pina si in rindul prietenilor sai. Purtarea lui, intr-adevar, ii revolta pe toti, incepind cu Vera Lebedeva si Kolea pina la Keller, inainte, bineinteles, ca acesta sa fi fost ales cavaler de onoare; cit despre Lebedev, in indignarea lui sincera incepu chiar sa urzeasca intrigi impotriva printului, dupa cum se va vedea mai departe. In general insa, noi impartasim intru totul sensul adinc psihologic si extrem de sugestiv al unor cuvinte pe care Evgheni Pavlovici le spuse deschis si fara menajamente intr-o conversatie amicala cu printul, sase sau sapte zile dupa evenimentul intimplat la Nastasia Filippovna. Notam de asemenea ca nu numai Epancinii, dar si toti acei care, intr-un fel sau intr-altul era legati de aceasta familie, gasira de cuviinta sa rupa orice relatii cu printul Lev Nikolacvici. Printul S., de exemplu, intilnindu-l intr-o zi pe Miskin, intoarse capul fara sa-l salute. In schimb, Evgheni Pavlovici nu se temu ca se compromite si-i facu o vizita lui Miskin cu toate ca reluase relatiile cu Epancinii si ca acestia il primeau cu o cordialitate chiar mai accentuata decit inainte. Radomski venise la print a doua zi dupa ce familia Epancin parasi Pavlovskul. In momentul acela, el era deja la curent cu toate zvonurile care circulau in public, ba poate si contribuise in parte la raspindirea lor. Printul se bucura mult vazindu-l si se interesa imediat de Epancini. Aceasta intrebare deschisa si naiva usura mult situatia lui Evgheni Pavlovici si-i ingadui sa treaca direct la scopul vizitei sale.

Printul nu stia inca de plecarea Epancinilor; ramase uluit si singele ii pieri din obraz; dar un minut dupa aceea, dadu din cap cu un aer stinjenit si ingindurat, recunoscind ca "era si firesc sa fie asa'; apoi se interesa "unde anume au plecat'.

Intre timp, Evgheni Pavlovici il observa cu atentie, mirat de graba si de simplitatea cu care Miskin ii punea intrebari. Pe de alta parte, sinceritatea cam stranie a printului, agitatia si nelinistea launtrica - toate acestea nu scapara musafirului. De altfel, satisfacu cu multa placere curiozitatea lui Miskin. Erau inca multe lucruri pe care acesta nu le stia, si Radomski fu cel dintii care-l informa cu obisnuita-i politete si cu lux de amanunte despre familia Epancin. Povesti ca Aglaia fusese intr-adevar bolnava si ca, trei nopti de-a rindul, o febra violenta o impiedicase sa doarma; acum ii mergea mai bine, orice pericol disparuse, in schimb era intr-o stare de nervi de nedescris "Noroc ca in casa e liniste si buna intelegere! Nu numai in prezenta Aglaiei, dar si intre ei, membrii familiei evita pe cit posibil orice aluzie la cele petrecute. Tatal si mama au cazut de acord asupra unei calatorii in strainatate; vor pleca la toamna, imediat dupa nunta Adelaidei; Aglaia a primit fara nici o obiectie propunerea asta.' S-ar putea ca si el, Evgheni Pavlovici, sa plece in strainatate. Printul S. si Adelaida vor veni si ei pentru vreo doua luni pe acolo, daca vor avea vreme. Generalul va ramine in tara.

S-au dus cu totii la mosia lor de la Kolmino, la vreo douazeci de verste de Petersburg, unde aveau un conac, o casa mare, boiereasca. Printesa Belokonskaia nu plecase inca la Moscova, parea ca anume isi aminase plecarea. Lizaveta Prokofievna staruise ca ei sa paraseasca cu totii Pavlovskul, spunind ca nu era cu putinta sa mai ramina dupa cele intimplate; in fiecare zi, el, Evgheni Pavlovici, ii aducea la cunostinta generalesei diversele zvonuri care circulau prin oras. N-au crezut cu cale sa se duca sa-si ispraveasca vilegiatura nici la vila din Elaghin.

- Si intr-adevar, adauga povestitorul, spune si dumneata, puteau sa mai ramina mai ales stiind tot ce se petrece aici, in casa dumitale, si cind, cu tot refuzul lor de a te primi, te duceai in fiecare zi pe acolo

Da, da, da, ai dreptate, voiam s-o vad pe Aglaia Ivanovna spuse printul, clatinind iarasi din cap.

Ah, draga printe! striga Evgheni Pavlovici, insufletindu-se deodata si cu multa tristete in glas. Cum ai putut sa lasi sa se intimple tot ce s-a intimplat? Fara indoiala, nu te-ai asteptat deloc la toate astea Recunosc ca ti-ai pierdut capul si ca n-ai putut sa impiedici pornirea nesabuita a unei fiinte cu mintea aprinsa, a fost mai presus de puterile dumitale! Dar ar fi trebuit sa intelegi cit de serios era sentimentul acestei tinere fete pentru dumneata. Nu voia sa te imparta cu alta, si dumneata si dumneata ai putut sa sacrifici o astfel de comoara?

- Da, da, ai dreptate; da, sint vinovat, spuse printul adinc indurerat. Si, stii, numai Aglaia, singura ea, o privea in felul acesta pe Nastasia Filippovna Printre ceilalti, nimeni nu considera ca

- Cu atit mai revoltatoare e toata povestea asta, ca n-are nimic serios la baza! il intrerupse cu aprindere Evgheni Pavlovici. larta-ma, printe, dar m-am m-am gindit mult la asta; cunosc toate antecedentele; stiu tot ce s-a petrecut acum sase luni, totusi, nimic nu era serios! Nu era decit o pasiune imaginara, rod al unei minti exaltate, un miraj, o fantezie, si numai gelozia exasperata a unei fete experienta putea sa ia lucrurile in serios!

Aici, Evgheni Pavlovici, fara sa se mai sinchiseasca, isi dadu drumul indignarii. Analiza cu multa logica si consecventa si, trebuie sa spunem inca o data, cu o rara perspicacitate psihologica felul de a fi al printului in raport cu Nastasia Filippovna. Evgheni Pavlovici avusese dintotdeauna darul vorbirii, dar in imprejurarea de fata atinse apogeul.

- Chiar din capul locului, declara el, ati pornit de la o minciuna si ceea ce incepe prin minciuna trebuia sa sfirseasca tot prin minciuna; e o lege a firii. Nu sint deloc de acord si ma revolta cind aud pe cite unul ca te considera drept idiot; esti prea inteligent ca sa meriti numele acesta, dar si indeajuns de straniu ca sa nu fii ca toata lumea; cred ca esti de acord si dumneata. Am ajuns la concluzia ca tot ce s-a intimplat a fost, mai intii, din pricina lipsei dumitale de experienta innascuta (noteaza bine, printe, cuvintul "innascuta'), la asta se adauga extraordinara dumitale naivitate, apoi fenomenala dumitale lipsa de masura (defect pe care singur l-ai recunoscut in repetate rinduri) si, in sfirsit, din pricina unei sumedenii de convingeri cu totul abstracte si himerice pe care, cu onestitatea dumitale putin obisnuita, le luai pina acum drept convingeri adevarate, absolut firesti si reale! Cred ca esti de acord, printe, ca atitudinea, felul dumitale de a o vedea pe Nastasia Filippovna au fost determinate chiar de la inceput de ceva conventional-democratic (ma servesc de aceasta expresie ca sa fiu mai scurt), ca sa zic asa, de influenta si atractia "problemei feminine' (ca sa ma exprim si mai concis). Cunosc in toate amanuntele scena pe cit de ciudata, pe atit de scandaloasa care a avut loc la Nastasia Filippovna, cind Rogojin i-a adus banii. Daca vrei, am sa fac sa te vezi singur ca intr-o oglinda, caci stiu perfect care a fost substratul lucrurilor si de ce au luat o asemenea intorsatura. Din adolescenta dumitale, cit timp ai stat in Elvetia, erai mistuit de dorul patriei; tara aceasta necunoscuta, Rusia, era pentru dumneata pamintul fagaduintei catre care tindeau toate aspiratiile dumitale; ai citit probabil multe carti despre Rusia, opere remarcabile poate, dar vatamatoare pentru dumneata; de cum ai pasit pe pamintul natal, un elan nepotolit al tineretii s-a trezit in dumneata. Erai insetat, erai dornic de activitate. Si iata ca, in aceeasi zi, ti se povesteste emotionanta si trista poveste a unei femei pingarite; esti un cavaler, un tinar neprihanit si e vorba de o femeie! In aceeasi zi ai prilejul s-o cunosti pe femeia aceasta; frumusetea ei rapitoare, care are ceva fantastic si demonic in ea, te fascineaza (recunosc ca-i extraordinar de frumoasa). Adauga la asta nervii, adauga epilepsia dumitale, adauga clima de aici cu moina asta petersburgheza care zdruncina sistemul nervos; adauga toata ziua aceea petrecuta intr-un oras necunoscut si aproape fantastic pentru dumneata, ziua aceea atit de framintata, o zi plina de intilniri neasteptate si de incidente neprevazute, cind ai facut atitea cunostinte noi; intre altele le-ai cunoscut pe cele trei domnisoare Epancin, fiinte de o frumusete rara, si mai ales pe Aglaia; pe deasupra mai adauga si oboseala, ameteala, adauga salonul Nastasiei Filippovna si atmosfera acestui salon si vezi si dumneata daca te puteai astepta sa procedezi altfel in momentele acelea?

- Da, da; da, da, ai dreptate, incuviinta printul, clatinind din cap si rosind, da, cam asa-i; si, stii, statusem intr-adevar toata noaptea in vagon si nu dormisem; eram intr-o stare de surescitare de patruzeci si opt de ore si

- Ei vezi! exact ceea ce spuneam si eu! continua, inflacarindu-se, Evgheni Pavlovici. E clar ca in exaltarea dumitale, ca sa spun asa, n-ai putut sa scapi de cel dintii prilej care ti se oferea pentru a manifesta in public o idee generoasa si anume ca dumneata, om nepatat, dumneata, descendentul unei vechi familii princiare, nu consideri deloc a fi demna de oprobriu o femeie dezonorata nu din vina ci, ci din vina unui om destrabalat si odios din inalta societate. Ah, Doamne, e asa de explicabil! Dar nu asta ne intereseaza, draga printe; esential este de stiut daca sentimentul dumitale era adevarat, real, daca izvora din adincul inimii sau nu era decit o exaltare a mintii? Vezi si dumneata: o femeie a fost iertata in templu, o femeie cu aceleasi pacate, dar nu i s-a spus ca a facut bine, ca era vrednica de toata cinstea si de tot respectul. Oare in timpul acestor trei luni, bunul-simt nu te-a ajutat sa vezi adevarul? Chiar daca am admite ca n-are nici o vina - nu vreau sa insist asupra acestui punct - oare toate aventurile ei de pina acum pot justifica acel orgoliu insuportabil, diabolic, egoismul acesta atit de feroce si plin de cinism? larta-ma, printe, intrebuintez cuvinte cam tari, dar..

- Da, tot ce-i posibil; poate ai dreptate murmura printul. Intr-adevar, e foarte intaritata, si fara indoiala, ai dreptate, insa

- E demna de mila? Asta vrei sa spui, bunul meu print? Dar din mila pentru ea si ca sa-i dai satisfactie, era oare ingaduit sa injosesti pe alta, o tinara fata neprihanita, curata ca o lacrima, s-o umilesti in amorul ei propriu sub privirea aceea plina de sfidare si ura? Ma intreb atunci: pina unde poate sa mearga mila si compatimirea? Nu ti se pare ca e cam exagerat? Si, cind iubesti o fata, poti s-o umilesti astfel in fata rivalei ei, s-o parasesti pentru alta chiar sub ochii aceleia, dupa ce singur i-ai cerut mina Caci ai cerut-o in casatorie, ai facut cererea aceasta in prezenta parintilor si a surorilor ei! Dupa toate acestea, poti sa te consideri un om cinstit, printe? Da-mi voie sa-ti pun intrebarea aceasta. Si oare n-ai inselat-o, n-ai amagit-o pe aceasta fiinta divina, asigurind-o ca o iubesti?

Da, da, ai dreptate, ah! Imi dau seama cit sint de vinovat! recunoscu printul cu o durere sfisietoare.

Si crezi ca e de ajuns atit? striga indignat Evgheni Pavlovici. Crezi ca e de ajuns sa strigi: ,,Ah! sint vinovat!' Te recunosti vinovat, dar te incapatinezi sa persisti in greseala dumitale. Si unde era atunci inima dumitale de "crestin'? Ai vazut chipul ei in momentul acela? Crezi ca suferea mai putin ca cealalta, ca femeia aceea a dumitale, care ti s-a pus in cale, despartindu-te de Aglaia? Si daca ai vazut, cum de ai admis toate astea? Cum?

- Dar eu n-am admis biigui nefericitul print.

- Cum, n-ai admis?

- Te asigur ca n-am vrut sa admit. Dar nu inteleg nici pina acum cum s-au intimplat toate astea Eu am fugit atunci dupa Aglaia Ivanovna, dar Nastasia Filippovna a cazut fara cunostinta; si, de atunci, nu sint lasat s-o vad pe Aglaia Ivanovna.

Orice ar fi fost, trebuia sa fugi dupa Aglaia, cu tot lesinul celeilalte!

Da da, asa trebuia dar ea ar fi murit! S-ar fi omorit, n-o cunosti, si doar i-as fi explicat totul pe urma Aglaiei Ivanovna si Vezi, Evgheni Pavlovici, imi dau seama ca nu stii totul. Spune-mi, pentru ce nu vor sa ma lase s-o vad pe Aglaia Ivanovna? I-as fi explicat. Vezi, s-a petrecut atunci o neintelegere intre ele Si una, si cealalta au vorbit despre cu totul altceva, de aceea lucrurile au luat intorsatura asta Nu pot sa-ti explic mai mult, poate Aglaiei as fi in stare sa-i explic Ah! Doamne-Dumnezeule! Imi vorbesti de chipul ei in momentul cind a fugit Ah! Dumnezeule, imi amintesc! Sa mergem, sa mergem! se ridica el deodata si-l trase pe Evgheni Pavlovici de mineca hainei.

- Unde?

La Aglaia Ivanovna; sa ne ducem imediat!

- Dar nu mai e la Pavlovsk, ti-am mai spus-o; si pentru ce am merge?

Ea va intelege, e in stare sa inteleaga! biigui Miskin, impreunindu-si miinile intr-un gest de implorare. Ea va intelege ca nu-i ceea ce crede, ca-i cu totul altceva

Cum, cu totul altceva? Totusi, te insori. Prin urmare, persisti Te insori sau nu?

- Ei, da ma insor; da; ma insor!

Atunci, cum poti sa spui ca e altceva?

- Ah, nu, nu-i asta, nu! Ce importanta are ca ma insor? Asta nu inseamna nimic!

Spui ca n-are importanta si nu inseamna nimic? Totusi nu e vorba de o gluma. Te insori cu o femeie iubita, ca sa-i aduci fericirea; Aglaia Ivanovna stie asta, iar dumneata spui ca n-are importanta!

Fericirea, zici? Ah! nu. ma insor pur si simplu asa, fiindca insista ea; si ce-i daca ma insor? Credc-ma, asta nu inseamna nimic! Altfel ar fi murit cu siguranta. Vad acum ca maritisul ei cu Rogojin ar fi fost o nebunie! Acum am inteles tot ce nu pricepeam inainte si, vezi, in ziua aceea, cind erau ele amindoua fata-n fata, n-am putut suporta privirea Naslasiei Filippovna Nici nu stii, Evgheni Pavlovici (printul cobori misterios glasul), n-am spus asta niciodata nimanui, nici chiar Aglaici, dar eu nu pot suporta expresia fetei Nastasiei Filippovna. Adineauri ai spus adevarul in pri- vinta seratei aceleia de la Nastasia Filippovna, dar ai omis un detaliu, l-ai omis, pentru ca nu-l stiai: i-am privit chipul! Inca dimineata, vazindu-i portretul, am ramas foarte impresionat Uite Vera Lebedeva, are cu totul altfel de ochi; dar de cealalta mi-e frica mi-e frica de chipul ei! adauga el cu spaima in glas.

- Ti-e frica?

Printul ingalbeni si raspunse incet:

- Da, e nebuna.

- Esti sigur? intreba Evgheni Pavlovici, curios la culme.

- Da, absolut sigur; acum nu mai am nici o indoiala; m-am convins zilele acestea.

- Atunci ce faci? De ce vrei sa te nenorocesti? striga Radomski inspaimintat. Asadar, te insori de frica? Nu pricep cum vine asta Poate ca nici n-o iubesti?

- O! ba da, o iubesc din tot sufletul! E doar un copil; acum e ca un copilas, ca un adevarat copilas! Ah, nu stii nimic!

Si in acelasi timp o incredintai pe Aglaia Ivanovna de dragostea dumitale!?

- O, da, da!

- Atunci, vrei sa spui ca le iubesti pe amindoua?

- O, da, da!

- Dar vino-ti in fire, printe! Gindeste-te ce spui!

- Eu fara AglaiaTrebuie s-o vad neaparat! Voi muri in curind, in timpul somnului; chiar in noaptea asta am crezut ca ma sfirsesc in somn. Ah! Daca Aglaia ar sti, daca ar sti totul adica absolut totul. Caci in cazul de fata trebuie sa stie totul, negresit! Pentru ce niciodata nu putem sti totul despre cineva atunci cind acesta se simte vinovat!De altfel,nu-mi dau seama ce vorbesc, mi-am pierdut sirul gindurilor; sint uluit de ceea ce mi-ai spussa fie cu putinta oare sa aiba si acum aceeasi infatisare, aceeasi expresie ca atunci cind a fugit? O, da, sint vinovat! Nu stiu inca precis de ce sint vinovat, dar simt ca sint, e ceva la mijloc pe care nu ti-l pot explica, Evgheni Pavlovici cuvintele imi lipsesc, dar Aglaia Ivanovna ar pricepe! O, intotdeauna am avut credinta ca ea ma va intelege

- Nu, printe, n-are sa te inteleaga. Aglaia Ivanovna te-a iubit ca o femeie, ca o faptura omeneasca si nu ca un spirit pur. Stii ce irni vine sa cred, sarmanul meu print: ca dumneata n-ai iubit de fapt niciodata pe nici una dintre ele!

- Nu stiu se poate, tot ce se poate; ai dreptate in foarte multe privinte, Evgheni Pavlovici. Esti extraordinar de inteligent, Evgheni Pavlovici; ah! capul incepe din nou sa ma doara; mergem la dinsa! Pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele lui Dumnezeu, sa mergem!

- Ti-am spus doar ca nu mai e in Pavlovsk, e la Kolmino.

- Sa plecam la Kolmino, sa plecam imediat!

- Im-po-si-bil! raspunse taraganat Evgheni Pavlovici si se ridica in picioare.

- Asculta, am sa-i scriu o scrisoare, te rog sa i-o transmiti!

- Nu, printe, nu! Scuteste-ma de astfel de comisioane, nu pot sa primesc!

Se despartira. Vizita aceasta lasa impresii ciudate in mintea lui Evgheni Pavlovici; inclina sa creada ca printul nu-i intreg la minte. Si ce o fi insemnind chipul acesta, de care se teme si pe care-l iubeste atit! Pe de alta parte, e foarte posibil chiar sa moara din cauza ca a pierdut-o pe Aglaia, asa ca Aglaia nici nu va sti vreodata cit a iubit-o el! Ha, ha! Si cum sa iubesti doua femei deodata? in doua feluri diferite? Interesant Bietul idiot! Si acum ce se va intimpla cu el?

X

Totusi, Miskin nu muri inainte de cununie, nici "in somn' si nici in stare de veghe, dupa cum isi exprimase presentimentul fata de Evgheni Pavlovici. Cine stie, poate ca intr-adevar dormea prost si avea visuri urite; in schimb, in timpul zilei, era blind si prevenitor cu toata lumea, arata calm, chiar multumit, uneori parea ingindurat, dar asta numai in clipele cind raminea singur. Pregatirile de nunta mergeau repede; cununia urma sa aiba loc la o saptamina dupa vizita lui Radomski. Vazind toata graba aceasta, pina si prietenii cei mai apropiati, presupunind ca-i avea, ar fi trebuit sa inteleaga zadarnicia straduintelor lor de a-l "salva' pe nenorocitul smintit. Se zvonise ca vizita facuta printului de catre Evgheni Pavlovici nu era straina de un amestec direct al generalului Ivan Feodorovici si al sotiei sale, Lizaveta Prokofievna. Presupunind chiar ca sotii Epancin, dintr-o nemasurata bunatate a inimii, puteau fi animati de dorinta sincera de a-l smulge de la pierzanie pe acest biet nebun - ei erau nevoiti, desigur, sa se opreasca numai la aceasta simpla incercare; nici pozitia si nici chiar sentimentele lor (lucru firesc!) nu le-au ingaduit sa mearga mai departe. Am mai spus ca pina si cei din anturajul imediat al printului erau indignati de purtarea lui. Dintre toti, Vera Lebedeva se multumi sa verse lacrimi discrete in singuratate; de altfel, ea statea mai mult acasa acum, nu mai intra atit de des in odaia printului ca inainte. In timpul acesta, Kolea isi indeplinea cele din urma indatoriri fata de parintele sau, pe care-l dobori un al doilea atac la opt zile dupa primul. Profund impresionat, printul a luat si el parte la durerea familiei lvolghin; in primele zile statea ore intregi linga Nina Aleksandrovna; a asistat si la inmormintare. Multi bagara de seama ca in biserica aparitia lui provoca rumoare si susoteli; la fel era primit pe strada si in parc; cind il vedeau trecind, fie pe jos, fie in trasura, toti il priveau curios, il aratau cu degetul, rostind numele lui si al Nastasiei Filippovna. Multe priviri au cautat-o prin multime si in timpul procesiunii funerare, dar nu era acolo. A lipsit de la inmormintare si capitaneasa, pe care Lebedev cu greu a reusit s-o potoleasca si s-o convinga sa stea acasa. Slujba de prohod facu asupra printului o impresie puternica si dureroasa; si chiar atunci ii sopti lui Lebcdev, raspunzindu-i la o intrebare, ca pentru intiia data asista la o slujba de inmormintare ortodoxa si ca isi mai aduce aminte din anii copilariei de o asemenea slujba intr-o biserica de la tara.

- Parca nici nu-ti vine a crede ca omul acesta zacind in sicriu e acelasi pe care, nu de mult, il alesesem sa prezideze serbarea noastra, iti mai aduci aminte, printe? spuse incet Lebedev. Dar pe cine cauti?

- Asa, nu-i nimic, mi s-a parut doar

- Nu cumva pe Rogojin?

- Cum, e aici?

- E in biserica.

- Asa-i, mi se pare ca i-am zarit ochii, murmura nelinistit printul. Cum se face de ce-i aici? L-au invitat?

- Nici nu era cazul. Familia defunctului nu-l cunoaste. A intrat ca si ceilalti, aici vine oricine. Si de ce te miri asa? il vad destul de des in ultimul timp; saptamina trecuta l-am zarit de patru ori in Pavlovsk.

- Eu nu l-am mai vazut de atunci zise printul incet.

Dat fiind ca nici Nastasia Filippovna nu-i spusese vreodata ca l-ar fi intilnit pe Rogojin "de atunci', printul a crezut ca, din anumite motive, Rogojin se ferea sa dea ochii cu el. In tot cursul zilei, printul paru foarte abatut; il framintau tot felul de ginduri. Nastasia Filippovna, dimpotriva, se arata in ziua aceea neobisnuit de vesela.

Kolea, care se impacase cu printul inca inainte de a fi murit tatal sau, ii propuse, date fiind importanta si urgenta situatiei, sa-i aleaga drept cavaleri de onoare pe Keller si pe Burdovski. Punea mina-n foc pentru Keller, sustinind ca se va purta cuviincios si ca ar putea eventual sa-i fie "de folos'. Cit despre Burdovski, nu incapea nici o discutie, era doar un om linistit si modest. Atit Nina Aleksandrovna cit si Lebedev ii atrasera atentia printului ca, daca oricum casatoria este hotarita, ce nevoie era sa se celebreze la Pavlovsk, unde se facuse atita vilva, in plin sezon de vilegiatura si cu atita pompa? Nu era preferabil ca ceremonia sa aiba loc la Petersburg, si nu in biserica, ci acasa? Printul intelese foarte bine tilcul ascuns al acestor precautii, dar se multumi sa raspunda simplu si laconic ca aceasta era dorinta nestramutata a Nastasiei Filippovna.

A doua zi se prezenta Keller, care fusese instiintat intre timp ca va fi cavaler de onoare. Inainte de a intra, se opri in prag si, de cum il vazu pe Miskin, racni, cu mina dreapta ridicata in aer si cu aratatorul desfacut,ca si cum ar fi depus juramintul:

- Nu mai beau!

Apoi se apropie de print, ii strinse amindoua miinile cu putere si declara ca, ce-i drept, la inceput a primit cu ostilitate acest proiect de casatorie si ca nu s-a sfiit s-o spuna in gura mare intr-un local public, la o partida de biliard; dar asta numai pentru ca ar fi dorit ca un prieten bun ce-i era, sa-l vada casatorindu-se macar cu printesa de Rohan; dar acum recunoaste si el ca printul judeca cel putin de zece ori mai sanatos si mai nobil decit ei toti ,,la un loc'! Caci ceea ce-l atrage nu este nici stralucirea, nici bogatia si nici chiar onoarea, ci numai adevarul! Este cunoscut de cita simpatie se bucura printul din partea persoanelor sus-puse si, dat fiind ca e un om de inalta cultura, de ce n-ar fi si el - in general vorbind - un personaj de vaza. "Dar tot felul de canalii si netrebnici sint de alta parere; in oras si in case, la intruniri, prin vile, la muzica din parc, prin localuri, prin salile de biliard nu se vorbeste si nu se discuta decit de evenimentu! apropiat. Ba am auzit vorbindu-se ca vor sa puna la cale si un scandal sub ferestre si asta tocmai in noaptea nuntii! Daca ai nevoie, printe, de pistolul unui om cinstit, sint gata sa trag o jumatate de duzina de focuri de gala inainte ca dumneata sa fi iesit dimineata din odaia nuptiala.' Pentru a preintimpina imbulzeala prea mare a vreunor betivi la iesirea din biserica, Keller il mai sfatui sa faca rost de o pompa de apa pe care s-o aseze in curte; insa Lebedev se opuse: "Ar fi in stare sa-mi darime imobilul, zice, daca aducem pompa'.

Acest Lebedev comploteaza impotriva dumitale, printe, zau asa! Vor sa te puna sub interdictie, iti inchipui asa ceva? Sa-ti ia libertatea si banii, adica cele doua atribute prin care fiecare dintre noi se deosebeste de un patruped! L-am auzit spunind asta, crede-ma! E adevarul adevarat!

Miskin isi aduse aminte ca parca mai auzise asa ceva, dar, bineinteles, nu daduse atunci nici o atentie. De altfel si acum. auzind aceasta vorba, rise doar si o uita numaidecit. Totusi, de citava vreme, Lebedev era in mare fierbere; era limpede ca planuia ceva; dar planurile lui, intotdeauna de inspiratie subita, din cauza excesului de zel si al temperamentului sau neastimparat, se complicau mereu, se ramificau si se departau astfel de punctul initial, incit rareori izbutea sa le duca la bun sfirsit. Mai tirziu, cind i se destainui printului, aproape in ziua nuntii (avea obiceiul neschimbat ca, dupa fiecare intriga neizbutita, sa vina pocait si sa se caiasca in fata persoanei contra careia uneltise), ii declara ca s-a nascut pentru a fi un Talleyrand si ca nu intelege cum de a ramas toata viata lui un simplu Lebedev. Pe urma ii marturisi printului toata urzeala pe care o pusese la cale impotriva lui, trezindu-i un viu interes. Reiesea din cele spuse de el ca incepuse mai intii prin a solicita sprijinul persoanelor influente pe a caror autoritate sa se bizuie la caz de nevoie; in consecinta, s-a dus la generalul lvan Feodorovici. Acesta ramase nedumerit si nu stiu ce sa-i spuna; ii dorea din tot sufletul numai bine "tinarului', dar "oricit ar fi voit sa-l salveze, in imprejura- rea de fata, situatia lui in societate nu-i ingaduia sa intervina'. Lizaveta Prokofievna nici n-a vrut sa-l primeasca; Evgheni Pavlovici si printul S. refuzara orice amestec, de cum auzira despre ce este vorba. Fara sa se descurajeze din pricina acestor refuzuri, Lebedev i se adresa unui jurisconsult expert, batrin respectabil, bun prieten si aproape binefacator al sau; acesta fu de parere ca treaba este realizabila, numai sa se gaseasca martori competenti care sa ateste dezechilibrul mintal sau chiar alienatia si, mai cu seama, sa se asigure protectia unor oameni influenti. Lebedev nu se descuraja nici de data aceasta si intr-o zi ii aduse printului un medic, tot un batrinel venerabil, aflat in vilegiatura la Pavlovsk, cu ordinul Sfinta Anna la git, ca sa sondeze, cum s-ar zice, terenul, sa-si faca o idee aproximativa despre starea mintala a printului si sa-si dea, in mod neoficial deocamdata, parerea inainte de a-l supune la un adevarat examen medical. Miskin isi aminti intr-adevar de aceasta vizita si-si mai aduse aminte cum, cu o zi inainte, Lebedev incercase sa-i demonstreze ca era bolnav; cum printul a refuzat categoric sa cheme medicul, a doua zi chiar Lebedev i-a adus unul, ca din intimplare, venind chipurile de la domnul Terentiev, care se simte foarte rau, si pretextind ca ar vrea sa-i vorbeasca despre bolnav. Printul il lauda pe Lebedev pentru grija si atentia fata de Ippolit si-l primi pe medic cu o deosebita bunavointa. Convorbirea se concentra indata asupra lui Ippolit - medicul isi arata dorinta sa cunoasca in toate amanuntele scena sinuciderii; felul cum a istorisit-o printul si explicatiile pe care i le-a dat l-au interesat in cel mai inalt grad. Dupa aceea au vorbit de clima petersburgheza, de boala printului, de Elvetia, de Schneider. Tot ce-i povesti printul si mai cu seama expunerea asupra sistemului terapeutic al lui Schneider il captivara atit de mult pe batrinul doctor, incit isi prelungi vizita, raminind la print doua ceasuri in cap; Miskin ii oferi sa fumeze tigari de calitate exceptionala, iar Lebedev, din partea lui, il trata cu un lichior excelent, pe care il aduse Vera. Vazind-o, doctorul, desi om insurat si tata de copii, incepu sa-i indruge fel de fel de complimente, stirnind indignarea tinerei fete. Se despartira prieteni. Plecind de la print, medicul ii spuse lui Lebedev ca, daca ar fi ca asemenea oameni sa fie pusi sub interdictie, atunci cine ar mai merita sa fie curator si de unde sa-i mai recrutezi? Si nici expunerea tragica a lui Lebedev in privinta casatoriei proiectate de print nu-l impresiona prea mult pe doctor, care, clatinind malitios din cap, ii raspunse ca asemenea casatorii s-au mai vazut: "N-ar fi unicul caz'; unde mai pui ca, dupa cit a auzit, persoana "este seducatoare si de o frumusete rara', ceea ce-i de ajuns ca sa explice inflacararea unui om instarit; in afara de asta, multumita lui Totki si lui Rogojin, poseda capitaluri, margaritare, diamante, saluri, mobila; prin urmare, nu-i o partida de lepadat; intr-un cuvint, in ochii medicului, o asemenea alegere, departe de a fi un indiciu de prostie, arata dimpotriva, la print o inteligenta practica foarte sanatoasa, un calcul subtil si un act de o intelepciune remarcabila, si ca, prin urmare, in concluziile lui, el, doctorul, ar inclina mai degraba spre o constatare exact contrarie celei presupuse si absolut favorabila printului Explicatia doctorului il ului pur si simplu pe Lebedev si in consecinta inceta orice demersuri in acest sens; iar acum, adauga el, "acum, afara de credinta si devotament, care merge pina la varsare de singe, de la mine n-ai sa vezi altceva nimic; de aceea am si venit'.

Il distragea pe Miskin de la gindurile lui si Ippolit, care, in zilele din urma, trimitea sa-l cheme la el acasa din ce in ce mai des.

Familia lui se instalase intr-o casuta nu departe de vila lui Lebedev. Aici, cel putin, copiii cei mici, fratele si sora lui Ippolit, aveau cum sa scape de despotismul fratelui lor mai mare, refugiindu-se in gradina; in schimb, biata capitaneasa raminea si mai departe la discretia mofturilor si rautatii tiranice a fiului ei. Mai in fiecare zi, printul trebuia sa faca pace intre dinsii, si bolnavul continua sa-i spuna "dadaca mea', afisindu-si in acelasi timp dispretul pentru rolul acesta de impaciuitor. Ippolit facea mare caz plingindu-se de Kolea care il cam neglijase in ultima vreme, fiind retinut mai intii la capatiiul tatalui sau muribund, apoi linga maica-sa, ramasa vaduva. La urma, Ippolit incepu sa glumeasca pe socoteala nuntii apropiate a printului cu Nastasia Filippovna si sfirsi prin aceea ca il jigni amarnic pe Miskin, facindu-l sa-si iasa din fire, asa incit acesta, suparat, inceta sa-l mai viziteze. Vreo doua zile dupa aceea, intr-o dimineata, capitaneasa veni disperata sa-l roage pe print, cu lacrimi in ochi, sa pofteasca la ei, caci altfel acela o sa-i manince zilele. Ea mai adauga ca Ippolit vrea sa-i destainuiasca un mare secret. Printul ceda rugamintilor capitanesei si se duse. Era limpede ca Ippolit dorea sa se impace cu el, il podidira chiar lacrimile, si, dupa ce plinse, se infurie fireste si mai mult, dar nu mai indrazni sa-si dea drumul. Starea lui se inrautatea vazind cu ochii si, dupa toate aparentele, nu mai avea multe zile de trait. Nu era vorba de nici un secret; se margini doar sa-l conjure pe print, sufocindu-se de emotie (poate prefacuta), sa fie cu bagare de scama si "sa se fereasca de Rogojin'. "E un om care nu renunta asa de usor la ce-i al lui; asta-i facut din alt aluat decit noi; cind si-a pus ceva in gind, orice-ar fi, nu mai da inapoi' si altele, si altele. Printul incerca sa-l descoasa, cerindu-i precizari si amanunte concrete, dar Ippolit nu stia nimic precis, orientindu-se doar dupa intuitia si impresiile lui personale. In sfirsit, spre marea lui satisfactie, izbuti sa-l ingrozeasca pe Miskin. La inceput, acesta s-a eschivat, pe cit a putut, sa raspunda la unele intrebari prea indiscrete si zimbea doar auzindu-l pe Ippolit ca-l sfatuieste "sa fugi mai bine in strainatate, caci preoti rusi gasesti peste tot, si ai putea deci sa te cununi si acolo'. Dar, in incheiere, Ippolit nu se putu abtine sa nu insinueze: "Eu, de fapt, ma tem pentru Aglaia Ivanovna; Rogojin stie cit o iubesti; dragoste pentru dragoste; dumneata i-ai luat-o pe Nastasia Filippovna, el o va ucide pe Aglaia Ivanovna; desi ai renuntat acum la dinsa, totusi asta ti-ar pricinui multa suferinta, nu-i asa?' Si intr-adevar, cu asta Ippolit isi ajunse scopul: Miskin pleca de la el cu sufletul ravasit plin de indoieli si de nelinisti.

Avertismentul acesta in privinta lui Rogojin cazuse chiar in ajunul nuntii. In aceeasi seara, printul si Nastasia Filippovna se vazura pentru ultima oara inaintea casatoriei lor. Tinara femeie nu era insa in stare sa-i redea echilibrul si linistea sufleteasca; in ultimul timp, dimpotriva, ea insasi contribui mult la starea lui de zbucium. Altadata, adica doar cu citeva zile inainte, se straduia din rasputeri sa-l inveseleasca ori de cite ori se intilneau; era din ce in ce mai ingrijorata de aerul lui abatut; incercase chiar sa-i cinte, ca sa-l dispuna, de cele mai multe ori insa ii povestea istorii vesele. Mai intotdeauna printul se facea ca o asculta cu multa placere, citeodata chiar ridea cu pofta, fermecat de verva, de sclipirile mintii si de elanul plin de simtire cu care stia sa povesteasca atunci cind o pasiona ceva; or, pasiunea era elementul ei obisnuit. Vazindu-l cum ride si dindu-si scama de impresia produsa asupra lui, Nastasia Filippovna era fericita si mindra de succesul ei. Acum insa Miskin o gasea din ce in ce mai melancolica si mai ingindurata. O cunostea prea bine pe Nastasia Filippovna; altfel, totul la ea i s-ar fi parut acum enigmatic si neinteles. Dar era sincer convins ca salvarea ei nu era un lucru imposibil. Nu mintise spunindu-i lui Evgheni Pavlovici ca o iubeste sincer, din toata inima, si ca dragostea aceasta semana cu grija pe care ti-o reclama un copil plapind si bolnavicios; te legi de el, pentru ca ti-e cu neputinta sa-l lasi in voia intimplarii. Printul se ferea sa explice cuiva natura sentimentelor sale pentru aceasta femeie; nu-i placea sa vorbeasca despre asta nici chiar atunci cind discutia era greu de evitat. Cit despre Nastasia Filippovna, niciodata, stind impreuna, n-au vorbit despre "dragoste', ca si cum si-ar fi dat reciproc cuvintul sa evite o asemenea discutie. Conversatia lor, de obicei vesela si insufletita, n-avea nimic intim, asa incit oricine ar fi putut lua parte la ea. Daria Alekseevna istorisea mai tirziu ca era o incintare sa-i privesti si sa-i asculti in acele momente si ca i se umplea inima de bucurie vazindu-i impreuna.

Pe de alta parte, acest fel de a privi starea morala si intelectuala a Nastasiei Filippovna il scutea pe print, pina la un punct, de a incerca sa-si lamureasca multe alte nedumeriri. Acum era o femeie cu totul deosebita de aceea pe care o cunoscuse cu trei luni in urma. De pilda nu se mai mira vazind-o asa de nerabdatoare sa se marite cu el, desi, altadata, fugise de aceasta casatorie, despartindu-se de el cu lacrimi, blesteme si reprosuri amare. "inseamna ca nu-si mai face mustrari si nu se mai teme ca atunci ca m-ar putea face nefericit, se gindea printul. O incredere in sine atit de repede renascuta nu-i deloc fireasca. Sa-si fi recapatat oare increderea numai din ura pe care o nutrea fata de Aglaia? Dar asta ar insemna sa-i deprecieze profunzimea sentimentului. O face de frica pentru soarta care o astepta cu Rogojin?' Intr-un cuvint, toate aceste cauze, precum si multe altele, puteau determina asemenea schimbare, dar ipoteza cea mai plauzibila la care se opri Miskin a fost aceea pe care de mult o banuia; bietul ei suflet bolnav era istovit. Era o explicatie care ii dadea oarecum raspuns la o sumedenie de nedumeriri, departe insa de a-i asigura printului in tot acest timp linistea si odihna de care avea nevoie. Uneori parea ca-si da toata silinta sa nu se gindeasca la nimic; casatoria pe care o contracta se pare ca o accepta intr-adevar, ca pe o formalitate fara prea mare importanta; propriul lui destin nu-l interesa aproape deloc. Cit priveste obiectiile si convorbirile de felul aceleia pe care o avusese cu Evgheni Pavlovici, le ocolea pe cit era cu putinta, simtindu-se incapabil sa raspunda la anumite imputari si argumente.

De altfel, baga de seama ca Nastasia Filippovna stia si intelegea foarte bine ce inseamna Aglaia pentru el. Nu i-a marturisit-o niciodata, dar el citea pe "chipul' ei de fiecare data cind il surprindea pregatindu-se sa se duca la Epancini inca atunci, la inceput. Cind auzi de plecarea familiei Epancin, ea, pur si simplu, se lumina la fata. Oricit de distrat si de increzator era printul atunci, incepuse totusi sa se intrebe cu neliniste daca nu cumva Nastasia Filippovna va provoca un scandal ca s-o sileasca pe Aglaia sa plece din Pavlovsk. Tot tambalaul si zvonurile iscate in jurul casatoriei lor erau provocate in buna parte, cu siguranta, chiar de dinsa, ca sa-si irite rivala. Deoarece pe doamnele Epancin nu le prea intilneai in oras, Nastasia Filippovna il lua intr-o zi pe print in caleasca ei si-i porunci vizitiului sa treaca chiar prin fata ferestrelor vilei lor. Pentru Miskin a fost o surpriza ingrozitoare; isi dadu seama, dupa obiceiul lui, prea tirziu, abia cind trasura trecuse de casa. N-a spus nimic, doua zile dupa aceea insa a fost bolnav. Nastasia Filippovna nu mai repeta experienta. In zilele din urma, premergatoare cununiei, devenise foarte ingindurata. Izbutea totdeauna, in cele din urma, sa-si alunge tristetea si-si regasea veselia, dar mult mai potolita si mai putin exuberanta decit inainte. Printul se purta cu ea mai atent si mai prevenitor ca oricind. Ii parea ciudat ca n-a adus niciodata vorba de Rogojin. Doar o singura data, cu cinci zile inainte de nunta, Daria Alekseevna trimise dupa el sa vina numaidecit, pentru ca Nastasia Filippovna se simtea foarte rau. Printul o gasi intr-o stare vecina cu nebunia; tipa, tremura, spunea intruna ca Rogojin e ascuns in gradina, ba chiar in vila, ca l-a vazut cu ochii ei, si ca o va omori la noapte O va injunghia! Toata ziua n-a putut sa se linisteasca. In seara aceea, Miskin, ducindu-se pentru o clipa la Ippolit, afla de la doamna Terentieva,care tocmai atunci se intorsese din oras, unde fusese plecata pentru niste treburi, ca Rogojin trecuse pe la ea pe-acasa, la Petersburg, si ca s-a interesat de noutatile de la Pavlovsk. Printul a rugat-o sa-i spuna ora exacta cind a vizitat-o si s-a putut convinge ca Rogojin se afla la capi-taneasa aproape la aceeasi ora in care Nastasiei Filippovna i se nazarise ca-l vede in gradina vilei sale. Prin urmare, totul n-a fost decit o nalucire, un miraj si, ca sa se incredinteze mai bine, Nastasia Filippovna se duse personal s-o intrebe pe capitaneasa, si raspunsul acesteia o linisti pe deplin.

In ajunul nuntii, printul, plecind de la Nastasia Filippovna, a lasat-o foarte bine dispusa si inviorata; croitoreasa ii trimisese de la Petersburg toaleta pe care trebuia s-o imbrace a doua zi, rochia de nunta, podoaba pentru cap etc., etc. Printul nu se astepta s-o vada asa de preocupata de gatelile ei; le admira pe fiecare in parte si

laudele lui o facura si mai fericita. Pina la urma insa, Nastasia Filippovna nu se putu abtine si-i impartasi pentru ce anume tinea asa de mult la bogatia podoabelor si a imbracamintei: auzise ca aproape tot orasul era indignat, ca niste derbedei pregateau un scandal cu muzica si cu versuri de circumstanta si ca restul societatii incuraja mai mult sau mai putin toate astea. Pentru ca voiau cu orice pret s-o umileasca, ea trebuia sa tina capul mai sus ca oricind, sa-i sfideze pe toti, sa-i orbeasca si sa-i ingenuncheze prin eleganta si bogatia vesmintelor ei; "Sa zbiere, sa fluiere, daca or indrazni!' La gindul acesta, ochii Nastasiei Filippovna scinteiau. De fapt, in sinea ei, nutrea si un alt gind, pe care insa nu-l putea marturisi: visa in taina ca Aglaia sau vreo persoana trimisa de ea va asista la cununie, incognito, amestecata prin multime, si ea se pregatea sa faca fata cu cinste acestei eventualitati. Pe la unsprezece noaptea, cind se desparti de print, era preocupata de planurile sale. Dar nici nu batuse miezul noptii cind Daria Alekseevna trimise dupa print, chemindu-l "sa vina in graba, caci e de rau'. Printul o gasi pe logodnica lui incuiata in iatac, prada unei crize de nervi; plingea naprasnic si se caina. Ii vorbira prin usa; multa vreme nu voi sa stie de nimic; la urma deschise, il lasa numai pe print sa intre, incuie usa iar si-i cazu la picioare, in genunchi. (Cel putin asa a istorisit mai tirziu Daria Alekseevna, ai carei ochi curiosi reusira sa surprinda citeva dintre amanuntele scenei.)

- Ce fac? Ce fac! Ce fac eu din tine! striga ea, inbratisindu-i cu disperare genunchii.

Printul ramase o ora intreaga cu dinsa, nu stim ce anume au vorbit. Daria Alekseevna povesti mai tirziu ca se impacasera si erau fericiti. in noaptea aceea, printul se mai interesa o data de logodnica lui; intre timp insa, Nastasia Filippovna adormise. Dimineata, inainte de a se trezi din somn, mai venira la Daria Alekseevna alti doi trimisi de-ai lui Miskin; si chiar un al treilea, care a fost insarcinat sa-i duca printului urmatorul raspuns: "in jurul Nastasiei Filippovna roiesc acum o droaie de croitoresc si de coafori din Petersburg; ca nu se resimte deloc dupa criza de ieri, ca e ocupata, asa cum poate fi ocupata cu gatelile de cununie o tinara atit de frumoasa si chiar in acest moment se decide intr-un fel de consiliu extraordinar ce anume bijuterii, ce briliante sa-si puna mireasa'. Vestea asta avu darul sa-l linisteasca pe Miskin.

Tot ce urmase dupa aceea si cum anume se desfasurasera evenimentele acestei nunti memorabile s-a putut afla mai pe urma de la persoane bine informate din ale caror marturii demne de crezare se putea reconstitui cam urmatoarea succesiune a faptelor:

Cununia a fost hotarita pentru ora opt seara. Pe la ora sapte, Nastasia Filippovna era gata. Inca de la sase, o multime de curiosi incepura sa se stringa in jurul vilei lui Lebedev, dar mai cu seama in fata casei Dariei Alekseevna; pe la sapte, biserica aproape ca se umpluse. Vera Lebedeva si Kolea nu-si mai gaseau locul de grija printului, desi erau ocupati pina peste cap: trebuiau sa pregateasca cele de cuviinta pentru primirea invitatilor care, dupa cununie, aveau sa vina ca sa-i felicite pe tinerii casatoriti. De altfel, nu se asteptau la prea multa lume; in afara de nuntasi si de martori, Lebedev ii mai invitase pe Ptitin, Ganea, doctorul cel cu decoratia Sf, Anna la git si pe Daria Alekseevna. "Ce ti-a venit sa-l inviti pe doctor? Abia l-am cunoscut', ii spuse printul lui Lebedev. "Are ordinul Sfinta Anna la git, e un om cu vaza si o sa faca efect', raspunse Lebedev, vadit incintat de ideea lui si spre hazul printului. Keller si Burdovski, in frac si inmanusati, aveau o infatisare destul de convenabila; numai ca cel dintii il cam nelinistea pe print din pricina pornirilor sale belicoase cind se uita la multimea de gura-casca ce se adunase in fata casei. In sfirsit, pe la ora sapte si jumatate,Miskin se duse cu trasura la biserica. E de remarcat ca el tinea neaparat sa fie respectate toate datinile si uzantele consacrate in asemenea ocazii; totul se facea pe fata, deschis, la lumina zilei si "cum se cuvine'. insotit de Keller, care arunca in dreapta si-n stinga priviri amenintatoare, printul pasi in biserica, razbind cu greu prin multime, in mijlocul susotelilor si al exclamatiilor lumii. El se refugie pentru moment in altar. Apoi Keller pleca s-o aduca pe Nastasia Filippovna. In fata casei Dariei Alekseevna era de doua ori mai multa lume decit la vila printului si atitudinea acestei multimi era si mai ostila. Urcind scarile, Keller auzi niste vociferari care il facura sa se intoarca, gata sa rosteasca un discurs dupa vrerea inimii lui infierbintate, dar fu oprit la timp de Burdovski si de Daria Alekseevna, care tocmai iesise sa deschida usa; amindoi il apucara pe Keller si-l trasera inauntru. Era furios si zorit. Nastasia Filippovna se ridica in picioare, se mai uita o data in oglinda si, dupa cum spunea Keller mai tirziu, observa cu un zimbet "silit' ca era "palida ca un cadavru'; apoi se inchina cu smerenie inaintea icoanei si porni inainte. Un murmur surd de glasuri saluta aparitia ei. E drept ca la inceput se auzira si risete, aplauze si citeva suieraturi; dupa o clipa insa rasunara si alte glasuri:

- Ce mindrete de femeie! se auzea din multime.

- Nu-i nici cea dintii, nici cea de pe urma!

- Casatoria acopera orice, prostilor!

Unde mai gasesti asa frumusete, urra! racneau cei din fata.

Printesa! Pentru asa printesa mi-as vinde sufletul! striga un contopist. " Cu pretul vietii, noapte darui!'

Intr-adevar, Nastasia Filippovna iesi din casa alba ca varul; doar ochii ei mari, negri, atintiti spre multime, luceau ca niste carbuni aprinsi, si curiosii n-au putut sa reziste acestei priviri; indignarea facu loc entuziasmului. Dar iata ca usa cupeului s-a si deschis si Keller i-a intins mina s-o sustina, cind, deodata, ea scoase un tipat si se repezi de pe ultima treapta a scarii drept in mijlocul multimii. Toti din jurul ei ramasera inlemniti; lumea se dadu in laturi din fata ei si la cinci-sase pasi de casa se ivi deodata Rogojin. Prin multime, Nastasia Filippovna ii zarise privirea. Alerga la dinsul ca o nebuna si-l apuca de amindoua miinile:

- Scapa-ma! Ia-ma cu tine! Unde vrei tu, chiar acum!

S-o ia in brate si s-o duca pina la cupeu a fost pentru Rogojin treaba de o clipa. Apoi scoase din portofel o hirtie de o suta de ruble si o intinse vizitiului:

La gara! Daca prindem trenul, mai capeti un sutar!

Dupa care sari in trasura linga Nastasia Filippovna si inchise usa cupeului. Fara sa mai stea la sovaiala, vizitiul dadu bici cailor. Keller se justifica pe urma prin stupefactia in care il adusese o intorsatura atit de neasteptata. "Sa fi avut inca o secunda, mi-as fi venit in fire si n-as fi ingaduit una ca asta!' spunea el, relatind intimplarea. Prima reactie a celor doi cavaleri de onoare a fost sa sara intr-o alta trasura care stationa in apropiere si sa porneasca in urmarirea cupcului; dar pe drum se razgindira.

- E prea tirziu! N-ai cum s-o intorci cu de-a sila! zise Keller.

Si nici printul n-ar accepta! fu de parere Burdovski, profund zguduit.

Rogojin si Nastasia Filippovna ajunsera la timp la gara. Dupa ce s-au dat jos din trasura, cu un minut inainte de a se urca in vagon, Rogojin opri deodata o fata care tocmai trecea prin fata lui; era imbracata cu o mantila de culoare inchisa, cam veche, dar inca destul de prezentabila, iar pe cap purta o naframa de matase.

- Iti dau cincizeci de ruble pe mantila dumitale,ii spuse scurt si-i intinse banii.

Aceasta propunere neasteptata o zapaci pe fata; fara sa-i mai lase timp de gindire, ii strecura in mina rublele si, luind cit ai clipi mantila si naframa, acoperi umerii si capul Nastasiei Filippovna. In vagon, vesmintele ei atit de luxoase ar fi atras atentia celorlalti calatori. Abia mai tirziu intelese fata de ce i s-au dat atitia bani pentru vechiturile ei.

Vestea rapirii Nastasiei Filippovna ajunse cu iuteala fulgerului la urechile lumii adunate in biserica. In momentul cind Keller isi facea loc prin multime, ca sa ajunga la print, o sumedenie de oameni pe care nu-i cunostea il asaltara, nerabdatori sa afle ce s-a intimplat. Vorbeau tare, clatinau din cap, unii chiar rideau; nimeni nu parasea biserica; toti voiau sa vada ce va face printul. Aflind vestea, el se ingalbeni, dar nu arata nici o tulburare. "Ma temeam de asta, spuse cu un glas abia deslusit, totusi nu mi-am inchipuit ca se va intimpla chiar asa..' Si, dupa o clipa de tacere, adauga: "De altfel in starea ei nu-i deloc de mirare'. Cuvintele acestea au fost calificate mai tirziu de Keller drept dovada a unei atitudini "de neasemuita intelepciune filosofica'. Cind printul iesi din biserica, multi bagara de seama ca parea foarte linistit si nu era deloc abatut. Se grabea desigur sa ajunga cit mai repede acasa, ca sa ramina singur, dar nu avu parte de asa ceva. Citiva dintre invitati, printre care Ptitin, Gavrila Ardalionovici si doctorul, il insotira pina acasa si intrara dupa el. In afara de asta, din toate partile, vila era literalmente asaltata de curiosi. Fiind inca pe terasa, printul auzi iscindu-se o discutie violenta: Keller si Lebedev erau gata sa se incaiere cu un grup de necunoscuti care pareau a fi niste slujbasi si care voiau numaidecit sa patrunda inauntru. Printul se apropie si, dupa ce se informa de pricina certei, ii ruga politicos pe Lebedev si pe Keller sa se dea la o parte, apoi, adresindu-se plin de amabilitate unui domn cu infatisare mai impunatoare si cu parul carunt, care se afla in fruntea celorlalti, il invita sa binevoiasca a-i face onoarea sa vina in casa. Domnul se cam fistici, stingherit, totusi pasi pe terasa. Sapte-opt dintre insotitorii lui facura la fel si intrara in casa afisind un aer degajat; alti amatori nu se gasira si in curind se auzira glasuri din multime care-i condamnau pe cei infigareti. Pe acestia printul ii pofti sa ia loc pe scaune, le oferi ceai si intra in vorba cu ei. Spre surprinderea vizitatorilor, lucrurile se petrecura intr-o atmosfera sobra si de buna-cuviinta. Au fost si unele incercari de a inveseli convorbirea, dirijind-o spre un "subiect la ordinea zilei', s-au pus si citeva intrebari indiscrete, au fost strecurate si observatii "provocatoare'. Dar printul le raspunse tuturor cu atita simplitate si bunavointa si in acelasi timp cu atita demnitate si incredere in buna-credinta a musafirilor sai,incit toate intrebarile acestea indiscrete incetara de la sine. Incetul cu incetul convorbirea capata un caracter serios si grav. Unul dintre domnii acestia, agatindu-se de o vorba scapata de cineva, declara cu vehementa ca orice s-ar intimpla, el nu-si va vinde mosia, ci va astepta, caci "intreprinderile sint mai bune decit banii': "Iata, domnule, care este sistemul meu economic, daca vrei sa stii!'. Fiindca se adresa printului, acesta il aproba cu multa caldura, desi Lebedev ii soptea la ureche ca acest pretins proprietar, care se umflase in pene facind caz de avutiile lui, nu numai ca n-a avut vreodata o mosie, dar nici macar un capat de ata. Astfel trecu aproape o ora si in cele din urma, dupa ce-si baura ceaiul, oaspetii vazura in sfirsit ca buna-cuviinta nu le mai ingaduia sa ramina. La plecare, doctorul si domnul cu parul carunt, plini de afectiune, isi luara ramas-bun de la print; de altfel si toti ceilalti se despartira cu efuziuni zgomotoase si multa caldura. S-au exprimat urari si pareri in sensul ca "e de prisos sa-si faca inima rea poate ca e mai bine chiar ca s-a intimplat asa'etc. E drept ca erau printre ei si unii mai tineri care au incercat sa ceara sampanie, dar cei mai in virsta ii facura sa se astimpere. Dupa ce, in sfirsit, s-au retras cu totii, Keller se apleca spre Lebedev si-i spuse: "Noi am fi iscat, bineinteles, un mare taraboi, cu strigate si bataie si ne-am fi facut de ris; ar fi intervenit si politia; pe cind el si-a cistigat noi prieteni si inca ce oameni, ii cunosc doar!' La care Lebedev, care apucase sa traga binisor la masea, scoase un suspin si rosti sententios: "A ascuns inteleptilor si celor destepti ceea ce a descoperit pruncilor'; am mai spus-o si alta data despre el, iar acum mai adaug ca si pe "pruncul cel nevinovat Dumnezeu l-a scapat din prapastie. El si toti sfintii lui!'

In sfirsit, pe la ora zece si jumatate, il lasara pe print singur; il durea cumplit capul; Kolea pleca cel din urma, dupa ce-l ajuta pe Miskin sa-si schimbe hainele de nunta. Se despartira cu cele mai bune sentimente de calda prietenie. Kolea nu vorbi mai nimic despre intimplare, dar fagadui sa vina a doua zi dis-de-dimineata. A povestit mai tirziu ca atunci cind isi lua ramas-bun, printul nu i-a impartasit nimic si, prin urmare, i-a ascuns chiar si lui intentiile sale ulterioare. Curind nu mai ramasese aproape nimeni in casa; Burdovski se duse sa-l vada pe Ippolit, Keller si cu Lebedev plecara si ei nu se stie unde. Numai Vera Lebedeva mai ramase o bucata de vreme in casa pentru a face putina ordine si a reda astfel odailor aspectul lor obisnuit. Inainte de plecare, arunca o privire in camera printului. Statea cufundat in ginduri, cu coatele pe masa si capul in miini.Ea se apropie incet si-l atinse pe umar.Printul o privi buimac si citva timp paru ca incearca sa-si aduca aminte de ceva; dezmeticindu-se in sfirsit, a inceput sa dea semne de agitatie neobisnuita. Totul se reduse pina la urma la rugamintile staruitoare ale printului, care o implora pe Vera sa-i bata in usa a doua zi, la ora sapte dimineata, caci trebuie sa plece la Petersburg cu cel dintii tren. Fata fagadui sa-i implineasca dorinta. O mai ruga la fel de staruitor sa nu spuna nimanui nimic, ceea ce ii promise de asemenea, si, in sfirsit, in clipa cind deschise usa sa plece, printul o mai chema o data, ii lua miinile, i le saruta, o saruta apoi pe frunte, spunindu-i intr-un fel cu totul straniu: ,,Pe miine!' Toate astea le-a povestit Vera mai tirziu. Fata pleca prada unei mari nelinisti pentru el. A doua zi dimineata, dupa cum fagaduise, Vera batu la usa printului, anuntindu-l ca trenul de Petersburg pleaca peste un sfert de ceas. Infatisarea senina si chiar surizatoare a lui Miskin cind i-a deschis usa o mai linisti putin. Se pare ca nici nu se dezbracase peste noapte ca sa se culce, dar se vedea cu toate acestea ca dormise. Isi facea socoteala ca ar putea sa se intoarca in aceeasi zi la Pavlovsk. Vera a fost, asadar, singura fiinta careia printul socoti de cuviinta sa-i comunice intentia lui de a pleca in oras.

XI

Peste o ora, Miskin se afia la Petersburg; trecuse de ora noua cind suna la Rogojin. Urcase pe scara din fata; mult timp paru ca nimeni nu auzise clopotelul sunind. In sfirsit, usa de la apartamentul batrinei mame a lui Rogojin se deschise; o slujnica in virsta, cu o infatisare cuviincioasa, aparu in prag.

- Parfion Semionovici nu-i acasa, spuse ea. Pe cine cautati?

- Pe Parfion Semionovici.

- Nu-i acasa.

Servitoarea il privea cu o curiozitate cam prea vadita.

- Spune-mi, cel putin, a dormit acasa asta-noapte? Si daca s-a intors singur aseara?

Slujnica il privea mereu, fara sa-i raspunda la intrebare.

- N-a venit cu dinsul ieri, aici catre seara Nastasia Filippovna?

Sa nu va fie cu suparare, dar cine sinteti?

Printul Lev Nikolaevici Miskin; Parfion Semionovici ma cunoaste bine.

- V-am spus ca nu e acasa.

Femeia isi lasa ochii in jos.

- Si Nastasia Filippovna?

- Nu stiu nimica.

- Stai, stai putin. Si cind are sa se intoarca?

- Nici asta nu pot sa stiu. Usa se inchise.

Printul hotari sa revina peste o ora. Coborind, dadu cu ochii de portar.

- Parfion Semionovici e acasa?

- Da, este.

- Atunci, cum se face ca adineauri mi s-a spus ca lipseste?

- Cineva de la dinsul v-a spus?

Nu, o slujnica a batrinei mi-a spus, dar am sunat la usa lui Parfion Semionovci si n-a venit nimeni sa-mi deschida.

Cine stie, poate sa fi iesit, raspunse portarul; se intimpla sa plece fara sa anunte. Uneori ia si cheia cu dinsul si odaile stau zavorite cite trei zile in sir.

- Esti sigur ca ieri a fost pe acasa?

Vezi bine c-a fost. Numai cind intra pe usa din fata, nu stie nimeni.

- Dar Nastasia Filippovna n-o fi fost si dinsa cu el?

- Asta nu mai stiu. Nu prea se arata des pe aici; daca venea, o vedeam de buna seama.

Printul pleca si, nestiind ce sa faca, se plimba o vreme pe trotuar. La Rogojin, toate ferestrele erau inchise, pe cind cele de la apartamentul mamei sale, mai toate deschise. Era o zi de vara senina si cu arsita. Printul traversa strada si se opri pe trotuarul de peste drum, ca sa-si mai arunce o privire spre ferestre; nu numai ca erau inchise, dar aproape toate aveau storurile lasate.

A stat asa vreun minut, cind, deodata - lucru ciudat - i se paru ca marginea unui stor se da la o parte si, cit ai clipi din ochi, apare si dispare pe loc chipul lui Rogojin. Printul mai astepta putin, cit pe ce gata sa se intoarca si sa sune din nou la usa, dar se razgindi, hotarit sa revina intr-o ora. "Cine stie? Poate mi s-a nazarit numai ' isi zisei el.

De acolo se indrepta repede spre vechea locuinta a Nastasiei Fitippovna din cartierul Izmailovski Polk. Stia ca dupa ce parasise Pavlovskul la rugamintea lui, cu trei saptamini in urma, fusese gazduita in Izmailovski Polk, la o veche cunostinta a ei. Vaduva de invatator si mama unei familii numeroase, aceasta venerabila femeie dadea cu chirie un apartament destul de dragut mobilat, ceea ce reprezenta aproape unicul sau venit. Era de presupus ca, revenind la Pavlovsk, Nastasia Filipovna trebuia sa fi pastrat si locuinta din Petersburg; cel putin, era foarte probabil sa-si fi petrecut noaptea in aceasta locuinta, unde, fara indoiala, Rogojin o adusese in ajun. Printul lua o birja. Pe drum, se gindi ca ar fi fost mai bine sa fi inceput cu asta si sa fi incercat mai intii acolo, dat fiind ca era de necrezut ca tinara femeie sa se fi dus noaptea direct la Rogojin. Isi aminti si de vorbele portarului, cum ca Nastasia Filip-povna nu prea venea des in casa aceea. Daca nici inainte nu prea il vizita pe Rogojin, atunci ce rost ar avea acum sa stea la el? Dindu-si astfel curaj, printul ajunse in sfirsit in Izmailovski Polk mai mult mort decit viu.

Spre surprinderea si dezolarea lui, vaduva cu pricina nu numai ca nu auzise nimic de Nastasia Filippovna, nici in ajun si nici in ziua aceea, dar pina si aparitia printului o socotea un fel de minune.In urma mamei navalira pe usa o droaie de copii - numai fetite la un an diferenta una de alta, dintre care cea mai mare avea cincisprezece ani, iar cea mai mica sapte - si, facind cerc in jurul printului, se holbara la el ca la urs. Dupa copii se ivi si o matusa a lor, o femeie, cu fata galbejita si cu o basma neagra pe cap; apoi aparu si bunica - o babuta cu ochelari pe nas. Stapina casei il pofti staruitor pe Miskin sa intre ca sa-si mai traga sufletul, lucru la care el nu se opuse. Miskin ghici numaidecit ca ele stiau foarte bine cine era el si ca in ajun trebuia sa fi avut loc nunta lui si deci ardeau de nerabdare sa-l intrebe despre nunta si sa afle prin ce minune venise sa se intereseze de Nastasia Filippovna, cind, de fapt, ea ar fi trebuit sa fie acum cu el la Pavlovsk; dar taceau din delicatete. Pentru a le satisface curiozitatea, printul istorisi pe scurt tot ce se petrecuse. Uimirea lor fu insa atit de mare, incit printul se vazu nevoit sa dea si alte amanunte, bineinteles cit mai sumar cu putinta. La urma cele trei femei, profund impresionate, hotarira in intelepciunea lor ca, inainte de toate, sa se intoarca la Rogojin, sa bata pina ce i-o deschide, ca sa afle de la el ce-i cu Nastasia Filippovna. Iar daca Rogojin nu va fi acasa (lucru de care trebuia sa se incredinteze bine) sau daca va refuza sa raspunda, printul ar putea sa se duca la o doamna nemtoaica pe care Nastasia Filippovna o cunostea si care locuia cu mama ei in cartierul Semionovski Polk; in tulburarea ei si din dorinta de a face sa i se piarda urma, e posibil ca Nastasia Filippovna sa se fi dus sa innopteze acolo. Printul se ridica sleit de puteri si cu sufletul indurerat de moarte; ele aveau sa povesteasca mai tirziu ca el era de o "paloare inspaimintatoare' si ca intr-adevar abia se tinea pe picioare. Multa vreme ii fu cu neputinta sa prinda sensul vorbelor ce-i rasunau in urechi din invalmaseala aceea de glasuri; in cele din urma, intelese ca femeile acestea se ofereau sa-l ajute in cautarile lui si-i cereau sa le dea adresa lui din oras. Trebui sa marturiseasca adevarul, ca nici n-avea locuinta la Petersburg. Atunci femeile il sfatuira sa-si ia o camera la hotel. Printul se gindi putin si le dadu adresa hotelului unde trasese cu cinci saptamini in urma si in care avusese atacul de epilepsie. Pe urma, se duse iar la Rogojin. De data aceasta, nu numai usa lui Parfion Semionovici nu se deschise, ci si aceea a mamei lui ramase inchisa. Printul cobori cu gindul sa-l caute pe portar; il gasi trebaluind prin curte. Era atit de absorbit de treaba pe care o facea, ca aproape nici nu se uita la Miskin, raspunzindu-i in sila; totusi sustinu cu toata taria ca Parfion Semionici "a iesit dis-de-dimineata si a plecat la Pavlovsk, asa ca nu se mai intoarce azi'.

- Am sa-l astept; poate se intoarce catre seara.

- Poate nici in opt zile. Cine stie?

- In orice caz, a dormit aici asta-noapte?

- Asta da

Toate acestea dadeau de banuit. In rastimpul dintre cele doua vizite ale printului, portarul putea foarte bine sa fi primit noi dispozitii; adineauri era guraliv, iar acum cu greu ii scoteai un cuvint din gura. Miskin hotari sa se intoarca dupa doua ceasuri si chiar, de va trebui, sa stea de straja in fata casei. Pina atunci, ii mai ramasese o speranta: sa afle ceva de la nemtoaica, si pleca in graba spre Semi-onovski Polk.

Dar nemtoaica nici nu prea l-a inteles ce voia sa spuna. Citeva vorbe pe care stapina casei le scoase ii dadura a intelege ca frumoasa nemtoaica se certase cu Nastasia Filippovna cu vreo doua saptamini inainte si ca de atunci nu mai stia nimic de ea si ca nici nu vrea sa stie, "chiar daca s-ar marita cu toti printii din lume'. Miskin se grabi sa plece. Pe drum, ii trecu prin minte ca Nastasia Filippovna o fi plecat poate la Moscova, ca si rindul trecut, si ca, bineinteles, Rogojin a urmat-o, daca nu cumva au plecat impreuna. "De-as putea sa dau, cel putin, de vreo urma!' isi aminti ca trebuie sa-si retina o odaie la hotel si se grabi sa se duca in Liteinaia; aici i se dadu numaidecit o camera. Omul de serviciu il intreba daca vrea sa manince. Distrat, printul raspunse afirmativ si abia dupa gustare se necaji groaznic cind isi dadu seama ca pierduse vreo jumatate de ceas. Judecind pe urma mai calm, se dumeri ca nimic nu l-ar fi impiedicat sa renunte la gustare si s-o lase balta. O senzatie ciudata il cuprinse cind se trezi in coridorul acela intunecos si muced, o senzatie dureroasa care tindea sa se transforme intr-o idee; dar cu toate straduintele de a ghici substratul acestei framintari chinuitoare, nu izbuti sa descopere in ce consta ideea aceasta noua care cu indaratnicie se cerea eliberata din haosul obsesiei incerte. In cele din urma, iesi din hotel intr-o stare cu totul anormala; capul i se invirtea; unde sa se duca totusi? Si din nou porni cu mare graba, minat de gindul de a mai incerca la Rogojin.

Rogojin nu se intorsese; trase de mai multe ori de minerul clopotelului, dar usa ramase incuiata. Suna la batrina; aici avu mai mult noroc: i se deschise, dar numai ca sa i se spuna ca Parfion Semionici lipseste si ca poate nu se intoarce acasa decit peste vreo trei zile. I se paru ciudat ca femeia de serviciu, ca si mai adineauri il privea cu aceeasi cautatura speriata. Pe portar nici nu-l mai gasi de asta data. Iesind din curte, traversa strada ca si rindul trecut si, oprindu-se pe trotuarul de peste drum, isi ridica ochii spre ferestre; o jumatate de ceas, poate chiar mai mult, s-a plimbat pe trotuar, in bataia dogoritoare a soarelui; de data aceasta, nici o miscare; ferestrele nu se deschisera, storurile ramineau nemiscate. Se opri definitiv la ideea ca mai adineauri i se nazarise numai chipul lui Rogojin; si apoi, daca cineva ar fi privit din dosul ferestrei, parca puteai sa-i deslusesti fata prin geamurile astea intunecate, nesterse de multa vreme; inviorat la gindul acesta, printul pleca din nou spre Izmailovski Polk unde-l astepta vaduva de invatator.

Intre timp ea cutreierase orasul, vizitind vreo trei-patru case; trecuse si pe la Rogojin - zadarnic! Nicaieri nu aflase nimic. Printul o asculta tacut, apoi intra in odaie si, luind loc pe canapea, nauc, isi plimba privirea asupra celor din jur ca un om care nu intelege ce i se spune. Lucru ciudat; ba era foarte atent si dadea dovada de un spirit de observatie neobisnuit, ba devenea dintr-o data din cale-afara de distrat. Cei din casa vaduvei aveau sa povesteasca mai tirziu ca s-au mirat cu totii in ziua aceea cit de ciudat era printul, si "se prea poate ca inca de atunci boala lui a inceput sa dea semne'. La urma, se scula si ceru sa vada locuinta Nastasiei Filippovna. Acest apartament se compunea din doua odai mari. luminoase, inalte, frumos mobilate, si pentru care platea o chirie destul de mare. Tot dupa relatarile de mai tirziu ale acestor trei doamne, printul examina fiecare obiect din amindoua odaile; vazu pe masuta o carte deschisa: era un roman francez, Madame Bovary; indoi coltul paginii la care ramasese deschisa cartea, ceru voie s-o ia cu el si, cu toate ca i se atrase atentia ca volumul era imprumutat de la o biblioteca publica, il viri fara sa se sinchiseasca in buzunar. Asezindu-se linga o fereastra deschisa, dadu cu ochii de o masuta de joc de carti pe care erau mizgalite cu creta niste cifre; se interesa cine obisnuia sa joace. I s-a spus ca de cind Nastasia Filippovna se intorsese de la Pavlovsk la Petersburg, luase obiceiul sa faca in fiecare seara cite o partida de carti cu Rogojin. Jucau popa-prostul, stos, preferans, whist si alte jocuri. Fapt este ca in ultimul timp, tinara femeie se plingea mereu ca se plictiseste de moarte pentru ca Rogojin nu stia sa intretina o conversatie si statea seri intregi fara sa deschida gura; a doua zi dupa aceea, venind, el scoase fara vorba din buzunar un pachet de carti de joc si Nastasia Filippovna, care mai tot timpul era trista si varsa lacrimi, prinse a ride si asa au inceput sa joace carti seara de seara ca sa-si omoare timpul. Printul intreba unde erau cartile cu care jucau. I s-a explicat ca Rogojin obisnuia sa aduca in fiecare seara cite o garnitura de carti noi pe care la plecare le lua cu el.

Cele trei femei il sfatuira sa se mai duca o data pe la Rogojin si sa bata in usa mai tare, dar nu chiar acuma, ci mai tirziu, la caderea noptii, "cine stie poate ca de data aceasta vei fi mai cu noroc'. In ce o priveste, vaduva de invatator se oferi sa se repeada intre timp la Pavlovsk: s-ar putea, isi dadu ea cu parerea, ca Daria Alekseevna sa stie ceva.In tot cazul il ruga pe print sa revina pe la zece seara, pentru a pune la cale impreuna ce aveau de facut a doua zi. Zadarnice insa au fost toate incercarile lor de a-l imbarbata, de a-i da curaj, printul era prada deznadejdii. Cu sufletul apasat de o tristete cumplita, se duse pe jos spre hotel. Petersburgul, asa de prafuit, asa de sufocant in timpul verii, il strivea ca in menghina; isi facea anevoie drum printre oameni cu fetele aspre sau oameni beti; privirea ii luneca absenta pe chipul lor si cine stie cit o fi ocolit pina sa ajunga la hotel; intre timp se inserase de-a binelea. Hotari sa se odihneasca putin, ca apoi s-o porneasca din nou la Rogojin, dupa cum fusese sfatuit. Se aseza pe canapea sprijinindu-si capul in palme si ramase adincit in ginduri.

Cit timp a stat asa si la ce s-o fi gindit, e greu de spus. Se temea de prea multe si teama aceasta o resimtea dureros si chinuitor. Rind pe rind isi aminti de Vera, apoi de Lebedev, care poate stia ceva din toata intimplarea asta; si chiar daca nu stia nimic, era totusi mai in masura decit el sa afle cum stau lucrurile. Apoi se gindi la Ippolit si-si aduse aminte ca in ultimul timp Rogojin il vizitase de mai multe ori. Din momentul acela gindul la Rogojin puse cu desavirsire stapinire pe el; il revazu asa cum ii aparuse acum de curind la inmormintarea generalului Ivolghin; cum il intilnise in parc; in sfirsit, retrai scena din coridor, cind Rogojin se ascunsese intr-un colt si -l astepta inarmat cu un cutit. Isi aminti cum ii luceau ochii in intuneric. Si deodata tresari: ideea nedeslusita care-l obsedase adineauri incepea sa se inchege, luind contururi din ce in ce mai precise in mintea lui.

Ii devenea din ce in ce mai limpede ca, daca Rogojin se afla aici la Petersburg, si pentru moment se ascunde intentionat, va sfirsi negresit prin a veni la el, cu ginduri bune sau rele, dar tot va veni, fie chiar asa cum venise si data trecuta. Daca pentru un motiv oarecare, Rogojin ar avea nevoie de el, unde ar putea sa-l caute, decit tot aici, in coridorul acesta. Nu-i cunoaste nici un fel de adresa; prin urmare e firesc sa presupuna ca a tras la acelasi hotel; oricum, va incerca sa vada daca nu cumva e aici in cazul cind ar fi la mare ananghie. Si, cine stie, poate ca a si venit si acum ii cauta?!

Asa reflecta printul si gindul acesta ii paru cu totul plauzibil. N-ar fi putut sa gaseasca insa nici un raspuns, daca ar fi mers mai departe cu intrebarile: "Pentru ce, spre pilda, isi inchipuia ca Rogojin trebuie neaparat sa aiba nevoie de el si ca este exclus ca. in cele din urma, sa nu se intilneasca?' Si gindul se depana mai departe, devenind tot mai obsedant: ,,Daca e fericit, n-are sa vina, iar daca-i nefericit - va veni cit de curind, si cu siguranta ca e nefericit acum'

Fireste ca, avind o asemenea convingere, ar fi trebuit sa ramina la hotel si sa-l astepte pe Rogojin; dar, ca si cum n-ar fi putut suporta aceasta noua obsesie, printul sari ca ars de pe scaun si apucindu-si palaria iesi din odaie. Coridorul era cufundat in intuneric. "Ce-ar fi daca ar aparea acum deodata din coltul acela si m-ar opri pe scara?'' ii trecu prin minte, in timp ce se apropia bijbiind de locul cu pricina. Dar nu aparuse nimeni. Trecu apoi pe sub bolta portii si, ajungind pe trotuar, se uita nedumerit la multimea de oameni care, dupa asfintitul soarelui, navalisera in strada (cum se intimpla de obicei la Petersburg, in timpul caniculei); pasii i se indreptara in directia strazii Gorohovaia. La vreo cincizeci de pasi de hotel, la cea dintii raspintie, cineva din mijlocul multimii il apuca usor de brat si, apropiindu-se, ii spuse incet la ureche:

- Lev Nikolaevici, vino cu mine, frate, am nevoie de tine. Era Rogojin.

Lucru ciudat, de bucurie printul incepu sa-i povesteasca de zor, bolborosind cuvintele, bilbiindu-se si inghitindu-le sfirsitul, cum il asteptase adineauri in coridor, la hotel.

- Am fost pe acolo; sa mergem.

Acest raspuns neasteptat il uimi pe Miskin; dar uimirea-i surveni cel putin dupa un minut-doua, cind isi dadu seama de ciudata coincidenta. in aceeasi clipa il cuprinse spaima si incepu sa-l examineze cu atentie pe Rogojin. Acesta mergea cu vreo jumatate de pas inaintea lui, privind drept in fata, fara sa-si arunce ochii spre trecatori, si totusi ocolindu-i cu o prudenta automata.

- De ce n-ai intrebat de mine, daca ai fost la hotel? se interesa deodata printul.

Rogojin se opri, se uita la el cu privirea absenta, si, ca si cind n-ar fi auzit intrebarea, ii spuse:

Uite ce, Lev Nikolaevici, mergi tu asa drept inainte, pina acasa la mine, intelegi? Eu am sa trec pe partea cealalta. Dar tine-te de mine, ca sa ajungem impreuna.

Spunind vorbele acestea, trecu strada si, cind ajunse pe celalalt trotuar, isi intoarse capul sa vada daca printul il urmeaza. Vazindu-l pe Miskin ca a ramas locului si se uita la el cu ochii holbati de uimire, facu semn cu mina in directia strazii Gorohovaia si porni mai departe, intorcind mereu capul si facindu-i semne sa-l urmeze. Parea multumit de faptul ca Miskin l-a inteles, raminind pe celalalt trotuar. La rindul lui, printul facea tot felul de presupuneri, crezind la un moment dat ca Rogojin schimbase trotuarul pentru ca pindeste pe cineva si nu vrea sa-l scape. "Numai ca nu inteleg de ce nu mi-a spus si mie la cine sa iau seama?' Facura astfel vreo cinci sute de pasi, si deodata printul incepu sa tremure din tot corpul. Rogojin isi intorcea capul mai rar, dar tot se uita in urma din cind in cind Miskin, neputind sa se mai stapineasca, ii facu semn cu mina sa vina la el. Acela trecu indata strada, apropiindu-se de print.

- Nastasia Filippovna e la tine?

- La mine.

Adineauri tu erai la fereastra si te-ai uitat la mine de dupa perdea?

- Da eu

- Si de ce?

Dar printul n-a mai stiut ce sa intrebe mai departe si nici cum sa-si termine intrebarea inceputa; de altfel inima ii zvicnea asa de tare, incit ii venea greu sa vorbeasca. Rogojin tacea si el,privindu-l ca adineauri, cu aceeasi ingindurare absenta.

- Si acum, ma duc, spuse el deodata pregatindu-se sa traverseze din nou strada; tu mergi, inainte, pe partea asta. Pe strada trebuie sa mergem separat e mai bine pentru noi ai sa vezi de ce

Cind, in sfirsit, au ajuns fiecare de pe alt trotuar in strada Gorohovaia indreptindu-se spre casa lui Rogojin, printul simti din nou cum i se taie picioarele, incit abia se mai tira impleticindu-se. Era aproape de orele zece seara. Ca si adineauri, la apartamentul batrinei ferestrele erau deschise; la Rogojin erau inchise, iar storurile lasate in jos pareau inca si mai albe in intunericul de afara. Miskin parasi trotuarul si dadu sa traverseze strada, in timp ce Rogojin urca treptele de la intrare, facindu-i mereu semne sa se apropie. Printul il ajunse din urma.

- Nici portarul nu stie ca m-am intors acum acasa. Adineauri, iesind, i-am spus ca plec la Pavlovsk si tot asa i-am lasat vorba si mamei, sopti el cu un zimbet siret, aproape satisfacut; o sa intram fara sa ne auda nimeni.

Era cu cheia in mina. Urcind pe scara, se intoarse catre print si-i facu un semn cu degetul sa umble cit mai incet. Dupa ce deschise fara zgomot usa de la apartamentul lui, isi introduse inauntru musafirul, se strecura si el cu precautie, incuie usa si viri cheia in buzunar.

- Vino, spuse el in soapta.

Incepuse sa-i vorbeasca in soapta inca din momentul cind se intilnisera pe trotuarul de pe Liteinaia. Cu tot calmul lui aparent, se simtea ca e in prada unei profunde tulburari launtrice. Cind ajunsera in sala vecina cu cabinetul sau, Rogojin se apropie de fereastra si-i facu un semn tainic printului sa vina linga el.

Vezi, cind ai sunat adineauri la mine, eram aici si am ghicit indata ca tu esti; m-am apropiat de usa, umblind in virful picioarelor, si te-am auzit vorbind cu Pafnutievna. O dadacisem inca de cu ziua ce are de facut; i-am dat porunca tare sa spuna oricui o veni sa ma vada, fie tu, ori altcineva din partea ta, sau in sfirsit oricine o fi, ca nu sint acasa, dar mai cu seama sa nu sufle o vorba daca vii tu sa ma cauti si i-am spus si cum te cheama. Cind ai plecat, mi-am zis: n-o fi ramas cumva in strada si sta acum la pinda; am venit la fereastra asta, am ridicat un pic storul si, ce sa vezi, stateai pe trotuarul din fata si te uitai drept la mine Asa a fost.

Dar unde-i Nastasia Filippovna? intreba printul cu voce sugrumata.

- E aici, raspunse incet Rogojin, dupa o clipa de sovaire.

Unde, unde este?

Rogojin ridica ochii spre Miskin, tintuindu-l cu o privire grea:

- Vino cu mine

Vorbea tot in soapta, fara graba, rar si mereu ingindurat. Chiar si atunci cind povestea despre storuri, ingindurarea asta stranie lasa impresia, prin ceea ce spune si peste sensul cuvintelor rostite, ca voia sa mai spuna si altceva.

Intrara in birou. Aceasta incapere suferise oarecare schimbari de la vizita pritului. O draperie grea de matase verde, intinsa de la un capat la celalalt al odaii, ascundea un iatac, unde se afla patul lui Rogojin; avea cite o intrare de fiecare parte, dar in momentul acela draperia cea grea acoperea si aceste intrari. Totul era cufundat in intuneric; noptile "albe' petersburgheze incepeau sa fie mai putin luminoase si, daca n-ar fi fost luna plina, cu mare greutate s-ar fi putut deslusi ceva in intunecosul apartament al lui Rogojin, mai ales acum, cind storurile erau lasate. E drept ca fetele acestor doi oameni se mai distingeau, dar nu indeajuns de lamurit. Rogojin era palid ca de obicei; in ochii atintiti asupra printului incremenise o licarire de lumina.

- De ce nu aprinzi o luminare? spuse Miskin.

Nu, nu trebuie, raspunse Rogojin, si, apucindu-l de brat, il facu sa se aseze; apoi, lua un alt scaun si se aseza si el in fata printului atit de aproape, incit genunchii lor aproape ca se atingeau. Intre ei, putin la o parte, se afla o masuta rotunda.

Sa stam putin asa! il indemna el pe Miskin cu un glas rugator. Urma o clipa de tacere. Am banuit ca ai sa tragi la hotelul acela - si cum se intimpla deseori, in loc sa treaca direct la subiectul principal al conversatiei, incepu prin amanunte laturalnice de ordin secundar. Cind am intrat insa in coridor, mi-am zis: "Poate ca e acolo acuma si ma asteapta, asa cum il astept si eu aici?' Ai fost la vaduva aceea de invatator?

Da, abia mai putu sa ingaime printul, atit de tare ii batea inima.

- Mi-am inchipuit si asta. Apoi m-am gindit ca au sa inceapa sa palavrageasca Ia, mai bine, mi-am zis eu, sa-l aduc la mine, ca sa petrecem noaptea asta impreuna

- Rogojin! Unde-i Nastasia Filippovna? sopti deodata printul, si se scula tremurind din toate incheieturile. Rogojin se ridica si el.

- E acolo, sopti el, aratind cu capul spre draperie.

- Doarme? intreba Miskin in soapta.

Din nou Rogojin il privi tinta ca adineauri.

- Poate ca e mai bine sa intram chiar acum!

- Numai ca tu fie, sa mergem!

Dadu la o parte draperia, se opri si se intoarse catre print.

Intra, ii spuse, invitindu-l cu un gest sa treaca inainte. Printul se supuse.

- E intuneric bezna, observa ci.

Se vede de ajuns! murmura Rogojin.

- De-abia deslusesc patul.

- Du-te mai aproape, il indemna incet Rogojin.

Printul mai facu vreo doi pasi si se opri. Isi incorda privirea un minut-doua fara sa zareasca ceva. Stind asa linga pat, nici unul nu era in stare sa rosteasca un cuvint; printului ii batea inima sa-i sparga pieptul, incit parea ca bataile ei se aud in linistea de mormint a incaperii. In cele din urma, ochii i se deprinsera cu intunericul si putu deslusi contururile patului. In asternut dormea cineva un somn adinc si fara de miscare; nu se auzea nici cel mai mic fosnet, nici o rasuflare. Un cearsaf alb acoperea pina si capul persoanei culcate, iar membrele i se profilau in contururi abia deslusite; numai forma trupului arata ca acolo zacea lungit un om. Imprejur era o mare dezordine; pe pat, pe fotolii, pe jos, peste tot erau aruncate in neorinduiala tot felul de obiecte: o rochie minunata de matase alba, flori, panglici. Pe masuta de linga capatii sclipeau imprastiate diamantele asa cum fusesera scoase La picioare o gramada de dantele spumoase zacea ghem, iar pe albul lor imaculat, iesind de sub cearsaf, se zarea virful unui picior gol: acest picior parea al unei statui de marmura si imobilitatea lui era inspaimintatoare. Printul privea incremenit, si cu cit privea mai mult simtea ca linistea din incapere devine tot mai desavirsita - o liniste de mor-mint. Deodata o musca porni sa biziie deasupra patului, si se potoli apoi la capatii.

Printul tresari.

- Sa mergem, il atinse de brat Rogojin. Iesira din iatac si se asezara din nou pe aceleasi scaune, unul in fata celuilalt. Printul tremura din ce in ce mai nestapinit si nu-si lua privirea intrebatoare de la fata lui Rogojin.

Vad, Lev Nikolacvici, rosti acesta in sfirsit, ca tremuri ca o varga; aproape ca atunci cind se porneste criza, tii minte cum s-a intimplat cu tine la Moscova? Sau cum a fost o data inainte de atac. Nici nu stiu, zau, ce sa ma fac cu tine acuma

Miskin asculta cu atentie incordata, straduindu-se sa inteleaga si privindu-l pe Rogojin drept in fata cu aceeasi intrebare muta in ochi.

- Tu? intreba el aratind cu un semn din cap spre draperie.

- Da eu raspunse in soapta Rogojin, lasindu-si capul in jos. Tacura vreme de cinci minute.

Pentru ca, ma gindesc, reincepu deodata Rogojin, ca si cind nu si-ar fi intrerupt vorba de mai inainte, pentru ca, daca iti vine criza acum, si atacul, si tipatul cu siguranta c-o sa fie auzit din strada sau din curte, o sa le dea de banuit si atunci or sa bata in usa, or sa intre pentru ca toti ma cred plecat. Nici o luminare n-am aprins, ca nu cumva din curte sau din strada sa se banuiasca ceva. Fiindca atunci cind plec, imi iau cheile cu mine si pot sa lipsesc trei-patru zile, nimeni in lipsa mea nu intra aici, nici chiar pentru dereticat; asa e rinduiala mea. Pentru asta, vasazica, pentru ca nu trebuie sa afle nimeni ca in noaptea asta stam aici

Ia stai, il intrerupse printul, adineauri cind am vorbit cu portarul si cu batrinica aceea, i-am intrebat si de Nastasia Filippovna, daca n-a ramas peste noapte aici. Au si aflat, vasazica, ceva de la mine.

Stiu ca i-ai intrebat. Eu ii spusesem Pafnutievnei ca Nastasia Filippovna a trecut ieri pe aci, ca n-a stat decit zece minute si, dupa aceea, tot ieri, care vasazica, a plecat la Pavlovsk. Asadar nu stie nimeni ca a ramas peste noapte la mine. Aseara am intrat cu ea tot asa pe furis, ca si adineauri noi amindoi. Inca pe drum ma gindeam ca poate n-are sa vrea sa intre pe ascuns - as, de unde! Vorbea in soapta, strecurindu-se in virful picioarelor si adunindu-si poalele in mina ca sa nu fosneasca; pe scara ma ameninta cu degetul, ca, adica, sa nu fac zgomot. Tot de tine ii era teama. In tren era aproape nebuna, asa intrase frica-n ea; a tinut mortis sa ramina peste noapte aici, la mine, am vrut s-o duc la locuinta ei, la vaduva aceea - da' de unde! "Acolo ma gaseste el, imi zice, de cu zori o sa vina sa ma caute; ascunde-ma la tine, iar miine, cu cel dintii tren, plecam la Moscova'; pe urma mi-a vorbit ca de acolo o sa plecam la Oriol; si inainte sa adoarma tot de Oriol vorbea

- Stai, Parfion, si ce vrei sa faci acum? Ce-ai de gind?

Ma gindesc ce ma fac cu tine? Tremuri intruna. Raminem peste noapte aici, impreuna. Alt asternut afara de acela nu am; m-am gindit sa iau pernele de la cele doua canapele si sa le asez linga draperie, ca sa ne culcam jos, asa alaturi. Pentru ca daca vin sa caute, sa scotoceasca, numaidecit or sa dea de ea si or s-o duca de aici. Au sa ma intrebe si am sa le spun tot or sa ma duca indata si pe mine. Ei bine, sa odihneasca acum aici aproape de noi, linga mine si linga tine

- Da, da! aproba printul cu inflacarare.

Asa incit nu trebuie sa afle nimeni, si nu lasam s-o duca de aici.

- Nu, nu, pentru nimic in lume! Nu, nu!

- Asta mi-a fost gindul si asa am hotarit; sa n-o dam, frate, sa n-o dam nimanui, nici in ruptul capului! O pazim toata noaptea fara sa facem zgomot. Am stat toata ziua linga ea, numai dimineata am iesit pentru o ora, si pe urma, seara, ca sa te caut. Uite, inca un lucru de care mi-i teama - de duhoare, mai cu seama ca e o caldura inabusitoare. Se simte ceva sau nu?

Poate ca se simte, nu stiu. Spre ziua o sa se simta cu siguranta.

- Am infasurat-o intr-o musama - una buna, americana, pe deasupra am intins un cearsaf si am asezat alaturi patru sticle cu solutie Jdanov destupate; sint si-acum acolo

- Intocmai ca la Moscova?

- Da, stii, pentru duhoare. Si de-ai vedea cum doarme! Miine cind s-o crapa de ziua, sa te uiti. Dar ce ai? N-ai putere nici macar sa te scoli? intreba cu grija Rogojin, vazind ca printul tremura asa de tare, incit nu era in stare sa se ridice de pe scaun.

Mi s-au taiat picioarele, murmura printul; asta de spaima, stiu Dar o sa-mi treaca si am sa ma ridic

- Stai asa pina asez asternutul pentru noi si pe urma te culci ma culc si eu alaturi si o sa ascultam pentru ca eu, frate draga, nu stiu inca nu stiu ce o sa fie, acum nu-mi pot da seama si de aceea iti spun dinainte, ca sa stii

Mormaind aceste vorbe neintelese, Rogojin se apuca sa intinda pe jos asternutul. Se prea poate ca inca de dimineata se gindise la un asemenea culcus. Noaptea trecuta se culcase pe una dintre canapele, dar acolo nu incapeau doi, si acuma tinea numaidecit sa stea culcati amindoi alaturi. Iata de ce, luind doua perne de marimi diferite, de pe cele doua canapele, le transporta nu fara efort prin toata odaia si le aseza in apropierea draperiei. O data sfirsita operatia, se apropie de print, il lua de brat cu o duiosie plina de exaltare, ajutindu-l sa se ridice de pe scaun, si-l duse linga asternut. Printul se simtea acum in putere sa umble si singur; prin urmare, "spaima' incepuse sa-i dispara; si totusi tremura intruna.

- Pentru ca sa stii, fratioare, incepu iar Rogojin, dupa ce il culca pe Miskin pe perna din stinga, cea mai buna, iar el, fara sa se dezbrace, se intinse pe cea din dreapta si-si puse miinile sub cap, acum e cald, si duhoarea vezi bine Ma tem sa deschid ferestrele; sint atitea ghivece cu flori in apartamentul mamei, si raspindesc un parfum minunat; ma gindeam sa le aduc aici, dar Pafnutievna ar fi banuit ceva, pentru ca e tare iscoditoare.

- E iscoditoare, confirma printul.

Oare sa cumpar flori si s-o acopar toata? Dar ma gindesc, frate, ni s-ar rupe inima de durere s-o vedem asa intre flori

- Asculta spuse printul buimac, cautind parca sa-si aminteasca ce voia sa intrebe si pierzindu-si iar firul gindurilor, spune-mi, cu ce ai? Cu un cutit? Chiar cu acela?

- Cu acela

Mai stai! As vrea sa te mai intreb ceva, Parfion am multe intrebari sa-ti pun ai sa-mi povestesti de la inceput totul ca sa stiu dar, mai intii, spune-mi: aveai de gind s-o omori inainte de nunta, inainte de cununia noastra, in fata bisericii, s-o omori cu o lovitura de cutit? Asa ai vrut sau nu?

- Nu stiu ce voiam raspunse Rogojin, surprins oarecum de intrebare, al carei tilc nu-l putea patrunde.

- N-ai luat niciodata cutitul cu tine la Pavlovsk?

- Nu, niciodata. Cit despre acest cutit, iata ce pot sa-ti spun, Lev Nikolaevici, adauga Rogojin dupa o pauza, l-am scos azi-dimineata dintr-un sertar unde-l pusesem bine, caci totul s-a intimplat in dimineata asta, intre orele trei si patru. A stat pina atunci tot timpul aici la mine, virit intr-o carte Si si iata ce ma minuneaza: cutitul a patruns aproape in intregime vreo opt centimetri drept sub sinul sting si de-abia daca a curs singe pe camasa, cam o jumatate de lingura, nu mai mult.

Printul tresari.

- Da, da, da, spuse printul ridicindu-se in coate, prada unei agitatii excesive, da, da, stiu, am citit undeva despre asta e ceea ce se numeste o hemoragie interna Citeodata nu curge deloc, nici o picatura, cind lovitura nimereste drept in inima

- Sst, auzi? il intrerupse brusc Rogojin, ridicindu-se speriat in capul oaselor. Auzi?

- Nu! raspunse tot asa de repede si speriat printul, cu ochii tinta la Rogojin.

- Umbla cineva! Auzi? in hol Amindoi ascultara.

- Aud, sopti cu convingere printul.

- Umbla cineva?

- Da, umbla.

- Daca am pune zavorul?

- Sa-l punem

Se dusera sa traga zavorul, pe urma se culcara din nou. Urma o lunga tacere.

- A, da! incepu deodata Miskin in soapta febrila, de parca l-ar fi strafulgerat un gind, pe care se temea grozav sa nu-l scape, ridicindu-se in capul oaselor. Da voiam sa te-ntreb cartile de joc! Cartile acelea Jucai, se spune, carti cu ea?

Rogojin nu raspunse imediat la aceasta intrebare.

- Da, jucam, spuse el, in sfirsit.

- Si unde-s cartile?

Le am la mine strecura printre dinti Rogojin, dupa o noua tacere si mai prelunga decit cea dintii. Iata-le

Scoase din buzunar un pachet de carti, invelite intr-o foaie de hirtie, si i le intinse printului. Acesta le lua, dar acum cu un fel de nedumerire. Un sentiment nou, exasperant de trist si de apasator, ii strinse inima; intelese deodata ca tot ce spunea el, tot ce facea, nu era nici ce ar fi trebuit sa spuna, nici ce ar fi trebuit sa faca; iata, cartile acestea pe care le tinea in mina si pe care le astepta cu atita bucurie acum nu mai pot ajuta la nimic, la nimic. Se ridica drept si cu groaza cuibarita in suflet isi plesni una de alta palmele. Stind intins si nemiscat pe asternutul de pe podea, Rogojin parea ca nu observa miscarea aceasta; in momentul acela nu vedea si nu auzea nimic; doar ochii lui larg deschisi si imobili straluceau in intuneric. Printul se aseza pe un scaun continuind sa-l priveasca cu groaza. Se scurse cam o jumatate de ora in tacere si deodata Rogojin, uitind parca de consemnul ca trebuie sa vorbeasca incet, scoase un tipat si izbucni in hohote de ris ce cutremurau linistea din jur.

- Ofiterasul, ofiterasul iti aduci aminte cum l-a lovit ea peste mutra, atunci la concertul din parc? Iti amintesti? Ha, ha, ha!! Si cum sarise mucosul acela mucosul, mucosul

Cuprins de un nou acces de groaza, printul sari iarasi de pe scaun. Cind, in cele din urma, Rogojin se potoli (si se potoli tot asa de brusc), Miskin se apleca cu blindete asupra lui, se aseza alaturi si, respirind greu, cu inima batind tare, gata parca sa-i sparga cosul pieptului, se apuca sa-l examineze cu un fel de curiozitate pe prietenul sau. Rogojin nu-si intorcea capul spre el, ca si cum ar fi uitat cu desavirsire de prezenta lui. Printul il privea tinta si astepta; timpul trecea; se lumina de ziua. Citeodata intretaind linistea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte razlete si fara sir; din cind in cind tipetele lui stridente erau urmate de hohote de ris. Atunci printul intindea spre el mina-i tremuratoare, ii atingea incet capul, ii dezmierda parul si obrajii era tot ce putea face! Din nou incepuse sa tremure din tot trupul, si iarasi parca i se taiara picioarele. O senzatie cu totul noua, o senzatie de nesfirsita durere, ii strabatu inima, intre timp, se facuse ziua. Doborit de oboseala si de deznadejde, printul isi lasa capul pe perna, lipindu-si fata de chipul palid si nemiscat al lui Rogojin; lacrimi ii curgeau prelingindu-se pe obrazul lui Rogojin; dar poate ca nici nu-si mai simtea propriile lacrimi, nemaiavind constiinta lucrurilor

Si cind, dupa mai multe ceasuri, usa a fost deschisa, cei care intrara in odaie il gasira pe asasin fara cunostinta, intr-o criza de delir. Linga el sedea nemiscat pe asternutul improvizat printul Lev Nikolaevici, cu fata incremenita parca si cu gura inclestata. Si doar atunci cind bolnavul cu capul infierbintat si in nestire izbucnea in tipete, el se grabea sa-l aline, netezindu-i cu mina tremurinda parul si obrajii. Voia parca sa-l mingiie si sa-l ogoiasca. Dar nu pricepea nimic din intrebarile ce i se puneau si nu mai recunostea pe nimeni din jurul sau. Si chiar daca Schneider insusi ar fi venit din Elvetia si l-ar fi vazut in momentul acela pe fostul sau elev si pacient, amintindu-si de starea in care se gasea citeodata printul in primul an de tratament in sanatoriul sau, ar fi dat acum descurajat din mina si ar fi spus, probabil, ca si atunci: Idiot!

XII

INCHEIERE

Plecind in graba la Pavlovsk, vaduva invatatorului alerga de-a dreptul la Daria Alekseevna, care se afla intr-o mare neliniste dupa intimplarile din ajun, si-i povesti cele ce stia de la print, facind-o sa se alarmeze serios. Amindoua hotarira pe loc sa intre in legatura cu Lebedev, care, in calitatea lui dubla de gazda si prieten al printului, era si el foarte ingrijorat. Vera Lukianovna povesti tot ce stia. La sugestia lui Lebedev, hotarira sa plece fara aminare toti trei la Petersburg, ca sa preintimpine cit mai curind "nenorocirea ce s-ar putea intimpla'. Drept urmare, a doua zi, pe la unsprezece dimineata, politia descinse la locuinta lui Rogojin, insotita de Lebedev, de cele doua doamne si de fratele lui Rogojin, Semion Semionovici, care locuia intr-o alta cladire din aceeasi curte. De cea mai mare importanta au fost declaratiile portarului care arata ca l-a vazut aseara pe Parfion Semionovici impreuna cu un domn, cind au intrat in casa pe usa din fata, facind impresia ca nu voiau sa fie observati de nimeni. Lamuririle acestea fura suficiente ca politia sa nu mai ezite de a sparge usa care, in ciuda repetatelor apeluri ale clopotelului, nu se deschise.

Timp de doua luni Rogojin se zbatu intre viata si moarte, doborit la pat de o violenta congestie cerebrala, iar dupa ce se insanatosi urmara ancheta si judecata. Facu marturisiri complete, absolut sincere, precise si pe deplin edificatoare, pe baza carora printul a fost scos din cauza chiar de la inceputul anchetei. La proces, Rogojin tacu aproape tot timpul. Avocatul sau, dibaci si bun orator, demonstra cu multa logica si claritate ca aceasta crima s-a comis sub influenta unei afectiuni cerebrale de care acuzatul fusese atins de mai mult timp, in urma unor mari dezamagiri si suferinte morale. Dar Rogojin nu mai adaugase nimic de la el, nu spusese nici un cuvint care sa confirme si sa intareasca aceasta afirmatie de dezvinovatire si inca o data in fata completului de judecata, ca si inainte in fata judecatorului de instructie, se margini sa povesteasca cu multa claritate si precizie, pina in cele mai mici amanunte, crima savarsita. Recunoscut vinovat, dar cu circumstante atenuante, a fost condamnat la cincisprezece ani munca silnica si deportare in Siberia; isi asculta sentinta tacut si cu o "ingindurare resemnata'. Toata averea lui, care se cifra la o suma imensa si din care apucase sa cheltuiasca numai o parte, relativ foarte neinsemnata, la inceput cind se pornise pe viata de petreceri si dezmat, trecu in intregime fratelui sau, Semion Semionovici, spre marea satisfactie a acestuia. Batrina lui mama mai traieste si pare ca-si aminteste uneori de fiul ei iubit, Parfion; dar n-a pastrat despre el decit o amintire cu totul vaga; destinul i-a ferit inima si cugetul de constiinta nenorocirii inspaimintatoare care s-a abatut asupra mohoritului ei camin.

Lebedev, Kolea, Ganea, Ptitin si multe personaje din povestirea noastra isi duc mai departe existenta lor obisnuita; nu s-au schimbat mai deloc si nu avem nici noi aproape nimic de spus despre ei. Ippolit si-a dat sfirsitul ceva mai inainte decit se astepta, la vreo doua saptamini dupa Nastasia Filippovna; a avut o agonie chinuitoare. Toate evenimentele acestea l-au zdruncinat cumplit pe Kolea si l-au apropiat si mai mult de maica-sa. Nina Aleksandrovna gaseste ca-i prea trist pentru virsta lui, lucru care o pune pe ginduri; se pare ca va iesi din el un om dintr-o bucata. De altfel, multumita straduintelor lui, in buna parte, s-au luat masurile necesare in ce priveste situatia printului Miskin. Dintre toate persoanele pe care le cunoscuse in ultima vreme, Kolea a fost atras cu deosebire de Evgheni Pavlovici Radomski; se duse din proprie initiativa sa-l vada, ii povesti tot ce se intimplase, punindu-l la curent cu situatia in care se gasea acum printul. Si nu se inselase: Evgheni Pavlovici se interesa mult de soarta nenorocitului "idiot', si datorita grijii, interventiilor si demersurilor lui, printul fu trimis in Elvetia si internat din nou in sanatoriul lui Schneider. Evgheni Pavlovici pleca si el in strainatate, cu intentia de a ramine pentru mai multa vreme acolo, deoarece socotea ca e "cu totul de prisos in Rusia'. Destul de des, cel putin o data la trei sau patru luni, se duce sa-l viziteze pe sarmanul sau prieten la sanatoriul lui Schneider; dar cu fiecare vizita il gaseste pe doctor tot mai descurajat; incruntindu-si sprincenele si clatinind din cap, el lasa sa se inteleaga ca facultatile mintale ale printului sint cu totul zdruncinate; si daca nu declara deocamdata in mod categoric ca boala este incurabila, aluziile lui indreptatesc cele mai pesimiste presupuneri. Evgheni Pavlovici e tare afectat de aceste pronosticuri triste, ceea ce denota ca e un om de inima; ca e un om de inima o dovedeste si faptul ca in continuare primeste scrisori de la Kolea, ba chiar ii raspunde din cind in cind. Pe linga aceasta ne-a fost dat sa aflam de inca o particularitate curioasa a firii lui care s-a manifestat in ultimul timp, si, cum e o trasatura pozitiva, ne grabim s-o semnalam: dupa fiecare vizita la sanatoriul lui Schneider, Evgheni Pavlovici, in afara ca-i scrie lui Kolea, ii mai comunica si unei persoane la Petersburg amanunte in legatura cu starea sanatatii printului. In afara de asigurarea celui mai respectuos devotament, in scrisorile acestea incep sa se strecoare (din ce in ce mai des) oarecare consideratii cu privire la conceptii, idei si chiar sentimente, intr-un cuvint incep sa se manifeste efuziuni de sincera prietenie. Persoana care se afla in corespondenta (destul de intermitenta, e adevarat) cu Evgheni Pavlovici si care a binemeritat stima si afectiunea lui, nu este alta decit Vera Lebedeva. N-am putut afla cu precizie cum s-au infiripat intre ei asemenea relatii; credem ca au luat nastere cu prilejul celor intimplate printului, si care o afectasera pina intr-atit, incit cazu chiar bolnava la pat, dar in ce imprejurari anume s-au cunoscut mai indeaproape si s-au imprietenit, asta ne scapa. Daca am pomenit de aceasta corespondenta, e pentru ca ea contine si unele informatii cu privire la familia Epancin si, in special, la Aglaia Ivanovna. Printr-o epistola destul de incoerenta, scrisa de la Paris, Evgheni Pavlovici ii facea cunoscut Verei faptul ca Aglaia se indragostise fulgerator si neasteptat de un conte polonez, refugiat in Franta, si cu care nu intirzie sa se marite, contra vointei parintilor ei, care au consimtit pina la urma la aceasta casatorie numai de teama vreunui scandal compromitator. Apoi, dupa o tacere de o jumatate de an, Evgheni Pavlovici o instiinta, intr-o scrisoare lunga si amanuntita, pe corespondenta din Petersburg, ca in timpul ultimei sale vizite la profesorul Schneider s-a intilnit acolo cu printul S. si cu toata familia Epancin (in afara, bineinteles, de capul familiei, retinut la Petersburg pentru afaceri). Intrevederea a fost neasteptata; toata lumea il intimpina pe Evgheni Pavlovici cu bucurie, aproape cu entuziasm. Adelaida si Aleksandra isi exprimara recunostinta pentru "grija si bunatatea lui ingereasca fata de nefericitul print'. Vazind in ce stare de degradare si de suferinta se gasea bietul print, Lizaveta Prokofievna nu-si mai putu retine lacrimile. Era limpede ca ii iertase totul de mult. Cu ocazia aceasta, printul S. pronunta citeva adevaruri intelepte si pline de simtire. Evgheni Pavlovici capata o vaga impresie ca intre Adelaida si logodnicul ei tot nu se intronase inca o armonie desavirsita, dar era incredintat ca in viitorul apropiat se intrevedea o inevitabila, benevola si daruitoare capitulare a inflacaratei Adelaida in fata intelepciunii si experientei printului S. De altfel, recentele lectii pe care le primise intreaga familie ii dadeau de gindit Adelaidei, mai cu seama soarta trista a surorii ei mai mici. Intr-un timp scurt, de sase luni, evenimentele nu numai ca indreptatisera toate temerile familiei Epancin, care au facut-o sa se opuna casatoriei Aglaiei cu contele-emigrant, dar adusesera si o multime de alte surprize din cele mai de neinchipuit. Contele acesta s-a dovedit a nu fi nicidecum conte; si nici chiar emigrant in sensul obisnuit al cuvintului, ci un fugar care a trebuit sa-si paraseasca tara in urma unei istorii cam neguroase si ambigue. Reusise s-o farmece pe Aglaia prin dragostea lui neasemuita fata de patrie si prin nobletea sufletului sau chinuit de doruri neimplinite, si a incintat-o pina intr-atita, ca, inainte chiar de a-l lua de sot, devenise membra a unui comitet organizat in strainatate pentru restaurarea Poloniei; apoi, incepu sa frecventeze un celebru preot iezuit care facuse din ea o adevarata fanatica. Averea fantastica pe care contele pretindea ca o are si pentru care prezentase Lizavetei Prokofievna si printului S. dovezi incontestabile s-a dovedit a fi o pura nascocire. Mai mult decit atit, chiar in primul an dupa casatoria lor contele si amicul sau, faimosul calugar, reusira s-o faca pe Aglaia sa se certe definitiv cu familia ei, asa ca de mai multe luni, nu se mai vedeau intr-un cuvint, multe ar mai fi de povestit, dar toate nenorocirile astea, toata "teroarea' aceasta o impresionase atit de mult pe Lizaveta Prokofievna, pe fiicele ei si chiar pe printul S., incit nici nu se incumetau sa mai aminteasca de unele fapte in discutia lor cu Evgheni Pavlovici, desi stiau ca acesta era la curent cu ultimele pasiuni si excentricitati ale Aglaiei Ivanovna. Biata Lizaveta Prokofievna ardea de nerabdare sa se intoarca in Rusia si, tot dupa marturia lui Evgheni Pavlovici, gasea o placere deosebita sa critice, cu o inveninata partinire, rinduielile si starea de lucruri din strainatate: "Nici macar piine nu stiu sa coaca cum trebuie! ii placea mereu sa repete. Iarna, ingheata ca soarecii in beci; bine cel putin ca am putut sa-l pling asa, dupa obiceiul rusesc, pe acest sarman nenorocit!' adauga ea cu emotie, aratindu-l pe Miskin care n-o mai recunostea deloc. "Destul ne-am distrat, e timpul sa dam ascultare intelepciunii, caci toate astea, si strainatatile, si toata Europa voastra, nu sint decit niste fantezii, si noi toti, in strainatate, nu sintem decit o fantezie tine minte ce ti-am spus; de altfel, ai sa te convingi si singur!' ispravi ea aproape minioasa, luindu-si ramas-bun de la Evgheni Pavlovici.

Sfarsit