Se apropia plecarea. Vom reusi sa fim gata la timp ? Intreg personalul Clubului alpin francez se afla pe picior de razboi. Nu mai era nici o clipa de ragaz. Corespondenta sosea din toate partile. Maldare impresionante de hirtie se ingramadeau pe birouri. Furnizorii, intr-un zgomot asurzitor, aduceau cufere grele cu imbracaminte de munte, bocanci, tuburi de oxigen, lazi cu biscuiti, cuie de toate marimile, pachete cu deschizatoare automate de cutii, saci pentru corturi, lazi de campanie

Pe strada Boetiei, la nr. 7, lumina raminea aprinsa pina noaptea tirziu. Comitetul pentru Himalaya se intrunea aproape in fiecare seara. La ora 9 precis, ca acele unui cronometru, intrau unul dupa altul personajele de care depindea soarta expeditiei. In aceste consilii secrete se luau cele mai importante hotariri. Comitetul era cel care fixa bugetul, prevedea neprevazutul, calcula riscurile, desemna pe participanti. De citeva zile cunosteam componenta expeditiei: o echipa - unul si unul.

Jean Couzy, inalt si rasat, stralucit politehnician, inginer in aeronautica, cu cei 27 de ani ai sai, era mezinul. Cine nu-l cunoaste, ar inclina sa-l considere un om pierdut in ecuatiile sale. Proaspat casatorit, el nu a ezitat sa-si lase sotia singura pentru a incerca marea aventura. Tacut, cu privirea visatoare, avea mereu aerul ca mediteaza la un lucru foarte important, asupra complicatelor probleme ale electronicii, intr-o seara, cind febra era la paroxism, veni la mine si cu o verva ce-i trada originea meridionala (e nascut la Nerac) deschise o pasionanta discutie asupra modului de a cota dificultatile in escalada.

- Priveste acest grafic, imi spuse el.

- Frumoasa scara.

- Este fata de nord-est a Drus-ului, zise el triumfator. Asta explica totul.

- Si daca in timpul ascensiunii vine furtuna ?

- Evident, se schimba tot graficul

Marcel Schatz era tovarasul nedespartit al lui Couzy. Ei formeaza o coarda admirabila. Schatz, cu doi ani mai mare decit Couzy, este la fel de zdravan. Totodata elegant, ceea ce este explicabil. Lucreaza la o casa de mode. Ii place lucrul bine organizat, ordinea, disciplina, metoda. In cursa, nu se lasa mult rugat pentru a pregati un bivuac. Pasionat de alpinism, celibatar, nimic nu-l impiedica sa-si petreaca concediile in munti. Desi parizian, deci tinut oarecum la distanta de paradisul sau, se intimpla rar ca un week-end sa-l gaseasca in oras.

Lachenal (a murit in 1955 intr-o crevasa, in Valea Alba din Alpi), amator la inceput, a devenit mai tirziu profesor la scoala nationala de schi si alpinism. Pentru cei din Chamonix el era "strainul'. Nu era originar din "La Vallee'. S-a nascut la Annecy. In ciuda acestei origini "impure', a reusit turul de forta de a intra impreuna cu Rebuffat si Lionel Terray in faimoasa companie a ghizilor din Chamonix, unica in lume prin valoarea si calitatile membrilor sai. Mijlociu de statura, cu privirea vie, patrunzatoare, avea totdeauna in conversatie raspunsuri prompte. Adora tot ce era excesiv si periculos. Sentintele sale erau teribile. Cinstit cu el insusi, nu ezita sa condamne cu asprime pe cei nedrepti. El cu Lionel Terray, de cite ori aveau prilejul, mergeau ca amatori sa efectueze cele mai grele escalade din Alpi.

Lionel Terray, desi grenoblez, a fost si el ghid la Chamonix. Impreuna cu Lachenal forma echipa irezistibila Erau ca doua locomotive. Ca si prietenul sau, Terray avea o slabiciune pentru parerile definitive, chiar exagerate.

Neobosit, Terray nu abandona niciodata. Desi fiu de medic, si cultivat, el tinea sa treaca drept un om care nu cunoaste decit forta muschilor. A venit la munte in cautarea unui ideal. Meseria de ghid il pasiona. A fost si in Canada, unde a predat noile metode ale schiului francez. Gaston Rebuffat avea o origine "rusinoasa' pentru un alpinist, care pe deasupra mai este si ghid: s-a nascut pe malul marii. Compania ghizilor a lasat sa treaca multi ani pina cind aceasta pata din biografia sa a disparut cu totul. Si totusi, pe falezele din Calanques, intre Marsilia si Cassis, a facut primii pasi de alpinist. Era omul cel mai inalt al expeditiei: ne intrecea pe toti cu aproape un cap. Cele mai importante escalade din Alpi le-a facut una dupa alta. Sotia sa Francoise si fiica il vedeau insa rar in timpul sezonului: Chamonix, Cortina d'Ampezzo, Zermatt Acum, inainte de plecare, tinuse conferinte in Italia. L-am convocat urgent.

Laolalta, cei descrisi mai sus constituiau ceea ce se cheama echipa de asalt. Era imposibil sa gasesti ceva mai bun in Franta. De altfel nu exista nici o impotrivire. Un plebiscit organizat printre alpinisti ar fi selectionat aceiasi oameni.

Pentru film si fotografii, cum sa eziti? Marcel Ichac acceptase sa vina cu noi. Era un mare atu in aventura noastra. El mai fusese in Himalaya in 1936, participase la numeroase expeditii. Bineinteles, chiar de la inceput vom beneficia de sfaturile sale. Deocamdata este in Groenlanda cu Paul Emile Victor. Apoi va face un salt in S.U.A. pentru a turna un film despre campionatele mondiale de schi de la Aspen. Va fi la Paris doar cu citeva zile inainte de plecarea in India. Sarcinile sale erau multiple. In primul rind, trebuia sa faca un film. Tot ce va fi fotografie va trece prin mina lui. Bineinteles, fiecare avea aparatul sau, dar intretinerea, aprovizionarea, reconditionarea filmelor, developarea, totul intra in competenta lui. Inteligent, spirit curios, el s-a ocupat si de documentatia stiintifica. Femeia este totdeauna principalul pericol pentru un alpinist, este o premiera pentru noi toti. Ichac rezolvat astfel problema: s-a casatorit cu o alpinista.

Jacques Oudot era medicul. Un chirurg de clasa. Fiecare isi va putea permite luxul unei fracturi. Foarte ocupat cu munca sa, a dat consemn sa nu fie deranjat la Spitalul Salpetriere unde efectua operatii chirurgicale vasculare sub conducerea profesorului Mondor. Ceea ce indraznea el in materie de chirurgie mi se parea de necrezut, incit totdeauna il intrebam: "Si n-a murit ?' O, naivitate de ignorant, intrebarile mele in materie de medicina aveau aerul sa-l amuze mult. Chirurgii alpinisti sint o raritate. Pe Oudot il cunoastem bine, stiam ce poate. In Himalaya ne-a fost de un ajutor pretios.

- Oudot, te-ai hotarit ?

- Acum sint foarte prins cu treburile.

Ochii sai mici, malitiosi, bateau un moment in retragere. O sa-ti spun miine, promitea el.

Acest dialog a durat o saptamina. Eu si cu Devies eram fierti din cauza lui. Cu doua zile inainte de plecare am reusit sa-i smulgem, in sfirsit, faimosul "da'.

Oudot avea misiunea sa vegheze asupra sanatatii tuturor, sa trateze eventualele cazuri de imbolnavire, sa ma informeze tot timpul asupra formei camarazilor mei, asupra gradului lor de aclimatizare. Pe de alta parte, trebuia sa-si exercite arta, in masura posibilitatilor, si asupra populatiei locale.

O chestiune spinoasa: ofiterul de legatura. Preferam un francez cu care sa ne intelegem si care sa ne inteleaga. Robert Tezenas du Montcel ne-a vorbit despre un tinar diplomat de la ambasada noastra din Delhi. Pretindeam mult de la el. Trebuia sa cunoasca, in afara de engleza, hindustana si principalele dialecte locale: gurkali, tibetana Avea caderea sa se ocupe de problemele de transport si sa raspunda de bunele raporturi diplomatice cu autoritatile Nepalului, atit in capitala, la Katmandu, cit si in regiunile pe care urma sa le strabatem. Francisc de Noyelle reprezenta pentru noi omul ideal. El cunostea muntele, fiind un alpinist incercat, calitate esentiala in echipa noastra. Era singurul pe care nu-l cunosteam. Parintii sai, sora sa, imi vorbisera atit de mult despre el, incit aveam impresia ca este vorba de un prieten. Era un barbat bine cladit, cu privire agera, descurcaret, obisnuit sa discute cu tot soiul de oameni. Facuse o calatorie la Katmandu, unde l-a insotit pe ambasadorul nostru in India si Nepal, Daniel Levy, al carui prestigiu in aceasta parte a Asiei era considerabil. Noyelle participase la negocieri care au dus la obtinerea autorizatiei exceptionale de a putea patrunde pe teritoriul Nepalului. In India, profesorul Rahaul, participant la citeva expeditii himalayene, ajuta sa se recruteze la Darjeeling serpasii (munteni din vaile de sus ale Nepalului, semiprofesionisti ai expeditiilor himalayene, angajati prin contract), pe multi din acestia cunoscindu-i personal.

Iata echipa. O echipa de duri, personalitati afirmate, caractere bine conturate. Toti doreau cu ardoare sa plece in Himalaya, gata sa sacrifice totul daca va trebui, cum se exprima Lachenal: "In genunchi si tot vom merge acolo'. Ei incercau aventura in mod cu totul dezinteresat. La plecare, fiecare stia ca nimic nu-i apartine si ca nu trebuia sa se astepte la nici o recompensa cind se va intoarce. Un ideal pur era singurul mobil. Acest ideal a facut sudura morala intre alpinisti atit de diferiti ca origine si ca temperamente.

Zilele care ne mai ramasesera pina la plecare se puteau numara pe degete. Eu si cu Schatz tot mai colindam pe la furnizori. Trebuia sa-i zorim si sa obtinem pe loc ceea ce ne era necesar. In fiecare seara, pachetele cele mai diverse, de la cele de citeva grame la lazi de 100 de kilograme, erau despachetate si depozitate la Clubul alpin. Ne dureau bratele de atitea injectii: contra febrei galbene, holerei, variolei dar ce conta aceasta durere, totul trebuia sa fie in ordine.

In seara zilei de 28 martie era prevazuta ultima sedinta a Comitetului pentru Himalaya. Toti membrii expeditiei erau prezenti. Lucien Devies, presedintele, marele promotor al expeditiei, facu un scurt istoric al epopeei himalayene si arata ce asteapta de la noi.

"Himalaya care, prin amploarea sa, si-a binemeritat numele de al treilea pol si unde 22 de expeditii de toate nationalitatile au incercat sa invinga un 8 000 m fara a reusi pina acum, spuse Devies, va ofera urmatoarele obiective: Dhaulagiri la 8167 m sau Annapurna la 8 075 m, in plina inima a Nepalului. In caz de imposibilitate, ceea ce nu e umilitor, veti atinge virfuri de consolare. Cu 6 tone de material si de alimente, expeditia va trebui sa treaca frontiera Indiei si sa patrunda in Nepal. Dupa un mars de trei saptamini, necesar atingerii vailor inalte, camarazii nostri vor ajunge la Tukucha, Chamonix-ul Nepalului, a carui pozitie geografica este remarcabila. In fapt, acest sat este situat intre Dhaulagiri si Annapurna.

Pina acum, expeditiile himalayene isi alegeau obiectivele in regiuni cunoscute si deja explorate. Noi nu posedam nici o documentatie despre cele doua ,,8 000 m' ale noastre. Nu cunoastem drumurile de acces. Hartile de care dispune expeditia sint sumare si aproape inutilizabile in munte. In consecinta, baietii nostri, o data ajunsi la Tukucha, cartierul lor general, vor trebui sa recunoasca cele doua masive muntoase. Cind terenul le va deveni familiar, se va alege un itinerar de atac. Numai in acest moment isi vor putea incepe tentativa'. Si prietenul Devies continua:

"Se vor efectua cercetari medicale, geologice, etnografice, meteorologice, geografice' (la Academia de stiinte a fost prezentata o comunicare asupra cercetarilor geografice ale expeditiei. Datorita materialului cules a fost expusa, in linii mari, structura partii centrale a Himalayei.)

Sarcina era imensa, dar aveam incredere in prietenii mei. Era cea mai buna echipa pe care o puteam forma in acel moment. Cunosteam calitatile fiecaruia. Materialul si echipamentul ne intareau increderea. Industria franceza facuse un efort deosebit. Materialul cel mai usor posibil, cel mai solid si cel mai comod fusese conceput si realizat in citeva luni.

Biroul, de obicei intunecat si trist, unde ne aflam, ni se parea in seara aceea spatios si solemn. Nu mai raminea nimic de spus. Dupa aceasta sedinta a inceput extraordinara aventura pe oare nu ne-o puteam imagina, dar pe care ca alpinisti o presimteam. Puntile erau rupte acum intre aceste personaje grave si acesti oameni plini de viata.

Lucien Devies se ridica. Vorbind rar, el spuse: "Iata, domnilor, juramintul pe care va trebui sa-l tineti minte, ca si inaintasii vostrii din 1936: "Ma angajez pe cuvint de onoare sa ascult de seful expeditiei in tot ceea ce va ordona'.

Alpinistilor nu le plac ceremoniile. Camarazii mei, in picioare, pareau stinjeniti si emotionati totodata. Ce trebuiau sa faca ? Era rindul lui Matha. El sa raspunda. Era cel mai batrin. Henry de Segogne ne scoase insa din incurcatura. Sef al expeditiei din 1936, el nu si-a precupetit sfaturile si eforturile pentru a da cistig de cauza acestei expeditii.

- Hai Matha, spune Segogne. In timp ce vorbea Ichac, se auzi timid si glasul lui Terray. Rind pe rind, tovarasii mei au jurat sa asculte in toate imprejurarile, si mai ales in cele decisive, de seful expeditiei. Fiecare isi punea poate viata in joc. Toti se incredintau spiritului nostru de dreptate. As fi vrut sa spun si eu citeva cuvinte. Dar eram incapabil. Nici un sentiment nu are mai multa valoare decit aceasta incredere a unui om in alt om. In acea clipa echipa era nascuta. Trebuia sa o fac sa traiasca. Comitetul imi acorda intreaga responsabilitate a executarii planului si imi dadea toata libertatea de initiativa.

Sedinta se terminase si eu incercam o mare emotie. Pierre Allain, aceasta mare figura a alpinismului francez, care facuse atit de mult pentru toti, nu va veni cu noi. Sanatatea sa zdruncinata in timpul razboiului nu-i permitea sa participe la aceasta lunga expeditie. Eu stiam mai bine decit oricine ce reprezenta pentru el Himalaya. Un paradis pierdut. Trasaturile sale nu tradau insa nici un regret. Era chiar fericit ca plecam noi. Acolo, departe, pe paminturile Asiei, ne vom gindi adesea la acest prieten pe care destinul l-a indepartat din rindurile noastre.

29 martie. Toti cei ce ne-au ajutat sa realizam expeditia erau adunati in saloanele cladirii din strada Boetiei. Venisera sa ne incurajeze in ajunul marii plecari. Henry de Segogne ne dadea ultimele sfaturi. Eu alergam de la unul la altul. Loubry, pilotul-sef al Uniunii aeromaritime de transport, m-a chemat la telefon.

- Aici Loubry. Sint la aeroportul Le Bourget. Stiti cit a iesit la cintar ?

- Probabil trei tone si jumatate.

- Patru tone si jumatate. Faceti cum vreti, eu nu iau decit trei tone si jumatate. Restul incarcaturii reprezinta medicamente pentru Asia.

Eram consternat. Fiecare dispunea de o cota de greutate. Toate pachetele, lazile de campanie, cuferele erau trecute in repertoar. Trebuia sa fim realisti. O tona in plus pe un DC 4 era totusi prea mult. Cei de la ambalaje mi-au spus: "Domnule, trebuie ca totul sa fie solid'. Si mi-a fost foarte greu sa-i impiedic sa puna armaturi de fier. Lui Oudot i-am spus: "In nici un caz sa nu depasesti cota de 80 de kilograme'. "Totusi ar fi posibil s-o depasesc cu citeva kilograme'. Si azi dimineata mi-a marturisit:

- Stii ce greutate duc ?

- Cel putin 100 de kilograme, cu lada de campanie.

- Da de unde, 250 de kilograme !

Aceasta noutate venea ca un dus rece. Atunci nu-mi inchipuiam ca eu voi fi principalul beneficiar al acestor produse farmaceutice.

- Asteapta putin, comandante. Poate gasim o solutie. Directorii companiei Air France erau acolo.

- Nu inchide telefonul, comandante. Solutia a fost gasita in extremis. Medicamentele pentru Asia vor pleca cu alt avion. Sub impresia acestei puternice emotii am revenit in salon. Invitatii plecasera dupa ce au urat succes membrilor expeditiei.

Seara, acasa, incercam in zadar sa adorm. Timp de citeva ore am procedat la o revizuire a materialului pe care il duceam cu noi. Mi-era teama sa nu uitam ceva important. Sa nu se fi ratacit cumva pachetul cu coltari. Ce ar putea face expeditia fara ei ? imi imaginam viata noastra in acele locuri necunoscute, unde nu vom gasi nimic din ceea ce aveam nevoie. Si somnul intirzia sa vina. Mi-l imaginam pe nostimul Oudot, plin de transpiratie, inotind in mijlocul muntelui de medicamente depozitate in anticamera Clubului alpin francez. Oare nu-i va lipsi nimic ? Dr. Carie, membru al expeditiei in 1936, l-a informat, fara indoiala, despre tot ce a invatat din proprie experienta. Va avea la indemina toate produsele necesare pentru a-i ingriji pe indigeni, activitate indispensabila pentru prestigiul dr. sahib. Injectiile lui Lachenal, Rebuffat, Terray au fost bine facute ? Au toti documentele asupra lor ? Altfel, trecind prin Karachi, riscam sa fim arestati. Vom gasi pinza suficienta si eficace pentru a ne proteja impotriva tintarilor, a malariei ? Si acesti munti, cum arata ei ? Takucha se afla la 2 500 m. Virfurile la 8 000 m. Asadar, 5 500 m diferenta de nivel, pe parcursul carora va trebui sa infruntam toate primejdiile acestei naturi neospitaliere. Rezistenta noastra fizica si morala, spiritul nostru de echipa vor invinge oare proba altitudinii ? Si toate consecintele sale ? Musonul nu va veni cumva mai devreme ?

Zorile ma gasira prada acestor intrebari. Era ultima mea noapte in Europa. Trebuia sa plec la aeroport

Chiar de la decolare, Oudot, frint de oboseala, adormi. Practic, el nu s-a trezit decit la Delhi. Din cind in cind deschidea cite un ochi, mormaind: "La dracu cu escalele', alteori il intreba pe Ichac: "Cum ii merge soricelului meu ? Vezi sa nu fuga'. Adevarul este ca acest soricel a fost o veritabila comoara pentru medicii indieni. In Franta i se inoculase o tulpina microbiana ale carei specimene pure disparusera in aceasta tara si erau necesare studiului unor varietati de paludism.

India ! Prin hubloul avionului mi se infatisa privelistea acestui pamint fabulos. Evocam antica cetate Mohenjo Daro, invazia arienilor, Vedele, primul monument al umanitatii

Domnul Daniel Levy, ambasadorul nostru, si intreg personalul ambasadei franceze din New Delhi ne-au iesit in intimpinare, ajutindu-ne sa ispravim mai repede cu vamesii. Pina atunci vama indiana nu vazuse sosind o expeditie cu avionul, cu arme si bagaje.

- Bagajele vor ramine aici, in tranzit, ne spuse pe un ton serios vamesul. Puteti merge in Nepal, iar la intoarcere sa va luati lucrurile.

Am ramas perplex, dar totul s-a aranjat. In India nu trebuie sa te grabesti, intr-un colt, Ichac se razbuna desenind capul vamesului.

Dupa doua zile de pertractari am trecut si vama. Am imbarcat materialul in gara Old Delhi. Operatiunea se desfasura noaptea. Becurile aruncau lumini palide pe fatadele triste ale dughenelor. Becuri de acetilena, cu sclipiri vii, lampi cu ulei clipind fumeginde ii luminau pe oamenii care treceau, proiectind umbre fantastice. Mirosurile erau insuportabile. Peste tot domnea un vacarm infernal. Tongi trase de ciclisti amenintau sa ma doboare in fiecare clipa. La gara, in mijlocul unei invalmaseli de nedescris, l-am intilnit pe Schatz. Leoarca de sudoare, catarat pe un munte de lazi, dadea ordine pe care nu le asculta nimeni. Patruzeci de culi plini de jeg, majoritatea avind dintii vopsiti in rosu aprins, mestecau tot timpul piper. Meseria lor se recunoaste dupa turbanul visiniu si insigna agatata pe o banderola de piele. Gesticulau si tipau intr-una. Plata odata terminata, concertul reincepu. "Trebuie sa le dam si bacsis', ma lamurea Schatz deprimat. Rebuffat, Terray si cu Schatz aveau sarcina sa supravegheze si sa asigure transportul materialului care nu putea fi trimis pe calea aerului. Noi plecam cu avionul la Luknow. De-abia ne-am instalat in avionul companiei Bharat Airways, cind aparura trei sikasi magnifici, inalti, cu gesturi nobile si barbi ingrijite. Seful, cu tenul negricios si ochi adinci, purtind un turban impozant, era impresionant. Alaturi de ei, noi avem aerul unor baietasi in pantaloni scurti.

- Frumosi barbati, remarca Ichac.

- Pe legea mea, sint piloti, remarca Oudot.

Si toti ramaseram cu gurile cascate. In tot timpul calatoriei noastre spre Luknow ne tot minunam de maiestria lor.

La Luknow l-am vazut pentru prima oara pe Angawa, mezinul trupei noastre de serpasi, si pe sirdarul (seful) sau Ang Tharkey. La Nautanwa, ultima localitate indiana inainte de Nepal si punctul terminus al drumului de fier, am facut cunostinta si cu ceilalti serpasi. Cu emotie si curiozitate ii priveam pe acesti oameni mici, indesati si musculosi, cu tenul galben, cu mustatile intoarse, spre deosebire de indienii inalti si descarnati. Serpasii, a caror fidelitate si abnegatie sint proverbiale, au fost adevaratii nostri tovarasi de drum in aventura himalayana. Securitatea lor a fost mereu pe primul plan al preocuparilor mele. Ang Tharkey, sirdarul, se arata a fi un om energic. Autoritatea lui asupra tovarasilor sai si asupra culilbr erau de necontestat. Ceilalti serpasi, Panzi, Dawatoundu, Sarki, Fou Tharkey, Aila, Angawa, Adjiba nu erau nici ei la prima expeditie. Cu acesti serpasi, acum prieteni, am debarcat la Nautanwa, sub un soare torid. Cele 4 tone de material si l 500 kg de alimente au facut jonctiunea datorita spiritului prevazator al lui Noyelle. La 5 aprilie regatul Nepalului ne deschidea portile.

Tara cea mai inalta din lume, Nepalul, cuprinde in teritoriul sau opt dintre cele mai mari virfuri ale planetei noastre. Pe zidul himalayan, aceasta tara de 7 milioane de locuitori se intinde pe o distanta de 600 km lungime si 200 km latime. Granitele sale cu India sint acoperite de o vegetatie tropicala. Cind mingiiate de un soare de plumb, cind inecate sub ploile diluviene ale musonului, aceste regiuni ofera un spectacol uimitor. Budisti in nord, hindusi in sud, dar toti traind cu teama de straini, gurkasii au prosperat in aceasta fortareata naturala, cea mai formidabila din cite se pot imagina. Foarte respectuosi fata de traditii, ei au pastrat intact patrimoniul spiritual al stramosilor lor. Despre acesti oameni ai muntilor noi stiam, de asemenea, ca au un caracter integru si sentimentul maretiei.

Jeep-ul nostru inainta pe o sosea pietruita si plina de praf. La 10 km de locul unde ne gaseam, Kapilavatsu (actualul Ruminn-Dei), linga poalele muntelui Siwalik, atit de drag lui Kipling, cu mii de ani in urma s-a nascut un om a carui tinerete a fost patrunsa de poezia vietii si a intelepciunii. Gauthama Buddha si-a trait anii tineretii in aceasta tara, in aceste locuri pe care le priveam noi acum. Fondatorul unei religii elevate, una dintre cele mai intelepte si mai frumoase din cite sint, Buddha a ratacit poate chiar pe potecile pe care le parcurgeam noi.

Butwal, primul sat al Nepalului, marcheaza sfirsitul marii cimpii a Gangelui si inceputul regiunii muntoase. Aici am facut in graba unele operatii valutare. In munti si mai ales in teritoriul tarii, indigenii nu au nici o incredere in bancnote, pretinzind fara exceptie piese de argint, moneda curenta, metalul etalon in cea mai mare parte a Asiei.

Lachenal si Terray, care trebuiau sa plece in avangarda, examinara banuitori caii costelivi ce le fusesera pusi la dispozitie. Pregatirile grosului trupei intirziau sub un cer de foc. Bagajele erau distribuite celor aproape 200 de culi care asteptau impasibili.

- Bara-sahib, umbrella please

Un nepalez tantos imi intindea indatoritor umbrela sa. In acest fel am facut cunostinta cu GB Rana. In citeva zile imi deveni prieten. GB, cum ii spuneam noi familiar, era insarcinat de maharajahul Nepalului sa insoteasca expeditia noastra tot timpul si in toate deplasarile sale. Omul servise ca ofiter intr-un regiment de gurkasi (unitati de elita ale armatei engleze). Deodata, zgomotul unui galop indracit rasuna pe solul intarit si crapat de caldura. Caii lui Lachenal si Terray, inspumati si fara sei, tisnira de pe traseul lui Tinau Khola (afluent al Gangelui) in cautarea hergheliei lor.

- Intelegi, domnule, imi explica Lachenal mai tirziu, cu demnitate, adevaratilor alpinisti nu le place acest mijloc de locomotie.

Seara, GB ne conducea intr-un bungalow rustic.

- Of his highness (proprietatea altetei sale), imi declara el cu respect.

- Ne simtim onorati, ii raspunsei eu.

Maharajahul este aici, intr-un fel, marchizul de Carabas. Mai tirziu am aflat ca in Nepal totul apartine maharajahului.

In ziua de 10, grosul expeditiei se opri la Tansing, capitala provinciei cu acelasi nume. Aici ne-am refacut fortele, am revizuit incarcaturile, am angajat culi. Imediat ce am instalat tabara, lasindu-l pe Ichac, bolnav de dizenterie, in paza serpasilor, noi am urcat colina ce domina orasul. In zare se profilau muntii, incercam o emotie puternica. Cu totii citisem numeroase lucrari despre Himalaya, discutasem cu cei din "36', care fusesera in Karakorum. Lui Ichac, singurul veteran himalayan prezent printre noi, i-am pus cele mai caraghioase intrebari. Fiecare isi faurise o imagine proprie despre acesti munti. Vom fi oare dezamagiti ?

Spectacolul ce ni se infatisa din virful acestei coline depasea tot ce ne-am fi putut imagina. La inceput nu vedeam decit ceturi diafane, dar, privind cu mai multa atentie, distingeam, ce-i drept la o distanta considerabila, adevarate ziduri de gheata ridicindu-se la inaltimi gigantice si acoperind spre nord orizontul pe sute si sute de kilometri. Acest zid scinteietor parea colosal, compact, interminabil. Virfurile de 7 000 m succed celor de 8 000. Eram coplesiti de grandoarea acestei privelisti.

Deci iata Himalaya, visul nostru.

De acum inainte aceasta imagine nu ne va mai parasi.

Problema parea simpla: trebuia sa ajungem cit mai repede la acesti munti si sa incepem batalia cu ei. Seara, sub corturi, adormeam leganati de vise.

A doua zi, coloana parasi Tensing-ul. Avangarda avea o zi avans asupra grosului trupei. Catre prinz vazuram un cersetor care se indrepta spre noi alergind. Era Terray al nostru, in tinuta nepaleza, cu capul ras, cu fata inecata de sudoare,    invirtea cu vigoare pioletul. Toti se fereau din calea lui. Ce se intimpla ? O drama ? Instinctiv, ma gindii la Lachenal.

- Unde e Biscante ?

- Acolo jos.

- M-ai speriat.

- Nu-i de gluma, e groasa rau.

- Dar ce s-a intimplat ?

- Culii sint in greva. Biscante a ramas cu ei si cu materialele. De altfel, nu cred ca au intentii rele. Vor probabil sa fie platiti mai bine. Vor, nu stiu ce vor. Nu inteleg ce spun. In orice caz sint aproape de Waiga, pe marginea soselei. Au lasat bagajele, refuza sa mearga mai departe.

- Asta e o treaba de resortul lui GB, spun eu.

- Ei bine, vom vedea ce autoritate are asupra acestor baieti.

Plecaram imediat. Spre seara ii vazuram pe "grevisti'. Lachenal, fire vesela, avea privirea intunecata. Cind sosi ofiterul nostru, rindurile culilor se strinsera. Ei i se adresara tipind, pentru a-i aduce probabil la cunostinta revendicarile lor. Timp de o jumatate de ora GB le tinu un discurs al carui ton, calm la inceput, deveni apoi o tornada care, in canionul unde ne aflam, rasuna ca intr-o catedrala. Pina la urma GB ii convinse pe culi sa fie rezonabili.

A doua zi, apropiindu-ne de Sedhi Khola, intilniram frumoase nepaleze, gratioase si zvelte. Ele treceau grabite, pasind marunt cu picioarele goale. Cu cit inaintam mai mult, zveltele nepaleze deveneau tot mai numeroase. Lachenal era numai ochi. Pe potecile din imprejurimi observase o multime de sariuri in culori vii, unduitoare.

Ang Tharkey imi spuse ca femeile se duceau la Kumbh-Mela, la o mare sarbatoare religioasa care se celebreaza la fiecare 12 ani. Am sosit in orasul cu pricina si ne-am facut cu greutate loc in mijlocul unei multimi pestrite, agitate, zgomotoase. Linga o stinca imensa, un sadhou (om sfint) inalta rugaciuni fierbinti. Preoti inconjurati de multime pioasa citeau textele vedice. Numerosi credinciosi se indreptau catre riul sfint Kali Gandaki. Barbati si femei isi scoteau vesmintele si se aruncau in valuri, lovindu-si trupurile cu frunze de lotus. Altii confectionau din frunze mici barcute in mijlocul carora aprindeau luminari. Luate de valuri, acestea erau purtate departe spre Gange.

Caravana noastra porni mai departe. In ziua de 16 aprilie am ajuns la Baglung, ultimul oras mai mare inaintea vailor himalayene. Ne mai ramineau de facut trei sau patru etape pina la Tukucha, urmind sa urcam de la 700 m la 2 500 m.

A doua zi ne desteptara strigatele lui Noyelle:

- Baieti, Dhaulagiri Dhaulagiri ! Cum era posibil!? Sa se vada oare de aici? intr-o clipita toata lumea era in picioare. O imensa piramida de gheata, scinteind in soare ca un cristal, se inalta la peste 7 000 m deasupra noastra. Versantul sudic, albastrit de ceturile matinale, se profila sublim si aproape ireal.

Stateam uimiti in fata acestui munte colosal, al carui nume, evocat de mii de ori, ne era atit de familiar, dar a carui prezenta reala producea acum asupra noastra un soc puternic. Apoi motivul prezentei noastre in Himalaya eclipsa consideratiile estetice si sentimentale si incepuram sa examinam gigantica silueta dintr-un unghi mai practic.

- Ai vazut, creasta e la dreapta ! Spectacolul era magnific, dar versantul sudic nu ne dadea prea multe sperante.

- In doua zile va voi arata si Annapurna, spuse Ichac, care tocmai facea impreuna cu Couzy minutioase alinieri.

Instalat la umbra bananierilor, m-am ocupat toata ziua cu plata culilor. Banuitori, ei priveau cu atentie acul cintarului. Li se dadea un avans de sase rupii si cite un pachet de "Red Lamp' (tigari indiene). Salutau dupa obiceiul hindus, apoi semnau cu degetul documentul pe care li-l intindea GB Rana. Rind pe rind culii se apropiau de poveri, le cintareau dintr-o privire, le priveau discret pe ale altora, confectionau cu multa abilitate legaturi din bambus si liane. Ei isi purtau greutatile sustinindu-le cu benzi de lina petrecute peste frunte. Pe distanta de peste 200 km, pe poteci de munte, cele 6 tone de material vor ajunge la destinatie.

Si acum la drum, spre Tukucha !

Culii se insirara in fata noastra de-a lungul malurilor riului Kali Gandaki.

Itinerarul stabilit pentru escaladarea lui Dhaulagiri pornea de la cartierul nostru general din Tukucha. A doua zi, trecind prin Dana, trebuia sa reperam crestele Annapurnei.

- Ei ! O sa ne arati Annapurna ? il tachinam eu pe Ichac.

Pina la urma am vazut si Annapurna, dar deocamdata in fata noastra se intindea valea profunda si sinuoasa a lui Miristi Khola. Aceasta trecatoare ducea, pe o poteca bine indicata pe harta, la virful Tilicho, de unde se indrepta spre Annapurna. Dupa ce s-a informat la sirdar, Noyelle ni se adresa:

- Virful Tilicho ? Nimeni n-a auzit de el.

Inca un renghi pe care ni-l juca harta.

- Ar fi fost si prea frumos, spunea Rebuffat. Un virf de 6 000 m cu o poteca buna si un altul de 8 000 m la indemina oricui.

Mai tirziu explorarea regiunii ne-a demonstrat ca trecatorile lui Miristi Khola sint greu de invins, iar faimosul virf Tilicho nu se afla la locul indicat pe harta.

Acum poteca trecea pe marginea prapastiilor, printre brazi. Se distingeau apele furioase ale lui Krishna Gandaki. Cascade cu debit mare si puternic tisneau din peretii de calcar. Urcam pe nesimtite, dar cistigind in altitudine simteam ca pasul devine mai greu si ritmul caravanei se incetineste.

La Ghassa, Lachenal si Terray descoperira o veritabila fabrica de incaltaminte. In pavilioane inghesuite citiva meseriasi bateau cu vrajmasie intr-o piele tabacita cu urina.

- Lucreaza fara clei, spuse expert Lachenal.

- Ai vazut, Biscante ? Intrebuinteaza in loc de sireturi cureluse subtiri de piele!

- Si unde se duc aceste ghete de lux ?

La drept vorbind le foloseau numai notabilitatile. Era sic sa porti incaltari. In ceea ce-l priveste pe GB, el si-a cistigat un mare prestigiu datorita perechii de bocanci de munte pe care ii primise cadou inca de la intilnirea noastra.

Se facu racoare. Ne aflam la peste 2 000 m. Mai aveam de urcat inca 5 000 m pina la Tukucha. Nu vom mai intilni bananieri si nici asezari, doar citeva lanuri de orz. Ceva mai departe se zareau pantele superioare ale lui Dhaulagiri, acoperite de gheata albastra. Creasta de sud, ce cobora spre noi si in care ne puneam sperante, se alungea la nesfirsit ca o lama subtire de cutit, cu turnuri de gheata zbirlite si cornise inzapezite. Vazuta de aici parea inexpugnabila. Toti inaltau capetele sa priveasca mai bine acesti pereti gigantici, ce se pierdeau cu 6 000 m mai sus in nori si in albastrul cerului. Partile stincoase erau de un rosu brun. Luminozitatea era atit de intensa, incit ne forta sa inchidem ochii.

Sa prospectam un itinerar ni se parea ceva indraznet din cale afara. Totusi nu ne puteam ascunde bucuria.

Eram fericiti ca am ajuns in preajma acestor munti si ca de-acum inainte ne vom consacra intreaga energie cuceririi lor.

La Lete am strabatut cu surprindere si nu fara emotie o padure de pini care ne aminteau pe cei din Alpi. Aceiasi arbori, aceleasi stinci de granit raspindite in dezordine. Ceva mai departe am intrat pe un platou plin cu pietre slefuite de cursul impetuos si neregulat al lui Gandaki. Riul reusise sa strabata marele lant al Himalayei. Era colosal. Virtejuri de nisip si praf urcau in vazduh. Un infern de piatra.

Culii desculti inaintau in grupuri mici, strinse. Toata lumea era grabita sa ajunga la Tukucha. Ang Tharkey se simtea la el acasa. Budist, el isi atintea ochii la casele din Larjung, cu panglici sacre, carora vintul hoinar le smulgea rugaciuni nerostite. In departare, la capatul desertului de piatra, se vedea un sat impodobit cu sute de catarge si parca inconjurat de fortificatii.

- Tukucha, sahib ! Si fiecare grabea pasul.

Traversaram prin vad un torent rapid si inspumat. Era Dambush Khola, despre care vom mai auzi.

Iata intrarea in Tukucha. Dupa prima impresie era mai putina lume decit credeam noi. O droaie de copii ne inconjurau, privind cu curiozitate la cele mai mici gesturi ale noastre. Ei se tirau pe jgheabul unde femeile spalau vasele si luau apa pentru ceai. Batrinii adastau prin porti, privind banuitori pe oamenii albi. Traversaram satul in citeva minute. In fata noastra se intindea o piateta. Pe un templu budist cu ziduri trandafirii, panglici cu inscriptii fluturau in vint. Locul, nu prea primitor, era singurul care ne putea conveni pentru moment. Marsul cel lung se terminase. Eram in 21 aprilie si ne trebuisera peste 15 zile ca sa traversam Nepalul. Am instalat citeva corturi si am pregatit o masa consistenta. Era frig. Pentru prima oara am imbracat scurtele captusite. Toti sahibii si toti serpasii erau prezenti si sanatosi. Aveau insa aerul trist. Vintul rece i-a indispus pe toti. Va trebui sa asteptam soarele de a doua zi pentru a aduce o raza de optimism in inimile noastre.

Programul nostru era simplu si precis. Inainte de toate trebuia sa instalam tabara, sa curatam locul, sa controlam si sa stocam materialul si alimentele. Fiecare dintre camarazii mei avea de indeplinit sarcini precise. Ii vedeam agitindu-se pe acest santier, nadusiti si zgomotosi. Ichac vira in pretioasele sale cutii filme si utilaje, doctorul Oudot inota intre mormane de pansamente si cutii cu produse farmaceutice. Serpasii, la rindul lor, ridicau corturile, ne ajutau la asezarea materialului, instalau bucataria. Muntele isi pregatise o toaleta magnifica pentru aceasta prima zi pe care o petreceam la cartierul general. Ce bucurie sa descoperi, in sfirsit, infatisarea acestor piscuri marete. Valea Gandaki era o lunga fisie strajuita de doua blocuri muntoase imense: masivul Dhaulagiri la vest, inalt de 8 167 m, masivul Annapurna la est, de 8 075 m. Ceata aparea des pe fundul acestei vai si dadea maretie peretilor aproape inaccesibili care ne dominau. Nilgiri (muntii albastri) straluceau la 4 500 m deasupra noastra. Spre nord cerul era mai limpede. Vegetatia, cit ne puteam da seama de unde ne aflam, se facea din ce in ce mai rara.

Tukucha: un labirint de stradute. E greu sa ghicesti care este strada centrala a orasului. Casele sint adevarate fortarete. Majoritatea sint caravanseraiuri unde calatorul in trecere gaseste gazduire peste noapte. Cea mai mare parte a locuitorilor sint budisti. Zidul moristilor de rugaciune, lung de 50 de metri, este o marturie a pietatii lor. Serpasii nostri nu uita sa roteasca cilindrul metalic pe care sint gravate cuvintele sfinte, ceea ce este mai practic decit sa recite lungile rugaciuni. In curtile intunecoase si rau mirositoare se vad adesea unelte primitive. Ele permit localnicilor sa teasa, din lina de iac sau de oaie, postavuri extrem de trainice. Oamenii de aici tes ca si ciobanii nostri de odinioara.

In timp ce Ichac isi incerca vocea la microfoanele aparatelor de radio, oamenii locului, ingenunchiati, invirteau cu rabdare pina la miezul noptii virtelnita ancestrala. Comic contrast. Singurul zgomot in zori, in orasul pustiu, il facea gongul templului vecin, al carui sunet grav, straniu si armonios se raspindea in vazduh. Un fel de lunga litanie se auzea din cortul apropiat de al meu. Psalmodierea monotona era intretaiata de taceri bruste ce te faceau sa te gindesti la un plins inabusit. Alte voci raspundeau, ca un cor, pe acelasi ton. Ang Tharkey si tovarasii sai isi cintau rugaciunile.

- Buna dimineata, domnule.

- Buna dimineata, Panzi, raspunsei eu ridicind capul.

- Ceai pentru Bara-sahib. Un cap blind si surizato aparu la intrarea cortului.

- Yes, thank you.

Membrii unei caravane, inconjurati de o multime de copii, erau adunati in piata si discutau cu volubilitate. Erau fara indoiala tibetani. Femeile, pieptanate frumos, purtau fuste colorate. Capul lor mongoloid era machiat cu lapte de vaca, aplicat pe cei doi obraji. Constiente de farmecul lor, ele rideau, aratindu-si dintii albi.

"Sint fermecatoare', imi marturisea Terray, care devenise tandru.,,Ceea ce imi place mai mult sint cizmulitele lor', spunea Lachenal, mai realist. Tot mai multa lume se aduna in jurul tibetanilor si dintr-o data incepu un dans indracit. Dansatorii se profilau pe fondul magnific al muntilor inzapeziti. Balet fantastic, parind sa exprime dualismul etern al bucuriei si al durerii, al vietii si al mortii, era perfect sincronizat. Estetica aspra si primitiva, reflectind insa sufletul unui popor. Si acesta este faptul cel ai important. Pe neasteptate totul se opri. O femeie tibetana aseza o farfurie de arama in mijlocul cercului. Dansatorii mimau expresiv: privirile lor se plimbau de la farfurie la noi si inapoi. Bara sahib, in toata demnitatea sa, arunca generos citeva rupii. Dansul se relua imediat, mai infocat decit cel dinainte. Apoi virtejul se opri din nou. Bara sahib trebuia sa-si arate inca o data generozitatea. Apoi ne-am adunat in cortul-sufragerie pentru un frugal chota-harzi (gustare matinala, inaintea micului dejun).

De la sosirea noastra in Tukucha am nutrit speranta ascunsa de a gasi un drum usor si fara pericole, pentru a putea ajunge repede in virful lui Dhaulagiri sau al Annapurnei. Virful de sud-est al lui Dhaulagiri, bine marcat pe harta si pe care noi l-am zarit la Baglung, ne incuraja in aceasta cautare. Dar nimeni nu era hotarit. Si pe urma, piscul de nord, in mod sigur de gheata, dar cu o mica diferenta de nivel, se anunta favorabil unei tentative. In ce priveste Annapurna, apropierea drumului de acces spre Tilicho, un virf usor accesibil, prezenta un interes sportiv relativ. A doua zi, Couzy impreuna cu Panzi plecara in recunoastere. El spera sa faca observatii de pe promontoriul de 4 000 de metri care domina localitatea Tukucha. Cu ajutorul radioului, la ora 11 am intrat in legatura cu el.

- Aici Couzy. Am ajuns in virf. Vederea este minunata. Dhaulagiri tisneste puternic deasupra noastra. Creasta de sud-est este insa ingrozitoare. Foarte lunga, are numeroase turnuri de gheata. Instalarea taberelor e problematica.

Am inteles. Creasta de nord este in intregime acoperita de gheata si pare a fi extrem de inclinata. In mod sigur prezinta mari dificultati tehnice. Partea mai grea pare sa fie spre mijloc. Dar exista o dificultate si mai mare: drumul de acces spre aceasta creasta. Era vorba de Ghetarul de est, pe unde in mod normal trebuia sa trecem. Si parea a fi foarte greu de trecut.

- Poti sa vezi fata de nord. Este periculoasa datorita seracurilor. La baza ei exista o panta relativ dulce. Ea trebuie sa permita accesul spre creasta de nord-est. Dar de unde ma aflu eu, nu vad prea bine. Ce crezi de Nilgiri?

- Totul este verificat. Pe acest versant sint putine sperante.

- Multumesc, Couzy, pe curind.

Aceste prime informatii nu alimentau de loc optimismul nostru. Cind Couzy se va intoarce, cu ajutorul schitelor sale vor proceda la un prim examen.

Seara, sub cortul-sufragerie, incepura discutiile. Intre doua cesti de ceai Couzy confirma cele relatate prin radio.

- Trebuie sa ajungem mai intii la piciorul piramidei terminale, spuse Rebuffat.

Asupra acestui punct toata lumea era de acord, dar in ce priveste mijloacele de a ajunge acolo, parerile erau impartite. Ce aveam de facut ? Sa urcam acest Ghetar de est al lui Dhaulagiri atit de turmentat si in mod cert foarte periculos ? Sa ocolim creasta care domina Tukucha pentru a ajunge in bazinul de nord al lui Dhaulagiri prin faimoasa vale cotita marcata pe harta ?

Era necesar sa pornim in recunoastere in toate directiile. Si pentru aceasta trebuia evident sa ne impartim. In aceasta perioada de explorare, in care noi vom da tircoale celor doua piscuri, va fi suficient sa mergem in corzi de cite doi ?

- In Annapurna exista in mod sigur ceva bun de facut, declara Schatz. Apoi adauga visator: Un virf de 6 000 m, o poteca

- Nu-mi place Dhaulagiri. Prefer Annapurna, intari Couzy.

- Ei bine, miine vom pleca. Tu, Lachenal, si Gaston veti merge in recunoasterea Ghetarului de est. Doctorul si Schatz vor lua caii si ajungind deasupra orasului Lete vor arunca o privire spre virful Tilicho si spre Annapurna. Eu si cu Matha vom face o plimbare in partea de sus a vaii, care se numeste aici Dambush Khola. S-ar putea sa vedem de-acolo versantul de nord al lui Dhaulagiri.

- Si eu ? intreba Couzy deceptionat.

- Tu te vei odihni in tabara. Nu-ti face griji, va fi de lucru pentru toata lumea. Sintem in 23 aprilie. Avem destul timp pina la muson. Tu, Lionel, incearca sa te restabilesti.

- Si nu uita de regim, il sfatui Oudot.

- Ma simt ceva mai bine, ma asigura Terray, care parea foarte slabit in urma unei indispozitii.

- Atunci eu ce am de facut ? intreba Noyelle..

- Excelenta voastra va incerca sa ia contact cu bucataria. Vei termina instalarea taberei, impreuna cu Couzy.

La ora 5, desteptarea. Lachenal si Rebuffat treceau impreuna cu doi serpasi ducind un complet de altitudine (un cort de nailon de doua locuri, doi saci de dormit, doua saltele pneumatice, un gedeon, primus cu alcool, paturi, totul in greutate de zece kilograme) si schiuri. Un sikari ii va conduce la traversarea zonei mijlocii a muntelui, unde din cauza padurilor si a vailor ar fi putut sa piarda mult timp. Oudot si Schatz erau si ei gata de drum. Caii urmau sa soseasca la ora sapte. Speram ca in timpul zilei sa poata urca destul de sus pentru a zari virful Tilicho si a-i lamuri misterul. Eu si cu Ichac, bucurosi de a ne regasi iarasi in munte, am parasit in graba tabara. In citeva minute ajungeam la Dambush Khola, de unde am urcat creasta cea mai inalta, ocolind prapastii adinci si inguste.

O jungla deasa ne intimpina cu minunatele sale comori. Flori rozacee raspindeau la acea ora matinala un parfum delicat. Din brazii doboriti de curind se ridica un miros de rasina care ne era familiar. Soarele incalzea bine. Sarind dintr-o piatra in alta, trecind peste stinci ce ne barau drumul, intr-un echilibru precar, cu riscul de a cadea in torent, urcam rapid.

"Prima zapada', striga vesel Ichac. Parca e mai usor de mers pe acest teren. Ce contraste ! Cu totul altfel decit in Alpi. Aici, de la jungla la zapada nu e decit un pas.

Urmind creasta din stinga speram sa vedem fata de nord a muntelui. Acest versant ne dadea mai multe nadejdi. Stiam ca in Himalaya versantele nordice ofera adesea, pentru o mie de motive de ordin meteorologic si geologic, caile de acces cele mai putin dificile si mai putin dure. De citva timp mergeam de-a lungul falezelor. Virful Tukucha ne astupa literalmente vederea cu frumosii si inspaimintatorii lui pereti. In jurul nostru tisneau cascade de stinci. Blocuri de zapada instabile se agatau de povirnisurile muntelui. Era spre sfirsitul iernii. Cine ar putea sti de unde provine misterioasa putere a revenirii la viata in aceste locuri ? Vegetatia contorsionata si pitica aparea de sub zapada care se topea sau se pravalea in vale. Pasarile si insectele plecau spre inaltimi, unde aveau sa gaseasca de-acum inainte hrana zilnica.

Peste citeva saptamini venea vara. Expeditia noastra sosise la momentul potrivit. Ichac scoase, aparatele. Altimetrul indica 3 400 m. Nilgiri III grade nord, virful Tukucha 270 grade vest. Dar aceasta harta e gresita. Circul imens al torentului Daimbush Khola este limitat la nord de o creasta ce coboara din virful Tukucha. La piciorul nordic al lui Dhaulagiri trebuia sa existe un alt bazin. Dar pentru astazi era de ajuns. O luaram la vale, ca sa putem ajunge seara in tabara. Coboram, lasindu-ne sa alunecam in picioare pe zapada muiata. Faceam dese opriri, fotografii. Culegeam de ici de colo pietre pentru geologi si la orele 16,30, arsi de soare, fericiti, degustam la tabara din Tukucha un savuros ceai cu lapte.

- Cum, n-ati putut vedea Dhaulagiri ? Baietii faceau pe miratii. Asteptau fara indoiala o harta la scara 1/20 000 in relief si in culori.

- Nu va faceti iluzii, adesea se raporteaza putin dintr-o misiune de recunoastere. Totul este aici atit de imens. Ar trebui zile si zile de mars pentru a vedea versantul nordic chiar si de departe.

- Dar Annapurna ati vazut-o? ii intrebai eu pe Oudot si Schatz, care tocmai se intorceau.

- Doar partea de sus.

- Ah, in sfirsit!

- Putinul pe care l-am vazut este simpatic. Ti-a placut, nu, Oudot? Dar pentru a ajunge acolo nu stiu cum vom face. Ma tem ca este vorba de ceva asemanator unui joc de puzzles. Trebuie sa recunoastem insa ca am vazut totul de foarte departe.

- Am reperat deasupra lui Miristi o depresiune al carei versant are un aspect accesibil. In schimb, celalalt versant este o necunoscuta. Trebuie sa-l vedem mai de-aproape.

- Ai dreptate, e bine sa stim totul, ii spun doctorului. Cind veti fi odihniti, putem pleca din nou. De data asta pentru mai multe zile.

Deocamdata bilbiiam. Noyelle sosise impreuna cu GB si cu un barbat de vreo 40 de ani, mustacios, bine imbracat si cu bocanci in picioare. Privirea sa parea inteligenta. Era prefectul districtului. Au urmat saluturi hinduse de o parte si de alta.

- Iar dumnealui este Thinigaon, imi spune cu un accent pronuntat prietenul GB, aratindu-ne un indigen care statea mai la o parte. E prieten cu prefectul. Pretinde ca stie unde se afla virful Tilicho.

L-am pus in fata hartii.

- Virful Tilicho e la picioarele Annapurnei. Nu. Acolo, La nord de Nilgiri, nu la sud.

- El il confunda in mod sigur cu un alt virf: Thorungse, deasupra lui Muktinath.

E grav. Daca virful Tilicho este la nord de Nilgiri, ar trebui sa-l traversam pentru a merge spre Annapurna, ceea ce este imposibil. Sau ar trebui sa facem un mare ocol, prin nord. Dar omul spune ca ne poate conduce la Tilicho in doua zile de mars. Atunci totul se schimba. Vom vedea asta la fata locului.

Pe harta exista o steluta care indica un loc de trecere la nord de Nilgiri.

- Priveste, virful Tilicho se afla intre Nilgiri si Annapurna.

Nu exista decit o solutie. Sa cercetam virful Tilicho, pe care il cunoaste sikarul.

A doua zi, Lachenal si Rebuffat se intorceau entuziasti. Ghidul i-a condus pe partea dreapta a Ghetarului de est, in apropiere de virful Tukucha. Au urcat pina aproape de altitudinea lui Mont Blanc, dupa un bivuac la 4 000 de metri.

- Cum se prezinta Ghetarul de est ?

- O cascada de gheata. Cred ca poate fi urcat, dar nu va fi o promenada. Presupunind ca vom reusi sa urcam ghetarul, nu vad prea bine cum vom atinge creasta de nord. Dupa parerea mea trebuie sa ne luam gindul de aici.

- Catre sud, reia Rebuffat, poate fi atins mai usor. Desigur, panta este lunga, dar nu atit de inclinata.

In orice caz, scara a fost o iluzie pentru noi. Totul era mult mai mare decit ne imaginam. Aici tehnica alpina era depasita. Se impunea tactica taberelor etajate. Aventura individuala trebuia sa cedeze in fata efortului colectiv. In primul rind spiritului de echipa.

In timp ce baietii se aruncau hamesiti de foame asupra unei fripturi cu sos de otet, noi comentam. Nu aveam prea multe motive de optimism. Dar aceste prime recunoasteri ne-au permis sa luam contact cu Himalaya si sa patrundem in inima problemelor pe care le punea. Nici nu putea fi vorba sa le rezolvam pe toate in 48 de ore. De-abia acum vom putea sa facem ordine in obiectivele noastre. Couzy, Oudot si Schatz vor merge sa studieze accesul spre Annapurna prin Miristi Khola, iar Ichac, Terray si cu mine urma sa exploram versantul nordic al lui Dhaulagiri si accesul la el prin Dambush Khola.

In zorii zilei de 26 aprilie s-a dat startul a doua caravane pentru mai multe zile. Serpasii ne insoteau cu complete de altitudine si schiuri. Ghidul lui Lachenal si Rebuffat trebuia sa ne conduca pina unde incepea zapada. Era o caldura ucigatoare. Zapada se transformase intr-o adevarata supa. Ne-am pus schiurile ca sa nu ne afundam prea mult. Pentru serpasi, care inotau pina la briu in zapada, acest urcus era istovitor.

Ora 5. Serpasii, cu exceptia lui Ang Tharkey, trebuiau sa coboare. Am instalat tabara. Era imposibil sa ne scoatem ochelarii de protectie. Reverberatiile luminii erau prea puternice pentru ochii nostri obositi. Deasupra noastra, versantul nordic al muntelui Tukucha se inalta amenintator. Pe virf curgeau torente de lumina.

Ne-am odihnit si am petrecut prima noapte la mare altitudine. Corturile erau minuscule, confectionate din nailon si duraluminiu; intram in ele pe brinci. Nu cintareau decit 2 kg; le tineam pe fundul unui rucsac, intinsi pe burta in sacii de dormit, lungiti pe saltelele pneumatice, eu cu Terray faceam bucatarie. Trebuia sa fim atenti la miscarile bruste: centimetrii erau numarati, iti trebuia un moral sanatos pentru a rezista opresiunii unui univers i atit de limitat.

A doua zi, inca de la plecare, sub conducerea lui Terray, cadenta s-a mentinut rapida. Voia sa se revanseze. Indispozitia il slabise atit de mult, incit cu citeva zile in urma abia mergea. Iar acum faceam eforturi sa tinem pasul cu el. Panta devenea abrupta si deseori trebuia sa ne sprijinim in piolete. Soarele ajunsese deasupra capetelor. Am infipt schiurile in zapada ca sa le putem gasi la coborire. Altitudinea, apropiata de cea a Mont Blanc-ului, incepea sa ne oboseasca. In ciuda foamei contiuam sa urcam pentru a ajunge la un loc plat. Terray "vislea'. Oare isi desconsiderase fortele renascinde ? In orice caz, facea apel la ultimele picaturi de energie pentru a ajunge la platou. Se lasa sa cada greu in zapada.

- Nu mai am putere de loc, ne spuse el. Din prudenta, l-am lasat sa coboare la prima tabara, dupa ce a baut un ceai cald.

- Raul de munte ! spuse Ichac.

Nici noi nu eram inca aclimatizati, incepind de la 5 000 m altitudine, durerile de cap sint mai frecvente. Pastilele de aspirina pe care Oudot, prevazator, ni le-a distribuit, erau bine venite. Desi foarte obositi, nu puteam dormi. Rasaritul soarelui ne indemna la drum.

Am pornit spre virf, lasind cortul montat. Urcam mai repede decit in ajun. Intr-o ora am fost pe pisc. Soarele diminetii dadea un relief extraordinar culorilor foarte pure ale crestei ce se infatisa ochilor nostri.

- Ah, sarmane batrin. Nu acesta este adevaratul virf, spuse Ichac, profund deceptionat, Priveste acolo jos, virful este de cealalta parte, la cel putin doua ore de aici.

Lipsa de antrenament, in ciuda marsurilor, inadaptarea la altitudine se manifestau printr-o oboseala anormala.

- Va trebui ca toata lumea sa faca recunoasteri si sa petreaca noptile intre 5 000 si 6 000 m, ii spusei lui Ichac.

Acum imi dadeam seama ca fara aclimatizare prealabila nu se poate merge la altitudine. Pe masura ce ne apropiam de virf ne intimpina un vint inghetat, Am imbracat hanoracele si pantalonii nailon, etansi la zapada si furtuna.

- Uite o vale care porneste chiar de aici.

- Nu e trecuta pe harta, ma asigura Ichac. E o vale necunoscuta. Coboara spre nord si se imparte in doua brate imense.

- Dhaulagiri nu poate fi aceasta palida imitatie din fata noastra, spuse camaradul meu, aratindu-mi un virf de 7 000 m, care semana in mod straniu cu Dhaulagiri. In fata noastra, nu prea adinca, Valea Necunoscuta - dupa expresia lui Ichac, caruia ii place sa boteze - cobora in panta dulce. Era larga si de tip glaciar. Alternantele de zapada si iarba ingalbenita ne faceau sa ne gindim la blana vargata a unui tigru.

- Ca sa vedem fata de nord a lui Dhaulagiri trebuia sa mergem spre stinga, la capatul celalalt al vaii.

- Acum e prea tirziu, imi raspunse Ichac. Nu avem materialul necesar pentru tabara.

De partea cealalta a muntelui Tukucha, deasupra lui Nilgiri, se inalta un munte puternic, pe care Ichac il identifica. Era Annapurna. Facu repede o schita. Norii se ingramadeau pe cer. Dupa ce am inghitit continutul unui tub cu lapte condensat, am luat drumul intoarcerii. Cu pasul automat, cu privirea fixa, mergeam fara sa vorbim. Nu mai aveam suflu. Ne pierdeam in ginduri. Eu imi imaginam valea de la Chamonix, arborii de un verde tandru si odihnitor, potecile umbroase unde era atit de placut sa te plimbi. Simteam ca ma lasa puterile. Ichac deschidea drumul, incercai sa-l urmez. In zadar. La fiecare zece pasi ma prabuseam in zapada. Camaradul meu ma injura: singurul remediu in aceste cazuri. In sfirsit, creasta ! Ce usurare Dar mai era si coborirea. Spre marea mea surpriza, chiar la inceputul coboririi simtii ca prind aripi. Goneam spre tabara. In citeva minute ne aflam la adapost. A fost o noua experienta pentru mine. Urcind, am simtit raul de altitudine, lipsa de oxigen. La coborire - nimic din toate acestea.

Apa pentru ceai era calda. Ichac imi vorbea:

- Stii, mergeam ca un animal. Mi se parea ca in spatele meu se afla un al treilea. Un om care ne urma. Am vrut sa strig, sa te avertizez, imposibil. Pe furis am aruncat o privire, ca sa ma linistesc. Dar ca o idee fixa ma urmarea senzatia unei prezente straine. Apoi totul a revenit la normal.

- Vezi, asta dovedeste ca la altitudine mare luciditatea scade in proportii considerabile.

Eram sleiti, cu picioarele moi si capul greu. Razbatind prin norii intunecati care ne inconjurau, soarele incepea sa straluceasca din nou. Sosi si Ang Tharkey.

- Salam, Ang Tharkey.

- Tired, Sir ?

Voia sa duca el totul. Era un supliciu sa rezisti tentatiei. Aveam umerii zdrobiti. Dar era mai intelept sa repartizam eforturile. Porniram la drum. Se zarea si creasta unde abandonase Terray. Schiurile erau tot acolo. Ang Tharkey continua sa mearga, sigur pe picioare, pina la tabara, in timp ce noi lunecam trasind frumoase arabescuri in zapada. A doua zi, la Tukucha, ni se facea o primire triumfala. Terray, care coborise in ajun, se simtea mai bine. Intrebarile curgeau din toate partile.

- Ei bine, ce-i cu Dhaulagiri ?

- Unde incepe versantul nordic ?

- In Luna

In afara de Couzy si Schatz toata lumea era prezenta: ocazie excelenta pentru a examina situatia. Oudot raporta ca la 27 aprilie a inaintat spre depresiunea cu aspect placut pe care am zarit-o prima oara dupa plecarea noastra din Lete. Drum greu, insa accesibil culilor. De-acolo se vedea Annapurna, dar foarte de departe. Creste inalte, un pinten care cobora in valea Miristi Khola. Poate ca

- Si virful?

- Tilicho nu se vedea. M-am oprit acolo. Pe ceilalti i-am lasat sa mearga mai departe.

- In fond, spusei eu, exista trei probleme. In ce priveste Dhaulagiri, trebuie explorata partea nordica si caile de acces. Recunoasterea pe care am facut-o cu Ichac a ridicat un colt al valului de mister, dar nu rezolva aproape nimic. Trebuie deci sa organizam o noua recunoastere. E departe, e sus, va trebui sa punem toata lumea pe picioare.

- Am sa vin si eu, spuse Terray. M-am saturat sa tot fiu bolnav. In doua zile voi fi restabilit.

- Nu vreau sa-mi impun punctul de vedere, adauga Oudot. Dar marturisesc ca mi-ar placea sa pornim odata, imi pierd timpul distribuind sulfat de magneziu "clientilor' din Tukucha.

- Vad ca nu te mai amuza raspunsurile nepalezilor cind ii intrebi daca au febra, glumi Noyelle.

- La un moment dat si pitorescul ajunge sa te plictiseasca. Cind i-ai vazut inghitind praf insecticid sau cutii cu laxative ai vazut totul.

- La drept vorbind, spusei eu, n-ar fi bine ca medicul expeditiei sa absenteze prea mult timp din Tukucha, desi este evident ca trebuie sa te aclimatizezi si tu.

- Atunci sa plecam impreuna, hotari Terray.

- De acord.

- Te previn, spuse Terray, eu merg pina la capat.

- Vom fi impreuna.

- Oricare ar fi lungimea traseului, oricare ar fi numarul virfurilor de traversat, oricare ar fi dificultatile, eu nu ma mai opresc.

- Punctul doi ? intreba Lachenal, pe care il molipsise febra de actiune a lui Terray.

- Punctul doi este Annapurna. Trebuie sa aprofundam aceasta problema. Dar e necesar sa asteptam intoarcerea lui Couzy si Schatz pentru a hotari ce se poate face in partea aceea. In ce priveste al treilea punct

- Ah, asta-i pentru noi, Gaston, ii spune Lachenal lui Rebuffat.

- Ghetarul de est al lui Dhaulagiri ? intreba Gaston.

- Exact, il putem urca si, in caz afirmativ, in continuare am putea ajunge la creasta de sud-est, spre stinga, sau la creasta nordica. Dar nici acolo recunoasterea pe care ai facut-o cu Biscante nu a fost prea concludenta.

- Totusi suficienta pentru a fi destul de pesimisti, raspunse Gaston. Cred ca urcusul direct al ghetarului nu va fi comod. Urmeaza o imensa panta glaciara, napadita de seracuri, barata de nenumarate crevase. Iar avalansele se pravalesc fara incetare

- Voi merge cu voi, ii spusei lui Lachenal. Vom folosi caii cit mai mult posibil si vom instala o tabara la picioarele ghetarului. Numai diavolul ne-ar putea impiedica sa ne intoarcem lamuriti.

A doua zi s-a dat repaus pentru toata lumea. In cursul diminetii am urcat pe un promontoriu, la sud de Tukucha, de unde se vedea perfect Dhaulagiri. Cu ajutorul binoclului am reperat obstacolele Ghetarului de est. Ocolind spre stinga se puteau evita majoritatea seracurilor. Problema era de a atinge una din creste. Vazut de acolo, Dhaulagiri era magnific. Ceturile diminetii se tirau inca in vaile sale, Zapezi si ghetari straluceau orbitor. Cerul era bleu pastel. Pe un alt virf stincos, doar la 200 m de noi, un vultur ne privea incremenit.

Trecuse o luna de cind sosisem in Asia. Trezeste-te, Maurice ! Totul e gata. Marturisesc ca in dimineata aceea nu prea aveam chef sa particip la pregatiri. Strabaturam calare cimpia stincoasa de la Gandaki. Serpasii ne implorau sa trecem prin Larjung. Fara indoiala pentru a se ruga. Acest sat cu stradute acoperite de zapada este iarna de un pitoresc fascinant. Un kilometru mai departe descalecam. Caravana se imprastie pe pantele inierbate. In iarba deasa pasteau iaci rosii si vaci grase. Pe versantele muntelui, arbori napaditi de flori parfumate ne faceau drumul mai placut. Era greu sa respecti orarul in acest paradis.

Parea paradoxal ca la un interval de citeva ore, dupa ce vazusem aceste flori uriase, aceasta iarba grasa ca in Tirol, sa mergem acum pe un ghetar de o asemenea marime, indrazneala noastra s-a transformat repede in respect. Ne-am catarat toata ziua. O iarba saraca si pitica era singurul semn ca vegetatia se pastreaza si la aceasta altitudine. Zapezile luau locul ierburilor. Spre seara am amenajat tabara de baza pe ultima bucata de pamint. Am instalat si postul de radio: el ne permitea sa receptionam si sa emitem la o distanta de 10 kilometri.

Legatura cu Tukucha a fost stabilita. Ascultam cu satisfactie aproape copilareasca vocea lui Ichac care imi transmitea noutati si ultimele cancanuri din oras.

- Alo, Matha ? Am sosit cu bine. Locul este lugubru si timpul urit. Ne culcam toti aici.

- Noyelle pleaca miine sa va ajunga. Couzy si cu Schatz s-au intors.

- Ah, si atunci Annapurna ?

- Au mers trei zile si au ajuns pina in fundul vaii torentului Miristi Khola. L-au traversat si s-au izbit de un pinten care coboara din Annapurna.

- Cel pe care l-au vazut cu Oudot la 27 aprilie ?

- Exact. Se pare insa ca acest pinten este imens. Dupa un inceput incurajator el se racordeaza la creasta de baza, dar jonctiunea este invizibila de jos.

- Si au mers mai departe ?

- Li s-a parut riscant sa inconjoare pintenul pentru a vedea versantul nordic.

- Asadar, nu au vazut virful Tilicho ?

- Nici urma de virf. Daca exista cu adevarat un pisc Tilicho care duce la versantul nordic al Annapurnei, atunci el trebuie cautat in alta parte.

- Omul lui Thinigaon avea dreptate. Dar baietii nu sint prea osteniti ?

- Si inca ce obositi! Acum se odihnesc. Cum e vremea acolo sus ?

- Foarte rece. Sintem deasupra norilor. Salutari tuturor.

- La revedere si noroc.

Ma gindeam la culii veniti cu noi pina acolo. Unde se vor culca ? E drept ca mai era si un cort de rezerva. Citiva dintre ei s-ar fi putut inghesui in el.

Dupa ce am inghitit un ceai, am plecat sa inspectez tabara.

- Ang Tharkey, ce fac culii ?

- Bine, sir.

- Unde dorm ?

- Aici, Bara sahib.

"Cum aici?! In cort? Sint sase'. Ma dusei sa vad. In obscuritate am distins cu greu brate, picioare. Oare cum puteau respira ?

Dis-de-dimineata ne indreptam in graba spre marea cadere de gheata. Vazuta de aproape, cind se ingina ziua cu noaptea, era impresionanta. Caravana era formata din cei doi camarazi ai mei, Lachenal si Rebuffat, si serpasii Ang Tharkey, Fou Tharkey si Sarki.

Toata ziua am umblat in cautarea unor poduri de zapada (pe ghetari zapada poate ascunde totdeauna o crevasa care constituie un pericol permanent. Cind nu exista alta solutie se cauta poduri de zapada, singurul mijloc de a traversa crevasele. Dar trebuiau luate masuri speciale). Navigam intre imense bariere de gheata sau de-a lungul crevaselor, fara a putea sa le evitam, inaintam sub amenintarea giganticelor seracuri gata sa se prabuseasca. Cu coada ochiului supravegheam cu neliniste echilibrul firav al enormelor mase de gheata.

Panta se inalta brusc. Taiam trepte in gheata. Serpasii, cu poveri de cite 20 kg, urcau greu. Cerul amenintator se burzului deodata. Ne vazuram nevoiti sa instalam tabara pe un teren plat, la adapostul seracurilor. Era ora 14 si nu ajunsesem decit la jumatatea ghetarului. A fost o noapte cu furtuna si spaime. Ne-am sculat devreme ca sa cistigam timp, caci aici furtunile se dezlantuie dupa-amiezile. Mijeau zorile. Prima coarda escalada panta de gheata de deasupra taberei. In sacii nostri sunau ,,giuvaerurile' (adica pitoanele de gheata, ciocanele). Eram pregatiti pentru orice. Gheata era dura. Serpasii urcau incet. Cind am ajuns aproape de 5 000 m altitudine respiratia se ingreuie. Serpasii se sprijineau pe piolete si isi goleau plaminii cu un suierat care cu timpul ne va deveni familiar. Desi nu existau criterii riguroase, mi se parea ca eu sufar mai putin de lipsa de oxigen decit Lachenal si Rebuffat: efectul favorabil al ultimelor nopti petrecute la 5 000 m. Aceasta constatare imi confirma necesitatea ca inaintea marelui asalt toata lumea sa faca un stagiu de acomodare la 5 000-6 000 m.

Era la amiaza si ne aflam la 300 m de platoul ce marea sfirsitul dificultatilor. Un ghetar este asemanator unui riu. Partilor plate, unde se scurge linistit, le succed caderi agitate. De aceea parcurgerea acestor 300 m era anevoioasa.

- Urita treaba, constata Lachenal.

- De loc incurajatoare. Priveste blocurile de gheata cazute, exclama Rebuffat.

- Peste tot gheata vie, spusei eu dezamagit. Si ce panta ! Trebuie sa traversam tot ghetarul si sa incercam pe partea stinga.

Intr-o clipita, ei ii venira de hac primei pante de gheata verde, lucioasa, lustruita.

- Bravo, e o treaba buna, nu ma putui abtine sa-i felicit. Aceasta maiestrie a camarazilor mei era reconfortanta. Serpasii erau uluiti.

- Oh, Maurice nu trece pe stinga. Poti sa urci, dar tine dreapta. Era Lachenal.

- OK. Fiti atenti si voi.

Cerul era livid, un timp ca in fiecare zi la aceasta ora.

Camarazii mei se aventurau intr-un teren extrem de primejdios. In fiecare clipa puteau fi prinsi sub un serac.

- Sa mergem, le spusei eu serpasilor.

Eram nevoit sa tai trepte si prize pentru miini. Sacii incarcati ne trageau spre prapastie, inclinarea era atit de mare, incit raminind drept puteam linge gheata.

- Nimic de facut, auzii o voce de sus.

- O crevasa enorma bareaza intreg ghetarul, injuraturi sonore subliniau nemultumirea.

Nu se poate inainta ? intrebai eu, ajungind in spatele scracului. Atunci trebuie sa traversam. Trebuie sa fie un pasaj de cealalta parte

Fulguia, iar plafonul norilor coborise foarte jos. Toti sase ne aflam in mijlocul seracurilor gigantice, coplesiti de dificultatile neprevazute pe care ni le punea muntele.

Pirlituri sinistre faceau sa tremure blocurile de gheata pe care inaintam. Ghetarul capatase o culoare albastra.

Curajosi, Lachenal si Rebuffat continuau ascensiunea in directia indicata. Asteptindu-i, nimeni nu scotea o vorba. Uneori ghetarul era zguduit ca de cutremur. lata-i ca acum se intorceau cu fetele intunecate.

- Imposibil, imi declarara ei.

- Cam albastra situatia, spusei eu perplex, dar daca nu e nimic de facut !

- Maurice, cred ca e mai bine sa coborim spre locul unde se afla Rebuffat. Nu miroase bine pe aici.

Pe neasteptate se auzi un zgomot prelungit, intindem pasul.

- Plecati! O sa ne ramina oasele pe aici, striga Lachenal.

- Sa plecam

Ecoul tunetului sporea spaima generala. Nu mai era o retragere, ci o fuga din fata muntelui care se pregatea sa loveasca. Coboriram zidul de gheata. O grindina violenta se abatu asupra noastra. Era necesar sa ne stapinim totusi, pentru a nu merge prea repede, fiecare gest trebuia facut jcu precizie.

Grindina se potoli. Ajunseram la baza zidului de gheata. Eram in afara de pericol. Salvati ! Si totusi fusesem atit de aproape de tinta. Dar in cazul acesta nu era intelept sa inaintam. Riscul era prea mare. Nici o victorie nu ar fi justificat jertfe umane.

Ninsoarea se transforma si aici in grindina. Vizibilitatea era redusa la cinci metri. Din cind in cind apareau umbre cenusii. Fantasmele se rostogoleau la vale, spre tabara Avalanse de zapada proaspata se pravaleau fara incetare, intr-un zgomot inspaimintator.

Apoi infernul ramase in urma. Ca un cosmar. Catre orele 17, ajunsi in tabara, sorbeam un ceai cald, pregatit de Noyelle, care ne propuse sa luam legatura prin radio cu cei din tabara de la Tukucha. Dupa citeva minute legatura era stabilita.

- Aici Maurice, ce mai e nou la Tukucha ?

- Aici Ichac. Totul merge bine. Nimic nou. Lionel si Oudot au plecat azi dimineata. Dar voi ?

- Noi n-am putut birui ghetarul, dar ne-am lamurit. Acest munte nu poate fi cucerit niciodata. Expeditia nu va trece pe acolo.

- Si ce veti face acum ?

- Eu cobor miine. Rebuffat, Noyelle si Lachenal vor face schi pe creasta de sud-est a lui Dhaulagiri. Un mic virf de 5 500 m. Virful alb. De acolo sper sa poata observa intregul versant sudic.

- Au nevoie de ceva ?

- Expediaza alimente si trei perechi de schiuri.

- OK, daca cobori miine, vei avea thar la dejun.

- Thar?

- Caprioara de Himalaya. GB si "great man' au plecat la vinatoare cu pustile noastre si au doborit trei. Una e pentru noi.

- Atunci cobor miine negresit. Si Lionel ?

- Nu-ti face griji, a luat si el o bucata buna.

- Pe miine.

A doua zi i-am parasit pe camarazii mei si m-am intors singur la Tukucha. Coborirea era o adevarata placere. Treceam pe sub arborii cu flori rosii. Coboram pante inverzite primavaratic. Intre doi brazi, ascuns de coline impadurite, un lac verde cu ape limpezi imi reda imaginea elegantului Nilgiri. Tufisurile de zada care-l inconjurau aveau o infatisare mai putin austera decit brazii. O spuma fina unduia spre maluri. Poteci de mult neumblate duceau spre cimpia Gandaki. Apele crescusera. Va trebui sa ma ud. Dar teama de tintari ma facea sa evit apa. Din fericire se apropie un tibetan, care intelese totul. Obiceiul local e simplu, comod. Omul ma lua usurel in spinare. Cu picioarele goale, in ciuda greutatii mele si a curentului, el trecu prin apele umflate ale riului si ma depuse teafar pe pamint uscat. Plin de respect facu citeva temenele. Sarmanul. In aceste locuri salbatice nici nu poti fi generos. Jenat, nu stiam ce sa fac. Imi luai o atitudine demna, senioriala, apoi ma indepartai rusinat.

Catre orele 13 soseam la Tukucha, unde Couzy si Ichac ma intimpinara bucurosi.

- Ce surpriza, carne, spusei eu intre doua imbucaturi. Felicitari lui GB pentru thar.

Ma simteam in forma. Cit priveste apetitul, rivalizam cu Terray.

- Asadar, Ghetarul de est e nou de tot.

- Tehnic poate fi comparat cu Plan-ul (ghetar in Mont Blanc), dar e incomparabil mai primejdios. Asta e si parerea lui Biscante.

- Parca aveam aripi cind am coborit.

- Nu era de glumit.

- Dhaulagiri isi apara bine tainele

- Nimeni nu spune ca miine nu vom gasi un traseu acceptabil.

Ichac ii arunca o privire lunga lui Couzy, apoi imi raspunse:

- Miine, nu prea cred.

Trebuia desigur sa gasim un drum, dar ceea ce ma nelinistea era faptul ca nici unul dintre noi nu intrevedea vreo speranta.

- Ar mai fi posibilitati de acces pe creasta de sud-est. Partea de sus a ghetarului, care ne-a stopat ieri, poate fi atacata si pe peretele din stinga.

- Sint destul de sceptic, dar trebuie sa incercam.

- Eu si cu Schatz sintem disponibili, facu Couzy.

- Ei bine, atunci veti face o treaba buna: va veti aclimatiza la mare altitudine si veti recunoaste partea de sus a Ghetarului de est. In acest timp Lachenal, Noyelle si Rebuffat vor explora Muntele Alb. Poate vom lamuri misterul lui Dhaulagiri.

- Multumiri pentru thar, ii spusei lui GB, care tocmai intra in cort. Nepalezul avea pofta de vorba, incepuram o discutie despre Nepal, gurkasi, familia Rana - atotputernica acestei tari. El scoase din portofel ordinul eliberat pentru misiunea de a ne insoti. O facea dupa o luna. Putea s-o faca mai devreme, imi intinse un sul de hirtie de bambus, acoperit cu o scriere in sanscrita, cu peceti complicate. Totul semana cu o diploma de pe timpul primilor regi ai Frantei. Cu noi, GB descoperea o lume noua. Increderea noastra in el era deplina, il tratam de la egal.

- GB, vrei orez ?

- Thank you, sir. Refuzul sau are motive religioase. Hindusul nepalez nu poate accepta sa imparta o hrana oarecare cu strainii. In imprejurarile de fata nu-i permite religia. Adevaratul motiv este ca n-a utilizat niciodata furculita. Maninca la fel ca toata lumea de aici: cu degetele.

A doua zi catre ora 8 (era 5 mai) Couzy si cu Schatz parasira tabara. Era rindul lor sa-si sparga dintii de Ghetarul de est. Eu cu Ichac ramineam singuri la Tukucha.

- Soldier for Tansing ! Letters ? (Un soldat pentru Tansing ! Scrisori ?)

Ce-i cu corespondenta noastra ? Trecusera cinci saptamini de cind ne aflam in Nepal si nu primisem nici macar o telegrama. Cu ajutorul lui GB Rana am redactat o scrisoare in limba gurkali catre oficiul postal, pentru a clarifica problema.

Dupa-amiaza, la Tukucha, am fost martorii unei curioase procesiuni. Femeile satului imbracasera cele mai frumoase toalete. Ele duceau urcioare sau vase pline cu apa, din care stropeau pe cei adunati pe ulitele satului. Un ritual menit sa aduca ploaia de mult timp asteptata. Sus, in munte, ploua in fiecare zi si bintuia furtuna, dar jos, in cimpie nu ploua aproape de loc, spre paguba recoltelor. Pe strada principala Ichac alerga de zor cu aparatul de filmat. Prestigiul nostru de sahibi nu ne era insa de nici un folos. In mijlocul risetelor am fost stropiti din plin. Aparatul a fost scos repede din functiune si ne-am retras strategic.

La intoarcerea in tabara, Rebuffat ne povesti ingrozit despre cele vazute pe Muntele Alb. Fata de sud are o lungime de necrezut, ne spunea el, si se desfasoara la o marc altitudine, fiind foarte dificila din punct de vedere tehnic: pereti si turnuri de gheata, stinci, teren accidentat. De amplasamente pentru tabere nici vorba. Nu se poate trece pe acolo.

Afectati de aceasta veste ne pregatiram sa cinam in cort. A doua zi am primit vizita unui lama pe care-l mai vazusem si la Baglung. Anteriul sau visiniu era cam ponosit, dar chipul reflecta o bonomie joviala. Ichac, caruia ii placeau spontaneitatea si simplitatea acestor lama, ii oferi de mincare. Oaspetele ne vorbi volubil despre Muk-tinath. Conversatia se desfasura prin intermediul lui Ang Tharkey si nu era lipsita de pitoresc.

- Unde veti merge acum ? l-am intrebat noi.

- Miine voi fi la Muktinath, dar e departe de aici. Desi era lama, nu credeam ca are pasi de sapte poste.

- Trebuie sa ma duc in fiecare zi. Acolo, la Muktinath, se petrec minuni. Ies flacari din pamint. Preotii fac preziceri.

Ichac avu o idee geniala.

- Poti sa ne spui daca vom urca pe Dhaulagiri ? Iata cu ce-l puteam pune la incercare. Privirea lui se indrepta spre cer, apoi cobori catre miinile sale. Scena dura cinci minute. Vom fi oare martorii unui sortilegiu ? Lama parea sa revina pe pamint si se hotari sa vorbeasca.

- Dhaulagiri nu va este favorabil si adauga dupa un timp: Mai bine sa va incercati norocul pe partea cealalta.

- Pe care parte ? intreba Ichac.

- Spre Muktinath, spuse el, ca si cum ar fi fost vorba despre o certitudine.

Nu cumva se gindea la Annapurna ? Viitorul ne va aduce in sfirsit noutati. Lachenal se intorcea ars de soar. Ii lasase pe Couzy si Schatz in tabara de pe ghetar. Posturile de radio nu mai functionau. Citva timp nu vom putea lua contact cu ei. Spre seara sosira Terray si Oudot. Doctorul, privind ginditor harta, spuse:

- Prin Tilicho se economisesc citeva zile de mars. Vom ajunge pe fata de nord. Versantele nordice in Himalaya sint adesea mai accesibile. Vom merge cit va trebui de departe pentru a gasi Annapurna. Daca va fi nevoie? pina la Manangbhot.

- Iata-ne deci in cautarea Annapurnei, spuse scirbit Tchac.

In dimineata aceea, Lachenal si Terray nu se amuzau de loc. Medicul ii supunea la diferite teste. Sedinte de metabolism, teste Flack (care ne-au lasat o amintire neplacuta: trebuia sa sufli intr-un tub si sa mentii o presiune de 4 cm de mercur). Testul cuprindea 20 de probe diferite care se succedau timp de peste o ora. Totul se facea pe stomacul gol si era penibil pentru cei ce se intorceau flaminzi dintr-o recunoastere. Linistit, in timp ce camaradul sau suferea, Lachenal, care ispravise, isi taia bucati enorme de cirnati. Din timp in timp, Terray ii arunca priviri furioase.

- Biscante, du-te putin mai departe cu cirnatul tau, altfel o sa lesin.

- Lasa gura. Daca vorbesti, rezultatele n-o sa iasa bune, ii taie vorba Oudot fara mila.

Aceste examene erau de o importanta capitala. La inceput ma temeam ca Oudot sa nu fie mai mult alpinist decit medic. Dar teama mea nu s-a confirmat. El era deopotriva sportiv si doctor. As dori ca fiecare expeditie sa aiba un medic ca Oudot. El ma informa in mod regulat asupra formei in care se aflau membrii expeditiei, despre progresele pe care le faceau in aclimatizarea la mare altitudine.

In timp ce Terray isi refacea fortele, Ichac, Rebuffat si cu mine ne pregateam sa plecam la Manangbhot. Prin Miristi Khola, atacarea Annapurnei parea problematica. In mod logic versantul Manangbhot trebuia sa se prezinte mai bine.

- Salutari lui Tilman, mormai Lachenal, care sfirsise de mincat. Tilman: nume celebru in muntii Himalayei. El urcase pe piscul cel mai inalt atins pina atunci de oameni: Nanda Devi, 7 820 m. La plecare am aflat ca acum se pregatea sa exploreze chiar regiunea vizata de noi. Prestigiul sau printre alpinisti era urias. Tinind seama de echipa de care dispunea, dupa parerea mea obiectivele sale trebuiau sa fie recunoasterea drumurilor de acces spre Manaslu (8120 m) si Annapurna. Dar, la plecare, alpinistii sint atit de discreti si pe urma ar fi fost ridicol ca doua expeditii aflate in Himalaya sa atace acelasi virf.

Fou Tharkey o porni inainte sa pregateasca cantonamentele. Am luat cu noi alimente pentru opt zile. Inainte de intoarcerea noastra, Oudot si Terray aveau timp, in cazul ca Couzy va esua, sa mearga si pe Ghetarul de est.

Cele doua zile de repaus au fost binevenite pentru mine. Mi-au permis sa trimit scrisori in Franta, sa fac ordine in mica contabilitate a expeditiei si sa verific instalatiile taberei. Dar aceasta viata sedentara nu-mi convenea de loc si as fi fost fericit sa pot pleca din nou.

Pe drumul spre Tibet se insirau caravane incarcate cu sare si orez. Am traversat micul oras Marpha, plin de flamuri si pietre de rugaciune. Indigenii ne inconjurau galagiosi. Aici erau si mai multi tibetani decit in Tukucha. Bomboanele expeditiei dispareau repede in pumnii copiilor ce roiau in jurul nostru. Marpha a pastrat o frumoasa amintire despre trecerea noastra. Si mai tirziu orasul ne-a rasplatit, intrucit culii de aici au venit sa se angajeze la expeditia noastra cind am avut nevoie.

In mod frecvent intilneam ziduri de rugaciune acoperite cu placi de piatra pe care citeam inscriptia clasica: "Om mani padme hum' (giuvaerul din floarea de lotus). Apoi peisajul se schimba. Aspectul era si mai dezolant decit in regiunea pe care o parasisem. Spre nord relieful se indulcea. Apareau coline presarate cu pietre roscate, o luminozitate noua, aceasta impresie de pustiu fiind un indiciu sigur ca ne aflam in apropierea Tibetului. In amurg am patruns in satul lui Thinigaon. Oamenii ne priveau cu neincredere. O ceata galagioasa, demna de curtea miracolelor, ne-a condus la singura gazda mai primitoare din sat. Fou Tharkey ne primi surizind. Se si instalase ca la el acasa. Dadu ordine cu blindetea si amabilitatea care il caracterizau. Era inconjurat de numeroase femei. Ne aflam in locuinta celui mai important personaj din sat, intr-un caravanserai care tinea loc si de magazin universal. Stapinul sosi si ne invita in camera ce ne-o rezervase. Un miros tare, acru, ne facu sa dam inapoi. Ichac se repezi si deschise ferestrele. Inspectind locuinta, descoperii intr-un colt piei de iac tabacite cu urina si bidoane cu unt rincezit.

Era timpul sa mincam. Ang Tharkey ne servi cu un ceremonial care-i cufunda pe indigeni intr-un extaz profund. Pesemne ca nici unul din ei nu vazuse pina atunci sahibi. Furculite ? Ce fiinte complicate !

Era inca noapte cind Ang Tharkey ne aduse micul dejun. Afara, stelele rare scaparau pe un cer foarte limpede. Semn bun pentru ziua de azi. In departare se vedea un spectacol uluitor: Dhaulagiri, luminat, exploda izolat din masa de umbre. Vazut de aici. sub acest unghi relieful sau aparea in toata splendoarea lui.

Ghidul nostru pretindea ca ar cunoaste perfect virful Tilicho, dar ignora timpul necesar pentru a ajunge acolo. Unul in spatele altuia, inaintam incovoiati sub poveri. Ang Tharkey, Panzi, Fou Tharkey si citiva culi tibetani ne insoteau. Pentru a merge mai repede le-am imprumutat cite o pereche de ghete, dar dintr-un spirit atavic de economie ei nu le-au incaltat si le purtau in banduliera, asteptind probabil prima zapada. Dupa mai multe ore de mars, ghidul paru mai sigur de spusele lui. Desi noi il asaltam cu intrebari, el nu parea a sti exact unde e virful Tilicho. In definitiv acest sikari nu era decit un pastor. De aceea cunostea foarte bine drumurile de acces spre pasunile din munti. Dar rolul si importanta pe care si le dadea incepeau sa scada o data cu altitudinea. Acum mergea linistit in coada plutonului. A doua zi, dupa o noapte petrecuta in micile noastre corturi, ajungem si la faimosul virf Tilicho. Surpriza ! Dupa harta, ar fi trebuit sa intram intr-o vale adinca. Unde era insa versantul nordic al Annapurnei, care trebuia sa ne apara in partea dreapta ? Aveam in fata ochilor un decor straniu de zapada si gheata. Nenumarate virfuri scinteiau intr-un peisaj de o puritate paradisiaca. Decor hibernal, caruia luminozitatea neobisnuita ii dadea o ambianta feerica.

La dreapta, in locul Annapurnei, se inalta o gigantica fortareata, unde virfuri de peste 7 000 m se insirau la distante mici unul de altul. O botezaram fara ezitare: Marea Bariera. In fata noastra se deschidea nu o vale adinca, ci un imens platou lacustru. In centru se intindea un lac inghetat, acoperit de zapada, caruia cu greu ii distingeam dimensiunile. In stinga, falezele dominau imensa intindere alba a lacului.

Unde era Annapurna in tot acest peisaj ?

- Nu sta mult pe ginduri, Matha. In mod sigur Annapurna se afla in spatele virfului triunghiular ce se vede spre dreapta, in fund.

- Nu cred, raspunse Ichac.

- Si care ar fi virful Tilicho ? relua primul.

- La celalalt capat al platoului. In spatele lacului. El trebuie sa domine valea Manangbhot care incepe in fund.

Trebuia sa verific, dar nu eram prea incintat de aceste ipoteze. Orice ar fi, trebuia sa coborim spre Marele lac inghetat, cum l-am numit noi in lipsa unei alte denumiri mai potrivite.

O ora mai tirziu ajungeam pe malul lacului. In timp ce Panzi se ocupa de bucatarie, discutiile continuara. Dar pe harta nu se vede nici un lac. Ori el are cel putin 7 km lungime.

- Oh ! Oh ! Stii, hartile Parca toate aceste virfuri sint indicate pe harta ? !

- Dupa parerea voastra, unde se scurge acest lac ?

- Este un lac inchis. La fel cu cel de la Mont Cenis.

- Eu cred ca el se scurge spre Manangbhot.

Fiecare cu ideea sa. Fiecare cu parerea sa. Am hotarit sa mergem la extremitatea cealalta a lacului. Ne luaram rucsacurile. Caravana se tira pe malul sting. Superbe faleze roscate ne obligau de multe ori sa mergem pe gheata.

Culii nu se aratau prea entuziasmati de acest exercitiu. Ichac ma asigura cu o coarda de nailon si ma aventurai pina la 50 de metri de malul lacului. Saream, tropaiam, loveam cu pioletul pentru a sparge gheata si a-i masura grosimea. Apoi le strigai tovarasilor mei: "Toata lumea pe pista'. Un exces de prudenta este totusi preferabil unui risc prost apreciat. Formam doua grupe mari. Culii si serpasii nu intelegeau ca noi actionam astfel pentru a asigura securitatea fiecaruia. Prima echipa se insira in urma mea. Facui o miscare larga pentru a ocoli marile faleze. In spatele meu, culii, unul cite unul, se apropiau de mal, apoi se hotarira, ca si cum ar fi mers sa se arunce in apa. Fiecare dintre ei avea ochii atintiti in jos. Toti mormaiau rugaciuni. Operatiunea se termina insa cu bine. De atunci inainte culii nu s-au mai gindit sa ne paraseasca.

Ajunsi de partea cealalta, am urcat povirnisul si am atins un virf asemanator celui pe care fusesem dimineata. L-am botezat Tilicho-est. Are circa 5 000 m inaltime. Nici o trecere, asa cum credeam eu. Dimpotriva, aceasta extremitate a lacului era inchisa. La picioarele noastre se deschidea o vale adinca. Era valea Manangbhot. Din nou facusem o eroare de apreciere a distantelor. Relieful era mult mai dificil. Kilometri de morene coborau in panta abrupta, incepind chiar din locul unde ne aflam. Valea era barata de o colina inalta care traversa un defileu strimt, permitind torentului Marsiandi Khola sa se verse aici. Mai departe defileul se largea treptat si cenusiul pietrelor si al morenelor se colora in unele locuri cu pete de verdeata, firave insule de culturi. Pe dreapta, in prelungirea Marii Bariere, se inaltau alte piscuri, mai zvelte decit cele pe care le vazusem deasupra lacului. La stinga, deasupra falezelor rosii, lantul muntos Muktinath etala o cantitate impresionanta de virfuri de 6 000 m. Stam la sfat Ichac credea ca Annapurna, contrar celor indicate in harta, nu putea sa se afle pe Marea Bariera.

Norii, nechemati, se ingramadeau pe cer. Ei ne ascundeau acum toate marile virfuri. Cum puteam trage concluzii fara a avea vizibilitate ?

Aveam totusi un punct de reper. Stiam bine ca harta era fantezista, dar mi se parea de neconceput ca ea sa cuprinda o eroare atit de mare. Niciodata nu te inseli asupra pozitiei unui munte de 8000 m.

- Asadar tu plasezi Annapurna pe Marea Bariera ?

- Da, in spatele marelui virf triunghiular pe care il vedeti in fata noastra. Evident, nu este decit o presupunere.

- Ei bine, eu as paria ca Marea Bariera nu se afla pe harta.

- Si totusi, spun eu rizind, ea are 20 km lungime si cuprinde cel putin 15 virfuri de 7 000 m.

- 15 virfuri, bombani Ichac. Poate unul sau doua

- Pe scurt, tu crezi ca creasta pe care o vedem noi si cea de pe harta nu e una si aceeasi. Atunci exista doua creste ?

- Poate ca da, si prietenul nostru facu calcule de distanta, care, dupa el, demonstrau imposibilitatea de a situa Annapurna pe marele lant. Argumentele sale ma tulburau, dar nu erau pe deplin convingatoare. Unde este atunci Annapurna ? Cine stie ? Vom instala totusi tabara aici.

- Tu, Ichac, vei ramine aici si iti vei verifica opiniile, facind toate calculele posibile.

- Si tu, Gaston, ce vei face ?

- Voi cobori la Manangbhot. Annapurna o sa ne dea de furca.

- Nu stiu daca aceasta va servi la ceva. In ce ma priveste, prefer sa ramin aici.

- De acord. Vom profita de prilej pentru a cumpara tsampa (faina de orz sau de porumb prajit, hrana traditionala a tibetanilor) pentru culii nostri. Panzi si Fou Tharkey ne vor insoti. Poate ne vom intilni si cu Tilman.

A doua zi de dimineata Rebuffat si cu mine sunam desteptarea.

- La revedere, Matha. Ne revedem miine dupa masa.

- Adica la ce ora ? intreba el cu o voce emotionata.

- La ora 12.

Sacii de drum erau usori: ne bizuiam ca vom gasi de mincare la fata locului. Fara grija de a provoca deplasari de teren coboram panta cu pasi mari. Sarind din stinca in stinca, pierdeam rapid inaltime. Mergeam pe malul riului Marsiandi Khola, cu ape tumultuoase care alimenteaza un mare ghetar agatat de virful triunghiului. Cu cit coboram mai jos, cu atit ne dadeam seama de grandoarea falezelor care stringeau valea in contraforturi. Curind am observat insa ca riul pe care il urmam era impracticabil. Trebuia sa-l traversam. "Noroc de tine ca ai picioare asa de lungi', ii spusei lui Gaston. Cit ai clipi din ochi era de partea cealalta. Eu ezitam, infipsei pioletul ca o prajina pe fundul torentului. Pusei piciorul pe o piatra, muschii se destinsera, pioletul aluneca si piatra se rostogoli in apa.

Ah, ce mai baie in aceasta apa inghetata ! Rebuffat se amuza copios.

- Blestematule, il mustrai eu, scuturindu-ma ca un ciine muiat. Cei doi serpasi aveau insa fler. Ei si ajunsesera sus, pe inaltele faleze si ii vedeam inaintind pe o creasta ingusta ca un fir de ata. Imensele pante pe care le zarisem de pe virful Tilicho se ridicau in fata noastra, fara a avea nici o urma de drum. Urcusul era istovitor. Echilibrul pietrelor parea incompatibil cu inclinatia povirnisului. Cel mai mic soc putea declansa adevarate caderi de pietre. Departe, in spatele nostru, se zarea virful Tilicho. Bolovanii aveau toti aceeasi dimensiune, ca si cum ar fi fost trecuti printr-un soi de strung. Micul grup ajunse, in sfirsit, in virful trecatorii. Apoi dintr-o data am fost opriti de o prapastie abrupta de pamint intarit.

- Nici vorba, va trebui sa taiem trepte, ii spusei lui Rebuffat.

- As fi preferat sa fie gheata.

- Da. Ar fi fost un prilej sa vedem cum se descurca serpasii.

Fou Tharkey inainta cu pioletul in mina si tinindu-si perfect echilibrul taia trepte cu o forta indoita. Panzi il urma, facind la fel. Dupa aceasta prapastie credeam ca vom da de pante ierboase. Dar la sosirea noastra pe creasta ne intimpina o alta prapastie. Apoi o a treia si inca una. Pina la urma a trebuit sa taiem trepte timp de o ora pentru a ajunge la un teren mai confortabil. Coboram imense spatii de piatra intr-un nor de praf. Trecuse de amiaza. Ne opriram pe malul unui riu limpede pe care l-am regasit la iesirea din trecatoare. Prinzul se termina repede si ne reluaram marsul de-a lungul torentului. Uneori urcam cite 200 de metri pentru a gasi o trecere prin jungla deasa ca peria. O lume intreaga ne separa de valea Tukucha. Aici era mai cald. Vegetatia mai vie, mai activa, relieful mai salbatic. Din loc in loc arbori acoperiti de flori imprumutau peisajului un aspect mai prietenos. Se pare ca aceste locuri fusesera calcate de pasul omului. Vedeam urme formind o poteca. Manangbhot era insa departe si trebuia sa ajungem neaparat seara acolo, intrucit nu aveam materiale pentru popas si mincare aproape de loc. La o cotitura a potecii ne aparura in fata locuinte, construite in vai. Un chorten (monument religios, avind in general forma unui clopot rasturnat) budist, impodobit cu panglici de rugaciune, marca intrarea in satul Khangsar. Copii minjiti cu noroi alergau spre noi. Pentru prima oara ei vedeau oameni din alta lume. Ne priveau cu uimire si curiozitate. Aparitii ale muntelui ? Ei nu-si puteau imagina ca am venit din cealalta parte a lantului muntos. Ignorau desigur faptul ca exista o alta lume. Singurul drum pe care il cunosteau indigenii era cel al pelerinajului de la Muktinath, care trece prin Thorungse. Panzi ceru sa fim dusi la suba. O procesiune zgomotoasa ne preceda de-a lungul ulitelor care exalau mirosuri insuportabile. Suba venea in intimpinarea noastra. Nu parea uimit de loc. De secole Buddha ii invata pe credinciosii sai arta de a ramine impasibili in fata celor mai extraordinare evenimente. L-am rugat sa ne procure tsampa pentru hrana culilor ramasi pe munte. Cu o gesticulatie bogata, insotita de vaicareli, el imi raspunse ca la Khangsar e mare mizerie. Nici un kilogram de tsampa, nici macar un pumn de orez, nici vorba de o gaina.

- Trebuie sa mergeti la Manangbhot. E doar o ora de mers pina acolo si veti gasi de toate.

- Manangbhot devenea pentru noi un adevarat paradis. Fara sa stam pe ginduri o porniram la drum, in ciuda caldurii, a foamei si a setii. La iesirea din sat ne loviram de un schelet de iac, complet descarnat si intins de-a latul drumului. Nimeni nu indraznea sa deplaseze aceste oseminte. Ele zac aici de luni de zile si vor ramine pina ce se vor transforma in pulbere. Toata lumea ocoli scheletul cu teama si smerenie.

- Manangbhot ! striga Panzi.

Orasul este catarat pe o faleza. Din locul in care ne aflam nu zaream decit zidurile si aveam impresia ca urcam o fortareata. Un mic parapet de lemn, plasat de-a latul torentului, dovedeste ca acum ne aflam in locuri civilizate. Incepe urcusul. O suita de stradute ne conduc in centrul orasului, unde descoperim un mare zid de rugaciune, lung de 50 de metri. Indigenii alergara din toate partile. Ne inconjurara copii slabi si murdari, iar printre ei o femeie batrina, cu o curioasa morisca de rugaciuni portativa, pe care o invirteste fara oprire. Sint multi barbati tineri si in general frumosi, al caror chip difera de al celor din regiunea Tukucha. Aici sint toti budisti. Nu stiu de ce, dar nu ma nelinisteau. Am constatat ca in aceasta tara, pentru a spune buna ziua, oamenii se simt obligati sa tina lungi discursuri. Dupa un sfert de ora de discutii, din multime se desprinse un om care pleca sa-l caute pe suba. In acest timp, Panzi ne facu rost de o locuinta. Era vorba de un pod, situat la etajul doi. Urcaram pe o scara curioasa, facuta dintr-o scindura in care erau taiate spatii pentru pus piciorul.

Ne oprim si ne scoatem sacii de drum. Indigenii se aduna iar, gesticulind.

- American ?

No, french,   

- Yes, french.

Ca si cum ar fi fost vorba de ceva foarte clar, ei repeta: american.

- Nu. Exista americani, englezi, dar noi sintem francezi.

- Oh, yes. Asadar american.

Ma lasai pagubas. Probabil majoritatea lor erau gurkasi, care facusera serviciul militar in armata engleza. Noi eram pesemne primii albi vazuti prin aceste locuri.

Annapurna ? Nimeni n-a auzit de ea.

Aceasta poveste a Annapurnei incepea sa mi se para foarte ciudata, un virf de peste 8 000 m nu poate trece totusi neobservat. In cazul in care el s-ar gasi ceva mai departe de lantul muntos, indigenii ar trebui sa-i cunoasca macar existenta. Poate ca in aceasta regiune numele sau este cel al unei divinitati.

Un grup de barbati se apropiara de mine. Ma atingeau cu miinile si imi vorbeau tipindu-mi in obraz. Oare sint salbatici ? Cu ce sos vor sa ma manince ? Si totusi parca fac gesturi cu o anumita semnificatie. Dintr-o data am deslusit sensul cuvintelor: un amestec de gurkali si engleza stilcita. Cuvintele woman si roupias se succedau. Datorita gesturilor imi dadeam seama de oferta lor, caci era vorba bineinteles de o oferta. Ei s-ar fi simtit foarte onorati daca as fi acceptat sa fac cunostinta cu o femeie localnica in schimbul unui pret, stabilit public probabil, de cinci rupii. Imi dadeam toata osteneala sa nu ma las angrenat in treaba asta, caci ei ma trageau din toate partile. Pozitia mea era pur si simplu ridicola. Gaston, prudent, profita de aceste clipe pentru a cauta citeva subiecte fotografice si ma abandona in modul cel mai las. Eu protestam cu vigoare. De altfel pretul de 5 rupii era exagerat. Un Bara-sahib trebuia oare sa plateasca orice ? Iata-i pe toti aratindu-ma cu degetul. Ce se petrece aici ? il intrebai pe Panzi. Despre ce este vorba ? Imitindu-i, impreunai degetele aratatoare. Multimea devenea galagioasa. Aveam succes. Panzi insa se tavalea de ris si imi explica in cele din urma, in jargonul lui pitoresc, ca intreaga populatie imi oferea pe unul de-ai lor, ca omagiu. Puteam sa-l aleg pe cel mai frumos, dupa gustul meu. Expeditia va trebui sa plateasca doar modesta suma de 10 rupii. Daca asta e placerea mea, as putea chiar sa pastrez un superb gurkas pina la intoarcerea in Indii. Oamenii ma luau acum in desfidere..Ma simteam ridicol. Barbatii se consultau. Femeile sporovaiau intre ele si din nou am fost inconjurat de multime. Oamenii scoteau strigate guturale si faceau gesturi curioase.

Bibii Bibii Bibii Acest cuvint revenea fara incetare. Curind rindurile se desfacura lasind sa treaca un adolescent cu o mina simpatica, ba puteam spune chiar fermecatoare. Truda sa nu putea fi platita. Era imbracat intr-o redingota neagra, talia o avea strinsa intr-un sal de matase mov, de care atirna o sabie tibetana de argint cizelat. Cizme negre lungi ii ajungeau pina la coapse. El arbora cu mindrie o sapca melon de culoare kaki, pusa pe ureche, si impodobita cu o panglica de aceeasi culoare cu briul.

Bibii Bibii Fifteen roupias, 15 rupii.

Ii lasai lui Gaston, care tocmai sosea, libertatea de a alege. Orice s-ar spune, noi nu avem atitea rupii in buzunar. Argument decisiv ! Trebuia sa renuntam.

Soarele trecuse dincolo de faimosul virf triunghiular ce domina Manangbhot-ul. Cu ajutorul lui Panzi, care-i iscodea pe indigeni, aflaram ca muntele se numeste Ganga-purna. Celelalte doua virfuri, situate mai spre stinga, erau Tchongor si Sepchia. Dupa o scurta plimbare pe stradutele strimte ale satului, acum potolit, ne intilniram cu serpasii care ne anuntara ca si satul acesta este foarte sarac. Ne va fi greu sa gasim alimente. Iata-l insa si pe suba, un batrin cu barba lunga, lunga, imbracat simplu si atintind asupra noastra o privire vioaie. Se facura prezentarile si ne asezaram. Conversatia se angaja pe un teren foarte practic. Ne putea da 10 kg de tsampa. Era tot ce ne putea oferi. Nu existau gaini, nici lapte, nici orez. Doar patru oua ca de bibilica. Manangbhot nu ne putea furniza decit putina tsampa necesara culilor aflati pe virful Tilicho. In fata acestei situatii grave, hotarii ca a doua zi sa-l trimit pe Fou Tharkey. Mizgalii un bilet catre Ichac.

"Manangbhot, 11 mai.

Draga Matha,

Fou Tharkey a pornit spre tine. Am facut o coborire foarte lunga. Iata rezultatele obtinute pina acum: in spatele marelui virf triunghiular care se numeste Gangapurna se afla un alt virf, Tchongor, de peste 7 000 m, in intregime de gheata. In continuare lantul muntos pare sa coboare in vale la 2 mile de aici, la confluenta riului Chundikiu, pina in satul Chindi. Pe malul drept al riului se vede un alt virf: Sepchia. Unde este Annapurna ? E un mare mister. Aici, nimeni nu stie. Iata si programul pentru viitor. Eu, Gaston si Panzi vom pleca la Chindi, in speranta de a lamuri misterul. Daca datele culese acolo ne vor permite sa stabilim amplasamentul Annapurnei, sa studiem accesul, sa apreciem dificultatile, vom reveni imediat prin Muktinath. In cazul ca recunoasterea prevazuta la Marea Bariera se va dovedi necesara, vom urca la tabara in ziua de 12. A doua zi - daca vom ajunge - vei ridica corturile si vei pleca la Tukucha.

Salutari.

MAURICE'.

Dupa toate calculele, Annapurna trebuie sa se afle dincolo de Marea Bariera. In fond, eu si cu Rebuffat am alergat in partea cealalta dupa un munte fantoma.

Asta este explorarea. Ezitari, indoieli, greseli si apoi, dintr-o data, descoperirea.

Pe virful Tilicho a fost frig in timpul noptii. Dimineata cerul era limpede. Ichac profita de transparenta atmosferei pentru a filma virfurile vizibile dincolo de Manangbhot; Manaslu, un 8 000 m al Nepalului, piramida formidabila care tisnea din mijlocul unor virfuri la fel de marete. Dar unde era Annapurna? Ichac a ajuns La 6 000 m fara sa vada nimic. Intentia noastra era sa cercetam acuma cit mai mult posibil Marea Bariera. Dar seara trebuia sa ne intoarcem la Manangbhot. Catre prinz am zarit satul Chindi. Valea se ingusta si se auzea vuietul torentului. Sa mergem mai departe ar fi fost inutil. Eram pe un drum gresit. Annapurna nu se afla in aceasta regiune. Indigenii si sikarii carora le ceream informatii n-au auzit niciodata vorbindu-se de acest munte. Ei ne spuneau ca Annapurna inseamna "Zeita recoltelor', dar nimeni nu vazuse acest munte. Nu ne raminea altceva de facut decit sa ne intoarcem la Manangbhot, fara a prinzi macar, caci proviziile erau epuizate. Un popas trebuia totusi sa facem. Rebuffat se culca, Panzi isi fuma ultimele tigari. Deodata auziram pe sosea zgomote ciudate. Un grup de femei daduse navala pe poteci. Aveau fuste in culori vii si purtau pe cap saci si cosuri goale. Rideau zgomotos si glumeau. Toate erau desculte. Panzi deschise un ochi, apoi, interesat, pe amindoi. Imi spuse ca sint femei-hamali care vin din munti in cautare de lucru. Prin partile acestea barbatii iac agricultura, iar femeile carausie. Aceasta este regula si nu trebuie sa astept mult timp exceptia, care mi-o confirma Celebrul si seducatorul Bibii isi facu aparitia in toata stralucirea sa. Se parea ca femeile il tratau ca pe unul de-al lor. Cum ma zari, incepu sa grabeasca pasul. Mersul sau era si mai gratios si in coltul buzelor ii aparu un suris. Se aseza linga mine. Femeile pornira insa mai departe si Bibii trebui sa ma paraseasca, plin de regrete. Noi porneam spre Manangbhot. Peste tot Panzi se interesa de alimente. Nu se gaseau de nici unele. Era aproape seara cind am ajuns in podul nostru din Manangbhot. Veneam cu miinile goale. Rebuffat era descurajat. Atunci i-am spus sa plece la Tukucha, trecind peste virful Tilicho. Impreuna cu el mergea si Panzi, care lua ultimele alimente.

- Si tu ? intreba Rebuffat.

- Nu-ti face griji. Cu o tableta de ciocolata ma prind ca ajung la tabara de pe virful Tilicho.

Ramasei singur. Ca provizie aveam o bucata de ciocolata. Cu ea trebuie sa urc de la 2 800 m la peste 5 000 m altitudine. Planul meu era sa merg cit puteam mai repede, pentru a economisi timp. O ora mai tirziu treceam prin Khangsar. Imi continuai drumul urcind, coborind, ocolind obstacolele. Gasii treptele taiate in calcar de Fou Tharkey, mersei prin desertul de piatra si ajunsei la torentul pe care trebuia sa-l traversez. Mi-am scos incaltamintea si mi-am agatat-o de umar. Era aproape seara. O cadere in apele inghetate ar fi fost tare neplacuta. Intrai in apa pipaind fiecare piatra cu virful piciorului. Dar curentul era puternic si vrind-nevrind alunecat, incercai sa-mi recapat echilibrul dar sfirsii intinzindu-ma cit eram de lung in apa. Eram inmuiat pina la oase. Cu mare greutate am ajuns pe malul celalalt, unde am inceput sa-mi storc vesmintele ude.

M-am imbracat clantanind din dinti, imi trebuiau patru ore sa ajung la tabara si pina la caderea serii mai era doar un ceas. Din vale vintul se stirnea rece si amenita-tor. Am cautat un loc cu iarba unde m-as fi putut opri pentru o noapte. Am gasit o tufa si m-am bagat sub ea. Am intins vestonul in asa fel ca sa ma acopere in intregime. Ma intrebam daca trebuie sa maninc ultima bucata de ciocolata sau sa o pastrez pentru a doua zi. Am optat pentru prima solutie care mi se parea mai placuta. Apoi am fumat si ultima tigara. Ma aflam la 4 500 m altitudine, ratacit in plin munte, infometat, cu hainele ude. Voi avea oare puterea sa ma ridic pentru a urca ultimii 500 de metri ? Incepu sa ninga. Orele treceau lungi, monotone. Sub mine vuia torentul, facind sa rasune muntele. Prin cap imi treceau o multime de ginduri. Ce oameni curiosi, alpinistii Totdeauna lasa in urma o viata de confort, pentru cele mai mari riscuri. Ametit, zarii cu bucurie primele luciri ale zorilor. Trebuia sa astept ca lumina sa fie mai mare. Ce greu trec aceste citeva minute. In sfirsit ma ridicai. Era foarte frig si nadajduiam sa ma incalzesc mergind. Ma opream tot mai des sub pretextul examinarii traseului. Dar picioarele mele tremurau, refuzind orice efort. Cu toate acestea cistigam teren.

Zarii pete mari de soare deasupra Manangbhot-ului. Aici era inca umbra. Ma intrebam daca voi reusi sa ajung la tinta. Cind ajungeam pe o mica platforma ma pravaleam sleit de puteri. Citeva secunde de repaus si absurditatea situatiei imi aparea in toata.amploarea ei. Cum sa dau inapoi, cind mai aveam de facut doar citiva metri ? Uneori mi se parea ca alerg si totusi mergeam atit de incet. Metru cu metru cistigam in altitudine, imi mai ramineau doua sute de metri de parcurs pentru a ajunge la tabara. Am incercat sa strig, dar din gura mea nu iesea nici un sunet. Mi-era imposibil sa ma tin pe picioare. Ma tiram in patru labe. Simteam ca ma toropeste somnul. Mi-am adunat ultimele puteri si m-am agatat de creasta. Cind am deschis ochii mi se parea ca trecuse un secol. Am ridicat capul si ce vazui: la 20 de metri de mine se afla tabara. Dar in zadar incercam sa-mi semnalez prezenta. Culii discutau linistiti in jurul unui foc zdravan. Daca ar putea sa ma vada ! Daca macar unul din ei ar intoarce capul. Aruncam cu pietre, in speranta ca le voi atrage atentia. Dar ei nu auzeau, iar eu nu puteam sa scot nici un sunet. Am continuat sa ma tirasc in patru labe ca un animal. Dintr-o data Fou Tharkey intoarse capul: "Bara-sahib !' ingrozit, privea cum ma tirasc. Toata lumea se ridica si alerga spre mine. Eram salvat, intins pe o saltea pneumatica, tot corpul imi tremura. Am mincat si am baut putin. Apoi am aflat ca Ichac trebuia sa soseasca si am cerut sa mi se pregateasca un prinz. Ajutat de culi, Fou Tharkey a deschis un numar impresionant de cutii de conserve. Focul pilpiia vesel. Tigai enorme incepeau sa Sfiriie. Mirosul lor imi facea o asemenea pofta, ca pentru a ma stapini am ramas intins fara sa fac nici o miscare. Contrar prevederilor lui Fou Tharkey, care credea ca pregateste o masa pentru toata tabara, eu incepui sa maninc direct din tigai. Timp de o ora si jumatate, fara sa ma opresc, am consumat merindea cea mai importanta din viata mea. Eram ca omul pe care il visa micul print, sarpele care a inghitit berbecul cel mare. Apoi m-am instalat in sacul de dormit.

- Ah, ia te uita, Maurice

- Buna, Matha.

- Sosim de pe un virf de 6 200 m. Totul concorda cu deductiile lui Ichac. Partea de nord a Annapurnei este acum explorata.

- Nici o indoiala, cheia Annapurnei se afla la sud, prin trecatoarea din 27 aprilie, prin Miristi, ii declarai eu prietenului meu, care trase concluzia: "Nu mai avem ce cauta pe aici. Trebuie sa plecam la Tukucha'.

A doua zi ne faceam bagajele. Culii erau fericiti sa paraseasca aceste locuri unde statusera izolati si fara lucru timp de trei zile. Era inutil sa-i zorim si sa le aratam drumul. In apropiere de lacul inghetat il vazui pe Ichac cautind ceva pe jos, intr-o atitudine plina de reculegere. Privea pietrele.

- Soluri poligonale, ma anunta el, ca si cum mi-ar fi dat o veste mare.

- Ce tot indrugi acolo ?

- Tu, care esti om de stiinta, nu stii ce este cryopedologia? O stiinta capitala. Priveste acest sistem de pietre. Am vazut asa ceva si in Groenlanda. E prima oara cind pot fi vazute in Himalaya.

- Dar cine stia pina acum ceva despre cryopedologie ?

Cu parere de rau am abandonat cryopedologia pentru a ajunge pe o creasta care ducea la virful Tilicho-est. In trei zile zapada se mulase. Pe virf, un mic repaus ne ingadui sa aruncam o privire asupra marelui lac inghetat si faimoasei Bariere. Niciodata nu vom mai vedea aceste imagini. Am coborit in mare viteza si am ajuns intr-un peisaj dominat de o padure de cedri de Himalaya. Vintul incepuse sa sufle puternic, dar ne batea din spate. Dupa putin timp soseam la Thinigaon. A doua zi am traversat din

nou satul Marpha, cu casutele-i pitoresti, cu oameni curiosi dar primitori. Dupa sase zile de eforturi epuizante ajungeam la cartierul general al expeditiei. In intimpinarea noastra veni Oudot.

- Ce mai e nou ?

- Toata lumea aici este bine sanatoasa. Era 14 mai. Trebuia sa luam o hotarire.

Ce se petrecuse pe Dhaulagiri in timpul absentei noastre ? In seara zilei de 8 mai, Noyelle coborise din tabara de pe Ghetarul de est. El urcase impreuna cu Couzy si cu Schatz. Apoi acestia doi pornisera inainte pe o panta de zapada foarte inclinata. Itinerarul permitea sa se inconjoare seracurile din partea de sus a ghetarului, dar avalansele amenintau la tot pasul. In timp ce Noyelle urmarea eforturile camarazilor sai, un imens turn de gheata s-a desprins din partea superioara a ghetarului si s-a prabusit. Tone de gheata au acoperit panta cu un zgomot infernal. Perseverenti, Couzy si Schatz au parasit culoarul, incercind sa urce stincile, dar inaintarea era plina de pericole. Stinca era alunecoasa si nesigura. Schatz a avut totusi o satisfactie. El a infipt primul piton al expeditiei noastre la peste 5 000 m. Dupa ce au epuizat toate posibilitatile, a doua zi s-au intors. Au pornit in schimb Oudot si Terray, care au instalat o tabara la 5 100 m, dar o stinca desprinsa din munte le-a sfarimat cortul. Socotind ca pericolele sint prea mari, au renuntat si ei. Drumul spre virful lui Dhaulagiri nu trecea peste acest ghetar. Si daca nu exista alta cale de acces, acest munte nu putea fi cucerit niciodata.

Ang Tharkey ne turna cafea cu nemiluita. Persista o caldura apasatoare. Afara soarele te orbea. Dar lumina verzuie, filtrata de pinza cortului, era placuta. Chipurile pareau serioase, grave. Doar Lachenal avea chef de gluma, insa risul lui ascundea numai neliniste si nerabdare. Peste o ora se va lua o hotarare. Serpasii se agitau, presimtind ca se intimpla ceva. Doar se adunasera toti sahibii!

- Sintem in 14 mai si de la 22 aprilie, in ciuda eforturilor, nu se iveste nici o speranta. Nu avem in vedere nici un itinerar precis. Nu stim exact in ce directie sa mergem. Timpul trece. A sosit ceasul marilor hotariri, deschisei eu discutia.

Nimeni nu sufla un cuvint.

- Acesti munti sint fara indoiala redutabili. Posibilitatile de escalada sint reduse in toate directiile. Pe Dhaulagiri, trecind prin Dambush Khola si Valea Necunoscuta, ar fi riscant sa prevedem un itinerar care presupune traversarea a doua virfuri de 5 000 m si a unui ghetar imens, aproape inaccesibil. Si toate acestea pentru a ajunge doar la punctul de unde trebuie sa inceapa adevarata actiune.

Un traseu peste Ghetarul de est ar fi si mai greu. Ramine o alta posibilitate: virful Tukucha, care nu a fost cercetat de noi. Dar pentru a cuceri un munte de 8 000 m trebuie sa escaladam mai intii unul de 7 000 m. Este o solutie disperata. Cea mai lunga, dar nu si cea mai periculoasa.

- Eu nu mai pun niciodata piciorul pe acest munte, anunta Terray, aflat si acum sub impresia seracurilor si a podurilor de zapada de pe Ghetarul de est. Dhaulagiri nu va fi invins niciodata.

- Dragul meu, relua Schatz, facind pe naivul. Sperantele par reduse. Nu vad nici eu posibilitati: creasta de sud se exclude, dar creasta de nord ?

- Creasta de nord ? exclama Terray. Nimeni nu o va trece vreodata. Este de gheata, iar panta-i atit de inclinata, incit va trebui sa taiem prize chiar si pentru miini.

- Cind la 27 aprilie Couzy si Schatz au fost in trecatoarea de deasupra lui Miristi, intervin eu, au adus o schita din care se vede panta de mijloc a crestei nordice a lui Dhaulagiri. Aceasta pare acceptabila. Partea inclinata nu pare sa depaseasca 500 de metri. Pe flancul sting, privind muntele, crevasele ar putea sa adaposteasca taberele.

Dar argumentele mele nu pareau sa convinga pe nimeni.

Rupind o tacere lunga, Rebuffat isi spuse si el parerea. Ma gindesc ca, oricum, va trebui sa ajungem la aceasta creasta. Bineinteles, treaba nu este prea lesnicioasa, dar eu ma prefac ca apar aceste solutii, pe care le stiu disperate, caci simt o opozitie tacita unanima. N-as vrea ca dupa ce am abandonat proiectul Dhaulagiri sa pastram vreun regret. Inainte de a intoarce pagina as vrea ca problema Dhaulagiri sa fie complet epuizata.

Couzy se apleaca inainte si cu privirea atintita undeva departe isi cauta cuvintele:

- Maurice, pe Annapurna exista totusi posibilitati.

Simteam ca atmosfera se invioreaza. Limbile se dezlegau. Fiecare in sinea lui multumea lui Couzy pentru curajul de a fi deschis aceasta discutie. Desigur, Annapurna era muntele spre care trebuia sa ne intoarcem privirile.

- Iata ce stim noi despre Annapurna, spun eu. Singura posibilitate de atac este versantul nordic. Trebuie mai intii sa ajungem pe acest versant. Accesul in partea de sus a lui Miristi Khola este o problema rezolvata. De la punctul atins cu prilejul recunoasterii se desfac trei drumuri. Pintenul de nord-vest, unde in principiu va trebui sa se desfasoare primul atac; Ghetarul de vest, care permite se pare atingerea punctului de jonctiune dintre pinten si creasta, printr-un culoar. Si, in sfirsit, ghetarul pe care nimeni nu l-a vazut, dar care banuiesc ca se scurge pe versantul nordic al Annapurnei.

- Intelegeti, spuse Oudot. Acest pinten este calea cea mai scurta. In doua zile se poate atinge creasta la 6 000- 6 500 m. Evident, intre virful acestui pinten si Annapurna este o zona invizibila. Daca o bresa ne va opri, vom putea s-o inconjuram trecind pe ghetarul de vest, la dreapta pintenului.

- Da, intari Couzy. Sint de acord cu aceasta ipoteza, caci vom putea invinge o importanta diferenta de nivel fara dificultati deosebite.

- In continuare, spuse Schatz, culmile superioare ale Annapurnei par mai usor de atins. Exista portiuni plate care vor permite instalarea taberelor. Sa mergem pe Annapurna pe acest drum si in trei zile totul va fi ispravit.

Parerea lui Schatz era si a mea.

- Tu ce crezi, Matha ?

- Drept sa spun, batrine Maurice, eu n-am venit aici ca alpinist, ci in calitate de cineast.

- Dar tu, Oudot, ce crezi ?

- Mi se pare ca Dhaulagiri comporta prea multe pericole. Sint pentru Annapurna.

Toti si-au spus parerea. Era rindul meu sa hotarasc.

- In loc de a ataca imediat si cu forta Annapurna, vom face o recunoastere serioasa a obiectivului, pentru a stabili traseul de asalt. Aceasta recunoastere va putea sa se intinda pe o distanta de zece zile. Din momentul in care membrii avangarzii se vor hotari asupra traseului, recunoasterea se va transforma in asalt definitiv.

- Ei bine, fiindca v-ati decis, sa plecam imediat, striga Schatz. Toti se agitau, impingeau scaunele.

- Asteptati!

Nu e totul sa hotarasti. Trebuia ca fiecare sa stie ce are de facut. Trei dintre noi cercetasera trecatoarea in 27 aprilie. Fiecare din cei trei va insoti cite un grup timp de patru zile, cit va dura primul nostru mars. Eu, Gaston si Matha veneam obositi de la Manangbhot. In plus, eu trebuia sa examinez situatia taberei, sa scriu citeva scrisori, sa fac ultimele socoteli pentru a sti ce necesitati financiare se vor ivi la intoarcere.

Lachenal si Terray, insotiti de trei serpasi, urmau sa plece imediat cu Schatz, care le putea arata drumul.

Un al doilea grup, cuprinzind pe Gaston si pe mine, ghidat de Couzy, trebuia sa-l urmeze pe primul la interval de o zi. Noyelle asigura aprovizionarea acestor grupuri. Ichac si Oudot ramineau in asteptarea instructiunilor mele, care nu puteau sosi inainte de sase zile. Astfel ca ei ar fi avut tot timpul sa mearga impreuna la Muktinath.

- Si Ang Tharkey ? intreaba Ichac.

- Il iei cu tine. Apoi, intorcindu-ma spre Noyelle: Tu, impreuna cu GB, veti forma ultimul esalon. Va trebui sa pregatesti tot echipamentul necesar recunoasterii, asaltului si intoarcerii. Sa asiguri din timp recrutarea culilor,

- Si lucrurile noastre ? se impacientara Lachenal si Terray.

- Le veti repartiza in patru loturi. Primul, pe care il veti duce chiar voi, va fi foarte usor, pentru ca trebuie sa va menajati puterile. Pe al doilea, cuprinzind material alpin, vesminte calduroase, obiecte de toaleta etc., il vor transporta culii. Al treilea va fi format din materiale necesare in caz de asalt general, haine de schimb, echipament mare, sanii, schiuri. In sfirsit, al patrulea, care cuprinde numai lucruri obisnuite, va fi pus in containere speciale si va ramine la Tukucha.

Fiecare stia ce-l asteapta, fiecare stia acum ce are de facut. Il chemai pe Ang Tharkey si-i explicai planul de bataie. In tabara domnea o animatie intensa. Primul grup trebuia sa plece in curind.

- Oudot, fa-mi un pachet cu toate medicamentele necesare primului grup, ceru Schatz.

Doctorul socotea ca pentru o sedere indelungata pe munte si la mare altitudine sint indispensabile: ser anti-veninos, aspirina, creme antisolare, maxiton, vitamina B2 si bicarbonat de sodiu.

Terray isi rinduia constiincios lucrurile, isi scrise numele pe containerul care trebuia sa ramina in tabara, apoi se ocupa de aprovizionare. Lachenal, mare specialist in material alpin, masura corzile si clasa pitoanele. In acest timp, Ichac alerga de la unul la altul, cu aparatul de filmat in mina. Discret, se nimerea acolo unde nimeni nu se astepta. Cu un aer ingrijorat Noyelle imi spuse:

-Tratativele cu suba si cu GB Rana sint complicate. Era vorba de cai. Aveam urgenta nevoie de ei. In sfirsit, iata si telegarii! Unul era batrin si schiopata, altul era slab, dar bine ca ii aveam. Fiecare isi facea inventarul, sperind ca nu a uitat nimic. Cei care ramineau urau drum bun celor care plecau.

Brusc, dupa acest vacarm asurzitor, se asternu o tacere stranie. Plutea o impresie de vid imperceptibila. Dupa-amiaza se anunta frumoasa, iar atmosfera grea. Mi-ar fi facut placere sa fac o vizita la pagoda. Il chemai pe Ang Tharkey si ii impartasii dorinta mea. "Yes, Bara sahib'. Sirdarul nu inceta sa-si arate multumirea ca vom merge la pagoda. Gratie lui ne va fi dezvaluit misterul templului. Ang Tharkey va interveni pentru noi. S-ar putea chiar sa asistam la slujba. Citeva minute mai tirziu se intorcea cu o mina vesela.

- All is ready, ne spuse el.

In timp ce ne apropiam de pagoda, o femeie care era si paracliserul lacasului discuta cu doua batrine smochinite. In curind va incepe slujba. Citiva credinciosi budisti au si sosit. Ang Tharkey ne invita sa intram. Un vestibul intunecat, pe de-a-ntregul gol, apoi sala cea mare. Obscuritatea era completa. Se auzira clopotele, apoi niste suieraturi slabe. Pe Ang Tharkey l-am pierdut ca ghid. S-a prosternat la pamint. Ochii mei incepeau sa se obisnuiasca cu intunericul. Orientindu-ma dupa lungimea peretelui, am ajuns in spatele unei uriase ferestre, alaturi de care o batrina se pregatea sa bata gongul. Rasunau cintece monotone, se auzea zgomotul pasilor, apoi o trompeta. In sfirsit, lovituri puternice de gong, ritmate si insotite de sunete de timbale, incheiau ceremonia. Lama, pe care inca nu-l vazusem dar caruia ii banuiam prezenta, vorbea credinciosilor. Un parfum de esente ajungea pina la mine. Ridicai ochii spre altar unde zarii un Buddha de bronz. Lampi de ulei luminau slab incaperea. In stinga se afla un altar, impodobit cu divinitati, la picioarele carora, in vase de bronz, fumega tamiie. O atmosfera stranie, misterioasa. Si totusi credinciosii nu pareau sa fie striviti de respect. Zgomotul nu inlesneste reculegerea. Impresia de pietate nu era atit de intensa pe cit ma asteptam. La intoarcerea in tabara, asteptind prinzul, incepui sa scriu o scrisoare la Paris.

"Tukucha, 15 mai

Dragul meu Devies,

Intorcindu-ma dintr-o lunga si obositoare recunoastere la nord de Annapurna, iti scriu imediat, pentru a va da noutati pe care desigur le asteptati. Mai intii, puteti spune familiilor noastre ca toata lumea se simte bine. Forma baietilor este excelenta. De altfel testele lui Oudot confirma aceasta. Spiritul de echipa este perfect. Astazi pot sa va spun ca perioada de explorare este practic terminata.

Diferitele cai spre Dhaulagiri sint nu numai extrem de dificile, dar in unele parti foarte periculoase. In schimb, Annapurna ofera posibilitati. Asadar, ieri am luat hotarirea sa indrumam eforturile expeditiei catre acest obiectiv si sa initiem o recunoastere importanta, care sa poata fi transformata fara pierdere de timp intr-un asalt propriu-zis. La drept vorbind, daca Dhaulagiri apare ca o piramida monstruoasa, Annapurna troneaza deasupra unui masiv puternic, avind 50 de virfuri de peste 7 000 m, creste foarte inalte si probabil un bazin superior aproape inaccesibil. Singurul punct vulnerabil este o depresiune pe unde vom incerca sa atacam. Al dumneavoastra, din toata inima,

MAURICE HERZOG'.

De unde aceasta atmosfera trista ? Pentru ca unii dintre camarazii nostri au plecat deja in cautarea aventurii ? E o ezitare sau pur si simplu sintem obositi ? Tirziu, in timp ce Gaston sforaia sirguincios in sacul sau de dormit, ou insiram cifre, faceam ipoteze. Apoi, aproape adormit, mai auzeam rugaciunile lui Ang Tharkey.

De ce trebuie sa ies din aceasta stare de vis, din aceasta atmosfera placuta ? De ce sa ma trezesc cind nu e nevoie si cind un serpas, bagindu-si capul pe usa cortului, te invita cu un suris larg: "Good morning, Bara-sahib', intinzindu-ti o cana de cafea cu lapte si o farfurie cu tsampa. Fiecare isi ia micul dejun matinal: cafea cu lapte, tsampa, oua cu sunca, tartine cu unt sau dulceata, ciocolata si acum, la lucru ! Ar trebui sa rad mai intii aceasta barba de opt zile pe care o gasesc insuportabila, impreuna cu Ichac am proiectat o vizita la izvorul satului: un fir de apa care tisneste la 200 de metri mai sus, linga un copac falnic. In sort si camasa cu mineci scurte, cu aparatele de ras intr-o mina si cu cele de filmat in alta, an ajuns la "baile' acestui frumos loc. Doua fete dragute spalau rufe la izvor. Erau curate si pieptanate cu grija, imbracate in sariuri de bumbac. Miscarile pe care le faceau ne ingaduiau sa le admiram corpurile suple si bine facute "Fermecatoare', ii spusei lui Ichac, in timp ce ne apropiam.

,,Asteapta, imi spuse el. Vreau sa incerc sa le fotografiez'. Fetele continuau sa bata pinza pe piatra. Metoda clasica de spalat in toate aceste tinuturi. Calcatul e necunosc aici. Citiva copii se jucau la izvor, aruncindu-se in apa. In ciuda tineretii lor, fetele aveau bijuterii in urechi, in nari, pe frunte, la git si la incheieturile miini. Una dintre ele era fermecatoare si suridea mereu. Incercai sa-i vorbesc. Ea ridea vazindu-ma cum imi spal dintii cu o pasta colorata si cum ma rad cu un aparat neinteresant. Dar eu stiam ce o putea interesa pe aceasta fetita: apa de colonie. O pusei sa miroasa parfumul si ii turnai in par. Fu incintata. O incintare vecina cu extazul, in aceasta parte a lumii parfumurile se bucura de un prestigiu neintrecut. Aceasta fetita nu era salbatica, cum credeam. Ea stia sa fie cocheta, desi avea numai opt-noua ani. Ce rare trebuie sa fie momentele de bucurie pentru acest copil crescut intr-o mizerie de care, din fericire nu-si da seama. Surisul de pe chipul fetei se sterse. Ma intorsei. Clic ! Ichac facuse o fotografie, iar ei i-a fost frica. Apoi am pieptanat-o si am spalat-o pe tinara fata. Ea ridea mereu, iar cind ne-am luat la revedere, ne-a-m intristat.

La inapoiere, in tabara era mare agitatie. A doua grup trebuia sa plece imediat dupa masa. Bucatariile fumegau, serpasii se adunau in jurul corturilor. Copiii satului holbau ochii. Un batrin placid numara mataniile. Un altul culegea de jos o cutie de conserve, care pentru el era o comoara. Altul sufla intr-un tub gol de lapte concentrat si-l facea sa explodeze cu zgomot.

Unul cite unul soseau si culii. Li s-a spus sa vina dupa-masa, ei au venit de dimineata. Asteptau privindu-ne, Panzi, Sarki, Aila isi virau capul in sacii larg cascati. Din exces de prudenta, ei ar fi luat prea multe lucruri. Nu i-am lasat sa ia cite trei perechi de pantofi, in schimb nu ezitam sa-i ingreuiez cu citeva corzi in plus. Din cortul principal se auzea o muzica indiana. Noyelle cauta sa prinda ceva vesti. Din nou in contact cu lumea, gindirea noastra evada pentru citeva momente. Ceva stiri din Franta? Pina acum nimic. Nici macar un cuvint. In ciuda sesizarilor si reclamatiilor la posta nepaleza ! Cind se anunta masa, ne repeziram ea niste lupi. Oudot imi confirma ca starea sanatatii tuturor este perfecta. A fost nevoie de trei saptamini ca fiecare sa se aclimatizeze si sa-si gaseasca echilibrul. Furunculul lui Lachenal era vindecat. Acum trebuia sa ne gindim la plecarea celui de-al doilea esalon. Rebuffat se ocupa de alimente, Couzy de materiale. Apoi ni s-au adus si caii. Nu ne mai raminea decit sa plecam. Era o dupa-amiaza calda, cu atmosfera incarcata. Ne ameninta furtuna. Dupa ce ne-am luat la revedere de la Ichac, Noyelle si Oudot, ne-am urcat pe cai si am pornit spre munti. Era rindul nostru sa incepem marea aventura.

Strabateam strada principala din Tukucha in mijlocul unui sir de copii, femei si batrini care ne priveau din portile caselor, zicindu-si ca la sahibi se intimpla ceva nou. Traversarea torentului Dambush Khola nu era un exercitiu prea usor. Calari pe gloabele noastre tinem picioarele cit mai sus posibil, pentru a nu ne uda incaltamintea. Lucrul n-ar fi fost greu daca seile din acea tara n-ar fi avut prostul obicei sa se rasuceasca in jurul burtii animalului, sau daca friiele prea uzate nu s-a fi rupt tocmai cind nu trebuia. Rebuffat, cu interminabilele sale picioare, traversa eroic suvoiul cu bocancii prin apa; "Mai bine sa-ti uzi picioarele, imi explica el, decit sa o baie completa.' Pe larga cimpie a Tukuchei o porni insa intr-un galop indracit. O curea de la saua lui Rebuffat se rupse si, complet dezechilibrat, avind pozitia unui ogar plecat la vinatoare, era de un caraghioslic la care numai el raminea insensibil. I-am propus sa schimbam cai si pina la urma totul s-a aranjat. Am reluat galopul. Dupa ce am tranversat Khanti, Larjung si Dhumpu, un sat locuitori ospitalieri, am urcat din nou panta spre Lete. Grajdarii care ne asteptau erau nelinistiti: se gindeau daca vor mai avea timp sa-si mine caii inapoi la Tukucha. Cavalcada noastra s-a terminat. Pe o poteca prost intretinuta Couzy ne-a condus in satucul Khoia. Prima casa a satului parea sa fie foarte frecventata. Culii urcau si coborau scara de lemn. Risetele, cintecele si bucuria care domnea printre ei ma faceau sa cred ca in acest loc se ofera fara restrictii rachiu de orez. In Nepal alcoolul nu se poate comercializa, fiind interzis. Dar cetateanul nu putea fi oprit sa primeasca invitati. Grupul nostru parasi satul si in curind ajunseseram restul coloanei, instalata confortabil pe o pajiste inconjurata de eucalipti. Sarki si Aila au ridicat corturile si au aprins un foc ce pilpiia vesel.

A doua zi dimineata paraseam tabara regasind urmele care ne conduceau pe malul torentului Khadziou Khola, pe vremea aceea firav si cu putina apa. Traversarea lui nu punea nici o problema, dar era imposibil sa distingem pe malul celalalt cea mai mica urma de poteca. O jungla deasa, la prima vedere de nepatruns, parea sa urce coastele muntelui. Couzy ne informa ca era ultimul bazin de apa pe care-l intilneam pina a doua zi seara. Toate bidoanele disponibile au fost umplute. Culii si serpasii, imitind probabil camilele, beau pe saturate. Urcusul incepu cu o veritabila escalada pe o stinca aproape verticala. Urmele urcau in serpentine strinse, intretaiate de tulpini de bambus, trunchiuri doborite, arbori contorsionati care, in cautarea luminii, isi intindeau crengile peste poteca. Pentru a face sa treaca timpul, incepui o lunga conversatie cu inginerul Couzy. Ajunsesem la Bergson si Junge cind descoperiram o fermecatoare poienita, semanata cu ghiocei si flori viu colorate. "Aici, ne spuse Couzy, am poposit eu cu Schatz si Oudot la 27 aprilie.'

Am lasat sacii jos si tuburile de lapte concentrat treceau din mina in mina. Si in timp ce soseau ultimii culi, rasuflind greu sub poveri, din tigarile noastre se ridicau rotocoale de fum. Dar nu era timp de pierdut. Ne continuaram drumul pe sub arcuri de flori; in jurul nostru se intindea un adevarat cimitir de deodari carbonizati, ale caror trunchiuri se inaltau pina la 40 de metri. Rododendroni gigantici, incarcati cu flori rosii, margineau drumul nostru. Serpasii, intilnind copaci cu trunchiul cenusiu, faceau in ei gauri cu pioletele, asezind dedesubt cutii de conserve goale si procurindu-si in acest fel citeva picaturi de apa proaspata. Ne aflam in jurul altitudinii de 4000 m. Culii mersesera bine pina aici, dar simteam ca sint obositi. Traseul devenea dificil pentru ei, incarcaturile sustinute cu ajutorul unor curele petrecute peste frunte amenintau sa-i traga in prapastie. Mai departe a trebuit sa traversam un teren acoperit de zapada, pe care l-am batatorit, largind poteca, dar culii desculti, incovoiati sub poverile lor, ne urmau cu greu. Incercam un sentiment de vinovatie gindindu-ma ca noi umblam incaltati cu bocanci confortabili, in timp ce ei, nu. Un chorten indica trecatoarea, etapa finala a acestei zile. Ploua fara incetare. Am instalat corturile, fiecare fiind, grabit sa se puna la adapost. Urcasem aproape 2 000 de metri pentru a ajunge la acest loc pe care am hotarit sa numim "Trecatoarea din 27 aprilie'. Couzy, Oudot si Schatz, cei ce-l descoperisera, aveau meritul de a fi gasit aceste poteci si a le fi urmat cu perseverenta pina la capat. In timp ce culii isi pregateau turtele de tsamp, Sarki veni la mine in goana: "Bara-sahib thar', excla ma el, aratindu-mi pe creasta un punct foarte indepartat. In viata mea nu impuscasem nici macar un iepure, dar totdeauna mi-am gasit calitati de mare vinator. Ma repezi la carabina lui Schatz si o incarcai. Dadui repede instructiuni sa se ridice tabara si pornii cu serpasul care urmarea animalul. Eu nu-l vedeam nici macar cu binoclul. Ba nu, in ocularul meu aparu un fel de capra, incremenita pe stinca la circa 2 km distanta. Ne straduiram sa inaintam in directia pretiosului vinat, alergind peste trunchiuri d copaci, catarindu-ne cu rapiditate. Dar vai, tharul disparuse, si in locul acela s-au terminat marile mele ispravi de vinator pe pamintul Asiei.

Itinerarul stabilit pentru ziua aceea consta in traversarea contraforturilor masivului Nilgiri, care domina torentul Miristi Khola. Atunci cind prapastii de netrecut se iveau in drumul nostru trebuia sa urcam din nou, apoi sa coborim pina la riu, ale carui maluri erau accesibil in aceste locuri.

La inceputul dupa-amiezii zariram pe un mic bloc de piatra un fanion al Clubului alpin francez. Acest fanion marca coborirea spre Miristi Khola. Ne angajaram pe pante ierboase foarte inclinate pe care culii alunecau. Ploua si ningea cu intermitente. Drumul mi se parea fara sfirsit.

Apoi auzii strigate si, inaintind, zarii un foc mare. Erau culii din prima grupa care, dupa ce-si lasasera incarcaturile, se intorceau in vale. Panta continua cu platforme stincoase, de-a lungul unei faleze in care distingeam grote imense. Citeva minute mai tirziu eram cu totii pe malul lui Miristi Khola, torent impetuos ce dreneaza toate precipitatiile cazute in bazinele de sus ale Annapurnei, in Marea Bariera si Nilgiri. Drumul continua pe malul celalalt.

A doua zi dimineata, pe o vreme ceva mai buna, porniram din nou. Eu plecai cu o ora inainte fata de restul caravanei si catre prinz il intilnii pe Marcel Schatz, care in citeva cuvinte ma puse la curent cu situatia: Lachenal si Terray plecasera sa recunoasca pintenul de nord-est al Annapurnei.

Apropiindu-ne de tabara de baza, morenele deveneau mai mici, valea lui Miristi se largea si aveai o priveliste mai vasta a peisajului inconjurator. Pintenul, care incepea la citeva sute de metri de locul unde ne aflam, nu parea un obstacol prea greu. Totusi, nu stiu de ce, dar eu nu eram partizanul acestui traseu. Dupa experienta pe Dhaulagiri, ma temeam si nu aveam incredere in traseele de creasta. Nu puteam sa hotarasc transformarea actiunii de recunoastere intr-un asalt propriu-zis, inainte de a sti exact ce ne oferea acest pinten, adica inainte de a ajunge pe platoul superior al Annapurnei. Am sosit impreuna cu Schatz la tabara de baza, amenajata in mijlocul morenelor. Ne aflam intr-un mare desert de piatra. De aici ne trebuiau citeva ore bune de mars pentru a ajunge la Marea Bariera, ce inchidea orizontul la est, sau spre Nilgiri, la nord. Incepu din nou sa ninga si ne refugiaram in corturi. Se auzeau zgomote de pietre rostogolite, lovituri de piolet, injuraturi. Era un semn ca se apropia echipa Lachenal-Terray. Usa cortului fu data in laturi si o injuratura strasnica ne ajunse la urechi. Ii recunosteam pe camarazii mei in plina actiune. Fara sa-mi fi spus ceva, ii stiam obositi, dar hotariti si optimisti, isi scoasera echipamentul plin de zapada si in timp ce sorbeau ceaiul fierbinte, ma pusera in tema.

Faimoasa echipa care invinsese cele mai mari piscuri din Alpi era in forma.

- Trecerile sint foarte grele. Unele de gradul cinci. Nu stiu cum le vor putea da de hac serpasii. Poate doar agatati de corzi.

- Dar cum e creasta ?

- Foarte lunga si, cu cit inaintezi, devine mai grea. Ne-am oprit la circa 5 500 m. Putin mai sus creasta se inalta si e acoperita de zapada. Apoi nu se mai vede nimic Dar, dupa parerea mea, ea trebuie sa se imbine cu platoul superior al Annapurnei.

- Nu cred, spusei eu sceptic.

- Asculta, Maurice, e simplu, propuse Terray. O sa facem un atac in forta. Miine dimineata ne echipam toti, transportam tabara de baza pe virful crestei ierboase si incepem asaltul.

- Asa vom cistiga citeva zile, adauga Lachenal.

- Si am putea rata toate sansele noastre, ripostai Daca atacul pintenului nu reuseste, va trebui sa demontam din nou tabara de baza, s-o coborim in vale pentru a totul de la inceput. Nu am intentia sa arunc toate forta expeditiei pe un traseu inca neexplorat. Sa extindem prima recunoastere pe care ati efectuat-o voi: miine, punctul de unde v-ati oprit, vom continua explorarea, pina in momentul cind vom avea certitudinea ca aceasta creasta e accesibila pina in virf.

- Testa dura.

Lachenal si Terray erau furiosi. Ei socoteau ca trebuie sa pornim imediat la asalt, declarind ca pe acest traseu sint siguri de reusita. Ii cunosteam bine pe prietenii si ma temeam de optimismul lor, pentru ca dupa eforturile facute erau intr-o pronuntata stare de exaltare, eu trebuia sa fiu prudent. Si mi-am mentinut hotarirea. A doua zi urma sa plecam cu totii in recunoasterea terenului, cu un echipament usor. Tabara de baza va ramine la locul ei. In timp ce tovarasii mei isi aranjau lucru si se pregateau pentru a doua zi, ii scrisei un bilet Noyelle.

"Draga Noyelle,

Am sosit in tabara de baza. Lionel si Biscante tocmai coborau de pe pinten si cele vazute ii fac

sa fie optimisti. Mentinem insa aceeasi tactica: o recunoastere amanuntita. Timpul e rau, riscam intirzierea operatiunilor.

Alimente: trimite in vale trei containere de altitudine, un container cu alimente substantiale.

Materiale: 10 pitoane de stinca, 10 pitoane de gheata, 100 m cordelina de nailon de 5,5 mm, 3 corzi de 15 m de 8 mm; doua echipamente de altitudine.

Culii: pe culii din primul esalon plateste-i pe toti la fel.

Matha si Oudot: deocamdata nimic special de comunicat. Timpul prost ne-a impiedicat pina acum sa vedem Annapurna. Asteptati in curind noutati.'

Intre timp, doctorul si Ichac vizitasera Muktinath, orasul sanctuarelor. Prietenii mei au vazut acolo citeva temple acoperite cu tabla de zinc, fintini sfinte. Pelerinii isi umpleau vasele si beau din apa aceea despre care se spune ca ar vindeca bolile. Ang Tharkey a umplut o canistra a expeditiei cu apa de la fiecare fintina. Apoi au vizitat un alt templu, pazit de 12 tinere fete. Vestalele dansau si cintau. A doua zi, dupa o noapte petrecuta in satul Kagbeni, pelerinii s-au intors la Tukucha, unde Noyelle ii astepta nerabdator sa viziteze si el Muktinath-ul.

Recunoasterea pintenului, facuta de Terray si Lachenal, nu a dat rezultate. La un moment dat o prapastie imensa se casca amenintatoare, facind imposibila trecerea mai departe. S-au intors dezamagiti, dar mindri totusi ca au facut o cursa remarcabila. Seara, la masa, mincind carne conservata cu rosii, nuga si ceai, am tras concluzia ca escalada dusese la o victorie inutila asupra unui pinten fara prestigiu.

Urmara alte zile de cautari si intr-o seara, o data cu intoarcerea noastra la tabara de baza, am aflat o veste senzationala. Lachenal si cu Rebuffat comunicasera printr-un serpas ca malul drept al ghetarului este accesibil Si ca vor face tot posibilul sa ajunga pe marele platou pe care nu-l zarisera inca. In schimb, nici unul din ei nu reusise sa vada partea superioara a Annapurnei. Din punctul atins pe virful pintenului, la 6 000 m, reusisem sa contemplu partea care le raminea ascunsa lor. Stiam ca acest platou este neted si nu prezinta dificultati.

Pentru prima oara in cursul expeditiei noastre aparea un indiciu favorabil. Perseverenta noastra va fi oare rasplatita ? Muntele isi va dezvalui misterele ? In citeva ore soarta expeditiei va fi hotarita. Ne uscam vestimintele udate de ploaie si zapada. Schatz sosea urmat de Sark. Am stabilit de indata programul pentru a doua zi.

- Eu, spuse Schatz, mi-am fixat traseul. Da-mi doi serpasi si veti vedea.

- Doi serpasi ? i-o reteaza Terray. Si altceva ce mai doresti ?

- Doua echipamente de altitudine si alimente pentru trei zile.

- Seful vrea sa organizeze o expeditie proprie, ironiza Couzy.

- Lasati-l sa vorbeasca. Care e proiectul tau ?

- Sa urc ghetarul pe o creasta usoara pe care am reperat-o si care imi permite ocolirea prin dreapta a seracurilor.

- Are dreptate, spun eu. Daca Lachenal si Rebuffat: vor esua, voi ce veti face ?

A doua zi dimineata Schatz o pornea la drum, plin de sperante. El, care impreuna cu Oudot si Couzy descoperisera accesul spre Miristi Khola, credea ca va deschide definitiv drumul si spre Annapurna. In ce ma priveste am hotarit cu Sarki si Terray sa plecam a doua zi dupa amiaza sub conducerea lui Adjiba.

- Couzy, tu vei avea o munca ingrata. Va trebui sa ridici tabara de pe pinten si sa instalezi tabara de baza in locul pe care ti-l voi indica, adica in punctul cel mai avansat pe care il vor putea atinge culii.

- Nu e o treaba prea amuzanta, dar ce pot face ?

- Trebuie, o stii bine. Si in afara de asta, nu vei avea ca ajutor decit un serpas. Va fi nevoie sa cari tu insuti.

Timp de citeva zile, Couzy, mezinul echipei, a fost nevoit sa faca o munca anonima, dar foarte importanta. El a indeplinit aceasta misiune fara sa cricneasca, desi isi dadea seama ca daca asaltul final va fi declansat, aclimatizarea sa nu va fi suficienta si deci el nu va putea juca un rol de prim plan.

In ciuda timpului nefavorabil, am petrecut o seara agreabila. Toti erau veseli si increzatori. Adormii leganat de sperante si ma trezii in zgomotul ciocanelor si pietrelor care cadeau din virf. Era Schatz, care se pregatea de plecare impreuna cu Panzi si Aila. De la inceputul expeditiei n-avusesem un minut de ragaz. Acum puteam sa hoinaresc in voie. Am cercetat fiecare cort si l-am admirat din nou pe Terray care clasa, aranja, organiza. Totdeauna a fost stapinit de demonul ordinii. Nu putea sa stea fara sa faca o treaba. O singura problema ma nelinistea: alimentele. Voiam sa fac inventarul a ceea ca ne mai raminea. Pina la urma am iesit bine cu socotelile. La inceputul dupa-amiezei am pornit la drum, cu rucsacurile pline. Ma simteam zdravan si odihnit dupa o dimineata placuta. Morenele monotone se insiruiau pe distante de kilometri. Curind in calea noastra aparu un om. Era Adjiba, care aducea o veste buna: Lachenal si Rebuffat ajunsesera pe platoul ghetarului. In biletul sau Rebuffat adauga ca trecerea se putea face peste stincile malului drept, usor de escaladat. In acest fel, marea cadere de seracuri a ghetarului nordic al Annapurnei era evitata.

Cu inima plina de sperante am iutit pasul. Temperatura era suportabila, stincile din jur iradiau caldura. Peretii Marii Bariere spre care mergeam se apropriau tot mai mult. Erau netezi si inaccesibili, cenusii ca ardezia. Dar morena malului drept al ghetarului oferea o cale comoda Si rapida. Adjiba ne conducea. Pe la mijlocul dupa-amiezei am ajuns pe un fel de teren plat, care se largea. Acum trebuia sa escaladam peretele de pe malul drept. Pentru mine aceasta insemna ca echipa de culi va trebui sa se opreasca aici. Am stabilit pe o schita amanuntele instalarii taberei de baza. Orele treceau, iar noi ne grabeam, vrind sa ajungem pe platou chiar in seara aceea.

Imprimind un ritm sustinut, Adjiba ne-a condus catre contraforturile Marii Bariere. Un sistem de stinci, prelungit prin culoare, permitea accesul spre virful ghetar Annapurnei. Sacii pareau din ce in ce mai grei. Noapte se lasase, cind ajunseram in sfirsit la poalele unei faleze mari, unde camarazii mei instalasera tabara, viitoarea tabara 1, la o altitudine de 5 100 m. Ne primira cu o bucurie sincera. Din cauza intunericului nu vedeam nimic. Dar ei repetau plini de curaj si incredere: "Fara indoiala, Annapurna trebuie invinsa'.

A doua zi ma astepta un spectacol ametitor. Cind m-am trezit, Lachenal si Rebuffat, asezati afara pe o piatra, stateau cu ochii pironiti pe Annapurna. Un strigat ma facu sa ies din cort: "Am gasit drumul!' urla Lachenal. Ma apropiai. Reverberatiile luminii erau orbitoare si ma obligau sa inchid ochii. Pentru prima oara Annapurna isi dezvaluia secretele. Imensul sau versant nordic, cu riuri de gheata, Scinteia in lumina zilei. Niciodata nu vazusem un munte atit de mare la adevaratele sale proportii. Era o lume atragatoare si totodata amenintatoare, in care ochiul se pierdea. Citeodata aveam in fata ochilor doar pereti verticali, creste pustii, ghetari suspendati, care faceau din toate proiectele noastre o himera.

- Intelegi, imi explica Lachenal. Problema este sa ajungem pe acest ghetar care seamana cu o secera. Pentru a atinge partea sa de jos, evitind riscul avalanselor, trebuie sa-l urcam numai pe stinga.

Nu mai ascultam de mult explicatiile. Un val de entuziasm ma cuprindea. In sfirsit, muntele dorit era in fata noastra.

- Priveste, insista Lachenal. Se poate evita partea cu crevasele, ocolind prin stinga. Apoi va fi suficient sa urcam marile cascade de gheata din fata si sa ne abatem Putin spre dreapta, in directia Secerei.

Lovituri de piolet ne atrasera atentia. Adjiba spartul gheata pentru a obtine apa.

- Nu este chiar atit de direct traseul tau, ii spuneam lui Biscante. Fara indoiala ca ne vom infunda in zapada, pina la briu. Drumul spre creasta muntelui trebuie fie cit mai scurt.

- Atunci, spuse Rebuffat, ar trebui sa urcam spre virf, ocolind seracurile si crevasele, taind-o spre stinga pentru a ajunge la Secera si de-acolo sa mergem drept spre creasta.

Rebuffat nu era prea optimist. In vechiul sau tricou care i se mula pe piept si pe care l-a purtat in toate expeditiile din Alpi, i se potrivea mai bine ca oricind numele ce i l-au dat serpasii: "Lamba-Sahib' (omul cel lung).

Terray sorta alimentele cu seriozitatea lui obisnuita. Purta o boneta rosie si avea o barba de trei coti. Il intrebai care este traseul ales de el.

- Batrinul meu Maurice, pentru mine e limpede: deasupra conului de dejectie al marelui culoar, situat pe verticala piscului. Si incepu sa descrie calea ce trebuia s-o urmam. Toata lumea fu de acord.

- Trebuie sa plecam, striga Terray cu insufletire. Lachenal, la fel de entuziast, adauga:

- 100 contra zero, iata sansele victoriei.

In ce-l priveste pe Rebuffat, acesta, mai ponderat, spuse:

- Este solutia cea mai putin dificila si cea mai logica.

Niciodata muntele nu mi se paruse atit de frumos. Optimismul nostru era mare, poate chiar excesiv, intrucit scara gigantica a peretelui punea probleme pe care niciodata nu avusesem prilejul sa le rezolvam in Alpi. Si timpul ne gonea din urma. Daca voiam sa reusim, trebuia sa ne grabim. Sosirea musonului era prevazuta in jurul datei de 5 iunie. Ne ramineau deci 12 zile. Trebuia sa actionam repede, foarte repede. Acest gind nu ma parasea de loc. Era necesar sa marim distantele intre taberele succesive, sa organizam un sistem de navete pentru a transporta maximum de incarcatura si sa ne aclimatizam organismele pentru a asigura legatura cu ariergarda. Aclimatizarea ma preocupa foarte mult. Dar mai ales legatura cu tabara de baza. Echipata doar pentru o recunoastere, grupa noastra avea provizii pentru cinci zile si dispunea de un material alpin restrins.

Entuziasti, insotitorii mei discutau cu insufletire, in timp ce serpasii se tot invirteau ca de obicei in jurul corturilor. Erau numai doi aici si nu puteam incepe cu ei operatiunile. Am hotarit sa plecam singuri si sa caram noi poverile. In acest fel, tabara 2 putea fi instalata chiar a doua zi. Tovarasii mei acceptau acest efort, care ne ajuta sa cistigam cel putin doua zile. Adjiba, unul din serpasi, urma sa coboare la tabara de baza. Sarki avea o misiune capitala: el trebuia sa duca ordinul de asalt tuturor membrilor expeditiei. Pe o foaie mare de hirtie am scris:

,,Curier special, urgent, Sarki, tabara 1, la Tukucha, 23 mai.

Tabara 1. Ghetarul Annapurna. Am hotarit sa atacam Annapurna. Vom putea obtine victoria daca fiecare se va decide sa nu piarda nici o zi, nici o ora. Am adresat indicatii fiecarui membru al expeditiei.

Couzy: sa plece de la tabara de baza cit mai repede posibil. Sa aduca totul aici. Sa trimita la tabara l toate echipamentele de altitudine si cit mai multe alimente. De asemenea, posturile de radio, sacii lui Gaston si ai mei, schiurile lui Lionel. Sa-i dea 15 rupii lui Sarki (le va gasi in fundul sacului).

Schatz: daca Schatz coboara de pe pinten, sa instaleze tabara 1, caci vom lua totul cu noi. Eu, Biscante, Lionel si Gaston mergem la tabara 2. Amplasamentul este marcat printr-o movila de pietre. Sa concentreze maximum de alimente si material.

Matha: sa vina cit mai repede, sa aduca aparatul de filmat. Tabara de baza este accesibila culilor. Oudot: sa vina repede la tabara 1 cu o mica farmacie. O parte importanta din ea poate ramine la tabara de baza (in special partea chirurgicala).

Noyelle: foarte important! Fara a pierde nici o ora, sa expedieze la tabara 10 containere de altitudine, 6 containere pentru vale. Toate echipamentele pentru taberele de altitudine. Ultimul talkie-walkie. Un recipient cu alcool, 10 litri benzina. O coarda de 8 mm. Doua corzi 9,15 mm, 200 m coarda de 5 mm, 15 pitoane-gheata, 5 de stinca, 10 muschetoane. Toate lampile frontale, doua plafoniere, plus bateriile de rezerva.

Cacoletul austriac (ansamblu de tabla si bretele care permite transportarea unui ranit asezat pe spatele unui purtator). O pereche de schiuri, doua perechi de bastoane, sania Dufour, sacii celui de-al doilea esalon pentru toata lumea. Postul Emerson cu antena. Trei jambiere Cricouni de rezerva, pantalon Urs, doua corturi pentru vale (trei vor fi la tabara de baza, doua la tabara 1). Incaltaminte, patru perechi. Material de reparat echipamentele camping. Toate manusile de rezerva, ciorapii de rezerva, tsampa si orez pentru serpasi. Restul sa inmagazinat si pus sub paza. Sa fie pregatite 10 containere de altitudine si 6 mijlocii pentru nevoi ulterioare. Cartierul tau generai va fi tabara de baza. Ofiterul GB Rana este liber sa faca ce vrea. Matha sa expedieze o telegrama lui Devies: Tabara 1, 5 100 m. In urma recunoasterilor am hotarit sa atacam Annapurna prin Ghetarul de nord. Drum exclusiv glaciar. Timp favorabil. Toti sint in plina forma. Am multe sperante. Salutari amicale.

HERZOG"

Dificila recunoastere se transforma in asalt final. Programul stabilit ii facea sa sara in sus de bucurie pe toti membrii expeditiei. Eu eram insa foarte ingrijorat: ne trebuiau patru zile pentru a duce mesajul la Tukucha. I-am explicat cum am putut lui Sarki:

- Annapurna, si-i aratam cu degetul muntele. Atcha now.

- Yes, sahib.

- All sahib go now. (Toti sahibii vor merge acum.)

- Yes, sahib.

- This, ii spuneam eu, facindu-ma ca alerg. Very quickly to Tukucha, for all sahib. (Trebuie sa mergi foarte repede la Tukucha, la toti sahibii.)

Chipul lui Sarki avea o expresie grava. El citise in ochii mei ca acest ordin nu semana cu oricare altul si intelesese ce asteptam de la el. Stia ca aici aveam putine alimente, putin material si ca sahibii s-au hotarit sa mearga pe munte, ca trebuie sa conteze pe ajutorul celor din spate. Sarki era cel mai energic si cel mai puternic dintre toti serpasii nostri. Misiunea sa capata o importanta deosebita. Statea in fata mea nemiscat, atent la fiecare cuvint.

- Go, Sarki, good luck, it is very important. (Du-te, Sarki, succes, e foarte important.) Si ii strinsei mina.

El nu pierdu o secunda, isi lua lucrurile, ii explica cit putu de repede totul lui Adjiba, cu o voce scurta, guturala, si citeva minute mai tirziu il vedeam indepartindu-se de-a lungul marii faleze de gheata, apoi disparind printre morene. Ma intorsei sa contemplu marele lant al Annapurnei, scaldat in lumina. Cu citeva minute inainte tremuram de frig. Acum, era cald, imi scosei vesta si chiar camasa. In departare se vedea Dhaulagiri, care trona in apropiere de Nilgiri. Visam cu ochii deschisi. Dambush Khola, Valea Necunoscuta, marele lac inghetat Manangbhot. Eram atit de departe de tot ceea ce prevazusem: expeditie usoara, nailon, cum spuneam noi, expeditie rapida. Sa transpunem pe plan himalayan ascensiunea alpina - aceasta era tactica de baza in proiectele noastre pariziene. Pericolul, spuneam noi, il vor constitui avalansele. Trebuia sa utilizam drumul de creasta. De ce sa pregatim muntele, ca sa poata trece serpasii ? Sahibii puteau face totul. Nu ne trebuiau serpasi. Deci nu trebuia sa echipam tabere intermediare. Dar vai, ce deceptie ! Crestele ? Sa nu mai vorbim ! Eram multumiti ca-i aveam pe serpasi. Rapiditate, usurinta? Diferentele de nivel erau atit de mari, incit taberele intermediare se dovedeau indispensabile. Si apoi, noi dadeam atunci importanta explorarii, recunoasterii traseelor. Ne gindeam doar ca vom vedea si vom ataca muntele imediat. Dar unde si pe cine ?

Toti patru, Lachenal, Rebuffat, Terray si cu mine ne pregateam lucrurile, indesam in saci maximum de material, alimente, corturi, saci de dormit. Nu am lasat decit un container cu citeva accesorii de care nu aveam nevoie. Am repartizat materialul. Ca intodeauna, unii aratau preferinta pentru incarcaturi grele, dar nu prea mari. Altii preferau inversul. Trebuia sa purtam fiecare cite 20 de kilograme.

La aceasta altitudine, unde cel mai mic efort era penibil, incercam senzatia de a fi zdrobiti sub greutate. Curelele ne taiau umerii. Ni se parea imposibil sa mergem mai mult de cinci minute fara sa ne oprim. Toti inaintam. Poverile erau mari, insa ne gindeam ca vom cistiga timp. In sir indian, prinsi unul de altul la mici distante, patru sahibi urcau din greu in zapada marelui platou de la poalele Annapurnei. Era o caldura de cuptor. Soarele se ridica la zenit si in acest circ glaciar razele sa se reflectau fara sa se piarda pe suprafetele ce ne innconjurau. Curind marsul deveni coplesitor, sleindu-ne de puteri. Transpiram si din cind in cind ne opream ca sa putem respira.

Facem un popas. Golim tuburile cu pomada antisolara si aplicam pasta intr-un strat des pe fetele pline de sudoare. Lachenal si Rebuffat, care parca sufereau mai mult decit mine si Terray, isi confectionara din sacul meu de pinza, ca dintr-un cearsaf, capisoane albe care ne aminteau de Ku-Klux-Klan. Ei ma asigurau ca aceasta inovatie ii proteja impotriva insolatiei. Nu eram convins si preferam sa acord mai departe credit pomadei. Aveam impresia ca aerul a disparut din acest cuptor. Traiasca primele povirnisuri ! Dar ce puteam face cu poverile care ne zdrobeau ? Trebuia sa recurgem la tot curajul si vointa noastra pentru a invinge oboseala si lipsa de aer. Am escaladat o aglomerare de stinci din mijlocul ghetarului, sub imens, seracuri in surplomba care ne amenintau cu o padure de stalactite, iradiind in lumina soarelui. Eu cu Terray deschideam drumul, unul dupa altul. Ceilalti doi pareau extenuati. Am depasit 6 000 m. Ce va fi dincolo de 7 000 m ? Acest gind se strecura insinuant in creierul meu si nu intirziam sa constat ca pe toti ne asteptau clipe grele.

- Noi nu sintem serpasi, striga Lachenal.

- N-am venit in Himalaya sa facem pe hamalii, aproba Rebuffat.

Terray riposta violent:

- Un alpinist trebuie sa duca poveri. Ce, sintem mai slabi decit serpasii ?

Lachenal ramase sprijinit in pioletul sau. Rebuffat se prabusise pe un sac. Fetele lor erau caramizii si pline de sudoare. Privirile fara expresie aruncau flacari.

- Daca vom crapa acum, in aceasta munca idioata, ce vom face peste citeva zile ?

- Si voi mai pretindeti ca sinteti ghizi la Chamonix ? Niste domnisori, iata ce sinteti, le arunca in fata Terray.

- Cu cit iti pune mai mult in spinare, cu atit esti mai multumit, iti place, striga Lachenal.

- Cind trebuie sa duc, duc, incercai sa fac pace.

- E greu, vad bine. Dar asta ne va face sa cistigam doua zile. Daca vom reusi, va fi multumita efortului pe care-l facem astazi.

- Tu si cu Terray puteti cara. Noi nu putem, asta e, mi-o intoarse Rebuffat.

- Voi sinteti supraoameni, ironiza Lachenal. Sinteti supermeni. Noi sintem niste prapaditi.

Cu aceasta riposta, care se pare ca l-a usurat, am pornit din nou. "Supraoamenii' trasau calea, unul dupa altul. Abrutizati, tirindu-ne picioarele intr-un mers lent si neregulat, incercam sa smulgem muntelui acesti metri pretiosi. Pasii s-au automatizat. Ochiul era fixat asupra calciiului celui din fata. Sub nici un motiv nu trebuia sa cedam tentatiei de a ne opri. Fiecare, in sinea sa, gasea juste invectivele aspre ale lui Terray. De citva timp auzeam in spatele nostru iodlere. Sa fie Schatz ? Traseul sau se intilnea cu al nostru in acest loc. Sa fi gasit el drumul ideal? In orice caz, e un pretext pentru a ne opri. Am infipt adinc pioletii, am fixat rucsacurile, dispuneam astfel de scaune confortabile. Deschidem citeva cutii de conserve. Punem mina pe bidoane, dar inghititurile sint numarate, caci provizia noastra de apa este saraca. Schatz soseste cu doi serpasi.

- Ah, batrine, sint darimat.

Pe trasaturile camaradului meu citeai multa suferinta. Fara indoiala, a dus-o la fel de greu ca si noi Dar el era singur.

- Ei, ce-ai facut ?

- Acest drum nu e de loc stralucit. Daca al vostru e mai bun, renuntam la al meu.

- Prea dur ?

- Da, si periculos. In loc sa traversezi pintenul pina la platou, am gasit o creasta secundara a ghetarului, am instalat cortul cum am putut. Apoi, dimineata, am urcat o panta de zapada foarte inclinata, pe care nici intr-chip n-as vrea s-o mai cobor.

- Ei si ? Mai departe ?

- Pe dracu, nu-i destul pentru un singur om ? V-am zarit si am trecut printre seracuri ca s-o iau pe urmele voastre. Nu ma faceti sa vorbesc prea mult. Sint mort de foame.

- Sa mergem, spuse Terray.

Pe masura ce inaintam vizibilitatea scadea. Totul se estompa in ceata, incepu sa ninga. Poteca pe care o faceam, eu cu Terray, nu era grozava, dar ce importanta mai avea asta ? Cu orice pret, la caderea serii trebuia sa instalam tabara 2 mai spre mijlocul platoului, la adapost de avalanse. Fulgi desi ne obligau sa ne scoatem capisoanele. Din cite imi dadeam seama, trebuia sa fi ajuns pe la mijlocul platoului. In orice caz, seara vom ridica tabara pe platou. In grupuri mici, sahibi si serpasi soseau la locul stabilit si-si lasau jos poverile.

Am tinut un mic sfat. Nu era prudent sa-i lasam pe serpasi sa coboare singuri la tabara 1. Lionel Terray, in forma, se oferi sa-i insoteasca. Era tirziu si ningea din ce in ce mai tare. Terray se grabi sa ne paraseasca. Intrucit potecile de la urcare erau aproape acoperite Planuise sa-i trimita pe serpasi la baza, iar el sa ramina la tabara 1.

- E nebun acest Lionel, declara fara rezerve Lachenal. Ii place sa sufere. Gaston, ce ti-a venit sa te instalezi pe pietrele acelea, care o sa-ti intre in spinare, in loc sa cobori sa te culci confortabil la tabara de baza ?

Mimica lui Rebuffat era elocventa. Acest exercitiu i se parea complet inutil. Oamenii muntelui isi au caracterul lor. Exista oare oameni mai incapatinati ?

Sarmana noastra tabara 2 parea literalmente pierduta in mijlocul zapezilor. Ne asurzea vacarmul neintrerupt al avalanselor. In virtejuri de zapada si rafale de vint am intins pinzele cortului, am amenajat o platforma. O ora mai tirziu, fiecare se odihnea la caldura. Eu cu Schatz ne aflam in cortul modern dupa care s-au confectionat celelalte 14. Era ceva mai mare. Schatz ma asigura ca asezindu-ma cu capul catre fundul cortului, confortul ar fi ideal. Probabil. Totusi, niciodata n-am petrecut o noapte atit de proasta si niciodata nu voi mai repeta aceasta trista experienta, in care era cit pe-aci sa ma asfixiez. Prefer sa dorm cu capul spre intrarea cortului, ca sa respir aer proaspat. Altfel, Schatz este un camarad perfect. Instalat in sacul meu de dormit il priveam facind bucatarie, imi aducea la "domiciliu' un dineu substantial. Putin mai tirziu, somniferele au intrerupt sporovaiala noastra, aruncindu-ne in bratele lui Morfeu.

In timp ce noi ne impacam cu situatia de fapt, Terray, ajuns la tabara 1, a fost tinut treaz aproape toata noaptea de o furtuna violenta. Era aproape acoperit de zapada. In tabara 2, la 5 900 m altitudine, ne-am trezit la ora 9 dimineata pe o vreme destul de calduroasa. Interiorul corturilor parca era poleit cu aur. Dar ce neplacut e sa incalti ghete inghetate. Parca sint de lemn. Mi-am promis ca alta data sa le pun in fundul sacului de dormit. Cind am scos capul afara, cerul era albastru, iar spectacolul magnific. In jurul nostru, o centura de virfuri si creste se contura la peste 7 000 m. Aproape de noi, chiar deasupra capetelor, se inalta creasta denumita plastic "Conopida'. Ea se continua cu acest pinten de nord-vest pe care ne-am ostenit degeaba, il vedeam acum in toata desfasurarea sa. Nu parcursesem decit a zecea parte din el. O prapastie enorma il taia in doua. Nu mai regretam de loc. In departare se profila muntele de cristal, Dhaulagiri. Mai aproape de noi se vedeau muntii Nilgiri, mindri si inaccesibili, iar la dreapta, Marea Bariera care domina tabara de baza, salas liliputan in marea de zapada. In extrema dreapta se inalta un enorm ghetar si un virf cu aspect interesant, faimosul Roc-Noir. Intorsei capul. Un imens perete glaciar, napadit de seracuri, intretaiat de crevase, sclipea in soare. Mult mai sus, Annapurna trona ca o zeita. Cercetai cu ingrijorare peretele pe care urma sa-l atacam. Totul imi parea atit de imens in raport cu slabele noastre puteri ! Ce tactica sa adoptam ? Trebuia sa tin seama de forma camarazilor mei, de materialul destul de sumar de care dispuneam, de pericole si mai ales de timpul pe care-l aveam la dispozitie. Ce multi factori intrau in joc! Oricum, eram hotarit sa grabesc instalarea taberelor, oricare ar fi fost timpul. Totul se reducea la o formula matematica, sa acumulam cit mai multe kilograme pe zi, veghind in acelasi timp ca forma fizica a alpinistilor sa ramina intacta pina la asaltul final. Cind ne vom apropia de virf, potentialul fizic si psihic al fiecaruia dintre noi va exploda cu toata forta, desi trebuia sa pastram rezervele necesare coboririi. In dimineata aceea am uitat de oboseala zilei precedente. Trebuia sa profitam de timpul frumos, sa urcam si sa instalam tabara 3. Ne-am fixat pe bocanci coltarii foarte usori de care nu ne-am mai despartit. Am luat cu noi un cort, lasindu-l pe celalalt nedemontat impreuna cu ceva alimente. Fiecare dintre noi ducea cu el cite 10 kilograme, inainte de a parasi tabara am aruncat o ultima privire asupra peretelui de gheata.

Chiar de la plecare am incercat sa stabilim un traseu probabil de-a lungul numeroaselor bariere ale urcusului: o data ajunsi pe perete, nu mai puteam vedea decit la 5 metri inaintea noastra. Organizam echipele, urmind ordinea de ocupare a corturilor. Lachenal si Rebuffat formau prima echipa, eu si Schatz a doua. Era ora 10. Dupa ce am inchis singurul adapost care marca tabara 2, am pornit spre conul de dejectie al marelui culoar central in care coborau pantele virfului. Drumul nostru era drept. In contact cu zapada picioarele inghetau repede. Aerul era insa calduros si ne obliga sa ne scoatem vestele captusite cu blana. Peretele de gheata ne domina, iar spre stinga, o creasta tipic himalayana ma surprindea prin transparenta sa albastra, accentuata de pozitia laterala a soarelui. La dreapta, "Conopida', alba, imaculata se falea cu dantelele sale si incerca sa ne provoace. Par sa intrebe: Oare veti ajunge intr-o zi la inaltimea mea ? In acest univers straniu, in care totul era inspirat de verticala, notiunea de echilibru capata un sens aparte. Perspectiva acestui haos denatura cu totul primele impresii. Trecuse un ceas de cind mergeam si de-abia ajunsesem la primele pante ale conului. Dar ma nelinistea ceea ce urma. Miliarde de tone de gheata ale unui fluviu gigantic pareau sa fi incremenit intr-o dezordine de nedescris. Cu cit ne apropiam de perete, cu atit panta se inclina mai mult. Seracuri se prabuseau cu un zgomot infernal. Caderile de avalanse ne exasperau. Deocamdata nu intimpinam nici un obstacol. Traversind o strimtoare, timp de citeva minute am fost expusi loviturilor. Lachenal trecu primul. Ceilalti pe urmele lui. Deasupra capetelor, un enorm acoperis de gheata, de culoare verde deschis, parea sa ne asigure o relativa protectie. Dar era el oare suficient daca ar cadea o avalansa ? Totul se termina cu bine. Zona periculoasa era depasita. Am ajuns de cealalta parte extenuati. Locul nu se dovedea insa prielnic repaosului. Panta era atit de inclinata, incit zapada nu se mai lipea de stinca. Nici vorba de popas. Echipa din frunte taia trepte minuscule pe care de-abia puteam infige doua virfuri de coltar. Gheata era neteda, compacta; asemenea unei sticle ea se spargea cu zgomot sub loviturile pioletului. Bucatile de gheata cadeau in prapastie cu o viteza vertiginoasa, declansind de fiecare data mici avalanse. Continuam sa "tragem' spre dreapta sub protectia seracurilor. Un pod de zapada ducea spre o platforma unde in sfirsit ne puteam opri. Timpul se mentinea frumos. Citiva nori albastrii pluteau pe cer, facindu-ne sa fim optimisti. La picioarele noastre se intindea platoul taberei 2. Am reusit sa reperam poteca pe care am lasat-o urcind. Drumul spre inaltime nu era de loc incurajator. La 50 de metri deasupra capetelor noastre un imens zid vertical de gheata impiedica orice trecere. Nu exista nici o posibilitate. Nici in dreapta, nici in stinga. Plini de curaj, eu si cu Schatz trecuram la atac. Ne cufundam in zapada pina la briu, iar sub zapada, gheata ne obliga irezistibil sa alunecam. Am infipt pioletul cit mai sus posibil si m-am tras deasupra pentru a degaja piciorul ramas in urma. Alunecind, am revenit la punctul de plecare. Trebuia sa facem o adevarata transee in aceasta zapada. Ca sa urcam 50 de metri ne era necesara o ora. par ne aflam atit de aproape de tinta ! Eu examinam inamicul. O creasta acoperita de zapada ne permitea sa ajungem sub o surplomba de gheata. Acest colos mindru, sculptat de mici avalanse, putea fi invins cu lovituri de piolet. Inainte de a porni la atac, anuntai echipa a doua ca ne vor trebui doua ore pentru a ajunge pe "acoperis' si ca in acest scop ei ar putea inconjura zidul in cautarea unei cai mai usoare. Mi-am scos pentru o clipa ochelarii, dar nu puteam suporta lumina orbitoare din jurul meu. Jos, in vale, un colt verde de munte imi odihni ochii pentru o secunda, imi stersei ochelarii cu batista. Verificai inca o data centura, numarai pitoanele, aruncai o privire lui Schatz si ii spusei: "Eu pornesc, slabeste putin coarda, te rog'.

"Da-i drumul', imi raspunse Schatz, derulind coarda din jurul pioletului sau bine ancorat. Munca de sapator este penibila la aceasta altitudine. Degajai creasta. Zapada era tare ca piatra. In sfirsit, dupa un mare efort, am atins o platforma de circa 30 cm latime si un metru lungime, pe care trebuia sa stau aplecat, caci capul mi se lovea de gheata de deasupra. Trebuia sa mai cistig doi metri in plan orizontal, inaintam centimetru cu centimetru. Locul era din ce in ce mai strimt. Peretele ma strivea si ma impingea spre exterior, dezechilibrindu-ma. Terminai traseul in patru labe. Rasuflai culcat pe burta, agatat de coada pioletului, care ma retinea. Trebuia sa atac gheata acoperisului. Cu o singura mina, fara un punct de sprijin, nu puteam sa izbesc prea tare. Schatz supraveghea fiecare miscare a mea, gata sa previna o eventuala cadere. Sparsei mai intii extremitatea stinga, care restringea spatiul. Citeva scobituri in gheata imi serveau drept priza pentru mina stinga, imi trasei bratul sting si ma ridicai incet, incet. Simteam privirile lui Schatz atintite asupra mea. Bratul meu drept, acum liber, apuca pioletul si ciopli in acoperis o priza mai confortabila pentru mina stinga. Cu pioletul ancorat, apucai priza de gheata. Mina stinga era bine fixata; retrasei pioletul si-mi cioplii doua trepte pentru picioare. Dupa trecerea surplombei, ele imi permiteau sa ma mentin citeva clipe contra peretelui si sa continui sa urc. Apoi mi-am reluat pozitia initiala. De oboseala, suflam ca o locomotiva, infipsei pioletul cit mai adinc si in timp ce ma agatam de el, Schatz avansa, facea manevre lungi pentru a ajunge si el pe creasta. Curind il simtii in spatele meu, ridicat cu un metru; el imi va lua locul pentru a ma asigura. M-am ridicat, am pus piciorul drept pe piolet, am apucat cu mina stinga priza de sus. Pioletul imi servea drept ancora. Schatz a efectuat manevra prevazuta, a luat locul meu, m-a asigurat si mi-a intins pioletul. Fara sa intorc capul, il apucai si cu o lovitura puternica il infipsei cu 50 cm mai sus. Nici o secunda nu era de pierdut. Picioarele mele se miscau in vid. Parca treceau secole. Fiecare centimetru era un chin. Genunchiul drept ajunse la nivelul treptei de jos. Inca un efort. Am reusit. Piciorul sting isi gasise sprijin. O noua zvicnire si cele doua trepte erau ocupate. "Uf, am ajuns !' Schatz astepta de mult aceste cuvinte.

"Bravo, Maurice. Nu misca, slabeste coarda cu un metru.' Fara sa-mi dau ragaz, am taiat trepte mari in gheata. Doi metri mai sus panta devenea mai lina si regaseam zapada. Inima imi batea sa iasa din piept. Respiratia era dezordonata. Gheata devenea granuloasa, urcusul mai usor. Ma aflam deasupra surplombei, inca un metru si situatia se schimba. Ce o fi facind Schatz in prapastie ? De centura mea atirna un fel de hamac urias, lung cit un stat de om. Cu lovituri de piolet si ciocan am infipt un piton si am agatat coarda. Era de nailon, alba, uscata si curata. Am deschis briceagul si am taiat doi metri din ea. Va fi de ajuns pentru o bucla pe care s-o agat de piton. Petrecuta in bucla, coarda de 20 metri permitea celorlalti sa urce. "Alo ! Schatz, poti sa vii', il asigurai cu coarda intinsa. El o apuca si urca pina la mine. Obstacolul fusese invins. Dintr-o data se facu frig. Nori negri se adunau deasupra muntelui. Ne imbracaram hanoracele. Dar ce faceau tovarasii nostri ? I-am strigat. "Sintem aici ! Sintem aici !' raspunsera ei cu tonul unor oameni care au fost deranjati. Amindoi stateau asezati confortabil pe panta de jos. Actiunea lor de recunoastere nu daduse nici un rezultat. La dreapta, ca si la stinga, nici o posibilitate de a ocoli zidul. Singura solutie era cea aleasa de noi. Intr-un sfert de ora ajungeau si ei linga noi. Am reluat marsul. Timpul se inrautatise. Fiecare pas, fiecare metru pe care-l cistigam presupunea eforturi teribile. Daca continuam mult timp sa ne zbatem pe un asemenea teren, nu am fi ajuns niciodata la tinta. Cel putin speram ca urmele noastre sa poata fi utilizate de cei care ne dublau. Printre fulgii de zapada zarii umbra cenusie a lui Schatz care venea, in frunte, sa ma schimbe in aceasta batalie inegala. Nu vedeam mai departe de 15 metri in fata noastra. Deocamdata nu se zarea nici un loc potrivit pentru instalarea cortului. De altfel ar fi fost preferabil ca tabara 3 sa fie plasata mai sus. Altimetrul indica 6 600 m. Mai tirziu am constatat ca nu eram decit la 6 400 m. Ningea fara incetare si urcusul era epuizant. Important era insa ca inaintam incercam o mare bucurie constatind ca avansam spre virful Annapurnei.

Am scos cortul, echipamentul, alimentele pe care le transportasem pina acolo si le-am asezat la picioarele unui serac in forma de semiluna. Pentru a semnala acest depozit camarazilor ce ne urmau, am sapat o cavitate in care am pus un bidon rosu. "O sa se vada de departe', ii spusei eu lui Schatz, care ma aproba. Coborirea era mai usoara. In frunte mergeau Laehenal si Rebuffat. Ne asteptau in fata culoarului. Am traversat fara incidente conul terminal al marelui culoar. In zilele urmatoare numeroasele navete care au infruntat aceasta trecatoare periculoasa au fost amenintate de avalanse. Temperatura devenea mai blinda, dar ne infundam tot mai mult in zapada si ne era imposibil sa reperam tabara 2, ascunsa intre nori. Apoi s-a stirnit un vint puternic, zapada ni se lipea de ochelari si ne biciuia obrajii.

Mergeam aplecati sub furtuna. Citeva urme, o mare crevasa, aveam impresia ca sintem aproape de tabara Am luat-o spre dreapta si la citiva pasi am zarit un cort acoperit de zapada. Ce era de facut ? Nu puteam ramine noaptea acolo. Nu era loc pentru toti. Daca am fi coborit, trebuia sa facem o alta naveta. Am mincat putin si am plecat mai departe. Pe masura ce coboram spre platou vizibilitatea scadea. Mersul in sir indian, pe care-l adoptasem, ne permitea sa pastram o directie aproximativa. Stiam cu totii ca in apropiere de tabara 1 va trebui traversam o parte a crevasei. Nu era decit un singur pasaj, marcat de stinci. Dar ne era imposibil sa gasim prima stinca. Rebuffat credea ca trebuie s-o luam spre stinga, iar Lachenal spre dreapta. In ce ma priveste simteam ca sintem pe directia cea buna. Sub nici un motiv nu trebuia sa ne separam. In cele din urma am optat pentru solutia lui Rebuffat. Ceata se facea din ce in ce mai deasa, inaintam intre doua crevase care dintr-o data se reuneau. Nu mai puteam face nici un metru mai departe. Stiind ca sintem aproape de tabara, incepuram sa strigam. Citeva secunde mai tirziu auziram o voce slaba dar distincta: "Spre dreapta ! Pe aici!'

Curind se profila o umbra: era Terray. "In tabara nu va fi loc pentru toata lumea. Alimentele trebuie pastrate pentru taberele superioare', spuse el. Ma hotarii pe loc. Eu, Lachenal si Rebuffat vom profita de ultimele licariri ale zilei pentru a cobori la tabara de baza. Schatz, usor accidentat, va ramine pe loc. Terray ne spuse ca a doua zi dimineata va pleca impreuna cu Panzi si Aila. In acest timp, Adjiba va face naveta intre tabara de baza si tabara 1. Acest serpas extrem de rezistent si-a facut din asta o adevarata specialitate. A facut aceasta naveta de doua ori pe zi. A urcat sute de kilograme de materiale pina la tabara 1. Munca ingrata, fara stralucire, dar cit de utila. Aceste eforturi, ale fiecaruia in parte, au asigurat expeditiei sansele de succes. Lasindu-i deci pe Schatz, Terray, Panzi si Aila, noi am coborit povirnisul insotiti de Adjiba. Coboram in goana. In citeva minute am parcurs citeva sute de metri si ajungind la zapada am gasit, spre marea noastra bucurie, mai multe corturi instalate in tabara de baza, Ichac si Oudot sosisera tocmai atunci, cu serpasi si culi. Se gaseau haine pentru toata lumea si alimente in cantitate suficienta; era si un cort mare, verde, pentru culi. Legatura dintre ariegarda si avangarda fusese realizata.

Sintem in seara zilei de 24 mai. In dimineata precedenta Sarki plecase cu faimosul meu "ordin de zi'. Ichac il intilnise pe "agentul nostru de legatura' gonind pe pantele lui Miristi Khola. Eu ma leganam in optimism si confort. Ichac si Oudot aflasera cu entuziasm ca muntele era echipat pina aproape de 6 600 m: totul intr-un timp record. Serveam o masa copioasa: piftie de pui, rom, tsampa. Dupa-masa Ichac imi citi extrase din jurnalul sau intim, relatind calatoria lui la Muktinath, orasul manastirilor. Ne-am trezit tirziu. Soarele era sus si se incalzise bine. Hotarii sa-mi fac toaleta si chiar sa ma rad. Eram cu totii optimisti, siguri de reusita. Mai raminea doar o chestiune de rezolvat: aprovizionarea. Dar aveam incredere in Noyelle. Am asternut pe hirtie ultima scrisoare adresata lui Devies.

"Tabara de baza, 25 mai

Dragul meu Devies,

Iti scriu ultimele rinduri inaintea asaltului. Totul se prezinta bine. Tabara de baza se afla la 3- 4 zile de Tukucha. Ieri am urcat pina la 6 600 m. Traseul este in intregime glaciar. Pericolele obiective

sint relativ mici. Situarea taberelor este urmatoarea: tabara de baza, pe malul drept al Ghetarului de nord al Annapurnei, la 4 400 m. Tabara l: de asemenea pe malul drept, pe marginea unui platou care seamana cu cel din Argentiere, la o altitudine de 5 100 m. Tabara 2: pe un ghetar care coboara direct din virful Annapurnei; altitudinea 5 900 m. In continuare ma gindesc sa instalez tabara 3 la 6 800 m, apoi tabara 4 la 7 500 m, pe creasta denumita de noi Ghetarul Secerei. Este posibil sa fie nevoie si de instalarea taberei 5. Totul va depinde de teren. Timpul este frumos dimineata, dar se inrautateste spre seara. Ninge mult, ceea ce provoaca inconveniente in timpul marsului. Toata lumea este in forma. In citeva minute eu voi porni spre tabara 1. In zilele urmatoare vom incerca marea lovitura. Nu am timp sa scriu mai mult, caci ma asteapta multe treburi. Matha o sa scrie o scrisoare mai detaliata. Sint foarte increzator.

Cu salutari prietenesti,

MAURICE'

In timp ce scriam, serpasii si culii, sub conducerea lui Couzy, terminau instalarea taberei. La ora trei si jumatate incepu sa ninga. Ma gindeam la Terray, care plecase dimineata de la tabara l cu doua echipamente de altitudine si peste 10 kg de alimente. El intentiona sa continue urcusul in forta pina la tabara 3 si sa-si petreaca noaptea acolo. Catre ora unu am pornit si noi si am ajuns la tabara l o data cu caderea serii. Ne-am sculat la ora 6,30. Prin binoclu am zarit pe munte trei puncte negre. Fara indoiala, trebuiau sa fie cei ce urcasera la tabara 3. Catre ora 10 incepuram urcusul. Pe platou caldura era insuportabila, Rebuffat forma o echipa cu Dawatoundu, iar eu eram impreuna cu Lachenal si Angawa.

Lachenal suporta greu caldura, iar Rebuffat, care suferea de stomac, nu mai putea duce rucsacul. Pentru Lachenal ultimele sute de metri au fost un adevarat calvar. In tabara 2 i-am gasit pe Terray, Panzi si Aila, care tocmai coborisera.

- Nu e timp de pierdut, spuse Terray. Ieri am urcat pina la 6 700 m. N-am gasit materialul pe care l-ati lasat acolo. Probabil ca a fost acoperit de zapada. La altitudinea la care ne aflam nu era nici o platforma. Am amenajat una cu ajutorul pioletului, in plina panta. Pentru a da greutate spuselor sale, el imita zgomotul avalanselor. Dupa aceasta noapte infernala nu mai eram buni de nimic. Vom merge la tabara 1 sa ne odihnim. Si Terray, fara sa stea mult pe ginduri, porni la vale impreuna cu serpasii.

Iata-ne asadar singuri la tabara 2. Moralul camarazilor mei nu era prea stralucit. Aveam materiale si alimente la indemina. De ce sa nu fac o naveta, incercind sa amenajez tabara 3 si chiar 4, in timp ce Lachenal si Rebuffat se vor odihni. Ma gindeam ca pentru a reusi trebuie sa urcam dintr-o data din tabara in tabara, fara a mai cobori. In dupa-amiaza aceea timpul era frumos. In timp ce camarazii mei dormeau cu pumnii strinsi, am trecut in revista materialul si am pregatit totul pentru a doua zi. La primele raze ale soarelui i-am trezit pe Angawa si Dawatoundu. Trebuia sa profitam de zapada intarita. Ajunsi la culoar, l-am plasat pe Dawatoundu in fata pentru a sti daca poate sa taie prize. Dar ajungind la pasajul unde trebuia sa se catare pe coarda, el ma invita sa trec primul, inaintarea era tare anevoioasa si dupa ce am ajuns pe platforma din dreapta, intinsei corzile si-l ridicai pe Dawatoundu. Sa faca o escalada pe ghetar? Cred ca nu-i trecuse niciodata prin cap asa ceva. Pina la urma am reusit. Soarele era la zenit si inaintam prin zapada topita. Am dat peste seracul in forma de semiluna si sub zapada am gasit cortul si alimentele pe care le dusesem acolo cu trei zile inainte, impreuna cu Lachenal si Rebuffat. Infundati pina la mijloc in zapada, urcam gifiind, cu tot materialul in spinare, pe urmele facute de Terray. Zona peretilor de gheata era invinsa. Ridicind capul, zarii o panta uniforma in care distingeam din nou urmele lui. Spre stinga, marele culoar central parea sa inghita tot ce ar fi putut sa cada de pe pantele superioare. Atmosfera era limpede, de o culoare albastruie. De cealalta parte a culoarului creste de gheata filtrau lumina ca fatetele unui diamant. Trebuia sa ne continuam drumul. Ca niste furnici catarindu-se pe un obstacol imens, noi mergeam, fara a avea insa senzatia ca inaintam. Ne opream la fiecare doi metri. Din timp in timp priveam spre inaltimi, masurind distanta. Deodata vazui un punct galben, care in mod sigur trebuia sa fie cortul lui Terray. Dupa un efort care mi se paru interminabil, am atins punctul extrem unde se oprise Terray. Materialul si alimentele erau acoperite cu zapada. Eram satisfacut ca ajunsesem pina aici, dar amplasamentul nu era bun. Pe aceasta panta nu puteam instala tabara 3. In stinga era o prapastie, in dreapta o cascada de seracuri, printre care trecea culoarul central. Privind seracurile din stinga, am constatat ca crevasele caro le separau erau pline de zapada. Atunci imi veni o idee: sa instalam tabara pe o crevasa. Din cauza altitudinii si a terenului, aceasta trebuia sa fie complet acoperita. In plus, seracurile vecine constituiau o buna protectie contra avalanselor. Am infipt pioletul si am constatat ca zapada era omogena. Atunci am inaintat increzator pe crevasa si am batatorit o platforma pe care am incercat-o prin citeva sarituri. Va rezista oare ? Doua corturi vor putea fi instalate aici. Aceasta va fi tabara 3. In timp ce serpasii amenajau bivuacul, eu cercetam culoarul central. Pe aici urma sa trecem a doua zi. Eram hotarit sa instalez neintirziat tabara 4. Am avut tot timpul sa privesc crestele inconjuratoare, celebra "Conopida', cu infatisarea-i atit de ciudata, sa admir indepartatul Dhaulagiri, sa-mi las privirile sa rataceasca peste paminturile golase ale Tibetului aflat doar la citeva zeci de kilometri. Pe cer nu se vedea nici un nor. Cu aceasta constatare optimista intrai in cort. Serpasii imi pregatira ceaiul, apoi le distribuii aspirine, somnifere si intreaga colectie de medicamente pe care ni le recomandase Oudot. In dimineata urmatoare am demontat un cort, am luat alimente si dupa un dejun frugal am pornit la drum. Mergeam in fruntea plutonului, indreptindu-ne spre culoarul central. Am urcat un acoperis de gheata pe care serpasii nu l-au "gustat' prea mult si ne-am angajat in culoar. Lasindu-l pe Dawatoundu pe partea stinga, am inceput traversarea. Panta era foarte inclinata si imi fugea de sub picioare. Coltarii nu mai intrau in zapada intarita, asa ca trebuia sa tai trepte mici cu pioletul. Am infipt pioletul deasupra mea ca o ancora si m-am agatat de el cu ambele miini. Vederea prapastiilor adinci ar fi putut zdruncina cea mai optimista incredere. Dar am reusit si i-am chemat pe serpasi. Dawatoundu simtea pericolul. El nu pierdu insa nici o secunda si in ciuda incarcaturii grele sosi la locul stabilit. Angawa il urma, dar mai tinar si mai putin indeminatic, reusi mai greu. In sfirsit, eram sanatosi si salvati. Culoarul se continua spre virf pe o distanta de 3-400 metri si se pierdea intr-un platou de zapada foarte inclinat, un adevarat loc de start al avalanselor. Deasupra se inalta un perete stincos, apoi Ghetarul Secerii. Situatia era destul de critica, intrucit ne aflam in fata unei zone foarte neregulate si cu o inclinare medie destul de accentuata. In fata noastra se ridicau seracuri enorme. Puteam fie sa le ocolim, fie sa urcam pe partea dreapta a culoarului si sa ajungem la crestele superioare. Am ales a doua solutie. Ora matinala excludea pericolul avalanselor. Serpasii nu mai facusera escalade pe terenuri atit de dificile. Daca unul din ei ar fi alunecat, am fi fost azvirliti cu totii in prapastie. Ma straduiam sa presez zapada la fiecare pas, pentru a lasa urme sigure. Lucram cu pioletul. Dawatoundu taia si el trepte. Decorul era minunat. Un albastru diafan invaluia umbrele noastre. Pe cer nu era nici un nor. La stinga, creasta Secerii, s-o atingi cu mina, stralucea in soare: un munte de diamant. Urcaram un serac taind trepte si prize pentru miini. Dupa o ora zarii marea crevasa care inconjura platoul. De aici puteam admira coasta enorma a Secerii. Ii aratai lui Dawatoundu drumul pe unde urma sa urcam si care era mai usor: o panta de zapada, apoi 100 metri de gheata usor inclinata. In sfirsit, o noua panta de zapada si apoi crevasa. Cistigam pe nesimtite teren. Se vedea crevasa, adinca, dar atit de lunga, incit nu ne dadeam seama de largimea ei.

Reluai conducerea plutonului si incepuram catarare spre con. Zapada era instabila si ne temeam sa nu se prabuseasca in punctele unde forma poduri deasupra crevasei. Ajunsi linga virful conului intinsei pioletul cit mai sus si-l ancorai. Apoi, cu ajutorul coltarilor, m-am catarat pe platforma. Serpasii urcau tinindu-se de coarda. Dificultatile tehnice fusesera invinse. Ce vom gasi mai sus ? O panta de gheata sau una de zapada? Imi era indiferent. S-a terminat cu peretii de gheata. S-a terminat cu culoarele. Ne indreptam spre Secera. Sub o creasta de stinci rosiatice ghetarul se oprea la marginea prapastiei si coasta de 200 m inaltime plonja spre noi la verticala. Din fericire creasta Secerii oferea o cale mai usoara. Dupa o ora de mars fortat ajungem la tinta. Aveam impresia ca am parcurs multi kilometri. Am hotarit sa amenajam tabara 4 locul unde ne aflam. Dar totul parea maturat de avalanse. Doar un mic serac ar fi putut sa protejeze citiva metri patrati de teren. El forma un paravan ideal contra vintului si corturile noastre erau la adapost, impreuna cu serpasii am amenajat in gheata o platforma confortabila. Serpasii ridicara cortul si depozitara alimentele. Se plingeau de durere de cap. Cercetai altimetrul: 7 500 m. Exagerat, imi spusei. Stiam ca barometrele aneroide au tendinta sa denatureze altitudinea. Ghidindu-ma dupa distanta pina la pisc si dupa pozitia celorlalte tabere, socoteam ca sintem la circa 7 150 m. Le-am dat celor doi serpasi aspirina si de mincare. Au refuzat sa manince, aveau stomacul blocat si am fost nevoit sa degust sub ochii lor o cutie de ton, a carui vedere le provoca greata. O privire peste peisajul care ne inconjura imi dadea un sentiment de dominare si o totala incredere in victorie. Ne aflam aproape de inaltimea Marii Bariere. Sub noi vedeam creasta "Conopidei', care mult timp ne sfidase si in sfirsit, foarte jos, tabara 2.

La drum. Serpasii nu se lasara rugati. Am inchis cu viteza cortul, sperind sa-l regasim in buna stare, si am pornit-o la vale. Coborirea s-a facut cu o viteza incomparabil mai mare decit urcusul. Dupa o ora si jumatate am ajuns la tabara 3. Dar acolo am gasit locatari. Eram fericit sa-i anunt ca acum aveam Annapurna In buzunar. Tovarasii mei urcasera cu mare greutate. Couzy si Schatz, plecati dis-de-dimineata, se luptasera cu zapada care le-a opus ca de obicei o mare rezistenta. Insuficient aclimatizati, Couzy suferea de dureri de cap, Schatz era morocanos, Rebuffat nu se simtea in stare sa mearga mai departe, iar Lachenal nu avea pofta de mincare. Simteam ca baietii nu sint in forma, dar speram ca odihna din timpul noptii sa-i refaca. Nu mai era loc si pentru noi.

Trebuia sa cobor. Timpul ne zorea din urma. Era in 28 mai si musonul, dupa ultimele informatii, ne ajungea la 5 iunie. Aveam la dispozitie doar o saptamina pentru a termina totul. Serpasii se dovedira mai abili la coborire si la trecerea surplombei apucara coarda fara ezitare, se lasara sa alunece rapid, apoi, aterizind, imi facura semn ca drumul e liber. De citva timp insa Dawatoundu se plingea de o durere ascunsa si greu de localizat. Abuzul de alcool, altitudinea sau pur si simplu prudenta ? Gemea fara incetare si Angawa trebuia sa-l sustina. In momentul cind soseam in tabara incepu sa ninga si Terray ne primi cu strigate de bucurie.

De indata ce am sosit, Terray imi servi un ceai fierbinte si ma obliga sa maninc, ca si cum ar fi indopat o gisca. In celelalte corturi serpasii se agitau in jurul lui Dawatoundu care era tot mai bolnav.

In sfirsit, Terray ma lasa sa vorbesc, ii pusei la curent cu actiunea de instalare a taberei. Acum, ii spuneam eu, cea mai mare parte a materialului este la locul stabilit. Ramine sa facem o ultima naveta pentru a instala tabara 5, de unde vom porni asaltul final. De data aceasta avem sperante. Terray, care parea odihnit dupa escala facuta la tabara 1, avea totusi o privire ingrijorata.

- Da, totul va merge daca timpul se va mentine frumos. Dar mesajele meteorologice sint foarte proaste. Musonul a atins Calcutta si in citeva zile va fi aici.

- In orice caz, ma simt in plina forma. Si felul cum ma comport la 7 000 m imi da convingerea ca la 8 000 m totul va decurge bine si chiar fara oxigen. Dar Terray incearca sa-mi tempereze entuziasmul. Daca va trebui sa orbecaim cum am facut pina acum, e vorba de o munca de titan si ar fi posibil sa ne lasam "fulgii' aici.

Imi ceru sa-i impartasesc impresia mea asupra celor de la tabara 3. Ii marturisii ca e mai degraba proasta. Cei patru camarazi pe care i-am lasat acolo mi s-au parut slabiti din punct de vedere fizic si moral.

- In schimb, draga Lionel, in ce ne priveste pe noi nu-mi fac nici o grija. Si, pe urma, pina la ghetar, muntele este echipat. Noi, impreuna cu patru serpasi, am putut urca pina in virf, intr-o singura etapa.

- Ar trebui sa reusim, spuse el.

- Asculta, eu sint sigur acum. Excluzind o catastrofa imprevizibila, vom reusi. Chiar daca cei de la tabara 3 nu-si vor reveni - lucru greu de crezut, mai ales in cazul celor bine aclimatizati - va trebui sa cistigam partida, iti propun sa raminem aici toata ziua de miine si sa ne odihnim. Astfel vom avea timp sa ne pregatim, si poimiine, de la prima ora, vom urca in mars fortat din tabara in tabara. Dintre cei patru care vor cobori miine aici, cea mai buna echipa va urca din nou la interval de o zi si ne va servi drept ajutor. A doua echipa, care va beneficia de o zi de repaus suplimentara, ne va urma la distanta de o tabara. Atit una cit si alta vor completa materialul si vor facilita coborirea primei echipe de asalt.

- Nu e timp de pierdut, repeta cu incapatinare Terray. Proiectul tau e frumos, dar ma face sa pierd timp. Nu-mi convine sa stau degeaba miine. Eu sint deja odihnit. De aceea ar fi mai bine ca eu sa plec, asta ne-ar face sa cistigam o naveta care ar putea fi decisiva.

- Poate ca ai dreptate. Dar daca tu pleci miine, noi nu vom mai fi impreuna. Vom fi despartiti si deocamda doar noi doi sintem in forma. Nu cred sa existe mai mult de doua persoane care sa poata urca dincolo de 6 000 m. Si sint sigur ca impreuna am reusi.

- Sa fim realisti, Maurice. Acest proiect ne face sa pierdem o zi. Daca eu nu voi intra in prima echipa care va urca pe virf, voi fi in cea de-a doua. Iata totul. Dar daca una din echipe va reusi, aceasta se va datora incarcaturii pe care o voi transporta eu miine.

Generozitatea prietenului meu nu ma uimea. Avusese atitea prilejuri s-o remarc. Dar in aceasta clipa eroism si abnegatia sa mi se pareau absurde. Terray era hotarit sa-si faca datoria pina la capat. In ce ma priveste, un sentiment egoist ma impingea sa-l doresc ca tovaras in asaltul decisiv. In fata integritatii camaradului meu, constiinta acestui sentiment ma tulbura si ma facea sa ezit.

- In acest caz, ii spusei cu regret, trebuie sa fiu de acord. La prima vedere tu ai dreptate. Dar sint sigur ca o astfel de ocazie nu vom mai intilni niciodata.

Terray tacea. Atunci imi veni o idee.

- Daca tii neaparat sa urci miine, de ce nu mergi numai pina la tabara 3 cu un echipament de altitudine pe care ceilalti sa-l duca mai sus, iar tu sa te intorci seara aici ? Iti ramine o zi in plus ca sa te odihnesti si am putea pleca din nou impreuna. Trecind pe la tabara 4, o vom demonta, vom instala tabara 5 daca va fi nevoie si vom continua urcusul pina in virf.

Am ajuns la aceasta solutie convins ca ea va avea adeziunea lui Terray, preocupat si nerabdator inainte de toale sa asigure continuitatea navetelor,

- Bine, daca vrei tu spuse el, spre marea mea satisfactie.

Seara decurse vesel. Eu apreciam confortul taberei 2, unde aveam corturi mari, lumina electrica, containere, un frigider si apa la bunul plac. Aceasta tabara fusese complet refacuta, prin grija lui Terray, in urma avalanselor care smulsesera corturile. Acum era bine adapostita in spatele unei crevase atit de largi, incit ar fi putut inghiti cele mai mari avalanse. In sacii nostri de dormit era cald si bine. Afara ningea.

- Oh, dar tu fumezi ? E o zi mare ! Lionel Terray nu fuma decit in ocazii exceptionale. Acum revenea fara incetare asupra principalului subiect al preocuparilor noastre:

- Ce crezi, ceilalti vor fi suficient de curajosi ? Si dupa un timp: Ah, daca musonul nu ne-ar strica socotelile !

La lumina slaba din cort zaream cu greu, prin fumul de tigara, fata lui Terray, care se pierdea in umbra. Ma gindeam daca Noyelle va sosi la timp din Tukucha cu materialul si alimentele. Apoi oboseala ma cuprinse si pe mine. In citeva minute am adormit. Era inca noapte cind simtii ca cineva ma bate pe umar. Se aprinse lumina.

-Ce se intimpla ?

- Ei bine, batrine, a sosit ceasul. Terray isi trase bocancii, iesi din cort si ii trezi pe serpasi. Tot timpul expeditiei el a fost fidel tacticii plecarilor matinale. Avea dreptate, zapada este mai buna in primele ore ale diminetii. Am inchis din nou ochii gindindu-ma cu placere ca eu voi ramine la caldura si voi fi ingrijit de serpasi. Terray inchise cu grija usa cortului. Ce om acest Terray ! De neinlocuit. Nu cred sa fi existat pe atunci in Franta un alpinist atit de aproape de idealul de om facut pentru expeditii.

In tabara era liniste deplina. Serpasii mei se odihneau. Dar se facuse tirziu si incepui sa strig: "Angawa! Adu-mi de mincare !' Auzii niste voci infundate, apoi simtii ca incep pregatirile. Iesii cu o incetineala exasperanta din sac, imi luai bocancii inghetati si incepui sa-i lovesc inainte de a-i incalta. Imi pusei hanoracul, cascheta, ochelarii. Acum puteam sa scot capul afara. Timpul era minunat, doar pe fundul vaii plutea o pinza de nori. Spre piscuri insa totul era limpede. Ninsese toata noaptea si probabil ca Terray avusese de furca sa-si croiasca drum in acest ocean de zapada. Cercetai cu binoclu urmele lasate si curind zarii echipa exact in fata primului perete. Terray lupta alaturi de serpasi. Scrutai imprejurimile taberei 3 si observai doi oameni care paraseau tabara si incepeau sa coboare. Ce se intimpla, ei trebuiau sa urce spre tabara 4 ? Presimteam ca nu mai rezista si sint descurajati, incepu din nou sa ninga. Intrai in cort. Curind, niste strigate ma desteptara din reverie. "Trebuie sa fie Lachenal', imi spusei, intr-adevar, era Lachenal, insotit de Couzy.

- Ce rost avea sa mai insistam ? ! Aveam stomacul cit pumnul.

- Si durerile astea de cap, adauga Couzy. Nici cu aspirina si somnifere n-am inchis ochii toata noaptea.

- Efectele altitudinii, spusei eu. Ati facut bine ca ati coborit. Si ceilalti, vor urca cu Lionel ?

- Vezi tu, Maurice, acolo sus lumea nu sta pe roze.

Intraram in cort. Lachenal savura confortul. In timpul coboririi, lui Couzy ii trecuse durerea de cap. De altfel, fenomenul este binecunoscut. Cum cobori citeva sute de metri, durerile datorate altitudinii dispar. Dupa un prinz copios, camarazii mei discutau mai degajat. Deodata Angawa aparu in usa cortului, strigind:

- Bara-sahib, others sahib come !

Se auzeau chemari. Iesiram din cort, dar nu vedeam nici la 10 metri din cauza ninsorii. Vocea venea din tabara 3. Ce sa fie ? Sau unul dintre alpinisti se abatuse    catre zona crevasata, sau unul din cei de la tabara 1 urcase prea sus. Incepui sa strig:

- La stinga, mereu la stinga, in lungul marei crevase. Un sfert de ora mai tirziu vazui apropiindu-se o fantoma alba, in care cu greu il recunoscui pe Schatz.

- Unde e Rebuffat ?

- Am coborit singur.

- Esti nebun. Pe asemenea timp ? Simteam ca ma. Infurii.

- Bietul meu Maurice, nu puteam face altfel. Simteam ca plesnesc la tabara 3. Nu-l puteam ajuta pe Terray. As fi fost si o gura in plus.

Afacerea era clasata. Trebuia sa ne ingrijim de camaradul nostru. Apoi il intrebai:

- Lionel a ajuns la tabara 3 ?

- Zapada mare l-a intirziat mult. L-am intilnit in ceata. Era insa atit de entuziast, ca eu am pornit-o indarat. Nu puteam rezista acolo sus.

Ca de obicei, Terray s-a gindit in primul rind la eficienta. El a socotit ca adevarata sa datorie este sa actioneze in acest fel. Dar Schatz spuse:

- Fiind obosit, i-am spus ca este inutil sa ma ia cu el al doilea, la urcus. Cel mai bun lucru mi se parea sa cobor pentru a ma odihni. Mai tirziu as fi format o echipa impreuna cu Couzy.

- Atunci, miine, Lionel si Gaston vor merge sus.

- De acord, daca va fi timp frumos. Afara se auzi un zgomot. Serpasii discutau cu insufletire. S-a mai intimplat ceva ? Adjiba sosea de la tabara 1, urmat de multi hamali. In spatele lui mergea un om pe care Ichac il supranumise "chinezul'. Mai tirziu am aflat ca numele sau; adevarat era Pandy. El a urcat foarte bine la tabara 2, in ciuda dificultatilor. Avea calitatile unui serpas. Pentru a sublinia aceasta promovare i-am facut cadou o vesta de nailon captusita. Adjiba imi intinse doua biletele pe care le citii in cort cu voce tare.

"Marcel Ichac catre Maurice Herzog,

Ang Tharkey a sosit la ora 12,00. La tabara de baza avem 20 de colete. Tabara I este disponibila pentru navete. Chinezul, un tinar gigolo, adus aici de Ang Tharkey, coboara la tabara de baza pentru a-l primi pe Noyelle si pe cei 15 culi si va incerca sa stabileasca programul navetelor. Trimiteti-l pe Adjiba urgent cu listele celor necesare pentru altitudine. Aveti nevoie de noi pentru a trimite serpasi la tabara 2, tabara 3 si cind ?'

O veste buna. Asadar Noyelle a sosit. Aveam certitudinea ca vom putea fi aprovizionati. A doua scrisoare era un mesaj prin care Noyelle confirma primirea ordinului de zi si ne anunta sosirea sa cu tot echipamentul. Acest mesaj a plecat de la Tukucha pe data de 25, a doua zi dupa sosirea lui Sarki. Bravo, Sarki. I-au trebuit doar 36 de ore pentru un traseu care in mod obisnuit se face in 4-5 zile. Pentru a sarbatori aceste doua evenimente, am destupat o sticla cu rom. Dar nu era timp de pierdut. Adjiba trebuia sa coboare imediat pentru a continua navetele. Redactai o scrisoare catre sahibii de la taberele inferioare.

"Herzog catre Noyelle, Matha si toti sahibii,

Felicitari lui Noyelle pentru rapiditatea cu care a sosit. Acum avem mari sperante. Ieri am instalat tabara 4 la 7 150 m, pe coasta de sud a Secerii. Acum ii avem pe Terray, Rebuffat si doi serpasi la tabara 3 (6 600 m). Scopul imediat este sa instalam tabara 5 inaintea asaltului final, care se va face de catre echipe succesive.

Matha. Iata nevoile urgente: Sarki, Adjiba, Fou Tharkey si "chinezul' sa urce miine in zori cu un cort mare, suplimentar, doua saltele si doi saci de dormit, un resou cu benzina si 2 litri de benzina, filme, farmacie (somnifere, aspirina circa 10 tuburi), pomada contra degeraturilor, 5 tuburi crema anti-solara, 4 perechi de ghete, tricouri si un echipament de altitudine suplimentar. In rest, alimente. Pune si cirnati. O sticla de coniac. In sacul lui Lachenal: ciorapi, sosete, o camasa, o pereche de indispensabili. Emisiunea radio la orele 20,00 seara. Couzy si cu Schatz vor cobori miine si vor da indicatii suplimentare.

Important. Trimiteti toate cele solicitate dis-de-dimineata, caci astept sa plec cu Sarki si cu Fou Tharkey la tabara 3, insotiti de Biscante. Herzog.'

Adjiba si "chinezul' adusesera un echipament de altitudine, alimente si un talkie-walkie. Asta-seara la ora 20,00 vom incerca sa luam legatura prin radio. Eram satisfacuti de munca lui Noyelle. Fara el, orice speranta de reusita inaintea musonului ar fi fost utopica. Il priveam ingrijorat pe Dawatoundu, pe care as fi vrut sa-l expediez cit mai repede posibil. Dar nu ma induram sa-l las sa coboare pe furtuna.

Am instalat aparatul. Din cind in cind apasam pe pedala. "Alo, aici Herzog. Ma auzi, Matha ?' Dar nimeni nu raspundea. In curind distinsei o melodie indiana. "Alo, aici Herzog. Ma auzi Matha ?' Nici un raspuns. Am intrerupt. Problema radioului era un punct inca neclarificat al expeditiei noastre. Singura lacuna importanta pe care o depling. Deceptionat de acest esec, ma intorsei in cort unde-i gasii pe camarazii mei aproape adormiti.

A doua zi dimineata timpul era frumos, iar luminozitatea intensa. Soarele batea in acoperisul cortului. Bine odihnit, ma ridicai si iesii imediat afara din cort. Micile cristale de zapada sclipeau in soare ca miriade de diamante. Trebuie sa fi fost frig in timpul noptii. Programul zilei era simplu. Nu aveam altceva de facut decit sa asteptam convoiul de la tabara l si apoi sa plecam cu noile bagaje in directia taberei 3. Moralul parea sa fie mai bun. Dar nu stiam daca Couzy si cu Schatz puteau fi in forma la momentul potrivit. "Dar ce face Adjiba ?' ma intrebai nerabdator. Cerusem in mod expres sa plece devreme, pentru ca noi sa avem timp sa parasim tabara 2. Ne uitam pe rind cu binoclul. Biscante vedea clar cum inainteaza Rebuffat cu serpasii, dar avansa foarte greu. Zapada era deasa si crea mari dificultati. Ceturi subtiri albastrui, iscate din fundul vaii Miristi Khola, urcau spre munte. Era amiaza si Adjiba nu mai sosea. Orele treceau Si in timp ce Schatz se pregatea sa coboare cu serpasul Dawatoundu, tot mai bolnav, imi dadeam seama ca era prea tirziu sa plecam in aceeasi zi la tabara 3.

"Salam, Bara sahib'. Era ora 18,00. Soseau Sarki, Ang Tharkey si Fou Tharkey. Imi facea placerea sa-i vad. Aduceau materiale importante. Alimente, un cort, echipament. Ang Tharkey desfacu bagajele si imi intinse un bilet de la Ichac.

"A fost imposibil sa trimit serpasii la prima ora. Biletul tau a sosit tirziu. Serpasii erau inca la tabara de baza. Trimitem doar trei serpasi. Vor aduce tot ce ai cerut, in afara de cele pentru dormit. Miine vom trimite un convoi important pe care il va insoti unul din noi. Daca este necesar, lasati un mesaj la tabara 2. Nu am auzit nimic la radio, incercati din nou la orele 17,00 19,00 20,00.

Se simt perturbari musonice temporare. Adevaratul muson inainteaza spre Calcutta.

GB a coborit la tabara de baza, apoi va pleca la Tukucha.

Ce prevezi pentru intoarcere ? Situatia culilor va fi dramatica.

Semnat: Noyelle, Ichac, Oudot.

P.S. Sa filmezi in culori. Cind lumina este buna, poti lucra cu diafragma 11.'

Era prea tirziu pentru o emisiune radio la orele 17,00. Voi incerca la orele 19,00 si, sper cu mai mult succes. Stirea despre sosirea musonului ma preocupa. Ar fi trist sa fim opriti tocmai acum cind ne apropiem de tinta. Daca musonul se afla la Calcutta, nu-i vor trebui decit citeva zile pentru a ajunge aici. Incercai sa stabilesc legatura prin radio cu tabara 1, dar in zadar.

Apusul de soare a fost fantastic. Annapurna si Nilgiri erau imbracati in aur. Apoi culoarea lor deveni portocalie si in cele din urma de nuanta purpurei. Cerul era de o limpezime desavirsita. Semn bun ! Erau ultimele zile de timp frumos.

Noaptea s-a scurs fara intimplari deosebite. Avalanse au fost putine, pentru ca in ziua precedenta nu ninsese.

Iesim din sacii de dormit catre ora 6. Timpul era superb. Lachenal arata bine, ceea ce insemna ca isi revenea in forma. "Ti-ai gasit ciorapii si camasa ?' il intrebai eu, in timp ce-si pregatea rucsacul. Acest mic confort suplimentar il facea sa fie bine dispus. Amindoi eram convinsi ca tentativa va reusi, imi mai raminea si timp sa redactez un mesaj catre tabara 1.

"Peste citeva momente voi pleca cu Biscante la tabara 3. Avem intentia sa continuam urcusul pina in virf, daca timpul ne va permite. Echipa formata din Schatz si Couzy va forma al treilea val, il rog pe Matha sa trimita urmatoarea telegrama lui Devies: Pornim asaltul asupra Annapurnei. Stop. Traseu glaciar dificil. In schimb permite o inaintare rapida. Stop. Pericole obiective: avalanse de zapada si seracuri instabile. Stop. Tabara l la 5 100 m. Tabara 2 la 5 900 m, tabara 3 la 6 600 m, tabara 4 la 7 150 m. Toate instalate. Stop. Speram ca vom repurta victoria. Stop. Conditia fizica si morala sint perfecte.

Stop.

Maurice Herzog

Radio: nu am auzit bine. Stabileste impreuna cu Schatz ce se petrece jos. Muson: tineti-ma la curent, intoarcerea: un prim esalon va pleca la Tukucha si va fi insarcinat cu recrutarea culilor. Filmari: voi face tot posibilul sa duc aparatul de filmat pina in virf.

Herzog'

Eram optimisti. Mai ramineau de facut pregatirile. Fiecare din noi dadea o atentie deosebita farmaciei individuale, incarcarii aparatelor foto si a aparatului de filmat. Am pus in rucsacul meu un mic drapel francez confectionat de Schatz si doua fanioane pe care tineam cu tot dinadinsul sa le duc sus. Gata.

Am parasit tabara. Dupa ce am inconjurat marea crevasa, am pornit in directia marelui con. Zapada era buna. Nu era nici prea frig, nici prea cald.

- Maurice, ce se petrece ? exclama Lachenal. Terray Si Rebuffat coboara insotiti de serpasi.

Adevarat. Spre marea noastra stupefactie zariram patru oameni care coborau pe poteca in directia noastra.

De ce au renuntat ? Mister. Lachenal mergea destul de repede si se parea ca sufera mai putin decit in zilele precedente. El urca primul conul si traversa culoarul. Cunosteam cu totii bine traseul. Eu il faceam pentru a treia oara. Si totusi il gaseam la fel de dificil si periculos. Ajungind pe mica platforma din partea de jos a marelui zid ne intilniram cu Rebuffat si Terray.

- Ce s-a intimplat ? ma adresai lui Terray.

- Trebuia sa fim nebuni ca sa mergem mai departe, raspunse el. Cu acest vint si cu aceasta blestemata de ninsoare e nevoie de mai mult de 7 ore pentru a ajunge de la tabara 3 la tabara 4.

- Ati regasit cortul ?

- Da. Insa a trebuit sa-l reinstalam. Zapada a indoit suportii. Lui Gaston i-au inghetat picioarele.

- Am crezut ca s-a terminat cu mine, continua Gaston. Din fericire Lionel m-a frictionat si m-a batut cu virful corzii. In cele din urma circulatia singelui s-a restabilit. Azi-dimineata, continua Lionel, frigul era mai puternic decit in Alaska si vintul batea fara incetare. Atunci am facut urmatorul rationament: daca ieri, in plina forma, nu am inaintat decit 350 m in 7 ore, niciodata nu vom putea urca ultimii 1200 m in astfel de conditii. Stiu ca trebuie sa incercam totul, pina la limita posibilitatilor, dar incep sa fiu sceptic in ce priveste sansele de reusita.

Eu cu Lachenal protestaram vehement. Entuziasmul nostru nu-i putea insa convinge pe camarazii nostri. In ciuda fortei sale fizice, Terray nu reusise sa vina de hac acestei zapezi care in fiecare zi acoperea urmele, nu izbutise sa urce aceste pante pe care trebuia sa le invingi metru cu metru, nu se acomodase cu altitudinea care are un efect deprimant. Dar el nu indraznea sa invoce toate aceste greutati, nu putea sa ne submineze moralul.

"Noi vom urca, le spusei eu fara ezitare. Cind vom cobori, virful va fi atins. Totul sau nimic'. Simteam ca Lachenal este la fel de hotarit ca si mine. Ceilalti doi ne urara succes, dar in privirile lor citeam o umbra de indoiala. Am inceput urcusul. Eu, Lachenal, Sarki, Ang Tharkey treceam pe rind in frunte pentru a batatori poteca facuta la coborire de Rebuffat si Terray. Munca nu era chiar atit de grea. Totusi Ang Tharkey nu-si ascundea mirarea de a gasi aici un teren atit de dificil. Panzi, la rindul sau, spunea ca nici in Everest si nici in Kanchen-junga n-a intilnit trecatori atit de grele. Era pentru prima oara cind serpasii nostri faceau o escalada pe gheata si erau nevoiti sa urce pereti verticali. Dar totul s-a terminat cu bine. Ne-am continuat drumul cu mai multa usurinta decit in zilele precedente. Era o dovada ca aclimatizarea constituie un element capital in expeditiile himalayene. Era foarte cald si am ajuns la tabara 3 transpirati. Ce minunata ni se infatisa aceasta tabara, pierduta in plin masiv muntos, in aceasta crevasa minuscula, acoperita de zapada proaspata ! Era ceva intim si prietenos, care te imbia la odihna. De altfel trebuia sa ne menajam fortele. Nu puteam merge mai departe. Se recomanda sa raminem culcati aproape tot timpul, iar serpasii sa faca pe bucatarii. Vremea era frumoasa. Totul ne suridea. Un glas tainic ne spunea ca vom merge pina in virf. Serpasii au nevoie de mult timp pentru a pregati ceaiul, caci la altitudine mare puterea de incalzire a resourilor este redusa. Citeva tigari, apoi pastilele pe care sahibii si serpasii le inghiteau disciplinati, si inainte de caderea serii la tabara 3 toata lumea dormea.

Asteptam linistiti rasaritul soarelui. Programul zilei urmatoare nu comporta decit un urcus la tabara 4. Aceasta ascensiune necesita doar 4 ore de efort. Trebuia totusi sa deplasam tabara pentru a o instala pe Secera propriu-zisa. Fiecare isi vedea de treburi. Eu am facut citeva fotografii. In vale, pe platou, tabara 2 se transformase intr-un adevarat sat. Corturile obisnuite se invecinau cu corturile de altitudine. Ne hotariram sa plecam pentru a profita de starea relativ buna a zapezii, care ne permitea sa ajungem mai repede decit speram la tabara 4. Pe parcurs am tras citeva imagini cu aparatul de filmat. Era inca devreme. Aveam timp sa transportam tabara 4 pe Secera. Asta ne bucura, caci pornind in felul acesta eliminam dificultatile tehnice si puteam inainta repede. Am demontat in graba un cort si l-am luat in spinare impreuna cu diverse alimente si materiale.

"In mai putin de o ora va trebui sa urcam marea panta de gheata care duce la marginea Secerii, ii spusei lui Lachenal. Ang Tharkey si Sarki vor cobori pentru a petrece noaptea aici, in tabara, unde vom lasa un cort. Iar miine dimineata ei vor demonta cortul si-l vor duce la tabara de baza. De-acolo noi vom porni la drum pentru a instala tabara 5.

Incarcati cu bagaje ne afundam pina la briu in zapada. proaspata, atacind primii metri ai urcusului pe gheata. Dar curind zapada se imputina. Raminea doar un strat subtire, lipit de gheata, inclinarea pantei era comparabila cu cea a urcusurilor de gradul I din Alpi. Sa infigi coltarii la aceasta altitudine nu este un exercitiu usor. La diferite intervale mai taiam si trepte, dar cel mai adesea foloseam coltari. Dupa 100 m de urcus greu am ajuns pe marginea Secerii. Lachenal sosi primul. Cerceta imprejurimile, in timp ce eu aruncam o privire in jos. In cele din urma am ales un amplasament la picioarele unui serac. Pozitia era ideala, caci tabara era protejata de serac si o mica creasta de gheata forma un paravan natural.

Lachenal se arata incintat: "Odata instalati, ne vom simti la fel de bine ca in mica mea cabana de la Chamonix'. Ne-am pus de indata pe lucru. Cortul era instalat. Ang Tharkey si Sarki plecara la tabara inferioara, ingrijorati ca vor trebui sa coboare singuri o panta atit de dificila. Le-am strins miinile si cei doi serpasi au pornit-o la vale, in timp ce noi ne ocupam de adapostul nostru. Ne inconjura ceata si de pe creasta se stirnea un vint rece, purtind particule de zapada care ne izbeau in obraji. Nu aveam pofta de mincare, dar ne-am pregatit ceaiul si colectia noastra de pastile pe care medicul ne-a recomandat in mod expres sa le luam la altitudine. In ciuda afirmatiei lui Lachenal, confortul era relativ. Ne-am bagat in sacii de dormit, dupa ce am pus la fund bocancii, ca sa nu inghete. Am petrecut o noapte buna. La venirea zorilor, privind prin deschizatura cortului, am remarcat ca sus timpul era frumos. Nici vorba de muson. In aceasta privinta eram linistit. Acum incepea cursa contracronometrul in care ne angajasem pentru cucerirea piscului. Dupa ce sosi echipa de serpasi am repartizat incarcatura si am aranjat sacii. Plecind, lasam in urma un cort, celalalt fiind destinat taberei 5. O larga traversare spre stinga, pe ghetarul Secerii, ne permitea sa evitam o zona de seracuri dislocate. In acest fel am ajuns la o vale larga, formata din cimpuri de zapada inclinate, dar cu obstacole putine. Urcam in tacere. Fiecare se gindea la apropiatele evenimente. Pentru mine problema cea mai presanta era musonul. Ne aflam in ziua de 2 iunie si ar fi fost irational sa speram ca timpul frumos se va mentine mai mult de patru zile. Dar patru zile erau de-ajuns pentru a izbuti. Totusi nu trebuia sa pierdem nici o clipa. Nici Lachenal, nici eu nu ne indoiam de victorie. Ne opream destul de des: sugeam citeva bomboane sau luam cite o bucata de nuga, pe care o rontaiam cu placere. Intorcind privirile ni se infatisa un spectacol ametitor: platoul de la tabara 2 era cit o batista. Marele ghetar al Annapurnei, a carui traversare necesita o ora, era redus la o limba de gheata. In departare, dincolo de Marea Bariera, distingeam perfect Tibetul. In extrema stinga Dhaulagiri era in parte ascuns de marele zid stincos al Annapurnei. Creasta de gheata a virfului producea un efect ciudat. Ceturi zdrentuite alunecau pe cer pina deasupra capetelor noastre. Un contrafort al Annapurnei, de culoare roz, ne domina. Avea infatisarea unui cioc de pasare. O muchie fina de piatra, ca un virf de sulita, urca spre acest cioc.

- Aici vom avea de furca cu diavolul, ii spuneam lui Lachenal in timpul unui popas. Daca nu vom gasi pe aceasta muchie un amplasament cit de mic pentru a ancora cortul ?

- Acolo vom fi in siguranta, imi spuse el, caci vom bate pitoanele.

Am evitat un serac si o crevasa lunga. Fiecare pas ne cerea un timp nesfirsit. Desi urcam mereu, muchia parea ca ramine la aceeasi distanta, incet, incet, obstacolele dispareau. Zapada devenea mai dura si aveam impresia ca urcam pe un imens acoperis. Panta era neteda, iar inclinatia de circa 40 de grade ne ingaduia totusi sa infigem coltarii. La fiecare zece metri ne opream sa ne tragem suflul Picioarele aproape ca nu le mai simteam. Frigul era intens. De-acum inainte, nici un ragaz pina la tabara 5.

Marsul devenea extenuant, caci zapada incepea sa crape sub bocanci. "E crusta', blestema Lachenal. Un ultim efort si atingem primele stinci ale muchiei. Amara deziluzii. Aceste frumoase stinci solide erau acoperite cu gheat;: Nici macar o platforma, nici cel putin o priza. Trebuia sa instalam tabara in plina panta. Iata, sosesc si serpasii. Ne aflam la 7 500 m altitudine. Ei pareau incapabili sa rosteasca un cuvint. Ne aratau prin gesturi ca sufera de dureri de cap. Cu lovituri de piolet am pregatit o platforma. Operatiunea necesita deplasarea unei cantitati importante de zapada. La fiecare 30 de secunde eram obligai sa ma odihnesc. Inima-mi batea puternic. Desi mai prost pregatiti decit noi, serpasii reuseau sa lucreze fara intrerupere timp de 5 minute. Dupa o ora platforma era gata. Cortul putea fi ancorat cu doua pitoane pe care Lachenal le infipse in fisuri. Angajai o discutie intr-o engleza aproximativa cu Ang Tharkey. Iata ce a rezultat:

To morrow morning, Lachenal sahib and Bara-sahib go to summit of Annapurna. (Miine dimineata Lachenal sahib si Bara sahib vor merge pe virful Annapurnei.)

- Yes sir (Da, domnule.)

- You are sirdar and the most experimented of all sherpas. I will be very glad that you come with us. (Tu esti sirdardul cel mai experimentat dintre toti serpasi. As fi fericit sa vii cu noi.)

- Thank you, sir. (Multumesc, domnule.)

- We must have together the victory. Will you corne with us ? (Trebuie sa obtinem impreuna victoria ! Vrei sa vii cu noi ?)

Mi se parea de datoria mea ca in aceste clipe sa tin cont de reactiile legitime ale acestor oameni. Dupa o pauza, Ang Tharkey raspunse, recunoscator pentru aceasta invitatie, dar de o maniera rezervata:

- Thank you very well, Bara-sahib l But my feet begin freeze (Multumesc mult, Bara sahib ! Dar picioarele mele incep sa inghete).

- Yes

-and I prefer go down to the camp IV, if it possibile. ( si eu prefer sa ma intorc la tabara 4, daca se poate.)

- Of course, Ang Tharkey. As you like it In this case go down at once because it is late. (Bine, Ang Tharkey. Desigur, cum doresti In acest caz coboara in graba, caci e tirziu.)

- Thank you, sir. (Multumesc, domnule.) Cei doi serpasi isi pregatira intr-o clipa rucsacurile. Gata de plecare, ei se intoarsera spre noi. Intelegeam nelinistea lor la gindul ca ne lasa singuri.

- Salam, sir, good luck ! (Salut, domnilor si noroc !)

- Salam and pay attention. (Salut si fiti atenti.)

Citeva minute mai tirziu doua puncte negre coborau panta. Stranie mentalitate la acesti oameni, a caror cinste si devotament sint proverbiale. In mod cert lor le placea sa urce pe munte, dar in momentul cind trebuiau sa culeaga roadele efortului se retrageau cu prudenta. In definitiv, probabil ca mentalitatea noastra li se pare si lor la fel de stranie.

Intre noi doi se asternuse tacerea. O tacere care avea ceva obsedant si ne apasa. De data aceasta nu mai puteam da inapoi. Cind vom revedea din nou oameni, victoria va fi a noastra. Ne astepta o noapte grea. Locul era neplacut. Terenul instabil. Sub efectul vintului, zapada aluneca in lungul pantei si se acumula mai sus de cortul nostru. Barem sa nu-l apese prea greu. Pitoanele infipta in stinca si pioletii ancorati in zapada erau masuri de securitate asupra carora nu ne faceam iluzii. Fara sa o spunem, ne temeam ca marginea platformei sa nu se prabuseasca, ducind cu ea in prapastie cortul. Mintile noastre functionau intr-un fel de frenezie. Cu mare greutate imi puteam fixa atentia. Nimic nu ma interesa. Conversatia nu era de loc insufletita. Invitindu-ne reciproc, am pregatit un ceai si am luat pastilele cu o disciplina militareasca. Ne-ar fi fost imposibil sa inghitim un aliment solid.

Ultima noapte inaintea asaltului. Un vint furios face sa se zbata pinza de nailon. In citeva rinduri ne-am temut ca vintul sa nu ne smulga cortul. La fiecare rafala ne aruncam pe suporti si ne agatam de ei ca de ultima posibilitate de salvare, incepu sa ninga. Furtuna urla fara incetare. Fiecare gest cerea un mare efort de vointa. Nici vorba sa ne putem dezbraca. Dupa ce ne-am pus la adapost incaltamintea, ne-am strecurat in sacii de dormit. Binecuvintat fie batrinul Pierre Allain, si gindul nostru zbura la omul care a conceput acest minunat materiat. Lachenal se instala in cort inspre partea exterioara,: timp ce eu ma ghemuii in contrapanta. Situatia nu e prea roza pentru nici unul din noi. Pe acest suport fragil Lachenal avea mereu senzatia ca se prabuseste in abis. Eu in schimb eram amenintat sa ma sufoc sub zapada ce se acumula fara incetare pe acoperis. "Din fericire, ii spusei lui Lachenal, cortul este din nailon elastic. Altfel pinza ar crapa'. Aparatul de filmat ! Uitasem sa-l pun in sacul de dormit, intinsei bratul, apucai pretiosul obiect si-l introdusei in fundul sacului, unde se afla si incaltamintea.

Ce noapte, baieti ! Lachenal aluneca tot mai mult spre exterior. Iar eu respiram din ce in ce mai greu. Numaram si iarasi numaram orele. Situatia devenea exasperanta. Aproape ca nu mai puteam respira. Zapada ma zdrobea literalmente. Ca un boxer care se pune in garda imi asezai bratele pe piept. In felul acesta pastram un mic spatiu pentru extensiunea cutiei toracice. Cei doi suporti se inclinau periculos. Cu energia disperarii incercam sa-i retinem. Ma intrebam cum de mai ramine cortul la locul lui. Oboseala ne ametea, dar furtuna ne tinea treji.

Neincrezatori in reusita noastra, Rebuffat si Terray au continuat sa coboare spre tabara 2. Ajunsi acolo, ei au dat peste Couzy si Schatz, care le-au furnizat noutatii.

Acestia din urma vor incerca sa urce a doua zi, conform planului stabilit. Terray isi revenea, simtind ca va putea la rindul sau sa plece impreuna cu Rebuffat. Dupa-amiaza, tabara 2 soseste Ichac, urmat de Noyelle, si Oudot, ora 19,30. "Cum ?' exclama Ichac. "Ei, da, sintem noi.' Si Terray ii explica cum a trebuit sa faca cale intoarsa pentru a instala tabara 5, din cauza ca Rebuffat avea picioarele inghetate. "Vom pleca miine', spuse Terray. Medicul era nerabdator sa fie informat asupra utilizarii oxigenului. El il obliga pe ofiterul de legatura sa se plimbe cu masca de oxigen. Dupa aceasta experienta toata lumea intra in cort, unde Ichac facu fotografii. "Stii, vreau sa bat recordul de altitudine la fotografiile cu flesuri.' Tabara se afla la aproape 6 000 m si probabil ca astfel de fotografieri nu au fost prea frecvente in cursul altor expeditii himalayene.

Dupa cina cerul se limpezi. Sclipeau stelele. Marea Bariera era acoperita de o mantie alba, luminata de luna. Ultimul mesaj radio era alarmant. Musonul atinsese nordul Bengalului si se anuntau puternice perturbari atmosferice, provenind din partea de vest. A doua zi insa timpul se facu frumos. Ca de obicei, Terray a dat plecarea dis-de-dimineata. La ora 6,00, el a parasit tabara impreuna Rebuffat si doi serpasi. La tabara 4 noi dormeam inca pumnii strinsi. In timp ce urca, Ichac lucra cu tele-obiectivele. Muntele era acum "locuit' si se insufletea masura ce orele treceau. Un observator ar fi putut contempla un spectacol uluitor. La tabara 2, in jurul corzilor, era un furnicar de oameni. Putin mai sus, Rebuffat, Terray, cu doi serpasi, urcau primele pante. La tabara Couzy cu Schatz, insotiti de Angawa si Fou Tharkey, se grabeau sa traverseze marele culoar. In sfirsit, pe panta ghetarului Secerei, eu si cu Lachenal ne luptam cu zapada. In valea Miristi Khola si chiar pe platoul taberei 2 se adunau nori. Ichac distingea o pata neagra la piciorul crestei ca un virf de lance. Fara indoiala era tabara 5. "Oare vor incerca ei miine marea lovitura ? Timpul va hotari.'

Ceata devenea mai deasa. Se auzeau chemari. Ichac Noyelle ii gasira ratacind prin ceata pe Angawa si Fou Tharkey. Couzy si Schatz ii trimisesera jos de la tabara 4. Neavind decit un cort (celalalt era la tabara 5) trebuiau sa se desparta de serpasi.

La tabara 4 moralul era bun. Rebuffat si Terray sosisera aici si erau in forma.

Terray se gindea desigur la aspectul imprevizibil conditiilor himalayene. Cu patru zile in urma, el Rebuffat urcasera cu chiu cu vai pina la tabara 3, tirindu-se timp de 4 ore. De data aceasta au realizat o adevar; performanta care isi va gasi cu greu echivalentul in istoria Himalayei. Plecati din zori de la tabara 2, au ajuns tabara 3 la ora 11 dimineata, au demontat materialul l-au carat la tabara 4, cistigind astfel o zi intreaga. transportau cu ei doua echipamente de altitudine si peste 10 kilograme de alimente. Au fost primiti cu entuziasm de Couzy si Schatz. A doua zi, fara acest tur de forta, ultimii doi ar fi trebuit sa transporte singuri aceasta tabara. Datorita aspirinei si somniferelor, datorita unei ambiante euforice care mentine forma ca si asteptarea unei vesti bune, toti au petrecut o noapte excelenta.

Primele licariri ale zorilor ne gasira cramponati de suportii cortului instalat in tabara 5. Vintul slabise putin. Iar mai tirziu a incetat cu totul. Fiecare miscare era un act de bravura. Eu incercam sa scap de apasarea ma'sei de zapada care ma sufoca. Mintea imi era tulbure. Orice incercare de a gindi reprezenta un efort. Ce loc neospitalier ! El mi-a lasat una din cele mai neplacute amintiri din viata. Aveam un singur gind, o singura dorinta, sa-l parasesc cit mai repede. Dar nu era inca timpul. Trebuia sa asteptam primele raze ale soarelui: ora 5 si jumatate. Imposibil sa mai putem ramine in acest infern.

- Sa mergem de aici, Biscante. N-as mai putea sa stau nici un minut in plus.

- Da, sa mergem.

Care dintre noi doi va avea curajul sa pregateasca ceaiul ? Nu ne hotaram nici unul. Cu atit mai rau. Ne-am lipsit de ceai. Faceam sfortari pentru a iesi din sacii de dormit. Ne-am scos bocancii si am constatat ca erau inghetati. Sireturile erau tepene. Eu am reusit sa le innod. Lachenal, nu. Si-acum, la rucsacuri.

- Biscante, mai e nevoie de coarda ?

- Nu e nevoie, raspunse el scurt. Un kilogram economie.

In rucsac am luat un tub cu lapte concentrat, citeva, bucati de nuga si o pereche de ciorapi. Nu se stie niciodata. Ar putea, la nevoie, sa ne fie de folos. Am avut grija sa nu uit medicamentele. Aparatul de fotografiat l-am incarcat cu un film alb-negru. Aveam si unul color, de rezerva. Din fundul sacului de dormit am scos aparatul de filmat, incercai sa-l fac sa functioneze. Un mic zgomot, apoi blocat.

"Ce ghinion! Dupa ce l-am urcat pina aici', spuse Lachenal. Gerul din timpul noptii inghetase aparatul. Cu toate precautiile lui Ichac care-l unsese cu grasimi speciale si in ciuda grijii mele de a-l pastra in sacul de dormit. Cu inima strinsa, caci imi fagaduisem sa-l duc pina in virful muntelui, l-am lasat in cort. As fi putut filma pina la 7 500 m. Am iesit din adapost si ne-am pus coltarii speciali. Nu i-am mai dat jos toata ziua. Purtam doi saci foarte usori. La ora 6 am pornit. Timpul era frumos, dar rece. Coltarii ultrausori muscau adinc in gheata si zapada intarita pe care le-am atacat de la plecare. In continuare panta era mai putin inclinata si mai neteda. Pe alocuri, zapada intarita ne usura mersul. Alteori ne infundam intr-o zapada spulberata, moale, care facea inaintarea grea. Adesea ne opream fara a schimba nici o vorba. Deschideam poteca pe rind. Fiecare din noi traia intr-o lume interioara, inchisa. Eu ma temeam de ginduri si imi dadeam perfect seama de starea deficienta a intelectului meu. Ideea fixa era mai comoda si mai sigura.

Frigul intens patrundea prin vesmintele speciale, dindu-ne senzatia ca sintem goi. In timpul popasurilor bateam gheata cu picioarele. Lachenal si-a scos un bocanc care il stringea. Era speriat la gindul ca ar putea sa degere. "Nu vreau sa patesc ca Lambert' (ghidul din Geneva caruia i s-au amputat ambele picioare din cauza degeraturilor), imi sopti el. In timp ce-si frictiona piciorul, eu priveam muntii.

Ajunsesem sus de tot si dominam valea. Doar indepartatul Dhaulagiri se tinea mai semet. Relieful complex al acestor munti pe care numeroase recunoasteri ni-i facusera familiari se contura clar la picioarele noastre. Marsul devenise epuizant. Fiecare pas era o victorie a vointei.

Soarele ne ajunse din urma. Lachenal se plingea tot mai des de picioare. "Nu mai simt nimic, gemea el. "Incep sa-mi degere', si isi scoase din nou bocancii. Eu imi dadeam perfect de bine seama de pericolul ce ne pindea, stiam din propria-mi experienta ca daca nu iei masuri, gerul te loveste repede. Camaradul meu nu se insela. Riscam sa ne degere picioarele. Pericolul era real. Victoria asupra Annapurnei justifica oare un asemenea risc? Aceasta era intrebarea pe care mi-o puneam si care ma tulbura. Lachenal si-a tras din nou bocancii. Ghetarul Secerii, scaldat in lumina, se oferea in intregime privirilor noastre. Mai aveam mult de mers si ma intrebam cum va fi panta terminala. Vom gasi un loc de trecere? Gerul incepea sa ma cuprinda si pe mine. Imi frictionam degetele fara incetare. Erau aproape insensibile. Dar asta mi se mai intimplase pe munte. Trebuie sa perseverezi pentru a mentine circulatia singelui. Eforturile - ciudat efect - nu pareau atit de istovitoare ca pina atunci. Oare speranta ne dadea aripi ? Chiar si prin lentilele ochelarilor zapada era orbitoare. Ne aflam deasupra crestelor ametitoare care coborau in abisuri. Virfurile tisneau ca niste sageti spre tariile cerului. Pe neasteptate Lachenal imi spuse: "Daca eu ma intorc, tu ce faci?' intr-o fractiune de secunda un film de imagini se derula in mintea mea: zilele de mars sub caldura tropicala, chinuitoarele escalade, eforturile, asedierea muntelui, eroismul anonim si zilnic al camarazilor mei si al serpasilor in perioada amenajarii taberelor. Acum ne aflam aproape de tinta, intr-o ora, sa zicem doua, victoria putea fi a noastra. Trebuia sa renuntam ? Imposibil ! intreaga mea fiinta refuza acest gind. Eram hotarit. Absolut hotarit Vocea mea suna limpede. "Voi continua singur, voi merge singur pina in virf'. Daca vrea sa coboare, eu nu-l pot retine. Are deplina libertate sa aleaga. Camaradul meu avea nevoie sa-si afirme vointa. Pentru nimic in lume nu s-ar fi putut spune ca era descurajat. Numai prudenta si riscul iminent ii dictasera acele cuvinte. El se hotari, fara sa ezite:

"Atunci te urmez.' Zarurile erau aruncate. Spaima se risipise. Nimic nu ne mai putea impiedica sa ajungem pina in virf. Aceste citeva cuvinte rostite intre noi schimbau climatul psihologic. Eram frati. Simteam ca ma cuprinde o senzatie noua, pe care n-o mai traisem. Era ceva ireal in felul cum percepeam prezenta tovarasului meu de drum si tot ce ma inconjura.

Incercam sa uit eforturile si truda urcusului. Ma priveam, ca dinafara, facind toate aceste miscari. Efortul disparea, ca si cum nu ar mai fi existat greutate. Acest peisaj diafan, aceasta ofranda de puritate - atit de aproape de noi - nu mai era muntele nostru: era muntele din visurile noastre. Zapada care stralucea in soare si pudra stincile alcatuia un decor de o frumusete impresionanta. Transparenta aerului era neobisnuita. Pluteam intr-un univers de cristal. Sunetele parca erau soptite. Ma cuprinse o imensa bucurie. Dar nu reuseam s-o definesc. Totul era atit de nou si atit de extraordinar. Nu era vorba de o escalada cum mai facusem atitea in Alpi, unde simteam in spate vointa altuia si oameni care te urmau, case pe care le puteai vedea intorcind capul. Nimic din toate acestea. O prapastie imensa ne separa de lume. Evoluam intr-un univers deosebit, pustiu, fara viata, fara fiinte. Un domeniu fantastic, unde prezenta omului nu era prevazuta si poate nici dorita, infruntam ceva interzis. Trecusem dincolo de un refuz implacabil. Si totusi urcam fara nici o teama, imi venea in minte gindul faimoasei scari a lui Therese D'Avila.

La un moment dat simtii o stringere de inima. Oare Lachenal traia si el aceleasi emotii ? Creasta hotaritoare se apropia. Ajunsesem in partea de jos a marii pante terminale. Era extrem de inclinata. Zapada alterna cu stincile.. Zariram un culoar. Ultimul obstacol. Dar ce sanse aveam? Culoarul era aspru, dar accesibil, inainte. Cu un gest, Lachenal consimti.

Era tirziu, fara indoiala trecuse de amiaza. Pierdusem notiunea timpului si aveam impresia ca eram plecati doar de citeva minute. Cerul se pastra mereu albastru ca safirul. Ne-am abatut spre dreapta ca sa evitam stincile, preferind, din cauza coltarilor, sa utilizam partile acoperite de zapada. Pasim in culoarul terminal. Era foarte inclinat. O scurta ezitare. Aveam oare suficiente forte pentru a invinge acest ultim obstacol ? Din fericire zapada era tare. O miscare gresita ne putea fi fatala. Nu era nevoie sa taiem prize pentru miini: pioletul, infipt cit mai departe, ne servea de ancora, Lachenal urca minunat. Ce contrast fata de primele zile. Desigur, ii venea greu, dar inainta. Ridicind capul din cind in cind, vedeam culoarul care raminea sub nori si probabil o creasta. Dar unde era virful ? In stinga sau in dreapta ? Aproape culcati pe piolete incercam sa ne reglam respiratia si sa ne potolim bataile inimii. Acum eram siguri ca vom ajunge. Nici o dificultate nu ne mai putea opri. Inutil sa ne consultam din priviri. Fiecare din noi n-ar fi citit in ochii celuilalt decit aceeasi ferma hotarire. Un mic ocol spre stinga, doar citiva pasi creasta era tot mai aproape. Am evitat citeva blocuri de stinca si ne-am saltat fiecare cum am putut. Era posibil ? Da, desigur ! Un vint brutal ne biciuia obrajii. Eram sus, pe Annapurna: 8 075 m.

O bucurie imensa navali in inimile noastre. Ah, daca toti ar sti! Virful era o creasta de gheata in forma de cornisa. De o parte si de alta, abisuri fara sfirsit, inspaimintatoare. Ele coborau vertical sub picioarele noastre. Nu cred sa existe ceva asemanator pe nici un alt munte din lume. Norii pluteau la semiinaltime, ascunzind privirilor valea Pokhara, la 7000 m sub noi. Deasupra capetelor noastre nu mai era nimic. Fusese realizat un lucru frumos si maret. Cit de minunata e viata. In clipele acelea era imposibil sa realizezi situatia; idealul atins si starea in care te aflai. Ma napadea emotia si imi dadeau lacrimile. Niciodata nu incercasem o bucurie atit de curata. Acest colt de stinca cel mai inalt Aceasta creasta de gheata Oare ele sa fie scopul unei vieti ? Era ziua de 3 iunie a anului 1950.

- Ce facem, nu coborim? Lachenal ma scutura. Ma trezi din ginduri. Care erau impresiile sale? Nu stiu nici azi. Se gindea ca a realizat ceva in genul unei escalade in Alpi ? Credea ca trebuie sa coborim fara sa mai facem nimic ?

- O secunda, sa fac citeva fotografii.

Scotocii febril in sac, scosei aparatul, luai micul drapel francez si fanioanele. Gesturi zadarnice, fara indoiala. Dar avind valoarea unui simbol, ele marturiseau ginduri bune, pline de simtire. Am innodat bucatile de pinza patate de sudoare si alimente, le-am agatat de coada pioletului. Singurul pe care il aveam la dispozitie. Apoi am reglat aparatul si l-am dat lui Lachenal.

- Ia te uita la el, vrea sa se fotografieze ! Hai, repede ! imi spuse Lachenal. A facut mai multe fotografii, apoi mi-a inapoiat aparatul. Eu am incarcat filmul color si am reinceput operatia, pentru a fi sigur ca vom duce cu noi amintiri care ne vor fi scumpe cindva.

- Esti nebun, imi spuse Lachenal. Nu avem timp de pierdut. Trebuie sa coborim imediat.

O privire in jurul meu imi arata ca timpul nu mai era atit de frumos ca dimineata. Tovarasul meu era nervos, nerabdator.

- Trebuie sa coborim.

Avea dreptate. Era reactia alpinistului care isi cunoaste meseria. Si totusi eu nu ma puteam obisnui cu ideea ca am invins. Mi se parea de necrezut faptul ca ne aflam pe Annapurna si calcam pe aceasta zapada. Ce am fi putut lasa acolo ? Nu se putea ridica nici macar o movilita de pietre. Totul era inghetat. Lachenal tropaia din picioare. Simtea sa degeratura progreseaza. Eu la fel, dar nu-mi pasa. Cel mai inalt pisc de munte care a fost atins vreodata de oameni se afla la picioarele noastre. In mintea mea defilau numele predecesorilor nostri care fusesera in acesti munti, Mummery, Mallory, Irvine, Bauer, W. Elzenbach, Tilman, Shipton Citi dintre ei au murit ? Citi si-au gasit un sfirsit tragic ? Bucuria mea era umbrita de umilinta. Nu o echipa urcase in ziua aceea pe Annapurna, ci o expeditie intreaga. Ma gindeam la toti camarazii mei aflati pe povirnisurile muntelui, constient ca datorita eforturilor lor, datorita marilor lor sacrificii am reusit sa ajungem aici. Sint clipe in oare actiunile cele mai complexe se condenseaza si apar in toata claritatea. La fel se intimpla cu aceasta formidabila cavalcada, care propulsase echipa noastra pina in virful muntelui. Alte imagini se succedau in mintea-mi imbatata de bucurie. Valea Chamonix, unde am petrecut cele mai frumoase zile ale tineretii mele, Mont Blanc-ul, care m-a inpresionat atit de mult. Copil fiind, cind ii priveam intorcindu-se pe cei doi pe Mont Blanc, vedeam in ochii lor arzind o flacara stranie.

- Sa mergem repede, sa coborim! striga Lachenal. Isi luase in spinare rucsacul si incepu sa coboare. Eu inghitii putin lapte concentrat, apoi aruncai tubul, care raminea singurul nostru vestigiu pe virful Annapurnei. Am inchis rucsacul, mi-am pus manusile, ochelarii, am apucat pioletul, m-am mai uitat o data in jurul meu si m-am precipitat pe panta, inainte de a dispare in culoar am aruncat o ultima privire spre acest virf care din acel moment devenea pentru noi singura consolare si singura bucurie. Lachenal era departe. Ajunsese la marginea culoarului. Eu coboram pe urmele lui. Ma grabeam pe cit posibil, dar terenul era periculos. Lachenal cobora pe marea diagonala. Mergea cu o rapiditate de care nu l-as fi crezut capabil. La rindul meu am traversat zona formata din stinci si intinderi de zapada. In sfirsit am ajuns in partea de jos a povirnisului. M-am grabit si de-abia mai respiram. Am desfacut rucsacul. Ce voiam sa fac ? Si deodata exclamai: "Ah, manusile !' inainte de a ma apleca, le-am vazut alunecind, rostogolindu-se. Se indepartau cu viteza pe coasta in jos. Le priveam cum se duceau fara sa pot schita un gest, sa pornesc dupa ele. Miscarea acestor manusi se inscria pe retina ochiului ca un fapt definitiv, implacabil, in fata caruia nu puteam face nimic. Consecintele au fost din cele mai grave.

"Repede la tabara 5. Acolo trebuie sa-i gasim pe Rebuffat si Terray'.

Nelinistea mea disparu ca prin miracol. Reveneam la ideea mea fixa, sa ajung in tabara. Nici o secunda nu m-am gindit sa scot din sac ciorapii pe care ii luam intotdeauna ca rezerva, pentru a contracara un astfel de accident. Alergam si incercam sa-l ajung pe Lachenal. Trecusera probabil doua ore de cind ajunsesem pe virf. Adevarul este ca nu mai aveam notiunea timpului. Aveam impresia ca alerg. In realitate mergeam normal, poate chiar a incet. Mereu eram nevoit sa ma opresc pentru a-mi la respiratia. Acum cerul era napadit de nori. Totul devenise cenusiu. Se stirni si un vint rece care nu prevestea nimic bun. Dar unde era Lachenal ? Il zarii la circa de metri inaintea mea. Norii se faceau tot mai grosi, coborau asupra noastra, vintul sufla mai tare, dar nu mai simteam frigul. Coborirea activeaza probabil circulatia singelui. Ma intrebam daca vom reusi sa gasim corturile in aceasta ceata. Priveam mereu la creasta in forma de cioc de pasare care domina tabara 5. Incet, incet ea disparea in nori. Din fericire, zarii mai jos muchia de piatra ca un virf de sulita. Daca ceata devenea mai deasa, trebuia sa merg direct pe creasta si in mod obligatoriu ajungeam la cort. Din cind in cind il pierdeam din vedere pe Lachenal, apoi disparu definitiv din raza privirilor mele. Panta devine mai inclinata. Dupa cimpul de zapada urmeaza citeva blocuri de gheata. Semn bun. Insemna ca ma apropiam de tabara. Tineam directia pe care o deduceam dupa linia povirnisului. Cu coltarii mei coboram direct peretele de gheata. Urme. Inca citiva pasi. Am ajuns. Dar sint doua corturi ! Asadar, Rebuffat si Terray venisera si ei. Ce noroc. Ce sa le spun ? Ca am invins ? Ca ne intorceam din virf? Cit de mult se vor bucura! Cele doua corturi erau fata in fata. Platforma fusese largita. Lovii in pinza primului cort. Inauntru se auzira voci. Iata-l pe Ro buffat. Apare si capul lui Terray. "Venim de pe Annapurna !' au fost primele mele cuvinte. Si singurele.

Camarazii mei primira cu entuziasm vestea cea mare.

- Dar, se mira Terray, unde e Biscante ? Simtea o neliniste in vocea mea.

- Trebuie sa vina si el.

Cuvintele nu-mi veneau in minte. Aveam atitea lucruri de spus. Revederea acestor chipuri familiare alunga senzatia stranie care ma dominase in dimineata aceea. Nebun de bucurie, Terray imi stringea miinile. Deodata surisul sau se sterse, prefacindu-se intr-o privire plina de deznadejde.

- Maurice, ce-i cu miinile tale ? O tacere rau prevestitoare se lasa intre noi. Uitasem ca nu mai am manusi. Degetele mele, pe alocuri violete sau albe, erau tari ca lemnul. Ceilalti le priveau disperati, isi dadeau seama de gravitatea accidentului.

Dar eu continuam sa traiesc starea de emotie inconstienta. Aplecat spre Terray, ii spusei:

- Tu, care erai intr-o asemenea forma, tu, care te-ai daruit cu atita ardoare acestui munte, pacat ca n-ai putut sa vii cu noi sus

- Tot ce am facut, am facut pentru expeditie, batrinul meu Maurice. De altfel, daca tu ai izbutit sa ajungi acolo, inseamna ca victoria e a intregii echipe.

Eram fericit. Cum sa-i spun ce reprezenta pentru mine raspunsul lui ? Aceasta bucurie, care putea sa para egalista, el a transformat-o intr-o bucurie perfecta, din care invidia era exclusa. Ea marturisea ca aceasta victorie nu era victoria unui singur om sau victoria orgoliului. Terray a inteles-o primul: era victoria tuturor, victoria eternitatii umane.

- Ajutor ! Ajutor !

- Biscante! exclamara Rebuffat si Terray.

Pierdut intr-un fel de betie care ma indeparta de realitate, eu nu auzeam nimic. Terray se gindea la camaradul sau cu care traise atitea aventuri de neuitat. Iesind din cort, il zari pe Lachenal agatat pe panta la vreo suta metri mai sus. Se echipa in graba. Dar pe panta nu se mai vedea nimeni. Ceata, impinsa de un vint puternic, acoperea totul. Apoi il zari din nou. Mult mai jos decit credea. Se repezi intr-acolo si ne-am temut ca fara coltari nu va mai putea opri pe gheata intarita. Dar Terray era schior de prima clasa. Se opri chiar linga Lachenal, care era prabusit pe gheata, fara piolet, fara manusi, cu coltar la un singur picior.

- Am picioarele degerate. Duceti-ma jos ! Duceti-n jos ! Sa ma ingrijeasca doctorul ! gemea Lachenal.

- Nu se poate, raspunse Terray dezolat. Nu vezi sintem in plina furtuna ? Se apropie noaptea.

Lachenal era cuprins de spaima la gindul ca s-ar putea sa i se amputeze picioarele, intr-un gest disperat smulse pioletul din miinile lui Terray si incerca sa plece singur. Dar curind isi dadu seama de absurditatea actului sau si hotari sa urce din nou in tabara. Intre timp, intrasem in cortul lui Rebuffat. El ma privea tacut. Cu frinturi de fraze ii povestii cele intimplate in timpul zilei. Mai realist, el apuca un capat de fringhie si incepu sa ma loveasca peste degete. Apoi imi scoase bocancii, imi biciui picioarele si mi le frictiona. In celalalt cort Terray facea acelasi lucru cu Lachenal. Afara furtuna se dezlantuise. Ningea ca si in noaptea precedenta. Trebuia sa ne agatam de suporti pentru a mentine corturile la locul lor. Nu aveam decit doua saltele pneumatice. Au fost date ranitilor. Aproape inconstient, simteam cum trec ceasurile. Pluteam intr-o betie inexplicabila, fara sa-mi dau seama de consecintele acestei victorii. Zapada se ingramadise din nou deasupra cortului. Citeodata aveam accese de revolta cu toata puterea de care mai dispuneam incercam sa ridic cu cele doua brate zapada care ma strivea. Greutatatea ei era si mai mare decit in noaptea trecuta.

- Oh, Gaston, Gaston Recunoscui vocea lui Terray, care striga: Trebuie sa plecam. S-a facut ziua !

Acum nu ma mai miram ca tovarasii mei renuntau sa mai mearga pe virf. Intelegeam marele lor sacrificiu. Afara furtuna se intetise. De obicei dimineata timpul era frumos. Sa fi venit musonul ? Va lansa el primul atac ?

- Gaston, esti gata ? Terray ne chema din nou.

- Un moment, spuse Rebuffat. Trebuie sa ma incalt si sa ma echipez.

Ma lasai in miinile lui ca un copil.

Terray sfirsise sa-l imbrace pe Lachenal, ale carui picioare mereu umflate nu intrau in bocanci, ii dadu bocancii sai, care erau mai mari. Prudent, Terray lua cu el un sac de dormit, citeva alimente si ne spuse sa facem la fel. Nerabdatori sa parasim acest infern, nu am dat ascultare acestui sfat. Lachenal si Terray erau afara. Pornira. Acum era rindul nostru. Nu aveam decit doi pioleti pentru patru oameni. Lachenal, asigurat de Terray, mergea repede. Ninsoarea se mai potolise si vintul nu mai sufla asa de tare. Se va insenina oare ? Nu ne venea sa credem.

Un zid de seracuri ne facu sa ne abatem. "La stinga'', le spusei eu, amintindu-mi perfect traseul. Ceilalti credeau ca trebuia s-o luam la dreapta. Ceata era deasa. Mergeam in sir indian. Eu eram al treilea si-l zaream cu greutate pe Lachenal. Era imposibil sa recunoastem cel mai mic loc de trecere. Fiecare dintre noi avea o practica suficienta a muntelui pentru a sti ca pe un asemenea timp te poti insela lesne chiar intr-un teren binecunoscut. Distantele erau deformate, relieful inversat. Ceata, fulgii, covorul de zapada se confundau in aceeasi culoare albicioasa care insela vederea. Siluetele inalte ale seracurilor capatau forme fantastice, parind ca se misca lent in jurul nostru. Eram ca niste fantome albe ce se deplaseaza fara zgomot intr-un decor de hermina, incepeam sa ne infundam in zapada: nimic mai epuizant pentru niste organisme atit de incercate. Aceasta zapada instabila era un pericol continuu. Rataceam fara incetare de la un serac la altul. De fiecare data aveam impresia ca am recunoscut drumul cel bun. Dar mereu aceeasi deziluzie. Timpul nu se imbunatatea, cum speram noi. Instinctul de a trai, la cele doua fiinte valide, alterna cu descurajarea care ii ducea la o detasare completa. Rind pe rind ei au incercat actiunile cele mai disperate. Terray traversa pantele cu un singur coltar. Tabara 4 trebuia sa fie la stinga, la marginea Secerii. Asupra acestui punct eram cu totii de acord. Dar cum s-o gasim ? Peretele de gheata care o proteja ne era fatal.

N-ar fi mai bine sa strigam, poate ne vor auzi ? Lachenal dadu tonul, dar sunetele se izbeau parca de un zic aflat la citiva metri. Zapada absorbea zgomotul. Strigaram toti odata: unu, doi, trei, ajutooor !!

Aveam impresia ca aceste strigate ajung departe de tot. Din nou: unu, doi, trei, ajutooor ! Nimic. Terray se descalta si incepu sa-si frictioneze picioarele muscate de ger. Ca si Lachenal, se temea de o amputare. In ceea ce ma priveste era prea tirziu. Simteam ca picioarele si miinile imi ingheata din nou. De 24 de ore nu pusesem nimic in gura. Si totusi nu ne-am intrerupt activitatea. In fata mortii, resursele omului sint uneori inepuizabile. Cind totul pare ca s-a sfirsit, mai apar inca rezerve. Dar iti trebuie vointa pentru a le folosi.

Se apropia noaptea. Eram inspaimintati, dar nimeni nu se plingea. Eu si cu Rebuffat gasiram o trecere, cu intuitia ca este cea buna. Dar panta foarte inclinata ne opri. Ea se transforma intr-un zid vertical. A doua zi am inteles ca ne gaseam doar la 30 de metri de tabara si ca acest zid adapostea cortul salvator.

- Trebuie sa gasim o crevasa.

- Doar n-o sa raminem acolo toata noaptea.

- O crevasa este singura solutie

- O sa murim toti acolo.

Se lasa noaptea. Trebuia sa luam o hotarire fara a pierde nici o clipa. Daca ramineam pe aceste pante de gheata, am fi fost morti cu totii inainte de ivirea zorilor. Trebuie sa instalam corturile si nu era usor. Fiecare stia ce inseamna un bivuac la 7 000 de metri. Lachenal inainta spre o crevasa acoperita de zapada si disparu din ochii nostri, scotind un strigat. Ne intrebam daca vom avea puterea sa facem manevrele necesare pentru a-l scoate de acxolo. In crevasa pe de-a-ntregul acoperita, doar o mica gaura arata locul caderii. Terray striga:

- Lachenal, Lachenal.

O voce inabusita ajungea pina la noi. Ne era imposibil sa intelegem. Terray misca coarda. De data aceasta il auziram:

- Sint aici.

- N-ai patit nimic ?

- Nu. Merge pentru o noapte. Veniti aici! Era un adapost miraculos. Nu am fi avut putere sa taiem in gheata o cavitate suficient de mare pentru a ne proteja de vint. Fara sa ezite, Terray se lasa sa alunece in crevasa si ne chema. Ma lasai si eu pe un adevarat tobogan. Nimerii intr-un fel de canal, foarte inclinat, lung de circa 10 m. Ma urma Rebuffat. Caverna cu pereti de zapada era umeda. Inghesuindu-ne unul in altul, reusiram sa ne instalam pe fundul acestui adapost. Deasupra spinzurau stalactite. Am spart citeva pentru a avea mai mult spatiu. Virfurile lor le-am supt in loc de apa. Acesta era adapostul nostru de noapte la altitudinea de 7 000 m. Cel putin eram protejati de vint si temperatura se mentinea egala. Terray isi desfacu sacul de dormit pe care avusese prevederea sa-l ia cu dinsul si se instala intr-un confort relativ. Cautam pozitia ideala, in care caldura celor patru corpuri alaturate sa nu se piarda. Dar dirdiiam fara incetare. Nimeni nu vorbea. Terray frictiona picioarele lui Lachenal. Eu ramasesem intr-o imobilitate inconstienta. Picioarele si miinile continuau sa-mi inghete. Dar ce puteam face ? Terray impartea sacul de dormit cu Lachenal. Cea mai mica miscare a unuia dintre noi il deranja e celalalt. Pozitiile, studiate cu grija, erau modificate fara incetare. Rebuffat continua sa-si frictioneze picioarele. Trebuia sa rezistam pina a doua zi, si apoi, ce-o fi sa fie. Dar acest "apoi' era un teribil punct de intrebare. Generos, Terray incerca sa ma faca sa profit de sacul lui de dormit. El isi dadea seama de gravitatea starii mele, intelegea de ce nu zic nimic, intelegea de ce ramin calm. Isi dadea seama ca ma resemnez. Ma frictiona timp de doua ore. In acest timp puteau sa-i inghete lui picioarele. Dar el nu se gindea la acest lucru. Admiratia pe care o incercam fata de generozitatea lui imi dadea putin curaj. Daca el ma ajuta, n-ar fi loial ca eu sa refuz sa traiesc. Nu mai simteam nici o durere. Inima mea parea sa inghete si ea. Imi raminea doar un suflu de gheata care pe masura ce treceau orele slabea fara incetare. Nu mai reactionam la masajul lui Terray. Credeam ca totul se va sfirsi. Nu era oare aceasta grota cel mai frumos mormint ? Nu mi-era teama de moarte. Nu incercam nici un regret. "E ziua', spuse cineva. Aceasta veste ii trezi la viata pe camarazii mei. Pe mine insa ma surprindea cel mai mult caci eu nu credeam ca voi mai vedea lumina zilei.

- E prea devreme ca sa plecam, spuse Rebuffat.

O lumina laptoasa patrundea in grota. Formele capetelor se distingeau vag. De departe ajungea pina la noi un zgomot bizar, ca un fluierat. Dintr-o data ma simti orbit. O avalansa de zapada proaspata se abatu asupra noastra. Zapada inghetata se raspindea in grota, se infiltra in toate cutele vesmintelor. Imi pusei capul intre genunchi, aparindu-ma cu bratele. Zapada continua sa curga. Nu eram ingropati complet. Dar avalansa acoperise totul. Ne ridicaram in picioare incercind sa ne scuturam. Dar inainte de toate trebuia sa ne gasim bocancii. Rebuffat si Terray incepura sa-i caute, dar imediat constatara ca sint orbiti. Cu o seara inainte, pentru a ne putea conduce, ii scosesera ochelarii. Lachenal fu primul care reusi sa puna mina pe o pereche de bocanci, incerca sa-i incalte. Dar nu erau ai lui, ci ai lui Rebuffat. Acesta din urma incep a sa escaladeze toboganul pe care coborise in seara precedenta

- Hei, Gaston ! Cum e timpul ?

- Nu vad nimic ! E furtuna.

Noi ne cautam de zor echipamentul. Terray isi gasise bocancii si se incalta pe dibuite. Lachenal il ajuta, aratindu-se foarte nervos in contrast cu imobilitatea mea. La rindul sau, Terray incepu sa urce si ajunse afara. In fundul crevasei eu si cu Lachenal scoteam pe rind colt are un piolet, dar nu gaseam bocancii. Asadar, aceasta grota va fi ultimul nostru lacas. Spatiul era strimt. Lachenal se hotari sa iasa cu picioarele goale. Scotind strigate disperate, se prinse de coarda si incerca sa se catere, isi infingea degetele in peretii de zapada. Terray il ajuta, il vedeam urcind repede si disparind. Cind ajunse afara cerul era albastru. Tipa ca un dement: "E timp frumos! E timp frumos !' Eu incepui sa scotocesc din nou prin grota. Trebuia cu orice pret sa gasesc bocancii. Altfel, eu si Lachenal eram pierduti. Ma lasai in patru labe cu miinile si picioarele goale. Zgiriam zapada, cautam in toate directiile. Nu mai rationam. Eram ca un animal care incearca sa traiasca. Iata un bocanc, al doilea, o pereche ! Continuai cu incapatinare. Dupa ce am rasturnat totul, am gasit, in sfirsit, ultima pereche de bocanci. Dar aparatul de fotografiat, in ciuda eforturilor mele, nu l-am mai gasit. Sa ma incalt nu puteam. Miinile imi erau ca de lemn si nu puteam apuca nimic cu degetele. Picioarele imi erau umflate. Mi-am infasurat bocancii cu coarda si am strigat: "Lionel, am gasit bocancii!' Nici un raspuns. Totusi trebuie sa ma fi auzit, caci o smucitura de coarda ridica pretioasele obiecte. Apoi coborira din nou coarda. Ma infasurai cu ea si cum n-o puteam stringe, facui mai multe noduri. Trasei de coarda. Terray intelese. Am urcat citiva netri. Incercam sa-mi infig miinile in perete. Articulatiile imi erau insa blocate. Cu chiu, cu vai am reusit sa ma catar. Terray ma tragea si el. Am cazut. Ma agatam disperat. Un nou efort. Ma cataram agatindu-ma de picioarele lui Terray, care era si el la capatul puterilor.

- Lionel, eu am sa mor. Ma ajuta si ma sustinu sa ies in crevasa. La citiva metri mai departe Lachenal si Rebuffat stateau asezati pe zapada. Eu ma tiram in patru labe. Timpul era minunat. Ninsese mult. Muntele stralucea. Niciodata nu l-am vazut atit de frumos. Ziua cea din urma. O zi frumoasa. Lachenal, nervos, avea idei ciudate.

- Va spun ca trebuie sa coborim pe acolo.

- Dar esti cu picioarele goale.

- Nu-ti face griji.

- Esti nebun !

- Nu pe acolo, la stinga. Se ridica si vru sa coboare direct in jos, peste ghetar. Terray il retinu si il obliga sa se aseze. Bijbiind, il ajuta sa-si puna bocancii. In spatele lui, eu traiam ca intr-un vis. Sfirsitul meu era aproape, dar era un sfirsit dorit de toti alpinistii. Eram recunoscator muntelui pentru ca fusese atit de frumos astazi pentru mine. Tacerea sa ma impresiona, parca m-as fi afla intr-o catedrala. Nu simteam nici o durere si nu incerca nici o teama. Calmul meu era inspaimintator. Terray apropie de mine. Ii spusei bilbiindu-ma:

- Cu mine s-a sfirsit. Plecati, incercati-va sansa. Luati-o spre stinga. Pe acolo e drumul.

Dupa ce le-am facut aceasta recomandare, m-am simtit mai bine.

Dar Terray se facu ca nu aude.

- Te vom ajuta. Daca vom iesi noi de aici, vei iesi si tu.

Lachenal striga: "Ajutor ! Ajutor !' Nu-si mai dadea seama ce face. Dar strigatele sale erau justificate. El era singurul dintre noi care vedea, jos, tabara 2. Chemarile sale se pare ca au fost auzite. Ele aveau ceva disperat, imi aminteau de alpinistii aflati in pericol pe masivul Mont Blanc. Acum era rindul nostru. Da, da, noi ne gaseam in mare primejdie, imi unii vocea cu a celorlalti. Unu, doi, trei, ajutooor ! incercam sa strigam la unison, fara a reusi. Era mai mult un murmur care scapa de pe buzele mele decit un strigat. Terray imi spuse ca trebuie sa-mi pun bocancii. Dar eram incapabil. Orbiti, Rebuffat si Terray nu puteau sa-mi fie de folos, il strigai pe Lachenal:

- Vino si ajuta-ma sa-mi pun bocancii.

- Esti nebun. Trebuie sa coborim. Si iata-l aruncindu-se direct in jos, pe drumul peste ghetar. Terray scoase cutitul si fara sa ezite taie caputele bocancilor mei.

- Acum poti sa-i incalti. Incercai sa merg, apoi fusei cuprins de descurajare. La ce bun? Mai bine sa ramin aici. Dar Terray tragea cu putere. Pina la urma el imi lega bocancii. Iata-ma gata. Cum sa merg cu articulatiile blocate ? "La stinga, Lionel, ba nu, la dreapta', spuse Lachenal. Camarazii mei continuau sa discute asupra directiei pe care trebuia s-o luam. Eu stateam pe zapada, incet, incet, imi pierdeam luciditatea, imi aparura citeva imagini. Povirnisuri umbroase, poteci, miros de rasina. Voi muri in muntii mei. Corpul meu era insensibil. Totul era inghetat. Auzii un zgomot si atunci imi adunai toate fortele pentru un ultim strigat. Ceilalti ma auzira, dar ei urlau de bucurie. Si deodata, o aparitie miraculoasa. Era Schatz. La 200 metri distanta, Marcel Schatz, inotind in zapada, urca incet spre noi. Era imaginea unui salvator puternic. Asteptam totul de la el. Socul era teribil. Ma prabusii. Ma lasasem prada mortii. Acum imi reveneam, voiam sa traiesc. O schimbare totala se produse in mine. Nu, nu era totul pierdut. Salvatorul se apropia. 20 de meri, la 10 metri, venea direct spre mine. Fara un cuvint, se apleca, ma strinse la piept, ma imbratisa. Suflul sau cald imi dadea viata. Eram incapabil de cel mai mic gest. Ca de marmura pina atunci, inima mea fu cuprinsa dintr-odata de o emotie de nedescris.

- Ati facut un lucru maret, spuse Schatz.

Eram pe rind lucid si inconstient, aveam impresia bizara ca ochii imi sint de sticla. Schatz, grijuliu, ma lega de sania lui, in timp ce altii urlau de bucurie. Cerul era albastru, acel albastru profund al marilor inaltimi, atit de inchis, incit aproape ca se vedeau stelelele, ne invaluia cu o lumina calda. Schatz imi vorbea:

- O sa fie bine, micul meu Maurice.

Vocea sa era blinda. Nu puteam decit sa ascult fara sa protestez. Cu ajutorul sau am reusit sa ma ridic si sa ma mentin citeva clipe in echilibru. Tovarasul meu inainta si ma tragea dupa el pas cu pas. Mi se parea ca ma aflu in contact cu zapada prin intermediul a doua obiecte straine, tari, tepene. Picioarele mele. Nu-i mai vedeam, pe ceilalti si nu indrazneam sa ma intorc, de teama sa nu-mi pierd echilibrul. Razele soarelui ma ameteau. Dintr-o data, fara nici un fel de tranzitie, dupa ce am mers 200 de metri si am ocolit un perete de gheata, am ajuns in dreptul unui pod. Ne dadeam seama ca tabara noastra improvizata se gasea la numai 200 de metri de una din taberele de baza ale expeditiei. La aparitia mea, Couzy se ridica uimit. Fara sa spuna un cuvint, ma imbratisa. Terray se repezi in cort si isi scoase bocancii. Si picioarele sale erau muscate de ger. Le frictiona, le lovea fara incetare.

Dorinta de a trai incerca sa renasca si in mine. Incercam sa examinez situatia. Ne mai ramineau putine rezerve, dar trebuia sa folosim fara risipa ceea ce aveam si sa ajungem la tinta. Singura sansa de salvare era dr. Oudot. Doar el, cu tratamentele sale, ar fi putut sa ne salveze picioarele si miinile. Primii cu entuziasm propunerea lui Schatz de a cobori imediat la tabara 4. Terray voia sa ramina in cort. Lovindu-se mereu peste picioare cu puterea disperarii, el striga: "Veniti sa ma cautati miine daca va fi nevoie. Vreau sa ies de aici ori intreg, ori mort.' Si picioarele lui Rebuffat erau atinse, dar el prefera sa coboare fara intirziere pentru a ajunge la Oudot. Impreuna cu Lachenal si Couzy am inceput coborirea. Schatz continua sa se ocupe de mine. El ma tragea pe potecile croite de ceilalti. La un moment dat, panta deveni foarte abrupta. Stratul subtire de zapada asternut pe suprafata ghetii era pe jumatate spulberat si nu putea asigura o coborire normala pentru un om care nu-si mai simtea picioarele. Deseori alunecam. Schatz, cu coarda intinsa, facea eforturi pentru a ma retine. In partea de jos se vedea o urma larga. Fara indoiala, camarazii nostri s-au lasat sa alunece pe aici pina in apropierea taberei 4. Dar in acelasi timp, ei au declansat o avalansa care dezgolise complet povirnisul. Sarcina mea nu era de loc usoara.

Serpasii iesira in intimpinarea noastra. In privirea lor citeam atita bunatate si atita compasiune, incit mi-am dat seama pe loc de starea jalnica in care ma aflam. Ei tocmai se pregateau sa degajeze corturile de zapada adusa de avalanse. Lachenal se asezase intr-un colt si isi frictiona picioarele fara incetare. Panzi il incuraja, spunindu-i ca sahib-doctor il va vindeca. Eu ii zoream. Trebuia sa coborim cit mai repede. Acesta era obiectivul principal. Nu ne mai pasa de material. Trebuia sa parasim acest munte inaintea atacului iminent al musonului. Pentru cei care aveau membrele degerate totul era o chestiune de ore. Ii aleg pe Aila si Sarki pentru a ne conduce pe mine, pe Lachenal si pe Rebuffat.

In timp ce noi coboram, Schatz, Aug Tharkey si Panzi urcara din nou ca sa-l caute pe Terray, ramas pe ghetar. Schatz se comporta admirabil. In afara de el, nici unul din noi nu mai era capabil sa ia o initiativa. Dupa eforturi deosebite, el l-a regasit pe Terray.

- Trebuie sa te imbraci repede si sa coborim, ii spuse el.

- Incep sa-mi simt din nou picioarele, raspunse Terray cu o mina mai buna.

- Ma duc sa mai scotocesc in aceasta crevasa. Maurice nu si-a regasit aparatul de fotografiat. Acolo sint imaginile luate pe virf.

Terray nu intelegea ce vrea sa spuna Schatz. Dupa citeva zile abia aveam sa ne dam seama de gestul lui eroic. Multa vreme el a rascolit zapada din fundul grotei pentru a gasi aparatul. La un moment dat, Terray incepuse sa se nelinisteasca. Apoi il vazu revenind, ducind triumfator aparatul care continea pretioasele vederi ale Annapurnei. In schimb aparatul de filmat era de negasit. Ultimele imagini ale filmului se oprisera la 7 000 de metri.

Apoi incepura sa coboare. Ang Tharkey se comporta magnific. El mergea inainte taind trepte confortabile pentru Terray. In ariergarda, Schatz, atent la toate, asigura caravana.

Primul grup, din care faceam si eu parte, inainta cu o incetineala innebunitoare. Zapada era moale si ne scufundam in ea pina la genunchi. La un moment dat Lachenal incepu sa piarda teren. Se oprea des si gemand isi frictiona picioarele. Rebuffat se afla la citiva metri in spatele meu. Ne coplesea o caldura anormala. Si acest lucru ma ingrijora mult. Imi era teama ca istoria Annapurnei sa nu se incheie aici, tocmai din cauza timpului nefavorabil. Se spune ca alpinistii poseda un al saselea simt care ii avertizeaza de prezenta pericolului. In aceste clipe, eu percepeam acest pericol cu toata fiinta mea. Era in aer o vibratie care nu putea sa-mi scape. In ajun ninsese abundent. Caldura metamorfoza aceste mase de zapada, care se cereau urnite din loc. Nimic in Europa nu poate da macar o idee despre forta acestor avalanse. Ele nu pot fi comparate cu cele din Alpi. Frontul, precedat de un suflu destructiv, goneste pe distante de kilometri. Fara ochelari ar fi fost imposibil sa deschizi ochii, atit de violenta era reverberatia luminii. Niciodata muntele nu mi se paruse atit de maiestuos ca in aceste clipe de mare pericol. Din fericire eram departe unii de altii. Riscurile erau impartite. Poate ca unii vor scapa, ma gindeam eu. Serpasii nu-si mai aminteau de punctele de trecere. In citeva rinduri, cu toata durerea pe care o simteam, trecui in fruntea aravanei ca sa coborim prin locurile cele mai potrivite. Nu mai aveam coltari la bocanci si n-as fi fost capabil sa tin in mina un piolet. Dupa parerea mea coboram, dar mult prea incet. Sufeream vazindu-i pe serpasii mei atit de lenti si meticulosi !. In realitate, ei mergeau foarte bine. Dar nerabdarea imi dadea senzatia ca inaintam lent. Lachenal se tinea in urma noastra. Si el era atins de oftalmie, desi nu atit de grav ca Rebuffat si Terray. Rebuffat inainta cu chipul indurerat, incapatinat si dirz. Am traversat culoarul fara dificultate si ma felicitam de a fi trecut de acest loc periculos. Soarele urcase la zenit. Peste tot, culori magnifice ne retineau privirile, in ciuda starii noastre disperate. Dintr-o data, zapada incepu sa crape sub picioarele serpasilor si o imensa felie din ea se detasa. Gaura se alungea vazind cu ochii. Prin minte imi trecu un gind nebunesc: sa urcam din nou panta in fuga si sa ajungem pe un teren stabil. Dar deodata ma simtii ridicat, apucat de o forta supraomeneasca. Serpasii disparusera din raza privirilor mele. Nu mai vazui nimic. Ma izbii cu capul de o bucata de gheata. In ciuda eforturilor disperate, aproape ca nu mai puteam sa respir. O lovitura puternica in coapsa stinga ma arunca in cealalta parte. Ma invirteam in jurul propriei axe ca un titirez. Ca intr-un fulger zarii lumina orbitoare a soarelui prin imensitatea zapezii care ne trecea prin fata ochilor. Coarda ce ma lega de Sarki si Aila mi se infasura in jurul gitului. Serpasii care se rostogoleau mai jos de mine puteau sa ma stranguleze. Simteam ca ma sufoc. Ma izbeam fara incetare de colturi de gheata. Eram azvirlit dintr-un serac in altul.

Masa de zapada ma apasa cu o greutate imensa. In mod brusc coarda din jurul gitului se intinse si ma imobiliza. Fara sa-mi fi revenit in simtiri incepui sa pling.

Cind deschisei ochii eram cu capul aruncat inainte. Coarda ma stringea de git si se infasurase in jurul piciorului sting. Eram suspendat deasupra unei prapastii, intr-un soi de ghetar despuiat de zapada, intinsei coatele spre perete pentru a incerca sa opresc balansarea insuportabila. Sub mine zaream ultimele pante ale marelui culoar. Respiratia incepea sa revina la normal. Iar eu binecuvintam coarda care, in ciuda acestei caderi, rezistase.

Trebuia sa incerc cu orice chip sa ies la suprafata. Miinile si picioarele imi erau aproape insensibile. Imi faceam socoteala ca as fi putut folosi micile trepte scobite in perete. Prin miscari bruste si dezordonate reusii sa-mi degajez piciorul sting din strinsoarea coardei. Cu mare greutate, cistigai citiva metri. Dupa fiecare miscare ma opream, convins ca am consumat ultimele rezerve de energie, intr-o secunda sau alta s-ar fi putut sa renunt. Inca un efort. Cistigai citiva centimetri. Trasei de coarda si simtii la cealalta extremitate ceva moale: corpurile serpasilor, fara indoiala, incercai sa strig, dar glasul de-abia mi se auzea. Peste tot domnea o tacere de moarte. Si Gaston ? Atmosfera se intuneca deasupra capului meu ca si cum ar fi trecut un nor mare. Miracol, doua capete negre, inspaimintate, se profilau pe albastrul cerului. Aila si Sarki ! Salvati, sanatosi. Organizau si salvarea mea. Incapabil sa le dau cel mai mic sfat, ma lasai in voia lor. Aila disparu undeva si Sarki ramase singur pe marginea prapastiei, incepu sa traga de coarda incet, pentru a ma scuti de dureri. Ma simteam ridicat cu o forta si o siguranta care-mi intareau nadejdea. In sfirsit eram scos. Din fericire, corpurile celor doi serpasi si al meu ramasesera in echilibru. Trecind peste o creasta de gheata, coarda, avind de fiecare parte cite o greutate, ma salvase. Fara acest obstacol neasteptat as fi cazut inca 500 de metri. Totul in jurul nostru era ravasit. Oare unde se gasea Rebuffat ? El nu era legat de coarda, dar ridicind ochii il zarii la 100 de metri distanta.

- Sint nevatamat, imi striga el.

Ma simteam usurat, dar nu gaseam putere sa-i raspund. Intins pe zapada, pe jumatate inconstient, priveam cu un ochi inexpresiv haosul care ma inconjura. Avalansa ne tirise mai mult de 150 de metri. Nu era de loc intelept sa mai raminem pe locul acela. Daca venea o alta avalansa ? ! Le impartasii nelinistea mea serpasilor.

- Acum doctor-sahib. Repede, foarte repede, incercai sa ma fac inteles prin gesturi si sa le explic ca trebuie sa ma tina strins. Constatai insa ca bratul meu sting era aproape inutilizabil. Articulatia cotului era blocata. Fractura. O sa vedem noi mai tirziu Acum sa ne grabim spre Oudot.

Rebuffat grabea coborirea pentru a ne ajunge. Totusi mergea incet, caci isi conducea picioarele pipaind. Se lovise in cadere. Singera din coltul buzelor. Ca si mine, isi pierduse ochelarii. Mergeam cu ochii inchisi. Aila avea o pereche de ochelari vechi care mi se potriveau foarte bine. La rindul sau, fara sa ezite, Sarki isi scoase ochelarii oferindu-i lui Rebuffat. O singura secunda nu mai puteam pierde. Acum, la vale. Inaintam greu si ei intelesera atunci ca trebuie sa ma asigure. Ocolim zona avalansei si ceva mai departe regasim vechile urme. Si iata-ne la primul perete. Cum sa-l coborim ? Si din nou le cerui serpasilor sa ma asigure bine.

- Da, domnule, imi raspunsera ca niste elevi atenti.

Ajunsei la piton. Coarda fixa care il retinea cazu de-a lungul zidului. Trebuia s-o apuc. Nu exista alta solutie. Era o incercarea grea. Picioarele mele, tari ca lemnul, derapau mereu pe peretele de gheata. Miinile mele tepene nu puteau stringe firul subtire, incercam sa-l infasor in jurul miinilor, dar acestea erau umflate si cu pielea crapata in mai multe locuri. Bucati de piele se desprindeau si alunecau pe coarda. Palmele erau numai carne vie. Si totusi trebuia sa continui. Nu puteam sa abandonez la jumatatea drumului.

- Aila, atentie.

Ca sa-mi feresc palmele, trecui fringhia pe antebratul valid si ma lasai sa cobor izbindu-ma de perete. Cind ajunsei jos, facui un salt de un metru. Fringhia imi patrunsese in carnea antebratului si a incheieturii. Resimtii socul dur pina in genunchi. Un fel de sunet ciudat ma facu sa banuiesc ca imi fracturasem ceva. Fara indoiala ca frigul ma impiedica sa sufar.

Rebuffat cobori si el, impreuna cu serpasii. Mi se paru nesfirsit de lung acest drum. Platoul taberei 2 imi aparea ca un punct, la infinit. Ma aflam la limita puterii. Din moment in moment eram gata sa abandonez. "De ce as mai continua ?' Acum totul era sfirsit pentru mine. Aveam constiinta impacata. Toata lumea era salvata. Vor cobori si ceilalti.

In vale, departe, se vedeau corturile, imi adunai puterile. Inca o ora de chinuri si apoi, oriunde ma voi afla, ma voi intinde pe zapada. Ma voi lasa sa alunec linistit, voi dormi fericit. Acest termen de o ora imi dadea curaj. Alunecam fara incetare. Pe aceasta panta serpasii de-abia ma mai puteau tine. Un miracol care se reinnoia in fiecare secunda. Urmele se opreau la marginea altei prapastii Era al doilea perete prevazut cu o coarda fixa, al doilea si cel mai dificil, incercam sa ma resemnez la gindul ca voi suferi din nou. Dar, in acelasi timp, nu-mi imaginam cum, in ce fel voi cobori. Scosei manusa de pe pe mina, desfacui fularul de matase rosie in care era invelita cealalta, mina insingerata. Momentul cel mare sosise. Cu atit mai rau pentru degetele mele. Ii postai pe Sarki si Aila in locul unde aveam obiceiul sa le asigur coborirea. In doi, ei tineau coarda de siguranta, arcuindu-se unul contra altuia. Incercai sa apuc coarda fixa. Fara nici o mila. O apucai intre degetul mare si index. Amindoua miinile imi singerau puternic. Pornii. Prima miscare ma punea imediat in fata unei dureroase alternative. Daca dadeam drumul coardei riscam sa cadem toti trei in fundul prapastiei. Daca reuseam sa o tin, ce mai ramanea din miinile mele ? Fiecare centimetru coborit insemna pentru mine un chin ingrozitor. Dar nu mai tineam seama de dureri. Vederea miinilor mele parca ma trezea. Carnea era rosie, iar coarda plina de singe, incercam sa nu mai dezlipesc bucatile de piele. Accidentele anterioare ma invatasera ca trebuiau pastrate pentru a grabi dupa aceea vindecarea. Ma straduiam sa-mi scutesc putin miinile, proptindu-ma cu pintecele, cu umerii, de toate punctele de sprijin ce se iveau. Cind se va sfirsi oare acest calvar? Ajunsei in dreptul mamelonului de gheata pe care chiar eu il facusem sa sara cu lovituri de piolet in timpul urcarii, incepui sa-mi agit picioarele pentru a incerca terenul. Dar nu simteam nimic sub ele. Insemna ca n-am ajuns. Strigai disperat catre serpasi.

"Quick Aila Sarki' Coarda de siguranta cobora mai repede si frecarea era mai intensa. Miinile mele ajunsesera intr-o stare de plins. Aveam impresia ca mi se luase toata carnea si ca ramasesem doar cu oasele degetelor. In sfirsit, un obstacol sub picioare. Era o punte de gheata. Ajunsesem la locul cel bun. Mai aveam doar trei metri, dar cite dificultati.

Infundat in zapada pina la briu, complet ametit, nu-mi dadeam seama cit timp trecuse. Rebuffat si cei doi serpasi se aflau in preajma mea. Deschizind ochii, zaream limpede puncte negre care se deplasau in jurul corturilor de la tabara 2. Sarki ma striga, aratindu-mi doi serpasi care urcau grabiti in intimpinarea noastra. Erau inca departe, dar vederea lor ma incuraja. Trebuia sa ma ridic, sa ma scutur. Marsul acesta era din ce in ce mai penibil. Aveam impresia ca degeraturile ajunsesera pina la glezne. Sarki imi puse ochelarii, cu toate ca se apropia seara, imi trase pe mina o manusa. Dar mina stinga era atit de ranita, ca nu o putea privi, si atunci mi-o infasura din nou in fularul acela de matase rosie si coborirea incepu sacadata, halucinanta. Mi se parea ca fiecare pas era si ultimul. Valuri de ceata treceau mereu deasupra capetelor noastre. In unele momente desluseam bucuros siluetele celor doi serpasi care urcau spre noi. Ii vedeam ajunsi la baza conului. De pe mica platforma unde tocmai sosisem, am vazut ca se oprisera si ma cuprinse iarasi deznadejdea. Incepu sa ninga. Urma o traversare lunga, pe un teren mai putin sigur, apoi la 50 de metri se zarea conul, ii recunoscui pe Fou Tharkey si Angawa care zoreau spre noi. Se asteptau probabil la vesti proaste. Angawa se gindea desigur la cei doi frati ai sai, Aila si Panzi. Primul era insa cu noi, perfect sanatos, il puteam vedea in carne si oase. Dar unde era Panzi ? Fou Tharkey se afla in fata mea. Imi suridea cu dragoste. Cine a spus ca aceste fiinte sint oameni primitivi ? Ca viata lor, atit de grea, le-ar fi anihilat orice simt, orice sentiment de mila ? Serpasii se reped la mine. Isi scot rucsacurile si destupa bidoanele. Citeva inghitituri, doar citeva. Cit de mult timp a trecut! Fou Tharkey isi coboara privirea asupra miinilor mele, dar si-o ridica repede, parca rusinat. Cu o nesfirsita tristete in glas sopteste:

- Poor Bara-sahib. Ah !

In fata sentimentului acestui om, curajul meu se intareste. Tabara 2 este acum aproape. Fou Tharkey ma va sustine, iar Angawa ne va asigura pe amindoi.

Fou Tharkey era mai scund decit mine. Il tineam de git si ma sprijineam pe umerii lui, stringindu-l ca pe un frate drag. Apropierea asta imi facea bine. Caldura sa ma reconforta. Avansam ca un bolnav de ataxie, cu pasi zvicniti. Ma sprijineam tot mai mult pe curajosul serpas. "Voi putea oare ajunge, chiar si cu acest ajutor ?' ma intrebam eu. Imi adunai ultimele picaturi de putere. Il implorai pe Fou Tharkey sa ma ajute, imi scoase ochelarii, sa vad mai bine. Citiva pasi, ultimii

De la tabara 2 Marcel Ichac, care de doua zile urmarea evolutiile noastre, notase minut cu minut desfasurarea operatiunilor. Am retinut citeva extrase din carnetul sau de bord:

,,Simbata 3 iunie - tabara 2 (in acest moment Lachenal si cu mine paraseam tabara 4 si porneam in directia virfului).

Oudot si Noyelle pleaca la ora 9.00 (ei aveau intentia sa urce la tabara 3 si sa instaleze corturile pe care le recuperasera Gaston si Lionel. Pentru Oudot aceasta escalada trebuia sa constituie o experienta primordiala in utilizarea oxigenului). La ora 10,30 Noyelle se intoarce. Aceasta inseamna utilizarea oxigenului ? Masca are cumva un debit insuficient ?

In ce-l priveste pe Maurice, nici o noutate. El trebuie sa se gaseasca pe pantele terminale care nu se vad de aici. Vintul sufla puternic si ridica nori de zapada inghetata. Dar probabil ca ei nu mai sint acum departe de virf, poate chiar

Duminica, 4 iunie. Pe la mijlocul noptii incepe sa ninga. La inceput chiciura, apoi zapada fina si vint puternic din nord. "Anapurna dispare inghitita de ceturi. Oboseala si neliniste. Unde vor fi aflind ceilalti ? La prinz, 20 de centimetri de zapada pulver, avalanse neintrerupte, vizibilitate zero. Catre orele 16,00 aud voci si in ceata care se opreste la 100 de metri mai sus tabara se zaresc patru siluete: Oudot, impreuna cu trei serpasi. Ce pot face altceva decit sa le prepar apa calda ? In cursul diminetii medicul a ramas in cort. Timpul se inrautateste si Adjiba spune lui Oudot: Musonul. Daca mai raminem aici, vom fi morti.

Luni, 5 iunie. Aceasta zi se va sfirsi oare mai bine decit a inceput ? Cite emotii pentru noi toti. La un moment dat, credeam ca eu si Ouidot vom fi singurii supravietuitori din cei opt echipieri oare parasisera aeroportul Bourget la 30 martie. La ora 6,00 auzii o chemare. Vazui soarele cum se ridica din mijlocul norilor amenintatori. Nimic altceva. Ma intorsei in cort. Dintr-o data auzii insa doua strigate clare si vazui doi oameni pe o platforma de gheata la inaltimea taberei 4, dar mult spre stinga. Strigau fara incetare si faceau semne cu bratele. Cine sa fie ? Schatz si Couzy gindea Oudot. Imobilitatea lor, mai ales a unuia dintre ei, era alarmanta. Fara indoiala aveau picioarele degerate. Ce sperante mai au ? Pe timp normal ar fi fost necesare 10 ore pentru ajunge la ei. Si asta in cazul ca timpul ar ramane frumos. Dar cu zapada prafuita si cu musonul oare isi inteteste atacurile ? Strigatele continua. Sint momente dramatice. Dar ceilalti opt unde sint ? Fara indoiala mai sus, spre virf. Situatia lor nu poate fi stralucita la tabara 4. De ce asteapta si nu incep sa coboare catre tabara 3 ? Ora 8,00. Oudot pregateste trimiterea unei caravane de ajutor. Lipsesc pitoanele de gheata. Noyelle impreuna cu Adjiba pleaca la tabara 1 pentru a aduce intariri. Aici serpasii sint alarmati. Printre cei plecati pe munte se afla trei frati: Panzi, Aila si Angawa. Ora 8,30 - apelurile continua. La intimplare desenez in zapada literele VU. Citeva clipe mai tirziu un om avanseaza rapid pe seracurile care adapostesc tabara 4. El se opreste la 300 de metri distanta pe orizontala, face semne si pleaca inapoi. Ceilalti se ridica fara dificultate si traverseaza tabara 4. Acum se vad patru oameni. Deci patru, plus cel care venise in intimpinarea lor si probabil ca acolo se afla si tovarasii acestuia. Ora 9,30. L-am vazut pe Noyelle, oare sosea de la tabara 1. Ora 10,00. In sfirsit trei oameni apar in virful Secerii si coboara spre tabara 3. Timpul se mentine ca prin minune bun, cu vint dinspre vest. Annapurna se vede in intregime. Numai sa tina. Ora 11,00. Doi oameni fara corzi, deci doi dintre expeditionari, coboara rapid pe urmele celor din fata. Mergind in aceasta cadenta ei vor fi aici inainte de caderea serii. Ora 11,15. Un om apare exact in locul unde am vazut de dimineata un altul mergind spre tabara 5. El se opreste privind spre inaltimi. Aceasta aparitie este imbucuratoare dintr-un punct de vedere, caci in mod sigur acest om nu este singur la tabara 4. Deci el si tovarasul sau, adaugindu-i si pe ceilalti cinci, formeaza un pluton de sapte. Am identificat sapte din zece. Se pare ca o alta caravana coboara de pe munte.'

Corturile taberei 2 sint acum aproape. Ichac, Oudot si Noyelle se precipita spre noi. Era cit pe-aci sa uit sa le dau vestea cea buna. Reusii totusi sa strig: "Venim de pe Annapurna. Eu si cu Lachenal am reusit sa ajungem in virf'. Si dupa o pauza: "Am picioarele si miinile degerate'.

Ichac imi intindea un bidon. Noyelle ma sprijinea. Oudot incepu sa-mi cerceteze miinile. Misiunea mea era terminata. Ea reusise si acum stiam ca si ceilalti tovarasi ai nostri trebuiau sa soseasca in citeva minute.

Eram salvati. Dupa ce a fost invinsa, Annapurna urma sa fie parasita. Rolul meu se ispravise. Era rindul celorlalti sa ia initiativa si mai ales al lui Oudot, in care ne puneam toate sperantele. Ma incredintai devotamentului lor. Pentru mine conta un singur lucru: victoria pe care o realizasem si care raminea in inimile noastre ca o bucurie trainica si ca o minunata consolare. Lor le revenea sarcina sa organizeze retragerea si sa ne duca cum vor putea pe pamintul Frantei. Camarazii mei imi scoasera manusile, gluga, ma instalara intr-un cort pregatit special. Gustam la nesfirsit, cu toate durerile, tihna prezentei acestor prieteni. Ceilalti, venind de sus, ma urmasera la scurte intervale. Primul Rebuffat, cu degetele degerate, pasind ca un schilod. Aparitia sa era impresionanta. Cu chipul ravasit, cu dire de singe in coltul buzelor. Ca si pe mine, il dezbracara si il instalara intr-un cort pentru primele ingrijiri. Lachenal era inca departe. Extenuat, aproape orb, cu picioarele inghetate, el facea eforturi supraomenesti pentru a inainta. Venind In spatele sau, Couzy il ajunse si il ajuta sa coboare. El trecu de micile crevase si se lasa sa alunece pe spate. In urma lor venea Lionel Terray, pe care il ajuta Schatz. Micul pluton se apropia de tabara. Primul sosi Lionel. Marcel Ichac se duse in intimpinarea lor. Aparitia lui Terray era patetica. Mergea sprijinindu-se aproape cu tot corpul pe bravul serpas Ang Tharkey, avea o barba imensa si privirea torturata de o durere fara seaman. El, omul puternic, aceasta forta a naturii, de abia se mai tira.

"Dar sint inca foarte solid. Daca as fi vazut bine, as fi coborit singur' mai reusi el sa spuna.

Cind ajunse in tabara, Noyelle si Oudot fura uluiti sa vada acest atlet aflat la capatul puterilor. Indata dupa el sosira Schatz, Couzy, apoi Lachenal. Acesta din urma era dus pe brate de serpasi. De departe, parea un om care pedaleaza in gol. Isi arunca picioarele inainte intr-un fel dezordonat. Capul sau, lasat pe spate, era acoperit, de un bandaj. Trasaturile fetei pe care se citea atita suferinta erau incetosate de oboseala si durere. Mai mult de o ora n-ar mai fi putut rezista. Ca si mine, probabil, isi fixase un termen care l-a ajutat sa reziste pina la tabara. si cu toate acestea, in ciuda situatiei dramatice, riscante mai gasea putere sa-i spuna lui Ichac: "Ei, ai vazut cum poate sa coboare de pe Himalaya un ghid din Chamonix ? !' Drept raspuns Ichac ii intinse o bucata de zahar imbibata cu adrenalina. Terray cauta cortul care se afla la numai 20 de centimetri de mina sa. Mi se facea rau privindu-i. Intindeau miinile inainte, ca orbii, pentru a urmari obiectul. O data ajunsi, fura instalati toti pe saltele de cauciuc.

Muntele fusese evacuat in intregime. Toata lumea se afla la tabara 2, dar cit de jalnic aratau cei mai multi Oudot facu o inspectie rapida. In fata spectacolului tragic pe care il ofeream, fata medicului reflecta succesiv tulburarea si compasiunea prietenului, ca si rigoarea rece si calmul chirurgului. Intii ma examina pe mine. Membrele mele erau insensibile: picioarele incepind mai sus de glezne si minile mai sus de incheieturi. Pe miini aproape ca nu mai aveam piele. Eram complet jupuit. Si ceea ce mai ramasese incepea sa capete o culoare neagra. Fisii de piele atirnau in toate partile. Degetele imi erau umflate si crapate. Nici la picioare situatia nu era mai stralucita. Talpa avea o culoare brun-violeta si era complet insensibila. Bratul la care ma temeam de o fractura nu fusese insa atins prea grav. Gitul imi scapase teafar. Eram nerabdator sa aflu prima impresie a doctorului.

- Ce crezi, il intrebai, gata sa ascult cel mai sever diagnostic.

- E grav, probabil ca vei pierde o parte din degetele de la miini si picioare. Dar deocamdata nu pot sa-ti spun ce si cum.

- Crezi ca se mai poate salva ceva ?

- In mod sigur. Voi face tot posibilul.

Acest dialog nu era de loc incurajator pentru mine. Nu incapea nici o indoiala ca trebuia sa-mi taie picioarele si miinile; apoi, luindu-mi tensiunea arteriala, Oudot paru si mai alarmat: la bratul drept tensiunea era aproape nula. Nici o reactie a acului la bratul sting. La picioare, acul oscila putin, indicind un aflux de singe restrins, dar totusi existent. Dupa ce mi-a pus un pansament pe ochi, pentru a indeparta un inceput de oftalmie, imi spuse:

- Ma duc sa-l vad si pe Lachenal. Ma intorc imediat si iti voi face citeva injectii. Le-am experimentat in timpul razboiului. Este singurul tratament care poate fi de folos in cazuri de degeraturi grave.

Starea lui Lachenal era mai putin grava. Miinile ii scapasera. In schimb cangrena aparea la calciie, isi putea pierde degetele, ceea ce nu l-ar fi impiedicat sa faca alpinism si sa-si poata exercita in continuare profesia.

Rebuffat era si mai putin atins. Picioarele sale erau rosii, cu exceptia a doua mici pete cenusii pe degetele mari. Ichac ii facu masaj timp de o ora cu Dolpyc. Aceasta il linisti. Doar ochii il faceau sa sufere, insa in citeva zile el a scapat si de oftalmie.

Terray era complet teafar. Ca si Rebuffat, suferea de o usoara oftalmie. Intr-o stare depresiva grava se afla Couzy. Acesta era bilantul.

Noaptea veni pe nesimtite. Doctorul isi incepu activitatea. Asistentii sai erau Ichac si Schatz, transformati in infirmieri. Pentru citeva ore tabara 2 devenea spital de campanie, in aceasta ambianta dramatica, in ciuda gerului, a lipsei de confort si a pericolului de avalanse, toata noaptea oamenii acestia au luptat sa-si salveze camarazii, inarmati cu lampi electrice ei mergeau de la un cort la altul, se aplecau asupra bolnavilor, organizau primele ajutoare. Agatata la altitudinea de 6 000 m, aceasta tabara era un punct pierdut pe povirnisurile unuia dintre cei mai inalti munti din lume. Oudot se pregatea sa-mi faca primele perfuzii intrarteriale. Operatia era complicata. Lampa dadea o lumina slaba. In penumbra, Ichac steriliza seringile cu eter. Inainte de a trece la actiune, Oudot imi explica.

- Iti voi injecta novocaina in arterele femurale si humerale.

Bandajat la ochi, nu vedeam nimic. Doctorul pipai cu degetele locurile unde trebuia sa introduca acul seringii: incheietura coapsei si a cotului.

- O sa te doara. Probabil ca nu voi reusi de la prima intepatura. In orice caz sa nu misti, mai ales cind voi patrunde in artera.

Aceste preparative ma cam inspaimintau. Totdeauna am avut oroare de injectii. Dar trebuia sa suport totul. Era singura solutie.

- Da-mi drumul, ii spusei lui Oudot. Dar sa ma previi cind vei incepe.

Pe de alta parte, ma intrebam daca in starea asta voi simti vreo durere. Auzii soapte. Oudot intreba daca totul e gata.

- Poftim seringa, spuse Ichac. Degetele doctorului palpara pielea. Simtii o durere teribila, ascutita, in coapsa. Picioarele imi tremurau, incercam sa ma stapinesc. Dar totul trebuia luat de la capat. Artera fugea de ac. O noua intepatura. Tot corpul era cuprins de convulsii. Ma contractam cind nu trebuia. Nervii imi erau intinsi la maximum.

- Cu bagare de seama, imi scapa de pe buze. Oudot incepu din nou. Singele, foarte compact, se coagula in seringa.

- Singe negru, spuse el cu stupefactie. Am reusit de data aceasta.

Operatia fusese dificila. Dar acum acul se afla la locul potrivit.

- Nu misca ! striga Oudot, apoi catre Ichac: Adu seringa !

Ichac ii trecu seringa si eu simtii acul miscindu-se in carnea mea.

In alte imprejurari o asemenea durere mi s-ar fi parut de nesuportat. Lichidul patrundea in artera.

- Simti caldura ? ma intreaba Oudot canid schimba seringa.

Lichidul patrunde din nou si Ichac ma intreaba:

- Incalzeste ?

Oudot era nerabdator. Acest indiciu trebuia sa fie capital. De mai multe ori seringa fu golita, umpluta si iarasi

- Asadar, simti ceva ?

- Mi se pare ca incalzeste putin, dar senzatia nu e neta. Sugestie ? Acul era retras brusc. Ichac steriliza instrumentele. Urmau citeva clipe de ragaz

- Ingrozitoare dureri, spusei eu, ca si cum ar fi fost nevoie sa-l informeze pe Oudot.

- Stiu prea bine, dar trebuie sa continuam.

Incepem la celalalt picior. Acul patrunde din nou. Incercam zadarnic sa ramin nemiscat. M-au bandajat la ochi. Nu vedeam nimic. Daca as fi vazut fetele amicilor mei, poate ca aceasta m-ar fi usurat. Dar pentru mine era noapte. O noapte teribila. Nu puteam cauta consolare decit in mine insumi. Apoi chinul s-a terminat. Medicul trecu in cortul lui Lachenal. Poate ca el avea mai mult curaj in fata durerii fizice. In orice caz, operatiunea se termina ceva mai repede.

A doua zi se organiza evacuarea completa a taberei. Cei trei raniti urmau sa fie coboriti pe sanii. Ajutati, alti doi puteau cobori pe picioarele lor. Patru erau valizi. Trebuia sa parcurgem kilometri si kilometri de ghetari, pereti sticlosi, interminabile morene si bolovanisuri, sa mergem de-a lungul unui torent, sa urcam un munte de 4 000 m si toate acestea in plin muson. Era 6 iunie. Ichac isi amintea de expeditia lui Tilmain (la Nanida Devi), care a ramas timp de trei saptamini prizonier al riurilor umflate de apa ploilor torentiale ale musonului. Ne intrebam daca vom avea timp sa ajungem in valea Gandaki, unde relieful mai putin dur ne-ar fi permis sa inaintam convenabil. In cel mult 8 zile va trebui sa iesim din munti.

- De necrezut, dar azi e timp frumos, striga Ichac. Oudot primise medicamentele cerute urgent de la tabara 1. Isi incepu vizita cu mine. Parea multumit. Injectiile isi facusera efectul, imi refacu pansamentele de la miini. Nu simteam dureri.

- Cu ce voi mai ramine ? intrebai eu.

- Inca nu se poate sti exact. Sper sa mai cistig citiva centimetri. Cred ca vei ramine eu miini utilizabile. Si dupa o clipa de ezitare: Vei pierde probabil una sau doua falange de la fiecare deget. Dar degetele mari sint destul de lungi, vei avea un virf si asta este esential.

Vestea e dura, desi ieri credeam ca intr-un fel consecintele vor fi si mai grave. Pentru mine aceasta insemna renuntarea la atitea proiecte, o viata noua, o noua conceptie despre existenta. Totul era prea brutal, neasteptat. Nu aveam nici forta, nici vointa sa intrevad viitorul. Apreciam curajul lui Oudot si ii eram recunoscator ca nu s-a temut sa-mi spuna adevarul. Ma trata ca om si ca prieten. Niciodata nu voi uita acest curaj, aceasta franchete, incepeau perfuziile cu acetilcholina. Terray venise in cortul meu, avea un bandaj pe ochi, se trata de oftalmie. Speram ca prezenta lui ma va ajuta sa suport mai usor totul. Oudot incepu cu picioarele. Urlam de durere si il luai in brate pe Terray. Aveam senzatia ca piciorul meu fusese introdus intr-un cazan cu ulei fierbinte. La a patra seringa cei 100 cmc erau introdusi.

Acum la miini, ma anunta medicul. Faceam tot ce imi statea in puteri sa nu tremur, sa nu ma misc.

Oudot nu era multumit.

- Nu misca blestematule ! tipa el. Va tine cit va tine. Trebuie sa reuseasca.

Intinsei bratul. O noua incercare. Cind atinge artera, acul se infunda: singele prea gros se coaguleaza in interior. Oudot urca spre umar, pentru a nu intepa in aceeasi regiune. Atinse un nerv. Plingeam cu sughituri.

Terray imi sopti:

- Curaj, Maurice, e greu, dar sint linga tine.

Da, el era linga mine. Fara el poate ca nu as fi putut suporta. El care se socotea un dur, un inflexibil, si facea pe primitivul, era de o blindete si-mi arata o asemenea afectiune, cum nu mai vazusem, imi ascundeam fata la pieptul sau, iar el ma tinea de git.

- Ei, continuam ?

- E prea subtire si prea mic acest ac ! striga Oudot incepea sa devina nerabdator. Dupa zeci de incercari, in sfirsit perfuzia reusi. La a doua seringa am simtit caldura. Oudot exulta de bucurie. Dar acum aceasta caldura devenea insuportabila, atroce.

- Cu bratul drept am terminat. Acum stingul!

- Trebuie sa facem si un "stelar'. Nu stiam ce inseamna. Oudot imi explica. Trebuia sa injecteze un. anumit ser intr-un ganglion. Folosea pentru aceasta un ac lung pe care-l introducea in git pina in apropierea pleurei. Reusi din prima incercare. Simteam retragindu-se teribilul ac. Oudot era foarte multumit, lucrase aproape o zi intreaga, dar ii reusise totul. Niciodata nu suferisem atita in viata mea. Dar daca mai am miini si picioare le am datorita perseverentei sale.

Tabara capata tot mai mult aspectul unui spital. Starea bolnavilor devenea preocuparea principala a tuturor, incepea cavalcada salvarii, dramatica retragere care a durat cinci saptamini, sub o ploaie diluviana, pe drumuri anevoioase. Aceasta retragere, din care ranitii au iesit aproape vindecati, a ramas un fapt de arme care ii onoreaza pe toti camarazii. Sania de care dispuneam era de tipul Dufour, ultrausoara, montata pe doua schiuri. Serpasii nu erau familiarizati cu acest instrument. Oudot hotarise ca primul sa fie evacuat cel mai putin atins, adica Rebuffat, pentru a experimenta sansele. Schatz, cu inca patru serpasi, lua conducerea operatiunilor. Echipajul porni la orele 14. Refouffat fusese bine legat de sanie: o precautie pentru caz de rasturnare. Seara, serpasii s-au intors, aducind o recomandare din partea lui Schatz: la ceilalti bolnavi va fi nevoie de cite sase oameni.

A doua zi Oudot m-a examinat, declarind ca fac progrese "spectaculare'. M-au imbracat, apoi m-au virit intr-un sac de dormit si m-au intins pe sanie. Simteam ca mi-e cald, dar nu-mi convenea sa fiu transportat fara sa-mi dau seama ce se petrece. Echipa de serpasi era condusa de Ang Tharkey. Ichac ma insotea si el. Serpasii se descurcau admirabil. Ajungind in tabara, Ichac imi marturisi: "Nu stiu daca in Franta s-ar fi putut gasi o astfel de echipa.' Fiecare a facut eforturi uriase, toate miscarile au fost perfect coordonate. Coborirea a durat 2 ore si 20 de minute. Un cort mare fu montat in graba.

Am fost instalat confortabil. Linga mine Ichac supraveghea organizarea taberei. Dupa-amiaza sosi convoiul care-l aducea pe Lachenal. De data aceasta recordul fusese batut. Coborirea necesitase doar l ora si 45 de minute. Extraordinari acesti serpasi! Corturile au aparut ca ciupercile la picioarele falezei de gheata. Un veritabil orasel montan.

In ziua urmatoare ma trezii in zgomotul asurzitor al avalanselor. Lui Ichac ii ardea de gluma: ,,Asculta marfarul de 15,37Uite si rapidul de 18.' Ma facea sa surid. Oudot inca nu coborise de la tabara 2. Sosi de-abia spre seara, cu serpasii incarcati cu poveri. Fara sa-si dea jos rucsacul se repezi la noi, bolnavii. Progresele erau vizibile: Refouffat putea sa mearga, iar oftalmia sa era pe cale de vindecare. Lachenal era mai bine. Circulatia singelui se restabilise in picioare, caldura revenise, cu exceptia degetului mare de la picior. Petele negre de pe calciie puteau provoca descuamari. In schimb mie imi marturisi cu sinceritatea pe care i-am apreciat-o atita:

- Cred ca mina stinga va trebui sa fie amputata pina la jumatate, dar sper sa salvam primele falange ale miinii drepte. La picioare mi-e teama ca va fi vorba de ambele degete mari, dar asta nu te va impiedica sa poti merge. Va fi greu la inceput, dar te vei educa. Nu, niciodata nu vei mai face ascensiuni.

- Vezi, Lionel, eu nu voi mai putea merge pe Eiger, si o doream atit de mult.

Tineam capul linga al lui Terray si-i simteam lacrimile. Plingea si el. Doar el putea intelege drama pe care o reprezentau pentru mine aceste amputari.

- Bineinteles, nu vei putea face Eigerul, dar te vei putea intoarce pe munte. Si ezitind, adauga: Evident, nu vei mai putea face "curse', ca inainte.

- Dar stii, Lionel, chiar daca nu voi mai face alpinism ca inainte, daca voi putea merge pe munte, tot va fi ceva pentru mine. Muntele era toata viata mea, acolo imi petrecusem cele mai frumoase zile ale tineretii.

- O sa vezi, te vei intoarce, imi spune Lionel. Sint la fel ca tine, o stii bine.

- Si pe urma, Lionel, nu e numai muntele. Exista si lucruri in viata. Ce voi face eu de-acum inainte ?

- Fii sigur ca te vei reeduca. Si acum odihneste-te.

Dimineata, Oudot mi-a scos bandajul de pe ochi. Ce minunat sa descoperi ceea ce te inconjoara ! Am constatat ca e timp frumos, intrebai in ce zi sintem. Pentru mine ultimul timp fusese o noapte lunga.

- Vineri, 9 iunie imi spuse Ichac.

Acum il pregateau pe Lachenal, care trebuia sa fie coborit cu sania. Se lasa de buna voie in seama celor ce-l purtau. Cunostea aparatul. El insusi dusese raniti cu aceasta brancarda de munte. Couzy, Noyelle si citiva serpasi il insoteau la tabara de baza. Dupa-amiaza, serpasii urcara din nou, insotiti de Couzy.

Lachenal si Rebuffat fusesera coboriti in doua ore. In timp ce eu ma repauzam, camarazii mei pregateau materialul. A doua zi, inainte de plecare, Ouidot ma examina inca o data. El isi confirma pronosticul. Perfuziile cu acetilcholina erau dureroase, dar imi salvasera o parte din miini si picioare.

Adjiba, Sarki, Fou Tharkey si Panzi "chinezul' ma vor purta pe rind cu scaunul de dus ranitii. Drumul era bine trasat. Mergeam ca pe o pista. Mi-era teama sa nu cad si bratele mi se agatau cu disperare de gitul celui care ma purta. Faceam tot posibilul sa nu-l jenez.

- Sarki, pay attention pay attention.

De mai multe ori repetai aceste cuvinte, care sunau ca o rugaciune. Dupa doua ore si jumatate ajungeam la destinatie. Totul decursese perfect. Ichac navali in cortul in care de-abia ma instalasera si urla:

- Culii ! Au venit culii !

Culii scunzi, pe care ii recunosteam in cea mai mare parte, incepeau sa soseasca in grupuri mici. Erau punctuali la intilnirea ce le fusese fixata cu 15 zile in urma. Marcel nu-si putea ascunde bucuria. Vesel, el instala postul de radio. Se apropia ora mesajelor meteorologice. Buletinul, alcatuit special pentru noi, anunta sosirea adevaratului muson.

"Aici India pentru toti, radio Delhi, pe undele 60, 48. Va rugam sa ascultati buletinul meteorologic special pentru expeditia franceza din Nepal: musonul se extinde catre regiunile din estul Himalayei si va va ajunge in jurul datei de 10 iunie.

Q.F.F. Gorakpur 980 milibari.

Repet, ati ascultat buletinul special'.

Peripetiile ultimelor zile nu erau asadar decit inceputul, semnalul acestei gigantice perturbari atmosferice care in fiecare an, in aceeasi epoca, bintuie continentul galben. Cind musonul atinge muntii, ploile, in mod obisnuit torentiale in India, capata in rastimpul a citorva zile proportii gigantice, incepind de miine cerul isi va deschide cataractele. Dar noi primeam vestea cu seninatate. Puteam spune ca am scapat de marea altitudine.

Prin usa cortului un serpas ne intinse o bucata de hirtie: un mesaj al lui Schatz. Prietenul nostru, plecat in recunoastere pentru a incerca sa descopere in trecatorile torentului Miristi Khola un loc de trecere mai prielnic decit cel de la venire, ne semnala ca intr-o singura dupa-amiaza volumul de apa al riului se dublase. Trebuia sa parasim urgent acest bazin care ar fi putut constitui o periculoasa capcana. Ne gindeam cu totii la cunoscuta poveste de pe Nanda Devi.

A doua zi, asa cum era de prevazut, timpul s-a inrautatit brusc. Ploaia cadea fara incetare, inainte de a pleca, serpasii, care demontasera in graba corturile, au impartit culilor alimentele pe care si asa nu le-am mai fi putut duce cu noi. Hamalii se repezira cu chiote asupra cutiilor si tuburilor pe care Sarki si Ang Tharkey le aruncau in aer. Daruri neprevazute. In acest timp lui Ouldot ii lipseau citeva articole esentiale. Ghinionul intervenea si el, nechemat. Acele de seringa cadeau in zapada, flacoanele se spargeau, iar el se lupta cu arterele mele care fugeau din fata acului. Situatia era grava. Mai ramasesera doar doua fiole de acetilcholina. Cele doua perfuzii necesare lui Lachenal fusesera terminate. Urmau bratele mele, apoi piciorul drept.

Trebuia sa ne oprim din drum. Intins ca un muribund, intr-o stare de nervozitate extrema, simtind ca aceste opriri influenteaza in rau starea mea generala, primii fara sa cricnesc noutatea, deprimanta si pentru ceilalti.

Dupa ce ultimele colete au fost duse din tabara, Lachenal porni si el, dar dupa citiva metri culii lasara targa jos. Sania fu incercata fara succes. Ouidot cauta cacoletul.

- Trebuie sa-i evacuam cu orice pret, spuse el cu hotarare.

Inainte de a-l instala pe sanie, ii administra o doza de morfina. Pentru mine gasisera un cos de rachita. Serpasii ma ridicara si-mi bagara picioarele intr-un sac de dormit. Ploaia subtire patrundea peste tot. Totul era umed. Zgomotelor produse de avalanse li se adauga uruitul continuu al bolovanilor ce se rostogoleau de pe munte sub presiunea apei. Pe morene, pamintul inmuiat se infunda sub picioarele desculte ale culilor. In fata noastra se dizlocau stinci. Dupa dezastrul trait, nu-mi imaginam ca retragerea citorva supravietuitori putea fi altfel decit o degringolada in care fiecare se salveaza cum poate.

Coloana formata din doi bolnavi, Couzy, Ichac, Oudot, Terray, Sarki si opt hamali inainta cu o incetineala innebunitoare. Eram torturati de temeri. Oare vom sosi inainte de caderea noptii la capatul etapei ce ne-am propus-o ? Lucrul parea posibil, dar vazind ca hamalii, incovoindu-se sub greutatea celor raniti, alunecau fara intrerupere pe acest teren argilos, unde fiecare pas era o problema, incepeam sa ne indoim de reusita.

Timpul se schimba. Norii navalira spre creste si pentru citeva clipe ploaia inceta. Sarki pleca inainte cu un mesaj. Ne lipseau lampile electrice si alimentele, caci Ang Tarkey uitase sa aprovizioneze esalonul din urma. Eram pur si simplu rataciti intr-un decor fara relief, fara forma, fara culoare, fara limite. Morenelor le urmau acum blocuri de piatra, inconjurate de o vegetatie spinoasa, care complica si mai mult inaintarea noastra. Dar culii se dovedira foarte curajosi. Ei mergeau fara sa se plinga, ducind poveri uriase. Apoi veni noaptea. Trei lampi gasite in bagajele noastre fura atasate la baterii si sahibii ii conduceau pe hamali in mijlocul cetii si ploii torentiale. Se facuse ora 8,30 cind ranitii si hamalii, epuizati, se oprira la capatul unui drum alunecos pe care coborisera facind adevarate acrobatii. Eu si cu Lachenal am fost instalati sub un acoperis. Camarazii nostri considerau pe buna dreptate ca in starea in care ne aflam n-am fi putut merge mai departe. Terray se hotari sa ramina cu noi. Couzy, Ichac si Oudot plecara mai departe. De abia porniti se intilnira cu Sarki, insotit de Fou Tharkey, care aducea o canistra cu cafea, isi continuare drumul spre tabara cu corturi, unde ajunsera dupa o ora de mers. Acolo ii informara pe Noyelle si Schatz despre starea celor doi raniti. Schatz se oferi imediat sa vina la noi cu alimente si materiale, insotit de Dawatoundu.

Sub acoperisul nostru situatia nu era de loc roza, in ciuda stradaniilor lui Terray de a insenina atmosfera. Lachenal se afla mereu sub efectul morfinei, iar eu eram furios ca n-am putut ajunge la tabara pe care-o simteam foarte aproape. Dintr-o data, cind nu ne mai asteptam la vreun ajutor, il vazuram pe Schatz. Cu fata plina de sudoare, cu un suris fin in coltul buzelor, el ne anunta triumfator ca ne-a adus saci de dormit, paturi, vesminte calduroase si alimente. Ce putea sa faca mai mult ? In curind un resou cu benzina incepu sa sfiriie placut in usa cortului. Nimeni nu mincase de dimineata. Mirosul cutiilor deschise facea sa-i tremure narile lui Terray, hamesit de foame. In acest timp, Dawatoundu umfla saltelele de cauciuc si marturisesc ca daca masa nu ma imbia de loc, in schimb confortul saltelelor insemna pentru mine un adevarat paradis.

A plouat toata noaptea. Era imposibil sa atipesti. M-a cuprins si un frison si imi clantaneau dintii din cauza fricii. O frica rusinoasa si blestemata. Spre ziua timpul se mai imblinzi. Norii isi schimbasera formele. Aveau tendinta sa urce peretii de stinca. La Chamonix, cind se intimpla asa, inseamna ca vine furtuna. Demoralizat, ma instalai din nou pe scaunul in forma de sanie. La fel de indispus, Lachenal ma imita. Ne grabeam sa ajungem in tabara. La fiecare trei minute intrebam: "Am ajuns ?' Si de fiecare data mi se raspundea ca unui copil: "In cinci minute sintem acolo'. In sfirsit, zarii o cimpie ingusta la capatul careia sclipeau acoperisurile galbene a trei corturi. Cerul era limpede. Ichac, Noyelle si Oudot ne intimpinara ingrijorati.

Dar chinurile noastre nu se terminasera. Podul construit peste riu de catre Schatz nu putea rezista probabil pina seara. Apa ajunsese la 30 cm sub el. Nici unul dintre culi nu-si lua raspunderea sa-i treaca pe malul celalalt pe cei doi bolnavi. Serpasii gaseau ei insisi actiunea plina de riscuri si se sfatuiau susotind. In sfirsit, Adjiba isi lua inima in dinti. Din cortul unde ma aflam auzeam strigatele pe care le scoteau oamenii in timp ce Adjiba il transporta pe Lachenal. Adjiba se intoarse. Ma lua in spinare ca pe un balot. Cu pasul sigur, el se indrepta spre podul format din patru sau cinci trunchiuri de arbori legati cu liane si ancorati de cele doua maluri. Dedesubt, riul spumegind trecea razant cu podul. O ceata subtire se ridica din apa. Apa atingea picioarele culilor, care in fiecare clipa riscau sa alunece in bulboana. As fi vrut sa inchid ochii, atit de cumplita era senzatia neputintei mele. Dar imaginea torentului era irezistibila. Privindu-l, ii sopteam la ureche lui Adjiba care ma purta ca pe un obiect pretios: "Usurel, Adjiba'. Va putea el sa-si pastreze echilibrul pe aceasta pasarela oscilanta si alunecoasa ? Oudot, supraveghind operatia, nu lasa sa apara pe chipul sau decit un suris fara expresie, care voia sa fie o incurajare. Adjiba isi calcula fiecare miscare si pasea cu bagare de seama.

"Usurel, Adjiba'. Torentul vuia sub noi. Vintejurile apei ma ameteau. Serpasii se vedeau tot mai aproape. Ma temeam ca Adjiba, furat de apropierea pamintului, sa nu se grabeasca. Aproape inconstient ii murmuram in ureche:,,Usurel Adjiba'. Inca citiva centimetri. Un contact, o prindere si am ajuns. Rasuflai usurat si in, acelasi timp imi venea sa pling. Reactie nervoasa, inevitabila dupa 3 asemenea incercare. Adjiba ma conduse imediat intr-un cort, unde ma instala, in timp ce restul caravanei traversa in graba torentul. Nivelul apei urca vazind cu ochii. Doua ore mai tirziu transbordarea era sfirsita. Expeditia nu mai putea fi blocata in muntii Annapurnei.

Oudot ne examina fara intirziere. El se temea ca ultima noapte, petrecuta in frig si umezeala, sa nu fi provocat o regresiune in starea plagilor. Picioarele lui Lachenal erau din nou umflate. Progresele facute in zilele precedente au fost pierdute in parte, in ce ma priveste, mina dreapta va plati pentru acest nefericit bivuac. Oudot imi spusese ca mutilarile nu vor depasi primele falange. Acum ma anunta ca vor trebui taiate cel putin doua falange. Ma cuprinse o deznadejde nesfirsita.

Ceilalti venira la noi in cort. Hotariram sa-l trimitem pe Panzi in misiune speciala la New Delhi pentru a expedia telegramele redactate cu citeva zile in urma.

Eu nu mai participam la consfatuire. Simteam ca puterile ma parasesc cu fiecare ceas. Ma temeam de etapele viitoare. Dupa ce m-a examinat din nou, Oudot nu si-a ascuns ingrijorarea, spunind ca este dificil sa se prevada evolutia unui ranit ale carui plagi se initiind pe suprafete atit de mari. Cu ochii intredeschisi, il auzeam explicindu-i lui Ichac cum o cangrena uscata se poate transforma in cangrena gazoasa, care impune amputari serioase si imediate, ii spunea ca toxinele emigrate din partile acoperite de necroza catre partile vii se raspindesc in tot organismul si provoaca ceea ce se numeste o septicemie generalizata. Uneori ele se concentreaza intr-un singur organ. Ficatul, de pilda, mai ales dupa injectii cu un antibiotic, cum este penicilina. In acest timp, Terray confectiona cu indeminare pentru Lachenal un scaun din nuiele legate cu sirma. Picioarele puteau fi astfel sustinute la acelasi nivel cu restul corpului, suprimindu-se principala cauza a durerilor. Doi serpasi mestereau o "mobila' asemanatoare, destinata mie. Ploaia biciuia fara incetare acoperisul corturilor. Pinza statea gata sa plesneasca sub greutatea picaturilor, adevarate proiectile. Dupa o noapte cumplita ma trezii si aflai de la ceilalti ca timpul e in curs de imbunatatire. In ziua aceea trebuia sa urcam de la 3 700 la 4 600 m, pe o panta foarte inclinata, fara speranta de a gasi cel mai mic amplasament de tabara inainte de trecatoarea din 27 aprilie. Cel putin scaunele pe care eram purtati ne usurau suferinta. Datorita ingeniozitatii lui Lionel, eu si cu Lachenal aveam surse de rezistenta si in urmatoarele etape.

Culii urcau cu pasi regulati. Nu exista nici o urma, nici o poteca. In unele locuri trebuiau sa taie trepte in pamint, atit de inclinata era panta. In ceata deasa a diminetii infatisarea acestor oameni tacuti, care faceau eforturi de necrezut pentru a inainta cit mai repede, capata un aspect ireal. Umbre stranii apareau si dispareau. Siluetele se faceau nevazute in ceata ca niste fantome. Retragerea parea un vis fantastic, iar oamenii, niste fantome. Scirtiitul scaunului meu imi provoca suferinte fara sfirsit. Incercam sa uit totul. Lachenal adormise, il invidiam ca a reusit.

Cu putin timp inainte de prinz, grosul trupei a urcat lungile culoare acoperite cu iarba si a atins "Umarul' pe care cu doua luni in urma fusese infipt fanionul Clubului alpin francez. Culii voiau sa facem acolo tabara, sustinind ca mai sus nu vom gasi un amplasament mai bun. Dar Ichac si Oudot erau surzi, ii trimisera inainte pe raniti si pornira ei insisi impreuna cu serpasii. Culii se vedeau nevoiti sa-i urmeze. Traversarea, lunga traversare spre virful din 27 aprilie incepea. Era imposibil sa vezi ceva la o distanta mai mare de 10 metri. Hamalii inaintau in sir indian. Cind mergeau indoiti sub poveri le era cald, iar cind se opreau, frigul ii facea sa clantane din dinti. Singura lor imbracaminte era un fel de velinta de pinza. Incercam sa pastrez ritmul in care se balansa purtatorul meu, dar de fiecare data acesta imi insela atentia. Ezita, facea un pas prea mare sau prea mic, sau chiar se abatea din drum in locurile dificile, incercam sa intind bratele pentru a rezista, pentru a-l ajuta sau a ma apara. Jos de tot auzeam mugind riul Miristi, cu cascadele sale infernale. Spre sfirsitul dupa-amiezei ajunseram la un platou. Singurul inaintea virfului pe care in mod cert nu-l mai puteam atinge pina in seara. Prudenta ne sfatuia sa instalam tabara pentru noapte.

Zorile venira cenusii, cu stropi mari de ploaie. Vizibilitatea continua sa fie proasta. Ce zi trista pentru mine ! Aveam senzatia ca starea mea se inrautateste. Ma simteam fara pic de vlaga si eram foarte deprimat. Schatz ma incuraja, spunindu-mi ca acum creasta nu mai e departe, intr-adevar, auzii un chiot victorios. Ichac, pe care de-abia il vedeam, desi era la citiva metri de mine, striga: "Maurice, ai ajuns pe versantul Krishnei !'

Bucuria mea nu era prea mare, desi aceasta constatare era importanta, incepeam coborirea spre saua muntelui. La fiecare pas hamalii se lasau sa alunece cu picioarele inainte. Izbitura imi provoca dureri atroce. Ploua din ce in ce mai tare. Oamenii incercau sa gaseasca locul unde s-ar putea instala tabara. Culii isi continuau marsul pina la locul stabilit.

Nu mai intelegeam nimic. Era vorba sa ne oprim in virf. Cei din fata se gindeau poate ca mai avem timp ca doua ore de mars sa ajungem la intrarea in padure. Protestai. A continua mi se parea o nebunie. De altfel, n-as fi putut rezista inca doua ore. Preferam sa fiu dat jos, indiferent unde. Il implorai pe Ichac sa-i opreasca pe toti si sa ne inapoiem la tabara pe care o depasisem. Nu prea bucurosi, cei din avangarda se intoarsera. Serpasii instalara corturile pe un teren desfundat de ploaie.

Ultima zi de mari incercari. Urma sa coborim pina la 2 000 de metri, pentru a incerca sa ajungem la Chaidziou Khola si la tabara ciobanilor. Cum vor reusi hamalii incarcati cu poveri, si mai ales cei ce ne poarta pe noi, ranitii, sa traverseze pantele abrupte ale parcursului ? Chiar de la plecare, la iesirea din brese, un hamal aluneca. Se rostogoli pe o distanta de 50 de metri. Era cit pe-aici sa cada in prapastia adinca de 2 000 de metri. In ultima clipa se agata de o bucata de stinca, dar sacul pe care-l purta descrise un arc si disparu in gol. Omul, putin ametit, se ridica. Era un tibetan din Tukueha, unul din putinii care consimtise sa poarte incaltaminte in aceasta expeditie.

Ichac, Rebuffat si Schatz coborau culoarul cu vegetatie bogata, faimosul domeniu al marmotelor, reperat la venire. Am intrat ca intr-o catedrala in aceasta padure foarte stufoasa si plina de hatisuri. Parca mergeam intr-un peisaj submarin, in jungla umeda, nesanatoasa, unde te asteptai in fiecare clipa sa-ti apara in fata monstri. Am luat-o pe o poteca naturala, flancata de rododendroni si arbusti infloriti. Aici s-au oprit si hamalii. De ce nu faceau o halta pentru toata lumea ? Se aprinsera focuri si flacarile pilpiiau placut. Oudot socotea ca abia acum va incepe partea cea mai penibila a acestei etape. El voia cu orice pret sa mearga inainte. Ne facu din nou injectii cu morfina si camfor. Slabisem atit de mult, ca acul nu mai avea in ce patrunde. Simteam privirile serpasilor atintite asupra mea. Era vorba mila sau de o indiferenta binevoitoare ? Inainte de a pleca mai departe, serpasii pusera pe genunchii mei o coroana din cele mai frumoase flori pe care le-au putut culege. Gestul ma emotiona. Si de-atunci inainte, de cite ori au avut prilejul, acesti oameni nu au uitat sa aduca flori la patul suferintei mele.

Incepea coborirea prin jungla de nepatruns, printre arborii putreziti. Serpasii isi croiau drum cu lovituri de pumnal, taind crengile si bambusul care impiedica trecerea. Pamintul era imbibat cu apa si mai toti alunecau. Noyelle ne preceda cu o etapa, iar Rebuffat raminea in urma cu Lachenal si cu mine. Injectiile lui Oudot au avut o actiune puternica. Eram complet amortit si nu mai resimteam durerea. Aproape tot timpul dormeam.

Iata si ultimele urcusuri ametitoare inaintea torentului. Credeam ca nici unul nu va scapa viu de aici. Panta era aproape verticala. O poteca minuscula o traversa in diagonala si hamalii se agatau de trunchiuri pentru a putea urca, La un moment dat purtatorul meu nu stia ce sa mai faca. Nu mai putea merge nici inainte, nici inapoi. In cele din urma se lipi de perete, avansind pas cu pas. Scaunul meu se afla exact deasupra prapastiei ! Serpasii infigeau pioletele in pamintul moaie si se agatau cu disperare pentru a-l putea sustine pe purtatorul meu. Cu ochii iesiti din orbite priveam sub picioarele mele torentul inspumat, in care as fi putut sa cad in fiecare clipa. Daca purtatorul meu aluneca, mai exista vreo sansa ? Nu mai aveam putere sa-mi domin frica. Acum stiam intr-adevar ce este frica. Lachenal cunostea aceeasi tortura. Din fericire el avea bratele libere si putea sa se sprijine. Fiecare pas ni se parea o eliberare, pentru ca ne apropia de tinta. Inainte de sosire, o ultima incercare, si minuscula poteca disparu complet. O punte subtire serpuia pe un bloc stincos. Aici trebuia sa te agati de fiecare coltisor. Purtatorul meu se dovedi Insa indeminatic si curajos, ii admiram pe acesti oameni care nu dadeau inapoi in fata celor mai mari primejdii. In sfirsit, am ajuns pe malul torentului Chandziou Khola. Cum il vom traversa ? Era umflat de ploile musonului.

Lachenal depasise punctul critic. Parea sigur de sine In timp ce eu nu eram decit umbra unui om. Urcaram 100 de metri intr-o jungla inmiresmata de unde se zarea tabara ciobanilor. Hamalii mai facura o halta inaintea ultimului efort, La picioarele unei faleze purtatorul meu o lua pe un drum se pare gresit. Drumul incepea cu o panta ierboasa dar abrupta, unde era necesara tehnica traversarii unui ghetar. Eram angajati intr-un fel de cornisa care domina un perete aproape vertical. Apoi terenul devenea stabil. Curind gasiram si poteca pe care o luase Lachenal. Am ajuns in tabara in momentul cind ploaia statuse. Intrind in cort gasii puterea sa-i spun doctorului ca greul a trecut si ca pina la Lete vom avea o poteca buna. Imi aduceam aminte de acest sat linga care se afla o padure de arbori exotici si pajisti minunate. Ele se asemanau cu cele din Chamonix si in tot timpul retragerii m-am gindit la aceasta padurice ca la un cuib primitor si plin de poezie. Mi-ar fi placut sa facem aici un popas mai indelungat. Tovarasii mei acceptara. Dupa toate cele intimplate ar fi fost inutil ca toata lumea sa urce la Tukucha. Am hotarit sa regrupam intreaga expeditie in aceasta padure inainte de a incepe marsul de reintoarcere prin vaile Nepalului pina la frontiera cu India.

"Unde-i pioletul meu ?' il intrebai pe Schatz. Tineam foarte mult la el, intrucit era singurul care ajunsese in virful Annapurnei. Lachenal il pierduse pe al lui. De cind plecasem de la tabara principala, nimeni nu-l mai vazuse. Schatz trecu in revista toate cele din miinile serpasilor, dar pioletul meu era de negasit. Aceasta pierdere, in fond fara importanta, imi provoca o mare amaraciune. Aveam intentia sa-l fac cadou la intoarcere Clubului alpin. (Pioletul a fost gasit dupa doua zile.)

Parasind tabara ciobanilor, am ajuns in pluton compact in localitatea Choya. Primirea fu entuziasta. Localnicii se inghesuiau sa ne vada si ii priveau curiosi pe raniti. Ang Tharkey cauta sa-i convinga pe Ichac si pe Oudot ca ar fi bine sa instalam tabara in acel loc, unde se gaseau apa, lemne si alimente.

"Good place, sublinie sirdarul nostru. Thang-ul este foarte bun in acest sat.' Totusi sahibii aveau aerul ca nu inteleg prea bine. Deci, la drum ! Cu parere de rau trupa se puse in miscare. Curind dupa aceea soseam pe malul riului Krishna Gandaki. Apele sale, de obicei atit de limpezi, erau acum negre si inspumate, facind un zgomot asurzitor. Am traversat torentul fara incidente si dupa o ora de mars ne opream la locul de popas. Camarazii mei alesesera un amplasament spatios, tapisat cu iarba, intre trei mari blocuri de granit. Ramuri verzi ne inconjurau din toate partile. Peisajul era calm si odihnitor. Vintul, jucindu-se in crengi, scotea sunete melodioase, imi inchipuiam ca sint la Chamonix, in padurea Prin. Oudot hotari sa ne aplice tratamentul in aer liber. Unul din picioarele mele incepuse sa supureze. Miinile imi erau intr-o stare deplorabila. Raspindeau un miros neplacut, infricosindu-i pe toti. Bandajele erau pline de puroi. Oudot facu apel la ultimele rezerve de pansament, gindindu-se ca la Tukucha i se va aduce alt material. Pentru prima oara prietenul nostru folosi foarfecele si incepu sa taie partile moarte ale tesutului mincat de cangrena. La picioare nu prea simteam durerea, dar cind trecu la miini, cel mai mic contact imi smulgea urlete. Lesinai. Oudot se opri si imi badijona plagile cu alifie de mercurocrom.

- Ramii afara in timp ce-l tratez pe Lachenal, imi spuse el.

Starea lui Lachenal se imbunatatea din zi in zi. Suportase foarte bine incercarile retragerii. Moralul sau era bun si dupa ce am ajuns In valea inverzita, i-a revenit si pofta de mincare. Dupa-amiaza medicul, impreuna cu Ichac si Schatz plecara spre Tukucha. Aici erau asteptati de Noyelle si GB Rana. Doctorul hotari sa ma opereze inainte de-a ajunge la granita cu India, pe care nu o puteam atinge inainte de 15 iulie. A doua zi porniram la drum. Demontarea taberei se facu in mijlocul unei galagii infernale, a hamalilor si a copiilor din sat, care scotoceau prin tuburile de lapte sau prin cutiile de conserve. Noyelle se ocupa cu "statul de salarii' al culilor. Urma o distribuire masiva de rupii. Acum prietenii mei puteau parasi acest sat, care ne primise cu bunavointa si ne gazduise timp de aproape doua luni. Hamalii si locuitorii ii salutau pe europeni cu strigate. Ne-am luat ramas bun. La ora 16,00 am ajuns la Lete. Starea ranitilor, in special a mea, devenise alarmanta. Oudot considera situatia ca foarte critica. De dimineata opera fara oprire. Incepuse cu chinuitoarele perfuzii. Eu slabisem aproape 20 de kilograme. Temperatura urca amenintator. Seara aveam 40,9. Nu mai reactionam la nimic. Eram cufundat intr-o stare de semiinconstienta, aproape de coma.

"Doza mare de penicilina', ordona Oudot. Ochii mi se inchideau. Din ceata veneau si se duceau umbre. Ele dispareau fara zgomot. Tacerea ma impresiona. Apoi suferinta disparu. Imi adunai ultimele farime de energie. Intr-o lunga si ultima rugaciune imploram cu disperare moartea, care m-ar fi eliberat. Pierdusem forta de a trai. Abandonam. Sentimentul parea insuportabil pentru o fiinta cladita pe mindrie. Dar nu era loc nici de intrebari, nici de regrete. Priveam moartea in fata. O chemam cu toate fortele mele. Dar brusc, in fata mea se deschidea viata oamenilor. Cei care pleaca definitiv nu sint niciodata singuri. Cu spatele la muntele ce ma veghea descopeream orizonturi pe care nu le mai vazusem niciodata. Acolo, jos, la picioarele mele, in acele cimpii imense milioane de oameni traiau, se supuneau unui destin pe care poate nu si-l dorisera. Simteam forta supranaturala a celui aflat in pragul mortii. Intuitii stranii ma identificau cu omenirea intreaga. Muntele vorbea cu vintul care sufla peste creste si mingiia frunzele. Totul se termina bine. Puteam ramine acolo sub citeva pietre si o cruce. Baietii gasisera pioletul si mi l-au adus. Simteam o boare dulce si parfumata. Prietenii ma paraseau. Ma stiau la loc sigur. Se indepartau. Le simteam tristetea dupa pasi. Ii vedeam in procesiune pe poteca ingusta, apoi indreptindu-se spre cimpii si trecind prin orizonturile colorate. Deliram.

Nu mai putem suporta. Urlam de durere. Ichac facuse prima sa injectie. Eu eram cobaiul si el era foarte emotionat. Ploua fara incetare. Atmosfera trista dinaintea unei plecari. Doctorul a ezitat mult inainte de a da startul. Dar trebuia sa plecam. Eu si cu Lachenal pe targile pe care GB Rana le-a confectionat special pentru noi. Inainte de a cadea in stare de somnolenta mai aruncai o ultima privire spre padurea fermecata.

Caravana se puse in miscare. Rebuffat facuse rost de un cal si se tot invirtea in jurul nostru. Am trecut si torentul care coboara din Dhoulegiri. Hamalii, umar la umar se sprijineau unul pe altul pentru a rezista curentului. Ichac si Oudot se dezbracasera si numai in chiloti treceau foarte demni riul. Ultimele peripetii ii slabisera mult. Corpurile lor pareau de adolescenti.

Sosind la Dana am avut senzatia de a fi parasit cu adevarat muntii: lanuri de porumb, bananieri, caldura mare. Era intoarcerea spre vaile Nepalului. Cu toate suferintele, incercam un sentiment de parere de rau in clipa cind paraseam pentru totdeauna aceasta tara unde traisem cea mai formidabila aventura a vietii noastre. Unul dupa altul, insotitorii nostri ne-au parasit. In ciuda ofertelor tentante, Panzi a refuzat sa mai continue drumul. Nu suporta climatul acesta torid, transpira abundent. Si, la urma urmei, cistigase destule rupii. Ce ar fi putut face cu o suma mai mare ?

La 20 iunie inaintam pe o poteca bine intretinuta. Soarele, pe care nu-l vazusem de multa vreme, isi facu o scurta aparitie. Ne opriram intr-o padure de bananieri. Trebuia sa dejunam. Penibila clipa pentru mine. Chiar si ideea de a minca imi facea rau. Oudot s-a transformat in calau. El pretindea ca eu ma prefac si tovarasii mei isi dadeau toata silinta sa ma faca sa inghit alimentele. Ichac si Terray au incercat totul. In cele din urma se infuriara si ma amenintara. Cind ispraveau cu discursurile aparea doctorul. El nu-si mai pierdea timpul cu vorbe, ci imi ordona pur si simplu sa inghit ce mi se oferea.

- Trebuie sa termini cu mofturile. Peste un minut ma intorc sa vad daca ai mincat. Ori vrei sa te indopam cu forta ?

Si Sarki cauta sa ma convinga. Dar nu puteam sa inghit. Ma gindeam ca doctorul se va intoarce cu siguranta. In sfirsit, am inghitit. Parca m-a strins cineva de git. Imi venea sa vomit si mai aveam de inghitit. Uite-l si pe Oudot cu uitatura lui severa.

- Nu esti de loc serios, Maurice ! Si intorcindu-se spre Sarki, il ruga sa continue.

Scena se repeta la fiecare prinz. Sub coroanele bananierilor aerul era curat si proaspat. Pasari dolofane topaiau ca niste gainuse nestiutoare. Ah, daca as putea sa maninc un pui, sa mai schimb gustul acestui berbec batrin al carui miros ma dezgusta. Poate il vor convinge pe vreun taran sa ne vinda o gaina. Au gasit unul care se declara de acord, dar ne ceru sa prindem noi gaina. Nici nu-si termina vorba ca sirdarul isi lua pusca si trase. Oratania taiata in doua si-a sfirsit existenta intr-o frigare si citeva minute mai tirziu Ang Tharkey mi-o aducea triumfator, cu un suris larg pe chipul sau simpatic.

- E rara ocazia cind Bara-sahib doreste sa manince ceva.

Purtatorii mei, originari din orasul Dana, aveau o dexteritate extraordinara. In patru, ei ma duceau ca pe o cutie de chibrituri, increderea pe care o aveam in puterea lor imi dadea curaj. Daca un purtator n-ar mai fi rezistat, eu si cu Lachenal am fi riscat sa cadem in prapastie. Uneori, brancardierul se apleca si eu eram nevoit sa indoi genunchiul pentru a nu cadea. Sarki nu m-a parasit nici o clipa. El imi dadea apa proaspata, banane, ma ajuta sa maninc, imi umfla salteaua, ma ingrijea ca pe un copil, intr-o seara, in apropiere de Banduc, ne-am instalat tabara sub o ploaie torentiala, intins sub cort, ascultind simfonia musonului dezlantuit, incercam sa adorm. Ma gindeam la cosmarul acestei coboriri. Fizic, mi se parea imposibil sa suport un calvar atit de prelungit. Pansamentele raspindeau un miros care indispunea pe toata lumea. Dar nimeni nu spunea o vorba. Alaturi de mine Ichac adormise, apoi cazui si eu in toropeala. In plina noapte, dintr-o data, ma trezii, intunericul era de nepatruns. O forta extraordinara ma obliga sa ma ridic de pe saltea. O spaima oribila imi stringea inima. Senzatia de neant era palpabila, aveam impresia ca din clipa in clipa voi muri. Un zgomot puternic, asurzitor imi umplea urechile. Unde ma aflam ? Din piept imi iesi un strigat aproape inuman. Se aprinse lumina. Si ou o mare usurare constatai, ca ma aflu intr-un cort si imi regasii locul in expeditie.

Ichac era speriat de-a binelea.

- Ce ti s-a intimplat ?

Incercai sa-i explic groaznica senzatie de neant pe care o simtisem cu citeva secunde inainte.

- A fost un cosmar, imi spuse el si, lasind lumina aprinsa, imi vorbi cu blindete pentru a ma calma. A doua zi, la prima ora, ii relata totul lui Oudot, Acesta imi dadu de inteles ca uneori morfina provoaca astfel de reactii. Incepind din acel moment nu am mai acceptat niciodata sa mi se administreze morfina. Preferam sa suport durerea decit sa mi-o alin in acest fel.

Pe cind ne apropiam de Beni, cineva ne sfatui sa ocolim satul, caci de o luna acolo bintuia holera. Ne pregateam sa trecem un pod peste torentul Gandaki, dezlantuit si umflat de ape. Dar acest pod, lung de circa 60 m si suspendat la inaltimea de 15 m, ne punea probleme serioase. Podul era alcatuit din doua lanturi si din vergele rasucite si acoperite de rugina care sustineau scinduri vechi. Lungimea acelei pasarele provoca balansari ingrijoratoare. Pentru transportul ranitilor trebuia sa utilizam scaunul. Lachenal porni primul, incercai si eu sa suport cu maximum de curaj traversarea. Balansarile ma ameteau. De cealalta parte il regasii pe Lachenal. Era tirziu. Tabara a fost instalata in apropierea torentului. Pe malul nostru se semnalasera cazuri de holera si a doua zi, dupa memorabila sedinta de curatire a ranilor, ne grabeam sa parasim aceste locuri insalubre. Ploua in fiecare zi si seara gaseam cu greu loc de tabara.

Sosind in micul orasel Kuma, nu am dat de nici o casa convenabila. Autoritatile locale ne-au condus direct la pagoda. Ne-am instalat fara mofturi si in curind din acest lacas sacru, pe care-l banuiam parasit, se ridica o harmalaie infernala. Se facea plata culilor care se intorceau acasa, la Dana, se dadeau avansuri celor noi angajati. Schatz inspecta materialul, iar Couzy, recunoscut in unanimitate drept sef al popotei noastre, isi vira nasul in toate cratitele.

A doua zi, cincizeci de bolnavi din Kuma asteptau vizita doctorului sahib. Erau boli de toate soiurile: in general flegmoane, accese febrile fara cauze aparente. Pentru a-i vedea pe toti pacientii era nevoie de timp, rabdare si de multe medicamente. Oudot a pus la punct un chestionar tip: "Ce virsta aveti ? Dormiti bine noaptea ? Aveti pofta de mincare, ce va doare, tusiti ?', aceste intrebari erau trimise lui Noyelle, care le traducea lui GB in engleza, ajutindu-se de citeva, cuvinte din hindusa. Raspunsurile, trecind prin atitia intermediari, erau adesea caraghioase. Serpasii se tavaleau de ris.

Oudot se bucura de un mare prestigiu. Oameni de departe veneau sa-l vada. Admiram emotionanta candoare a acestor fiinte care isi incredintau sanatatea si poate chiar viata in miinile unui necunoscut. Sarmanii oameni erau examinati pentru prima oara de un medic. De obicei, cind ii vizita vraciul satului, principalul remediu raminea balega de vaca intinsa pe rana. Cel mai greu de examinat erau femeile. Animate de un puternic sentiment de pudoare, ele nu consimteau cu nici un pret sa fie palpate si mai ales dezbracate. Intr-un rind Oudot a reusit sa ridice putin fusta unei tinere nepaloze. Cind ea a ramas dezvelita, Sarki a iesit discret din cort. Dar pacienta nu a acceptat sa se mearga mai departe. Tuturor trebuia sa le dai medicamente. Cind era cazul, Oudot le oferea doctorii veritabile. Altfel, distribuia pastile inofensive, al caror efect era mai mult psihologic. Dar cum le foloseau ? Inghiteau fara sa clipeasca pomezi antisolare sau cataplasme compacte. Schimbau intre ei medicamente date pentru maladii bine determinate. Orice s-ar spune, suportau cu mult curaj ingrijirile medicului. Intr-o zi se prezenta la Oudot un tinar cu dubla fractura deschisa a incheieturii mainii. Starea bolnavului era alarmanta. Medicul afla ca accidentul se petrecuse cu doua saptamini in urma. Propuse parintilor baiatului amputarea bratului, singurul mijloc de a le salva fiul. Acestia refuzara si-l facura sa inteleaga ca vor doar un pansament. Oudot ii administra morfina, apoi incerca sa puna bratul la loc.

- Ce se va intimpla cu el ? intrebai eu ingrijorat.

- Nu-i nimic de facut, in cincisprezece zile va fi probabil mort.

Ne aflam aici in evul mediu. Ma gindeam la acesti oameni, in lupta cu tot felul de boli, in lupta mai ales cu epidemiile, fata de care nu aveau nici un mijloc de aparare, nici vaccinuri, nici medici. Se moare usor in aceste locuri. In timpul mersului nostru intilneam adesea cortegii funebre, spectacol de loc incurajator pentru mine si Lachenal, care eram purtati pe acelasi tip de targi. Mortii, precedati de trompeti, la ale caror sunete muntii raspundeau cu ecoul, erau inveliti in giulgiuri vopsite in culori stranii. Familia si prietenii defunctului il urmau, fara a arata o tristete excesiva, fara sa plinga. Moartea este doar o perioada de tranzitie: nu se va incarna omul in alte fiinte, superioare ? Toti acesti morti erau ingropati pe malurile torentului Gandaki. Cind apele cresteau, dupa venirea musonului, tirau cu ele trupurile care ajungeau astfel in fluviul sfint, Gangele.

In fiecare zi Oudot se ocupa de ranitii expeditiei. Penicilina injectata in doza masiva isi facuse efectul si febra incepea sa scada. Puteam sa vorbesc, sa observ ce se intimpla in jurul meu. Intr-o zi, cind ne aflam in localitatea Putliket, pe o pajiste verde, Oudot incepu sa-si exercite iar talentul asupra mea.

- Dar nu mai tipa asa, baiatule !

- Incetisor doctore ! Ma crispam din toate puterile, strangeam din dinti. Merge, n-am simtit nimic.

- Ah, bun, spunea Ouidot si taia fara mila.

Simteam o durere sfisietoare in toata fiinta, in toate oasele.

- Prima amputatie, primul deget. Degetul mic.

Degetul mic, ma gandeam eu. Asta nu serveste la mare lucru. Totusi tineam la el. Era al meu. Prima amputatie. Incepui sa pling ca un copil. Oudot imi arata degetul.

- Vrei poate sa-l pastrezi ca amintire ?

Nu tin de loc la acest suvenir !

Aruncindu-l, Oudot spuse dispretuitor:

- Nu esti de loc sentimental.

In fiecare zi sarea cite o falanga, cite un deget, de la un picior sau de la o mina. Totul se facea fara anestezie, sub cerul liber, unde si cind se putea. Intr-o zi Oudot opera in pragul unei case indigeme, in alta zi pe marginea soselei, alteori in mijlocul orezariilor, in ciuda umiditatii si a tintarilor, sub o umbrela improvizata, pe care intendentul GB Rana o tinea cu mina tremurinda. Neobosit, Oudot curata, taia, pansa.

Musonul isi revarsase primele ploi binefacatoare pentru recolte. Sezonul injsamintarii orezului incepuse si toata mina de lucru disponibila era concentrata in orezarii. Problema hamalilor devenea dificila. Cu orice pret trebuia sa parasim aceste locuri. Oudot ii ceru lui GB Rana sa foloseasca autoritatea sa pentru a putea recruta culi. GB facea tot posibilul, dar de cele mai multe ori stradaniile sale ramineau fara rezultat. In ciuda repulsiei fata de metodele dure, camarazii mei se vazura obligati sa foloseasca sistemul recrutarii "voluntare'. Metoda era simpla. Mina de lucru era angajata unde se gasea.

inaintam in sir indian sub ploaia generoasa a musonului. Serpasii zarira un pescar. Era aproape seara. Pescarul mergea agale spre casa, cu plasa plina de pesti.

Adjiba ii facu semn lui Sarki cu cotul. Se inarma cu un retevei si se furisa cu pasi de lup. O scurta saritura. Adio plasa, undita si accesorii. Citeva secunde mai tirziu, pasnicul pescar se afla in fata brancardei mele, mergind in pas cu noii sai colegi. Serpasii ii explicau ca va trebui sa mearga pina la Tansing. In schimb va primi o gramada de rupii. Pescarul se ruga, plingea zadarnic. Vazind ca nu are incotro, bietul pescar se resemna. I-au facut figura serpasii

La Darjeeling, unde am ajuns la 29 iunie, 25 de culi lipseau la apel. Zile de-a randul, prin peisajele cele mai ciudate, am coborit marile vai ale Nepalului pentru a ajunge in regiunea de cimpie. Expeditia parea a fi un organism fara singe, care se tira pe drumuri intortocheate. O singura dorinta, o singura speranta ne mai insufletea: sa ajungem cit mai repede in India. Aceasta interminabila calatorie sub ploi torentiale, in caldura umeda a musonului, a avut o influenta nefasta asupra organismelor. Membrii expeditiei, cu ochii stinsi, inaintau tacuti, fara sa acorde vreun interes celor ce se petreceau in jurul lor. Couzy si Terray inchideau plutonul. Noyelle era in frunte. In apropierea frontierei, el va pleca in misiune la Gorakpur, pentru a organiza cu caile ferate indiene intoarcerea noastra. Lachenal devenea nervos. In timpul popasurilor citea unicul roman politist al expeditiei. Era vorba, se pare, de "Omul fara cap' "S-ar putea ca in curind nici noi sa nu fim mai lungi', ma gindeam eu.

"Mai omor timpul,' spunea el.

Dupa Tansing, inca doua zile de mars pina la frontiera cu India. Eu nu aveam alta dorinta decat sa gasesc o clinica buna cu o sala de operatii moderna, cu pansamente care se puteau schimba des De citva timp vata era tot mai rara. Oudot recupera totul. Alcoolul se terminase. Apa mea de colonie servea la dezinfectarea seringilor.

Noroc ca-l avem pe acest toubib (medic, argou francez), constata Lachenal. Ce ne-am fi facut fara el ? n-ai mai fi fost aici.

Dar nu gasesti c-ar putea sa fie ceva mai blind ? Blestematul, ce te mai chinuie uneori!

- Vezi, baiatule, chirurgilor, cind sint in exercitiul functiunii, nici nu le pasa daca oamenii sint adormiti sau nu. Asta se taie, astalalta se amputeaza Ah, ce oameni fara mila !

Ne plingeam unul altuia. Dar totul a trecut si speranta a incoltit in inimile noastre si ne gindeam mereu la India, care era tot mai aproape.

Incet, incet, camarazii mei s-au obisnuit cu viata de nomazi pe care o duceam de citeva saptaminii. Uneori mergeam pe micile ridicaturi de pamint care despart orezariile. Brancardele, prea late, inaintau chiar prin mijlocul plantatiilor. Alteori ne faceam drum pe poteci croite in mijlocul lanurilor de porumb, ale caror strujeni gigantici ne treceau cu un metru deasupra capetelor. In timpul popasurilor, culii, chinciti in jurul nostru, fumau, trecindu-si unul altuia o singura tigara. Religia le interzice sa-si lipeasca buzele de tigara pe care altii o atinsesera inainte. Dar ingeniosi, ei gaseau mijlocul de a impaca religia cu fumatul. Stringeau virful tigarii intre degetul mare si aratatorul indoit, lipeau buzele de acest inel, trageau fumul si se dedau astfel, fara sa atinga tigara, unei placeri inocente.

In apropiere de Tansing, timpul se mai imbunatati. Dar soarele ne facea sa suferim la fel de mult. Mustele se adunau pe pansamentele mele si nu puteam face altceva decit sa le privesc roind. Un brahman barbos se apropie si incepu o lunga litanie. Raspunsei incet cu vorbe stiute: "Atcha, Atcha'. Trebuie sa fi fost vorba de un adorator al soarelui. Momentul nu era prea bine ales. Brahmanul gesticula fara oprire, continuindu-si peroratia. Pina la urma, el reusi sa ma oboseasca si nu-l mai priveam, lasind ochii sa alerge pe cerul spalat de ploile musonului. Deodata un obiect imi atrase atentia. Cind privii mai atent, vazui ca era o umbrela pe care brahmanul o tinea sub brat. Omul devenise foarte interesant si dupa citeva momente il lasam sa inteleaga ca umbrela sa mi-ar putea fi de folos, incepuram sa discutam la umbra odihnitoare a umbrelei sale, pe care o tinea deschisa, pasind incet alaturi de brancarda. Doua ore mai tirziu incheiam etapa prevazuta si in timp ce Sarki ma facea sa inghit un numar impresionant de banane, auzii strigate. Ang Tharkey il gonea pe sarmanul brahman. Cerui explicatii sirdarului nostru.

- Bara-sahib, asta nu e nici brahman si nici hamal. E un hot. Vrea sa-i dam patru rupii pentru fiecare etapa.

- Unde e bagajul lui ? Vazind ca ma preocup de soarta sa, brahmanul cauta sa profite.

- Bara-sahib, imi raporta Ang Tharkey, el spune ca a lucrat tot timpul si ca a obosit mult tinind umbrela.

- Give him two ruppies (Da-i doua rupii.) Se apropia Tansingul. Ne era teama sa nu ne fuga culii. Toti doreau sa ajunga cu un ceas mai devreme in marele oras. Iata-l si pe Panzi. Serpasul Panzi, plecat de multa vreme si despre care nu mai stiam nimic, venea surizind, ca si cum nu ar fi absentat un singur moment. Toata lumea alerga sa-l intimpine triumfal pe viteazul nostru serpas, care facuse un mars de 19 zile, cu o singura halta la Delhi, unde se oprise 48 de ore Corespondenta ? Pentru toti. Primeam vesti din Franta. Scrisorile o data distribuite, ochii tuturor ramineau pironiti pe bucatile de hirtie. Noutatile nu erau prea bune pentru toti. Unii dintre noi ramineau pe ginduri, in departare se zarea o colina inverzita. Sarki mi-o arata cu degetul: "Tansing, Bara-sahib, Tansing'.

A doua zi coboram un drum plin de baltoace. Hamalii nu mai mergeau, ci alergau de parca aveau aripi. Mai erau citeva sute de metri pina la Tansing. Iata suburbiile. Am regasit micile ateliere, lumea pestrita, curioasa. Am traversat orasul si ne-am oprit pe marea esplanada unde urma sa instalam tabara. Terray facea ordine printre bagaje si cinta, ceea ce era semn bun. Unicul cintec din repertoriul sau era: "In sunetul veselelor balalaici'. Ii revenise optimismul.

Dupa-amiaza, pentru a schimba preocuparile, Oudot incepu sa opereze. In cursul acestei sedinte mi-am pierdut ultimul deget de la picior si degetul mare de la mina dreapta, incepu sa ploua. Din cort, timp de o ora, am ascultat ingrozit tipetele lui Lachenal, caruia Oudot ii facea primele amputari. Suferintele camaradului meu ma tulburau mai ales cind il auzeam impotrivindu-se si spunindu-i chirurgului: "Nu, Nu !' Ca si cum el n-ar fi putut consimti sa piarda ceea ce ii era atit de pretios. A doua zi avu loc o receptie cu autoritatile, in tabara. Guvernatorul imi facu o impresie buna. Parea binevoitor fata de noi. De ce nu ne-ar inlesni sa recrutam culi ? Ne promise. Eram in dimineata zilei de 4 Iulie. In citeva ore ne-au fost pusi la dispozitie un mare numar de carausi.

In principiu, misiunea lui GB Rana se termina a doua zi, la Butwal. Mi-ar fi placut ca el sa ne insoteasca pina la Katmandu. In mod sigur putea sa ne fie de folos, dar nu la asta ma gindeam, ci la faptul ca GB merita o astfel de recompensa. Citeva ore mai tirziu, ofiterul nostru nepalez ne anunta ca maharajahul i-a ingaduit sa plece cu noi in Capitala. Inainte de a pleca spre Butwal, ultima noastra etapa, mi-am exprimat dorinta de a mi se face cit de cit toaleta. Cerui un barbier. Aveam o barba de sapte coti. Ordonanta lui GB pleca sa caute un figaro si reveni insotit de un gurkas cu figura caraghioasa. Nu fara teama il privii apropiindu-se de mine. Dar ma gindeam cu incintare la acest brici care va curata pielea tabacita de vinturi. I se aduse apa si gurkasul incepu sa ma sapuneasca. Folosea un soi de sapun primitiv, care avea mai ales calitatea de a nu muia si de a nu sapuni, imi freca obrazul cu sirguinta. Cele zece degete lucrau cu atita ardoare, ca masajul incepea sa devina dureros. "Bettchari, bettchari' (usurel, usurel), ii spuneam eu. Dar omul parea sa fie foarte sigur de el. In curind barba era gata sapunita. Scotocind intr-o cutie, barbierul scoase un instrument cum nu mai vazusem.

Era o lama scurta de otel, fixata intre doua baghete de bambus, imi apuca obrazul intre miinile sale parfumate si incepu operatiunea propriu-zisa. Lama briciului intindea firele pe care degetele gurkasului le smulgeau constiincios unul cite unul. Incepui sa urlu. El nu dadea nici o atentie protestelor mele. Alarmat, Oudot veni fuga in cort, cu un aer vesel. "Prefer o amputare unui barbierit ca acesta', urlam eu. Dupa aproximativ o ora obrajii si barba erau rasi convenabil. "Atentie la mustata ! Tin mult la aceasta podoaba.' Barbierul trecu la atac. Simtii briciul pornind, dar de data aceasta pielea buzei plesni.

Sedinta s-a terminat. Calaul meu avu indrazneala sa ceara o suma enorma. Ichac ii dadu trei rupii si-l ruga pe Sarki sa-l scoata afara. In acest timp, Lachenal era expediat la Butwal cu primul grup, condus de Rebuffat. Eu urma sa plec cu al doilea convoi. Totul era atit de verde in jurul nostru, ca nu mai recunosteam drumul urmat la venire cu trei luni in urma. La lasarea serii, Ichac, care mergea alaturi de mine, ma facu atent: "Priveste, Maurice.' Ii ruga pe serpasi sa intoarca brancarda cu fata spre tinutul pe care il paraseam. In ceasul cind ziua se ingina cu noaptea, o adinca melancolie ne umplu pe toti. Cine era de vina ? Privelistea acestor munti imensi pe care-i zaream la orizont ? Amintirea eforturilor depuse in mijlocul acestei naturi, impresia ca pe nesimtite realitatea inceipea sa devina vis ? Se asternu o tacere grea. In citeva minute vom intra in contact cu oameni ca noi. Minunata aventura care ne legase de acesti munti trecea in amintire.

Lunga caravana isi relua drumul. Emotionat, mai privii odata muntii si lacramand, fara sa spun o vorba ma urcai pe brancarda. Inainte de a ajunge la Butwal l-am intilnit pe Noyelle care se intorsese din misiunea sa la Gorakpur.

- Cum iti merge ? E cald in India ?

- Deprimant. Un adevarat cuptor.

Prietenul nostru ne anunta ca la 7 iulie vagoanele soseau in gara Nautanwa.

Pe o ploaie diluviana soseam la vechea tabara din Butwal, unde il regaseam pe Lachenal, Numai cel ce sufera poate sa inteleaga durerea altora. De citeva etape camaradul meu desfacea si refacea cu rabdare si cu o abilitate extraordinara pansamentele mele murdare. Spre sfirsitul serii am fost supus unor noi operatii. Bagajele fusesera adunate intr-o gramada mare. Numai sa gasim camioane pentru a le duce la capul liniei ferate indiene, gindeam eu. L-am rugat pe GB sa faca tot ce-i sta in putere. In plina noapte, traversind o jungla deasa, ofiterul nostru s-a dus la Betari. In dimineata zilei de 6 iulie, camioanele erau gata. L-am felicitat calduros, am platit culii si ne-am imbarcat pentru Nautanwa. Regaseam jungla plina de maimute pe care prezenta noastra nu le incomoda de loc. In sfirsit, am ajuns la Nautanwa si ne-am instalat in cele doua vagoane rezervate noua si care ni se pareau veritabile palate. Am transbordat incarcaturile si trenul porni pufaind spre Gorakour. Toata lumea dorea sa ajunga cit mai repede in Franta. Camarazii mei, care de trei luni dovedisera un curaj si o rabdare exemplare, ar fi facut acum pe dracu in patru sa cistige 24 de ore. Dar aceste dorinte personale nu puteau fi satisfacute. Iar eu doream sa-mi tin promisiunea facuta la plecare de a-l vizita pe maharajahul Nepalului. Oudot, Ichac si cu Noyelle erau alesi ca insotitori. Ceilalti urmau sa plece la Delhi. Pentru a evita caldura, Lachenal era trimis intr-o localitate de altitudine, la Mussori.

In timpul acestui mic sfat, Oudot isi vedea de treaba. Cu foarfecele in miini, el curata din nou ranile, in ciuda unei calduri de 45 grade la umbra si a escadrilelor de muste. Ne apropiam de Gorakpur. Dupa doua ore, expeditia urma sa se desparta si timp de o saptamina Lachenal nu va mai putea beneficia de ingrijirile doctorului. In vagonul unde ne aflam, zdruncinati ca intr-o caruta, lui Oudot ii venea greu sa opereze. Profita insa de opririle in gari pentru a face amputarile. "E rindul lui Biscante', spunea el grabit. Prevazator, Lachenal isi scosese singur pansamentele si prezenta primul picior "calaului'. La statia dinainte de Gorakpur cadeau doua degete ale piciorului drept. Alte trei au fost "sacrificate' la Gorakpur.

- Ai mila, Oudot, ai mila.

- Te asigur, Biscante, ca fac tot ce pot. Lachenal isi tinea piciorul cu ambele miini. Cu ochii iesiti din orbite, il implora pe medic.

Gorakpur ! Trenul incetini. Couzy si Rebuffat, cu citiva serpasi, incepura sa care bagajele in trenul de Luknow, care pleca peste o ora. Oudot taia si iar taia, fara sa se sinchiseasca de tipetele sarmanului Biscante. Ii mai ramasese doar o jumatate de ora si trebuia sa-i taie inca un deget. Dar foarfecele erau prea mari.

- Matha, adu repede foarfecele mici. Acesta se grabi sa execute ordinul, dar scapa foarfecele in interiorul portierei.

- Cu atit mai rau pentru tine, Lachenal. Va trebui sa tai cu astea mari.

Indigenii se inghesuiau la usi.

- Carati-va de aici, le striga Ouidot. Ei nu intelegeau aceste cuvinte frantuzesti, dar dadeau indarat.

- Nu, Oudot, nu vreau sa-mi tai degetul.

De data aceasta doctorul ajunsese la capatul rabdarii.. Se opri din lucru.

- Acum chiar ca exagerezi. Ai putea sa fii putin mai vesel. La aceste cuvinte, Lachenal tacu. Pe peronul garii multimea circula fara oprire.

- Sarki, striga Oudot, si facu un gest care voia sa spuna: "arunca aceste murdarii'.

Cu o matura veche, confectionata din frunze, degete de om de toate marimile erau aruncate pe peron sub privirile uluite ale indigenilor. In citeva secunde trenul pleca. Lionel il lua in brate pe Lachenal. Noi de-abia am avut ragazul sa-i spunem: "Salut, Biscante. La Delhi'. Se-auzira fluieraturi, tipete si trenul porni. Terray ne facea semne de adio, agitind o pereche de bocanci. In ritmul sacadat al rotilor de tren, eu visam la aceasta Capitala spre care ne indreptam, un veritabil oras din 1001 de nopti.

Trenul companiei indiene OTR pufaia ca un astmatic. In compartiment, Ichac, Noyelle, Oudot si cu mine stateam culcati pe banchetele lungi, tacuti, racoriti de adierile de aer proaspat pe care ni le trimitea ventilatorul. Gindurile zburau departe. Noaptea cobora incet peste lume.

Dupa 24 de ore de drum prin cimpia Gangelui, cu un confort care ni se parea un vis, am ajuns la Roxaul. Ne aflam la frontiera dintre India si Nepal. Transbordarea bagajelor noastre in gara nepaleza se facu in graba, sub controlul lui Sarki si Panzi care ne insoteau la Katmandu. De pe Annapurna Sarki nu ma parasise nici o secunda si avusese de lucru cu mine, nu gluma Adesea ma gindeam la faimosul sau mars de 36 de ore, de care depindea la un moment dat soarta expeditiei. Pentru el, Katmandu era un miraj, un vis la care nu indraznea sa se gindeasca. Aceasta rasplata o merita de o suta de ori, la fel cu Panzi, veteran al marilor expeditii himalayene. Devotamentul si bonomia sa facusera din el un personaj foarte simpatic. Ang Tharkey, sir-darul, nu ni s-a putut alatura. O mare inundatie in tara sa il facuse sa-si indrepte gindurile spre numeroasa lui familie. La cererea sa, l-am lasat sa plece direct la Darjeeling. Scena despartirii la Gorakpur a fost emotionanta. In afara retributiei lor, serpasii au mai primit cite un cadou. Li s-a lasat tot materialul expeditionar, care era de mare pret pentru ei. Fiecare, pe rind, a venit la mine sa-si ia ramas bun. Unii dintre ei, ca Fou Tharkey, de pilda, s-au inclinat adinc, in semn de respect, apoi, atingindu-ma cu o mina, si-au lipit fruntea de vesmintele mele. Chipurile le erau triste, in ciuda satisfactiei de a fi terminat cu bine aceasta expeditie memorabila. Emotia lor era sincera.

Un ofiter trimis de maharajah avea misiunea sa vegheze asupra noastra si sa ne asigure calatoria spre Katmandu in cele mai bune conditii.

Dar trenul nu putea pleca decit a doua zi. Toti eram dezamagiti, dar nu si surprinsi: parcul de locomotive al Nepalului se compunea din trei masini. Din fericire, asteptarea noastra a fost scurta gratie interventiei oamenilor nostri de legatura: Noyelle, GB Rana si ofiterul nepalez. Un tren de marfa pleca in cursul noptii la ora 3; i-au atasat un vagon de lux, pe care ministrul Afacerilor Straine, generalul Bijaya, fiul maharajahului, il pusese la dispozitia noastra printr-un ordin telegrafic. In plina noapte, inconjurati de zgomotul facut de lacuste, insecte si pasari nocturne, ne-am instalat cum am putut in compartimentele vagonului. In timp ce colegii mei adormeau cu pumnii strinsi, trenul se puse lent in miscare. Zdruncinaturile vagonului erau atit de puternice, incit la un moment dat mi-a fost teama sa nu fiu proiectat afara din cuseta mea. Calea ferata avea o largime de 60 de cm. Minusculul vagon parca facea echilibristica; se legana ca un vas prins de furtuna. Nu puteam sa inchid ochii. In zorii zilei am debarcat la punctul terminus. Ofiterul maharajahului chema chelnerul, care ne servi un breakfast reconfortant. Ne astepta un camion Chevrolet pentru materiale si un automobil spatios. M-au asezat pe locul din fata al masinii, intr-o pozitie pe care nu o mai luasem de o luna. Slabiciunea mea nu-mi permitea sa apreciez confortul asa cum as fi vrut. Trebuia sa parcurgem cei 30 de kilometri care ne separau de Bhimpedi. Rulam de mai bine de doua ceasuri. Soseaua era ingusta, dar convenabila. Poduri de prefabricate ingaduiau traversarea a numeroase riuri. Aceasta era singura sosea din Nepal si locuitorii tarii erau mindri de ea: o artera vitala permitea accesul spre Katmandu. Urcam usor pe serpentine; camionul ne urma cu serpasii uimiti si bucurosi, cocotati deasupra. Foi de tabla ondulata acopereau un mare numar de case. Era darul cel mai hidos pe care l-a putut face acestor populatii industrialismul occidental. La ora 11 am sosit la Bhimpedi unde ne asteptau cai si dandies (scaune purtate de oameni). Aici soseaua se termina. Pentru a merge la Katmandu, unde urma sa ajungem dupa-amiaza, trebuia sa folosim o poteca de munte inaccesibila automobilelor.

Oudot, chinuit de furuncule, pe care le contractase ingrijindu-ne pe noi, opta ca si mine pentru un dandie. Poteca urca in serpentine o panta aspra si salbatica. Gulii, extraordinar de indeminatici, isi potriveau pasii in asa fel ca sa nu simtim nici cea mai mica clatinare. Stafetele se schimbau, fara a incetini alura acestei neobisnuite curse. Scaunul meu era incomod, prea mic pentru mine. Imi era imposibil sa ramin asezat mult timp in el. Oudot imi facea injectii cu solucamfor, pentru a-mi da "suflu'. Din loc in loc drumul era marginit de vile, case de odihna, pe care maharajahul le pusese la dispozitia invitatilor sai. La ora unu dupa-amiaza am intrat intr-un fort ocupat de gurkasi. Nepalezii se mindreau cu aceasta pozitie construita a la Vauban.

Dupa un dejun frugal am pornit mai departe, caci pina la Katmandu mai era cale lunga si inca doua piscuri de urcat. Situatia mea devenea insa critica. Singurul comportament acceptabil era acela pe care-l incercasem in dramaticele zile din Lete. Sa caut sa uit suferintele prezente. Aveam impresia ca e tirziu seara. Un virf de 2 000 m ne ingaduia sa trecem peste inaltimile ce inchideau orizontul. Ridicind capul zarii niste cabluri care traversau o vale. Oare nu ma inselau ochii ? Un teleferic aici ? Ei bine, da. Era un teleferic si aflai ca este cel mai lung din lume: masoara aproape 30 de kilometri si deserveste orasul Katmandu si imprejurimile. Capitala avea atunci circa 50 000 de locuitori. Camarazii mei, calari pe cai buni, o luasera inainte. Ne-au promis sa ne astepte la capatul unui drum carosabil. Un drum carosabil ? Parui surprins cind mi se spuse ca o masina ne va conduce la Katmandu. Cum ajunsese acolo ? Desigur ca nu pe aceasta poteca aproape imprac ticabila. Prin fraze incoerente obtinui unele informatii.

- Au fost aduse de culi ? Si intorcindu-ma catre Oudot:

- Atunci inseamna ca ei imping masina pe aceste poteci ?

- Nu e posibil, priveste panta. In unele locuri nu pot trece doi oameni odata. Chiar si pasarela metalica pe care trecem acum nu are mai mult de un metru si jumatate largime.

- Nu imping cara !

- De necrezut. Se spune ca au si camioane. Si cele doua virfuri de 2 000 m ?

Interlocutorii mei imi explicara ca masinile, cu rotile demontate, sint ancorate pe platforme mari, purtate de 60-70 de culi. Ei ocolesc cea mai mare parte a potecii, mergind pe albia riurilor. Cele doua piscuri, inevitabile, sint traversate cu tot atelajul. Aceasta explica faptul ca poteca e mai larga si serpentinele mai putin strinse.

Culii isi cadentau pasii, cintind incovoiati sub poveri melodii ritmate care-i insufleteau. Asa s-a putut construi la Katmandu o retea de 20 kilometri de sosea pe care circula automobile.

Noaptea isi potrivea deasupra muntilor cortina de stele. Ne apropiam de-al doilea virf. Din acest loc aveam impresia ca descoperim o mare parte a lantului himalayan. Iar jos, la iesirea din faimoasa vale a Nepalului, se afla cimpia unde Katmandu, bastionul istoric al tarii, isi inalta sutele de pagode, de temple si palate.

Aceasta aparitie brusca trebuie sa fie ceva extraordinar. Din nefericire cind am sosit in virf se lasase noaptea si cerul era acoperit de nori. Oare cum se orienteaza hamalii ? Nu mai putea fi vorba de nici o oprire, desi eram complet sleit de puteri. Pozitia mea imi amintea de custile lui Ludovic al XI-lea.

In departare se zareau lumini electrice. A doua zi am aflat ca pe riul Bragmati se afla instalata o centrala electrica. Orele treceau greu, luminile se apropiau de noi cu o incetineala disperanta. Catre miezul noptii am ajuns. In umbra se agitau oameni. Simteam ca s-a terminat calvarul. O masina veche americana stationa ceva mai departe. Materialul a fost transbordat intr-un camion. Eu si Oudot am fost urcati in masina. Asupra noastra se abatu insa o furtuna inspaimintatoare. Ploaia rapaia ca o gigantica tamburina in acoperisul automobilului. In zori, zdruncinaturile incetara, inaintam pe o alee. Un soldat prezenta arma. Ne aflam la resedinta maharajahului. Ne asteptau Ichac, Noyelle si consilierul ambasadei noastre.

In sfirsit, aici, pentru prima oara dupa luni de expeditie, ma puteam bucura de citeva zile de repaus. Vedeam din nou mobila. O masa, un frigider Aveam la dispozitie o baie cu dus. Si toate acestea erau nimic in comparatie cu ce ne astepta pe masa: sticle cu vin de Alsacia, imi venea sa golesc o sticla intreaga. Dar chelnerii cu turbane, foarte demni, imi serveau pretiosul lichid cu atita pocainta, incit am revenit imediat la bunele maniere. Aflai ca voi putea profita si de un pat bun. In principiu stabilisem sa raminem la Katmandu pina la 11 iulie inclusiv. Pentru mine aceasta insemna trei zile de repaus, de alimentatie substantiala pentru tovarasii mei trei zile in care puteau vizita prestigioasa capitala.

Katmandu este leaganul Nepalului, inima acestei tari.

Inainte de a pleca in oras doctorul imi curata inca o data cele patru rani si imi ceru sa ramin cu picioarele si miinile fara pansamente. O treaba de echilibrist. Nu aveai voie sa atingi nimic. Sa tii cele patru membre in aer, sa te feresti de muste si de tintari. Timpul trecea greu in aceasta pozitie si eu eram vizitat des de micile insecte care purtau toti microbii din lume. Cind se asaza pe tine, aceste muste cu burta rosie, mai mari decit cele din Europa, se lipesc cu fermitate si chiar daca te misti nu pleaca. Temerile mele erau justificate. Cind Oudot mi-a desfacut pansamentele - eram la Delhi - si-a dat seama ca piciorul meu devenise domiciliul unor viermi mici, care se fitiiau in toate partile. Cind penseta doctorului se apropia de ei, ca sa-i traga afara, viermii se refugiau grabiti in gaurile lor.. Pina la Paris acesti viermi au crescut mereu, lungi si grosi cit un ac de impletit ciorapi cred ca se strinsese o jumatate de kilogram. In fata acestei descoperiri am incercat o puternica emotie. Disperat sa constat ca nimic nu ma cruta, eram ingrozit, cu toate explicatiile parintesti ale lui Oudot, care-mi spunea ca viermii curata mai bine ranile decit ar fi putut-o face orice produs modern. El spunea ca uneori e necesar sa se puna in mod special viermi pe unele plagi.

Seara, prietenii mei s-au intors incintati de cele vazute in timpul vizitei. Au putut admira numeroase pagode impodobite cu lemn sculptat, statuete unice in lume, totul amintind ca Nepalul a cunoscut o perioada artistica infloritoare.

A doua zi dimineata, pregatirea pentru marele durbar (primirea solemna de catre suveran) era in toi. Ceremonia trebuia sa aiba loc spre seara la Palat. Eram curiosi si emotionati totodata inaintea acestui mare durbar, cu care ne-au impuiat urechile de cateva zile. Inainte de toate trebuia sa fim punctuali. Nici un minut mai devreme sau mai tirziu. Protocolul era foarte strict. In afara de M. Christiane Belle, in uniforma diplomatica, toti ceilalti am imbracat celebrele smokinguri albe pe care le-am purtat cu noi de la plecarea din Paris. Din exploratori si alpinisti ne-am transformat, in citeva minute, in oameni de lume.

- Pantalonul meu e putin sifonat, spuse Oudot.

- Da-l la calcat.

- Blestemati sa fie, nu voi reusi niciodata sa-mi inchid bine butonii de la manseta.

- Sint gata, striga Noyelle, diplomatul nostru. Un barbier, ceva mai delicat decit la Tansing, se agita in jurul meu si reusi sa ma rada fara nici o taietura. Trebuia sa fi fost artist in meseria lui, caci fata mea era doar piele si os.

La ora fixata, automobilele noastre au patruns in incinta Palatului. La intrare, gurkasii dadeau onorul cu arma. Am strabatut o superba alee intr-o gradina "a la francaise', cu bazine largi si fintini arteziene. Oameni calari treceau in trap marunt. Erau imbracti in rosu si tineau in cumpana lanci sclipitoare. Trecuram printr-o piateta pavata si iata-ne in fata Palatului maharajahului. Camarazii mei au coborit repede. Eu asteptam sa fiu luat cu scaunul. S-au apropiat doi soldati care m-au ajutat sa-mi iau pozitia cea mai buna. Am urcat peronul palatului, unde ne astepta alteta sa Mohun Shamsher Jung Barahvr Rana, maharajahul Nepalului, imbracat intr-o uniforma alba, impodobita cu nestemate si decoratii sclipitoare. In par ii scinteiau pietre pretioase, de o marime putin obisnuita, intre care un diamant impresionant. Mustatile a la Franz Joseph ii sporeau demnitatea, inainta catre mine binevoitor, cu o privire paterna. L-am salutat respectuos, dupa moda indiana, impreunindu-mi "pansamentele', imi spunea ca e fericit sa ma primeasca in Palatul sau, sa ma felicite pe mine si pe insotitorii mei. Am urcat scara si impreuna am intrat in sala cea mare, stralucind de lumina. Mai marii tarii erau cu totii acolo. Am traversat intreaga sala si ne-am asezat aproape de tron, pe locurile ce ne erau rezervate. Maharajahul in persoana ceru sa fiu asezat in asa fel, ca sa pot asista cit mai comod la ceremonie. Aruncai o privire uimita in jurul meu: toti purtau aceeasi uniforma ca si maharajahul. Brosele de diamante, smaralde si rubine aruncau flacari in toate directiile. Era straniu sa vezi ca in secolul nostru mai exista comori atit de fabuloase si curti atit de anacronice.

Si cum mai ramasesera citeva minute pina la inceperea ceremoniei, mi-am oferit placerea de a-i privi pe printii mostenitori asezati in fata mea. Erau cincisprezece la numar. Maharajahul, a carui functie oficiala era aceea de prim-ministru, o capata pe cale ereditara si o transmitea fratilor sau fiilor sai. Regele Nepalului, Tribuhvana Roir Bikwam, era aproape de nevazut, chiar si pentru supusii sai. El reprezenta puterea spirituala. La dreapta stateau insirati alti printi, in aceleasi uniforme sclipitoare, asezati potrivit unui protocol bine stabilit, apoi veneau la rind ministrii, conducatorii armatei, toate notabilitatile Nepalului.

Ichac, asezat alaturi de mine, imi sufla la ureche:

- Extraordinar ! Iti place ?

- E teribil, dar nu stiu daca voi rezista pina la capat.

In pozitia in care ma gaseam, plagile mele incepeau sa supureze sub pansamente. Ichac, la rindul sau, parea incurcat: eticheta era severa, una dintre cele mai severe din lume; nu parea posibil ca aici o persoana sa fie oaspete si in acelasi timp sa faca oficiul de fotograf. Dar in aceasta tara arta fotografica e la mare cinste si asistenta inchide ochii in fata f lesurilor. Ichac s-a ridicat discret si a facut o fotografie ou flesul. A fost invitat sa repete.

Fotografii oficiali ai curtii erau inarmati cu aparate imense cu trepied, pe care le manipulau cu meticulozitate, ca si cum s-ar fi temut ca li se va taia capul daca vor rata poza. Il priveau pe Ichac cu condescendenta. "Un amator, fara indoiala gindeau ei, nu se face o poza din zbor'.

M. Christiane Belle s-a ridicat si a rostit un discurs in engleza. Adresindu-se maharajahului, el a multumit in numele Frantei pentru autorizatia exceptionala pe care ne-a dat-o de a patrunde pe teritoriul regatului. Cel mai inalt munte escaladat de oameni era situat acum in Nepal. In semn de multumire, el i-a remis, in numele Presedintelui Republicii, o tapiserie de Aubusson, in stil modern. Dar in Nepal aceasta forma de arta nu era cunoscuta si uimirea a fost generala cind le-am explicat ca nu e vorba de un covor care se asterne pe podea, ci de un soi de broderie care se pune pe perete ca un tablou. Se auzira murmure admirative. Maharajahul raspunse ambasadorului nostru, declarindu-se fericit de a fi acordat aceasta autorizatie care nu putea fi folosita mai bine. Aceasta permisiune exceptionala a aratat cum pot fi inlesnite bunele relatii intre Franta si Nepal, relatii pe care odinioara le-au stabilit tatal sau si Silvain Levi, marele savant francez specializat in studiul scrierii sanscrite.

In timp ce el vorbea, printii mostenitori ne priveau pe furis, uitindu-se la ceasuri. Mai erau doar citeva secunde pina la ora prevazuta: va fi oare incalcata eticheta ? Nu ! Maharajahul a terminat. Dupa citeva minute de amabilitati, ceremonia se ispravi si demnitarii disparura ca prin minune.

Incepea ceremonia intima. Citeva persoane isi facusera aparitia, de data asta in tinuta de casa: haina neagra, boneta de matase si, ca singura podoaba, cea a gurkasilor: doua fire de aur inlantuite. Maharajahul, la rindul sau, reaparu in sala, avind ca unica decoratie Marea Cruce a Legiunii de Onoare. Atmosfera era alta acum. Camarazii mei conversau cu grupurile de ministri sau printi mostenitori care admirau tapiseria expusa pe o masa mare. Maharajahul se apropie de mine si citeva momente ne-am intretinut cordial. I-am marturisit intreaga simpatie pe care mi-o inspira tara sa, atit de putin cunoscuta in exterior. Totodata i-am exprimat buna impresie ce mi-a facut-o ofiterul care ne-a insotit: G. B. Bana. Pe loc, acesta a fost inaltat la gradul de locotenent, cu solda dublata. Puternic impresionat, ofiterul s-a retras cu semne de gratitudine adinca. In spatele asprimii acestor razboinici, care in mod sigur nu sint totdeauna atit de blinzi, cum sta de altfel marturie si istoria lor, eram surprins sa descopar atita bunavointa, delicatete, iar fata de mine atita bunatate.

Deodata se lasa tacerea. In sala intrara citeva persoane, purtind cu grija cutii mici. Maharajahul se ridica. Am fost condus in mijlocul salii. Cei prezenti ne-au inconjurat. Ambasadorul Angliei, ambasadorul Indiei si atasatii care tocmai sosisera erau si ei linga mine. Cu un gest maiestuos, maharajahul deschise cutiile si imi spuse ca a primit insarcinarea din partea regelui, care este suferind, sa-mi acorde cea mai inalta distinctie a tarii lor, ce se decerneaza numai ostasilor in timp de razboi - valoroasa "Mina dreapta' a gurkasilor. Si mai adauga aceste cuvinte simple: "Sinteti un brav, noi va privim, aici ca pe un viteaz'.

Nici o decoratie nu mi-ar fi facut mai multa placere decit aceasta medalie a curajosilor gurkasi. Desi eram pe punctul sa lesin in scaunul meu portabil, am incercat sa leg citeva cuvinte. Am exprimat multumiri pentru aceasta neasteptata distinctie, afirmind ca prin mine este cinstita intreaga expeditie. Maharajahul, printii, toti cei de fata mi-au adresat felicitari. Se formara mici grupuri. Din cind in cind maharajahul si fiul sau, generalul Bijaya, se apropiau de mine, ma intrebau daca totul e in regula sau imi cereau amanunte despre zapezile eterne: aceasta aventura pe Annapurna le provoca o neliniste ciudata.

Noi speram ca daca se va intimpla o nenorocire, aceasta nu va fi pusa pe seama noastra, a celor care am incalcat legea divina. Era timpul sa plecam. Nu mai puteam rezista. Datoria a fost implinita pina la capat. Camarazii mei intelegeau situatia mea si ne-am luat ramas bun de la gazde. Alteta sa, cu fiul, urmat de alte personalitati, ne-au insotit cu pompa cuvenita pina la scara monumentala. Se auzi o melodie, un fel de vals ale carui acorduri ar fi fost familiare oricarui francez.

- Cum gasiti imnul nostru national ? imi soptea la ureche ministrul Afacerilor Straine.

- Este magnific si foarte emotionant pentru noi, francezii.

In acest moment, se auzira si acordurile Marseillaise-i. Eram surprinsi si emotionati totodata sa auzim imnul nostru intr-o tara atit de indepartata.

Apoi totul se linisti si se lasa tacere. Maharajahul isi lua adio de la noi. La rindul nostru il salutaram respectuos, indepartindu-ne de Palat.

Seara colegii mei luara cina la ambasada Angliei. A doua zi, dupa un repaus binemeritat, am fost dus sa vizitez si eu impreuna cu ei, un vechi cartier al Capitalei, Dadgasu, unde se inaltau pagode hinduse, a caror bogatie era fabuloasa. In centrul orasului, alaturi de templu, am admirat statuia zeitei Kali si celebrul stupa (monument funerar incluzind urne cu cenusa sau moaste) budist, cunoscut sub numele de Swayambbounath. Deasupra se afla un turn format din cercuri concentrice de metal. A doua zi, 12 iulie, plecam spre patrie. Dupa traditie, in jurul gitului ni s-au pus superbe ghirlande de flori parfumate. Am parasit casa de odihna. Prevenitor, maharajahul facuse totul pentru ca intoarcerea mea sa se faca fara oboseala prea mare. Am fost imbarcat pe un fel de targa dusa de opt oameni; leganatul sacadat, familiar mie, reincepea. Poteca urca mereu spre pisc.

Ofiterul G.B. ne-a insotit pina la prima serpentina. Ne slujise cu demnitate si credinta. Ca marturie a recunostintei mele i-am daruit revolverul meu, care nu m-a parasit in timpul anilor de razboi. Era o arma necunoscuta aici. El se arata emotionat de acest suvenir, care ii va aduce aminte toata viata de aventura noastra. G B se despartea greu de mine. Ma saluta emotionat. Merse alaturi de mine citeva clipe, si ramase in urma. Panta urca spre colina, in curind se va pierde in jungla. Ghirlandele de flori ma acopereau. Fata lui G B era trista. Plingea. Eu priveam fundalul de munti albastri [..]

Cuprins

Pregatiri de plecare

Himalaya

Valea necunoscuta

Ghetarul de est

In cautarea Annapurnei

Consiliu de razboi

Miristi Khola

Annapurna

Secera

Tabara 2

Asaltul

3 iunie

Crevasa

Avalansa

Retragerea

Padurea de eucalipt

Procesiune in orezarii

Gorakpur

Mai sint si alte Annapurne