MECIUL

MECIUL

Meciul, declara secretarul cu propaganda, trebuie sa se constituie intr-o clara expresie a solidaritatii de clasa a taranilor muncitori din Vintileasa cu toate popoarele lumii. Si meciul dintre 'Avintul-Vintileasa si 'Drum Nou'-Tifesti, decisiv pentru promovarea in campionatul raional, a fost ceea ce trebuie sa fie: o indiscutabila manifestare politica. Aceasta pentru ca, doua saptamani inaintea lui, o uriasa munca de lamurire se napusti, necrutatoare, asupra intregului sat. Cataclismul se declansa in clipa cind raionul constientiza ca, desi intrecerea se apropia inexorabil, cei din Vintileasa sedeau cu mainile in sin. In consecinta, o brigada speciala, condusa de secretarul cu propaganda, sosi in comuna si-i baga in viteza pe cei din conducere. - Vintilesteanul, declara secretarul cu propaganda activului din Vintileasa, in sedinta extraordinara convocata in chiar seara sosirii sale, la caminul cultural, sub lumina ingrijorata a unor lampi cu fitilul scazut, vintilesteanul are tendinta de a ocoli afisele. Si daca el are aceasta tendinta, rod al unor prejudecati inradacinate de veacuri in constiinta lui, noi trebuie sa-i iesim in cale, sa i le punem in fata si sa-l obligam sa le citeasca. Astfel, toate locurile pe unde ar fi putut trece in vreun fel cineva din sat, identificate cu ajutorul unei harti militare, fura impanzite cu afise. Peste tot, pe zidurile caminului cultural si ale magazinului satesc, pe peretele bufetului, deasupra politelor cu sticle prafuite de rachiu si cutii de macaroane vechi, tari ca niste tuburi de beton armat, pe vagoanele trenuletului mixt Horesti-Vidra si pe obloanele tuturor camioanelor care treceau prin Vintileasa, puteau fi intilnite aceste elemente de baza ale propagandei si agitatiei. Un urias afis fusese batut in sipci prin dreptul lutariei lui Toader Banu, pe unde trecea poteca pe care se furisau, noaptea, cei care mergeau sa fure porumb de pe ogoarele infratite ale colectivei. Intitulat Prin sport spre intarirea unitatii oamenilor muncii in lupta impotriva dusmanului de clasa! el infatisa doi fotbalisti de la doua echipe satesti adverse, cu tricourile improvizate dintr-o camasa de zefir careia i se taiasera minecile si gulerul, cu chiloti tetra vopsiti intr-un negru intens, tenebros, care, in loc sa se dribleze, se ajutau unul pe altul, extrem de politicosi, sa conduca mingea spre poarta si sa bage gol. Conform planului intocmit de raion, afisele fura imediat sprijinite de agitatorii satului. Acestia intrata in actiune in noaptea de 30 spre 31 august prin lamurirea paznicului de noapte, Stefan Tarba, pe eare-l scoasera din suba in care dormea pe prispa magazinului satesc Vintileasa Vale, si - pina in ziua marii intreceri - ceea ce nu reusisera sa exprime afisele o spusera autorii, in trecut, fotbalul era unul din instrumentele prin care clasele exploatatoare isi mentineau stapanirea asupra poporului. Proclamand ca unic scop al unei echipe inscrierea a cat mai multe goluri, burghezia incuraja spiritul de concurenta salbatica intre oameni, - Homo homini lupus, incheiau agitatorii in cazul intelectualilor. - Adica sa mori tu ca sa traiesc eu, adaugau ei in cazul taranilor muncitori. Se cunoaste, de exemplu, ca in perioada 1929-1933, meciurile se incheiau cu scoruri foarte mari. Lucru nu lipsit de semnificatie daca ne gandim ca in aceasta perioada societatea burgheza a fost zguduita de una dintre cele mai puternice crize din istoria sa. Pentru a-si asigura dominatia, clasele exploatatoare nu se dau inapoi de la nici o ticalosie. Astazi, de exemplu, in tarile marsalizate, jucatorii n-au alt scop decat invingerea adversarului. Publicul, in mare parte alcatuit din bancheri si mosieri, dar si din unii oameni cinstiti, inselati de propaganda mincinoasa, ii sprijina aplaudandu-i cand inscriu. In socialism lucrurile s-au schimbat radical. Scopul unui meci nu este de a baga goluri, ci de a contribui la unitatea dintre cele doua echipe care, alcatuite din muncitori si tarani saraci, nu pot lupta una impotriva alteia. De aceea, in timpul unui meci nu trebuie sa se vare goluri. Seara de seara, agitatorii, imbracati in asa fel incat sa nu se deosebeasca de ceilalti oameni ai satului, se faceau ca se plimba pe soseaua Horesti-Vidra cu miinile la spate, tragand in piept aerul pur al Vintilesei. Seara, cei din sat se adunau de obicei pe la porti si sedeau de vorba. Staruia in vazduh molcoma impacare a toamnei. Soarele sedea sa cada dincolo de Magura. Pe cerul albastru, pe care, cativa ani mai tarziu, avea sa lase o dara de neuitat primul satelit artificial al Pamantului, clipeau stelele. Unele, dandu-si seama ca e inca devreme, se stingeau imediat, sa nu consume energie. Umbrele inserarii, neavand altceva mai bun de facut, se asterneau pe pamant. Cite un pionier harnic, trimis la cooperativa dupa fitil de lampa sau sapun de rufe, dadea Buna ziua, cu glas voios, cum invatase la cercul Sa fim politicosi cu parintii nostri si cu ceilalti oameni din sat. Fara ca cei ce taifasuiau sa-si dea seama, agitatorii, la un semn numai de ei stiut, se apropiau de un grup din directii diferite si intrau in vorba. Conform celor 93 de feluri ale intratului in vorba in munca de la om la om, un rol important, decisiv chiar, il avea faptul de a interveni exact in acel moment cand discutia, in trecerea de la un subiect la altul, a ajuns in impas. Cateva secunde se face o tacere stanjenitoare, un gol in care cei de fata cauta disperati primul cuvant al noului subiect, dar tocmai asta nu e de gasit, si toti tusesc stingheriti, isi dreg glasul, dau sa spuna ceva si nu reusesc. In acel moment, cu exactitatea cu care unii se arunca de la trambulina, trebuie sa intervina agitatorii si sa aduca vorba despre meci. Erau doar cateva secunde dintr-un stat de vorba de cateva ore si nimerirea lor precisa deosebea un agitator talentat de unul genial.

Conform planului dinainte stabilit, totul iesi pana la urma foarte bine. Evident, meciul lua sfarsit cu 0-0, cornerele si loviturile indirecte fura impartite egal intre 'Avintul"-Vintileasa si 'Drum Nou'-Tifesti, atacurile se desfasurara rand pe rand, cand la o poarta, cand la alta, ajutorul prietenesc intre echipe functiona din plin. Deposedai adversarul si, dupa cativa metri de inaintare cu mingea, te intorceai si i-o ofereai politicos. Unul dintre fundasii Vintilesei, Gavrila Borcea, baiatul lui Tache Borcea, ajuta pe un atacant din Tifesti sa dribleze vreo cativa adversari si chiar sa inscrie, dar din nefericire golul nu fu validat. O mica problema se ivi cand se acorda un 11 metri celor din Vintileasa, dar ea se rezolva imediat: ajungand cu mingea in careul advers, Toader Laluci, baiatul lui Ionel Laluci, o lua in brate si sezu cu ea asa, fara sa-i dea drumul, pana cand arbitrul, neavand incotro, dadu 11 metri si pentru cei din Tifesti. Urale si aplauze prelungite intampinara intrarea pe teren a celor doua echipe. Din nucul aflat de cealalta parte a terenului, inspre calea ferata, un baiat de-al lui Aurel Caraba striga: Prin sport spre intarirea unitatii oamenilor muncii in lupta impotriva dusmanului de clasa! Prompt, intregul stadion prelua lozinca si o striga cu energie, intr-o tacere solemna, capitanii celor doua echipe citira o chemare la lupta adresata sportivilor din toate satele lumii. - Unitate! Unitate! scanda imediat tot stadionul si o tinu asa, lozinca dupa lozinca, trecand dintr-una intr-alta, cu o asemenea viteza incat seninele de exclamare care le desparteau nu se mai vazura. Tot meciul se constitui, de la un capat la altul, intr-o singura fraza, arborescenta si, la un moment dat, cand unul dintre jucatorii din Vintileasa faulta si, in semn de solidaritate cu cel faultat, se autoelimina de pe teren, fara sa mai astepte decizia arbitrului, spectatorii nici nu sesizara asta, ocupati cum erau cu descrierea situatiei jalnice a negrilor de pe plantatiile de cauciuc.

Tocmai cand intregul stadion urmarea un nou balon cu heliu inaltat de pionieri, Vasile Sotrolea, capitanul echipei 'Avintul"- Vintileasa si cel mai bun jucator de pe teren, se trezi cu mingea la picior, in acel moment el se gandea in alta parte, avea de cosit a doua zi, si trebuia sa se scoale de dimineata, si simtindu-si glezna atinsa de acea rotunjime de piele, prima lui pornire fu sa sara in sus, de parca mingea ar fi vrut sa-l muste, In urmatorul moment insa, isi dadu seama ca totul e pierdut. Pana atunci, asemenea tuturor jucatorilor de pe teren, se ferise de balon pe cit putea. E drept, il primise deja de doua ori: o data trimis de un adversar, si a doua oara, pasat din greseala de un coechipier. Dar de fiecare data, intr-o strafulgerare, il respinsese puternic, trimitindu-l cit mai departe. Ultima oara, de exemplu, sutase atit de tare, dar mai ales atit de inspaimantat ca s-ar putea sa nu mai scape de el, ca balonul zburase peste calea ferata, peste casa lui Tache Scocilca si peste sarmele de telegraf, oprindu-se intr-un camion care se intorcea de la Horesti, unde transportase clandestin niste uluce. Stia din experienta ca importanta, decisiva chiar, era acea fractiune de secunda in care respingeai mingea automat, fara sa te gandesti, fara a-ti da timp sa realizezi ca esti in posesia ei. Pentru ca, imediat ce realizai asta, nu te mai puteai opri pana ce nu driblai pe toti adversarii si bagai gol. Cum fusese cu gandul aiurea, acest moment trecuse si, dandu-si seama, deodata, ca e in posesia mingii, isi scapa cu totul de sub control. Brusc invadat de o bucurie uriasa, stralucitoare, se trezi impins inainte, catre poarta adversa. La un moment dat, sesizand catastrofa, incerca sa arunce mingea cat mai departe, dar nu reusi, mingea se departa de el cativa centimetri si se intoarse inapoi, sfioasa. Si atit de puternica era pornirea de a dribla si de a se napusti spre poarta adversa ca, de incordare, ii crescu brusc temperatura, pielea i se subtie si i se usca, prinzand sa fosneasca misterios, ca matasea, se crea in jurul lui un puternic cimp magnetic, si cateva cosoare zburara spre teren din buzunarele celor din primele randuri. Vazindu-l napustindu-se catre poarta, intregul stadion ingheta de spaima. O tacere imensa se lasa peste deal, peste viile care urcau, ruginite, pana sub poalele padurii, peste intregul sat, o tacere atat de mare, incat uriasul seismograf de la Vidra incepu sa dea semne nelinistitoare, structura de beton a podului de peste Putna trosni usor, si-o rata salbatica, plutind peste stadion catre Mediterana, uita sa mai dea din aripi si bufni de pamant, starnind un nor de praf, la cativa metri de tribuna oficiala. In aceasta liniste se auzeau doar fosnetul steagurilor in bataia usoara a vantului si scrisul harnic al corespondentilor voluntari, care relatau de zor, pe carnetul corespondentului satesc, cu creioane Pionier, desfasurarea reprizei a doua. Azvarlit inainte ca un bolid, Vasile Sotrolea se lasa cu totul in seama acelei porniri napraznice. Vointa nu-l mai asculta, si intreg trupul ii era scaldat de acea fericire a omului care nu mai trebuie sa raspunda de el insusi. Mai apuca sa vada gestul schitat al unui coechipier de a-i iesi inainte si a-l deposeda de balon si fata schimonosita de uimire a antrenorului, profesorul de geografie, Tudorel Ladunca. Din fericire, la cativa metri de poarta, cu un ultim efort, gasi puterea de a coti. Si-n timp ce stadionul rasufla usurat, si chiar in unele locuri se auzira, e drept, timide, unele lozinci, Vasile Sotrolea depasi poarta si, dribland intruna, trecu pe linga tribuna, prin via lui Ghita Cocos, prin Padurea Satului, oprindu-se istovit, prabusindu-se la pamant, dupa ce lasase in urma Milisautii de Sus, Moskova si Murmansk, tocmai in Alaska.