LIVADA

LIVADA

Pe drumul dintre Vintileasa si Tirchilesti, la citeva sute de metri de pod, cei ce merg la Badila de Deal, pe jos sau cu masina, pot vedea, pe dreapta, un maidan urias, plin de seminte si resturi de ziare, de coji de mere si de cirpe arse. Aici se tine, duminica de duminica, indiferent de vreme si anotimp, marele talcioc de la Vintileasa, care poate fi vazut si din satelit. De dimineata pina seara, pe acest maidan, domneste o aiureala de nedescris. S-a dus vestea in toata tara, ba chiar si peste hotare, ca aici poti gasi de vinzare ce vrei si ce nu vrei: tablouri in ulei, masline, bocanci de alpinist in Himalaia, carute, camioane, tractoare cu remorci si fara, biciclete, brosuri de propaganda comunista, pusti cu teava retezata, pixuri si malaxoare. Cu mult inainte de intrarea in talcioc, iti retin atentia grupurile bisnitarilor rusi. Aparent, ei sint niste pasnici turisti. La citiva metri mai incolo, stau autobuzele Inturist, niste dracovenii cirpite cu sirma, mirosind de la o posta a decenii de socialism. Fostii nostri tovarasi de lagar n-au curaj sa intre in talcioc. Ramin pe linga autobuze, in grupuri compacte, ca niste comandouri abia parasutate. Spaima lor cea mai mare: tiganii! Acestora li s-a dus vestea pina la Vladivostok, daca nu si mai departe, in Tara Soarelui-Rasare. Sint faimosii mincatori de lebede. Sint celebrii cersetori care se tirasc pe strazile Parisului cu deja celebra placuta atirnata de git: Martir al Revolutiei romane. Francezii, extrem de sensibili la tot ce inseamna revolutie, raspund cu emotie cererii mute a acestora de a le pune in palma un franc francez. De unde sa stie ei, bietii, ca martirul zdrentaros din fata lor si-a pierdut piciorul nu la asaltul Comitetului Central, ci intr-o incaierare in Ferentari?

Speriati de tigani, rusii isi vind lucrurile cu precautie, scotindu-le doar pe jumatate din sacose. Gasesti la ei fel de fel de lucruri: pasta de dinti fabricata in timpul Marelui Razboi pentru Apararea Patriei, ceasuri antiglont, cafea de dincolo de Cercul Polar, chiloti tetra si trepiede de mitraliera, dar, mai ales, resouri siberiene, niste masinarii in stare sa incalzeasca, daca gasesti o asemenea priza, intreg spatiul aerian al Romaniei. Aflind de acest talcioc, un renumit specialist american in psihologia vinzare-cumparare, venit in Romania pentru a studia dezvoltarea constiintei de piata in Europa de Est, se deplasa intr-o duminica la Vintileasa. Cele intilnite aici avura darul sa-l descumpaneasca profund. Asa cum avea sa declare el ziaristilor la intoarcerea in Statele Unite, talciocul din Vintileasa contrazicea violent tot ce se stia in materie de psihologie a pietei. O lege a oricarui tirg, mentiona el, stabileste cu precizie ca, din cele mai vechi timpuri, fiinta umana aduce spre vinzare numai lucruri pe care spera sa le vinda. Or, la talciocul din Vintileasa puteai intilni zeci, sute de lucruri imposibil de cumparat: pantofi fara talpa, ceasuri desteptatoare ruginite, pantaloni rupti in fund, ace de cusut fara ureche, borcane de bulion expirate, cuie strimbe. Un soc puternic asupra americanului l-a produs cazul unui cetatean care vindea o usa. O usa masiva, din stejar inflorit, cu toc, cu clanta, ba chiar si cu cheie. La talcioc lucrurile se cumpara pe probate. Ca sa vada cum le vin blugii, tinerele fete se dezbraca pina la chiloti. Putin le pasa de lume. Singura lor grija e fermoarul. Daca nu se inchide? Usa e si ea incercata. Posibilii cumparatori o inchid si-o deschid, misca energic clanta in sus si-n jos, ii trec pragul, nu inainte de a se sterge pe picioare. Proprietarul asteapta posomorit Vrea pe ea nici mai mult nici mai putin decit 800 de dolari. Cine sa-i dea o asemenea suma?! Oamenii se indeparteaza dind din mina a lehamite. La incheierea talciocului, proprietarul isi ia usa in spate si pleaca. Duminica urmatoare e din nou aici.

Cam la doua saptamini o data, politia face cite o descindere. Fortele mobilizate sint coplesitoare. Oameni, ciini politisti, dubite cu gratii, sirene. E invitata, fireste, si presa Cu vremea, astfel de actiuni au intrat in rutina. Politistii nici nu mai catadicsesc sa intre in talcioc. Se opresc undeva, mai incolo, si joaca table. La un moment dat insa, energia lor s-a pus din nou in miscare. Cu vreo citeva zile in urma, disparuse de la locul lui reactorul Institutului de Fizica Atomica de la Magurele. Informatiile detinute de Politie spuneau clar ca acesta fusese furat, piesa cu piesa, si adus spre vinzare in talciocul din Vintileasa. Faptasii avusesera drept consultant stiintific pe un mare savant atomist sovietic, adus cu bani grei de la Moscova. Ordinul de descindere fusese dat de ministrul de interne in persoana. La cincizeci de metri de talcioc, toata lumea cobori din masini. Politistii se desfacura in lanturi de tragatori, ii urmau indeaproape, cu carnetele in miini, ziaristii. Se inainta pe tacute. Douazeci de metri, zece metri Si deodata, clopotul bisericii din Vintileasa porni sa bata in dunga. La auzul lui, talciocul se transforma ca prin farmec. Tot ce fusese pina atunci ilegal, disparu cit ai clipi din ochi. Ramasera linga tarabe, demni si abia stapinindu-si risul, doar cei cu acte in regula.

Putina lume stie insa, ca in anii comunismului, mai precis pe la inceputurile acestuia, pe locul talciocului de azi se ridica o livada batrina de peri si pruni.

De fapt, intre noi fiind vorba, livada e prea mult spus pentru cei citiva copaci batrini, rosi de carii, din marginea drumului catre Tirchilesti. Nu-i exclus ca in alegerea acestei denumiri exagerate, mai degraba metafora decit concept stiintific, naratorul sa fi fost influentat de faptul ca batrinii si sarantocii arbori figurau in Registrul agricol al Sfatului Popular Vintileasa la capitolul Livezi de intindere mijlocie.

In toamna lui '52, cind se petrece povestirea de fata, o comisie a Academiei R.P.R., constituita pentru a identifica documentele de istorie literara risipite pe intreg teritoriul tarii, va declara unul dintre perii livezii monument istoric. Sub acest copac, stabilira membrii comisiei, se strinsese in sufletul poetului popular tumultul din care aveau sa se nasca mai tirziu, la focurile de la stina, nemuritoarele versuri: 'Sub poale de codru verde / Mititel foc mi se vede'. Fusese o victorie zdrobitoare a presedintelui comisiei, reputat specialist in lirica de revolta si haiducie, care, dupa ani de adincire a versurilor, ajunsese la concluzia ca sursa lor de inspiratie trebuie cautata pe raza comunei Vintileasa, raionul Horesti. Specialistii, insotiti de secretarul Sfatului Popular ajunsera la livada abia spre seara. Strabatusera drumul pina aici cu mare grija. Privirile lor incordate strapungeau arborii, casele de chirpici si caramida, florile de prin gradinite, cumpenele in miscare ale fintinilor si aerul dupa-amiezii. Uneori, se indreptau spre un copac din marginea soselei si-l scuturau cu putere. Din coroana ingalbenita se desprindeau, plutind citeva clipe, intr-o usoara ezitare, rinduri intregi de frunze. Abia cind straturile cazute la pamint se linisteau cu totul, membrii comisiei, opriti la cite o casa mai veche, desprindeau din perete, cu aprobarea proprietarului, desigur, o caramida pe care si-o treceau unul altuia, intorcind-o pe toate fetele. Se aplecau asupra fintinilor, scrutind adincurile lor limpezi. Daca intalneau vreo femeie venind de la cismea, o opreau si-i cereau sa vada toarta galetii. Aceste gesturi ciudate pentru un observator din afara isi aveau o explicatie simpla. Conducatorul grupului era convins ca nu numai livada de linga pod, dar si alte locuri din Vintileasa reprezentau semnificative documente de istorie literara. Nu-i exclus, spunea el, dind ocol unei case recent ridicate, ca aceasta constructie banala sa fie invelisul sub care sta pitita, asteptind de citeva decenii, faimoasa casuta cu acoperis de paie si pridvor de lemn, in care a tras peste noapte, in drumul spre Bucurestiul afirmarii sale, marele nostru poet Alexandru Vlahuta. Ar fi de ajuns sa dam la o parte casa pentru ca importantul document sa iasa la iveala. Unii membri nu impartaseau acest entuziasm. Dar nu pentru ca inlaturarea noii constructii s-ar fi dovedit o chestiune prea complicata. O simpla adresa din partea Prezidiului Academiei ar fi fost suficienta nu numai pentru darimarea casei, dar si pentru mutarea ei, cu sosea cu tot, in celalalt capat al tarii. Erau sceptici, pentru ca ii lasau indiferenti toate aceste lucruri. Pina la recenta reorganizare a Academiei lucrasera in cadrul Institutului de cercetare a civilizatiilor arctice. Un document privind cultura eschimosa i-ar fi interesat, desigur. Dar, oricit de mari ar fi fost misterele arheologiei, era greu de-crezut ca pe aceste locuri ar fi putut trece, fie si din intimplare, vreun locuitor al tinuturilor de dincolo de Cercul Polar.

Era a nu stiu cita comisie sosita in Vintileasa pentru a depista monumentele naturale, istorice si culturale existente pe teritoriul comunei. Din 1950, de cind vizitele de acest fel se intetisera, satul fusese impinzit de tablite care marcau monumentele protejate de lege. In citiva ani numai, viata se complica mult de tot. Lucrurile pina mai ieri obisnuite se revelau acum extrem de importante. Ciutura fintinii nu mai putea fi cufundata in adincuri fara teama ca ai putea face sa se piarda pentru totdeauna un document de o deosebita valoare culturala. Uriasul spatiu al libertatii care era pentru cei din Vintileasa ulitele, ograzile, gradinile de zarzavat, ripile si potecile, se micsorase de tot inainte vreme iti puteai permite tot felul de familiaritati. Acum devenisera lucruri de prestigiu. Atitudinea fata de ele era reglementata prin lege. Cei din Vintileasa se prapadisera de ris asta-primavara, cind o comisie batu in nucul din ograda lui Calistrat Cojocaru o tablita care-l declara monument al naturii. Gospodarului, care se bucura ca strainii intrati pe poarta nu erau militia economica in civil, i se atrase atentia, ca din acel moment copacul se afla sub incidenta legii. Nimeni, asadar, n-avea voie sa se urce in el, sa-l bata cu aracul, sa-l scrijeleasca sau, Doamne fereste, sa-i rupa vreo creanga. Culesul putea fi facut doar in prezenta unui specialist de la muzeul Grigore Antipa, trimis anume pentru ca actiunea sa se desfasoare conform procedurii legale. Ca gospodar in a carui ograda s-a nimerit nucul, Calistrat Cojocaru raspundea de transpunerea in practica a acestor prevederi, in caz contrar, urma sa suporte rigorile legii. Satul primi situatia cu subtila ironie. - Auzi domnule, zicea cite unul, miine-poimiine o sa mi se declare poarta monument al istoriei nationale. N-o s-o mai pot inchide decit prin Hotarire a Consiliului de Ministri. Risul se mai potoli, ba chiar se curma, la vreo saptamina dupa aceea, cind un inspector de la Bucuresti, sosit in sat prin surprindere, ii arse lui Calistrat Cojocaru o amenda zdravana pentru o julitura descoperita in scoarta copacului. Zadarnic se aparase omul ca n-avea nici o vina, ca boala de bou, scapind din lant, se scarpinase de nuc. - Dumneata! i-o reteza inspectorul, raspunzi personal de educatia boului. Daca ar fi fost o veverita, te-as fi amendat doar cu jumatate din suma, dat fiind ca educatia veveritelor cade in sarcina altcuiva. Comisiei de Stiinte naturale ii urma cea de Arheologie. Copacilor li se adaugara acum ulitele, santurile si potecile, precum si o buna parte din ripa lui Vasile Ranga. Drumeagul la stina, care urca si cobora, fara s-o stie, malurile Torentului, se dovedi in cele din urma un document de o exceptionala valoare stiintifica. Era, sustinea comisia, drumeagul pe care fugise in Ardeal, dupa ajutoare impotriva turcilor, marele domnitor Petru Rares. Din nenorocire documentul ajunsese intr-un hal fara de hal. De-a lungul secolelor, cei din Vintileasa il folosisera fara pic de responsabilitate. Drumeagul istoric se tocise si se subtiase atit de tare, ca nu mai ramasese din el decit o pelicula subtire, intrerupta ici-colo de mari sparturi, prin care se vedea deja drumeagul banal dinaintea domniei lui Petru Rares. Daca nu se luau masuri urgente, importanta marturie risca sa dispara in citiva ani, mai ales ca, urmare a dezvoltarii tot mai puternice a stinii, prin inscrierea proprietarului in G. A.C., numarul celor care apucau pe acest drum era in continua crestere. Se trecu, asadar, la limitarea drastica a accesului pe respectiva artera. Aveau voie s-o foloseasca doar cei cu treburi urgente, carora timpul nu le permitea sa apeleze la o alta ruta, mai ocolita. Jocul copiilor, plimbarile, precum si alte utilizari fara un scop precis, erau strict interzise. Era strict interzisa si folosirea drumului pe timp de ploaie. Universul celor din Vintileasa se schimba astfel in chip radical. Pina nu demult se simtisera de capul lor sub cerul senin si intre casele satului. Puteau alerga, cinta, juca, puteau bate cuie si taia lemne fara nici o grija. Acum sute de tablite limitau mersul, prasitul, culesul si statul de vorba. Cu ani in urma, iti permiteai sa tropai cit voiai pe puntea de lemn de peste girla. Acum trebuie sa pasesti atent, in virful picioarelor, pentru a nu deteriora ceea ce era , potrivit inscriptiei din capat, o marturie elocventa a geniului romanesc in lemn de stejar. Mai grav era faptul ca locuitorii comunei se obisnuisera treptat-treptat cu noua dimensiune a lucrurilor. Salcimul din marginea izlazului nu li se paru deloc schimbat dupa ce pe trunchiul lui aparu tablita care-l declara monument. Era acelasi copac, pe jumatate uscat, infipt in pamintul tare, cu trunchiul gaurit de scorburi. Te urcai in el cind avei chef. Puteai rupe crengi intregi de frunze ca sa dai la capre. Cu timpul insa copacul se transforma din virf pina in radacina. Anii de respectare a tablitei il facura mult mai falnic, dar mai ales mult mai departat de ei, oameni simpli din comuna Vintileasa. Ba chiar, dupa spusele unora, daca-l priveai atent de jos in sus si chiar cu mina streasina la ochi, distingeai in jurul lui, la anumite ore ale zilei, o aureola ciudata. Chiar si fara tablita, tot n-ai fi indraznit sa te rezemi de trunchiul lui, d-apoi sa te mai cateri pina in virf. Umblind printre astfel de lucruri impunatoare, cei din Vintileasa se invatara cu miscarile mici, marunte. Mergeau, dormeau, cintau si vorbeau doar pe jumatate. Fiecare gest, pornea si se desfasura cu raceala, ca si cum cel care-l facea s-ar fi temut ca, mergind mai departe, sa nu sparga sau sa darime ceva.

Cind comisia ajunse la livada, soarele cazuse dincolo de Magura. Acea parte a cerului ardea in flacari uriase. Putin mai incolo, intr-un petec albastru, tivit de zdrentele norilor, se ivise, parca mirata c-a rasarit prea devreme, secera lunii. Peste paduri pluteau fumuri albastrii, inserarea inainta incetul cu incetul catre malul inalt al Tirchilestilor. Satul era taiat in doua. O parte se afla in umbra Magurii. Cealalta, in care se gasea si livada, se mai scalda in soarele vesel al zilei. Era in aer un rasfat de care numai toamna e in stare. Caldura patrundea prin stofa hainelor. O atingere blinda, care te indemna sa casti si sa te intinzi ca o pisica. Presedintele comisiei nu simtea nimic din toate acestea. Se misca incolo si-ncoace. Deschise si inchise de citeva ori, punind cirligul, poarta de sirma ghimpata. Pipai scoarta citorva copaci, dindu-le ocol, ca si cum ar fi vrut sa-i taie. Ceilalti membri ramasesera in drum. Unii, strinsi in jurul secretarului, ascultau o intimplare cu un ins din Vintileasa pe care-l buzunarisera, intr-o noapte, niste stafii. Altii, profitind de bunavointa zilei, se lungisera in iarba de pe margine. O tinara femeie o luase de una singura pe pod si acum sedea aplecata peste parapet De aici, din dreptul livezii, nu era clar daca privea scurgerea apei sau avea de gind sa se sinucida. Un baietas, intr-un trening iesit la spalat trecu pe linga ei dindu-le buna ziua in soapta. Din gradina lui Culai Velea, despartita de livada printr-o ridicatura de maracini, ii urmarea curioasa tata Ilinca, nevasta gospodarului. Intrase in gradina dupa niste fasole, dar vazindu-i pe strainii din drum, uitase pentru ce venise, inlemnise cu gura usor deschisa, cu vrejul in mina. Dupa ce umbla un timp printre copaci, masurind cu pasul distanta dintre trunchiuri, rupind ici o frunza, aplecind dincolo o crenguta, presedintele se opri la parul de lihga poarta. Statu in fata lui un timp.

Apoi se intoarce si o porni catre cei din drum. O lumina ciudata i se citea in priviri. Gesturile tradau o atitare uriasa. Venea spre ei grabit, aproape impleticindu-se. Secretarul se sperie. Nu mai vazuse in viata lui un om asa de tulburat E drept, uneori, cind raminea de serviciu duminica dupa-amiaza, i se mai intimpla sa dea buzna in sediu cite un ins ravasit de tot, cu parul vilvoi si camasa scoasa din pantaloni. Era vorba insa de un gospodar al carui vitel isi rupsese sira spinarii. O tinuse tot o goana pina aici de teama ca animalul sa nu moara inainte de a scoate autorizatia de taiere. Cu marele savant, din cite stia el, nu se petrecuse asa ceva. Adunindu-i pe toti in jurul lui, presedintele comisiei le declara solemn ca a descoperit copacul sub care sezuse creatorul anonim. Era parul acela scund, de linga poarta. Ceilalti se intoarsera intr-acolo. Fetele lor se lungira neincrezatoare. Era un copac ca toti copacii, mai batrin, poate, decit ceilalti, dar in nici un caz unul care sa merite un loc in istoria literaturii. Crezind ca nu-l descoperisera, presedintele dadu sa-l arate. Dar bratul ajuns in aer incremeni imediat. Pentru ca in acea clipa soarele se prabusi in prapastia din spatele Magurii. Razele lui brusc aruncate in sus, lovira in bolta arcuita peste sat. in acel loc cerul se desfacu, si-n adincimea astfel creata se vazu departe de tot, ca la capatul unei fintini, Dumnezeu inconjurat de sfinti. Doi ingeri bucalati, atirnati in aer de-o parte si de alta a tronului, suflau cu putere in trompete. Nu se auzea pina aici, in drum, ce cintau, dar mai mult ca sigur, era o melodie tulburatoare. Dumnezeu ridicase mina. Dar nu a mustrare, ca erau atei, cum crezura infricosati membrii comisiei, ci pentru a arata parul din marginea livezii. Aproape fara sa-si dea seama, toti privira intr-a-colo. Si in acel moment se convinsera deplin si definitiv de adevarul presedintelui lor. Sub coroana copacului tinar, grea de atita verde, sedea rezemat de trunchi poetul anonim. Avea pletele proaspat pieptanate si date cu unt O dulama mitoasa ii apasa umerii. El insa nu-i simtea greutatea. Cu privirile pierdute, cu mina uitata pe fluierul din care cintase mai inainte, urmarea Magura cotropita de fascinantul asfintit. In sufletul lui se adunau, desigur, desi inca tulburi, sentimentele din care aveau sa tisneasca mult mai tirziu, cind nici nu se astepta, faimoasele versuri: 'Sub poale de codru verde / Mititel foc mi se vede'.