MIHAIL DRUMES

INVITATE LA VALS

PARTEA INTII

Totul s-a sfirsit: nu-mi ramine decit sa ma sinucid. Sint ferm convins ca orice as face de aici inainte nu rezolv nimic. Asa ca, neavind incotro, ma vad silit sa-mi plec steagul in fata mortii. Sinuciderea se dovedeste a fi un imperativ peste intelegerea si vointa mea, un imperativ as zice organic ― impotriva caruia orice rezistenta pare lipsita de sens, ridicola chiar. Nu exagerez deloc; in mine e viu numai un singur gind: acela de a muri. In fata lui, celelalte ginduri au amutit, paralizate de infricosata lui atotputernicie. Niciodata n-a fost in mintea mea atita rinduiala cuminte, pentru ca nu mi s-a intimplat sa faptu-iesc ceva cu acordul atit de unanim al gindurilor. Mereu m-am izbit de impotriviri dirze sau in cel mai bun caz de indoieli, reticente sau ezitari

Ce s-a intimplat? Piaza rea, care m-a pascut din leagan, sadind in mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai tarziu? Sau eu insumi mi-am creat orbeste, de-a lungul anilor, situatiile nefaste care m-au imbrincit in coasta mortii?

Nu stiu, nu-mi dau seama Ceea ce stiu e ca mina destinului a aruncat cu o savanta preciziune, un lat, care mi s-a strins concentric in jurul gitului, si samt cum ma sugruma. Dar de-acum incolo, ce-mi pasa? Navighez pe apele resemnarii si stiu foarte bine incotro ma duce corabia neagra.

Doamne, ce frica-mi era odinioara de lumea umbrelor! Ma zguduiau spaime teribile, nu era chip sa vad un mort fara sa mi se zbirleasca parul. Acum aceasta imparatie subpaminteana mi-a devenit draga. ('Draga' e o exagerare, mai degraba 'suportabila'.)

Si asa-zisa unanimitate a gindurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, insa prea mica, aproape neglijabila.

Pentru ca mereu inregistrez opozitii launtrice, mereu . ascult glasuri care ma cheama inapoi la viata. Dar sint atit de sovaielnice si firave ca nici n-ar trebui sa le pomenesc. Asa am auzit-o pe mama (obsesia ei inca persista), pe sotia mea, Cecilia, si pe alti emisari ai fiintei mele aflate in primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului, dar am ramas surd cind era vorba de indemnuri, poveti ori mustrari. Tarmul lumii pe care l-am parasit e mult prea departe si chiar daca m-ar ademeni calea intoarsa tot degeaba-i: nu mai am putere sa vreau.

Adineauri mi-a facut o vizita imaginara fostul meu profesor de la facultate, Ion Tirnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astazi. I-am oferit un scaun sa sada ― acelasi scaun pe care ma poftea sa ma asez ori de cite ori veneam la el. Ma pretuia acest venerabil savant cu faima europeana, doctor honoris causa al citorva universitati apusene, si aceasta pretuire mi-a crescut aripi si mi-a inlesnit biruinta. Cum i-as fi imbratisat umbra pe care o simteam prezenta in cancelarie si in salile de cursuri ca si cind s-ar fi aflat inca in functiune.

Am stat mult de vorba. Cea dintii fraza care a precedat discutia a fost: 'Tudor Petrican, stii cit te pretuiesc; dumneata esti cel mai inteligent student din toate seriile pe care le-am avut in ultimii treizeci de ani.' (Odinioara imi mai spusese asta de doua sau de trei ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Ma framinta probleme atit de grave si de nerezolvat incit trebuie sa (recurg la un act deznadajduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie sa ma sinucid in primavara vietii? (Avea expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns in virful piramidei sociale dupa oe a gasit cheia care descuie usa tuturor demnitatilor si onorurilor? Nu, niciodata! Ce face in schimb? Lupta! Lupta! Lupta! Din clipa cind nu onai tine la viata are toate sansele sa devina erou. Numai ca eroismul de acest gen s-a stins astazi din lipsa de idealuri.

A mai spus ca, intorcind spatele vietii si bunurilor ei cind as fi putut sa ma bucur din plin de ele, inseamna ca atentez odios impotriva propriei mele persoane.

Banalitati, locuri comune, vorbe de claca! Unde era elocinta care ma entuziasmase cindva? Frazele maestrului sunau calp de astadata, le lipseau caldura si forta.

Ce rost ar fi avut sa-i insir tot ce s-a intimplat, ca am rapus viata unei femei, ca aceasta femeie era unica mea iubita si ca modul inedit cum am ucis-o m-a scapat de rigorile legii penale, dar constiinta ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea acest lucru si m-a condamnat la pedeapsa capitala

Nu, nu-i adevarat! Mint! M-am lasat ademenit de o idee justitiara. Nici vorba n-ar fi de autopedepsire si de asa-zisele imperative ale constiintei daca n-as iubi pe aceasta femeie. Acum o iubesc mai mult, necuprins mai mult decit atunci cind traia. Si fiindca m-a chemat, sint gata sa ma duc la ea. Stiu, i-e frica si n-o las singura. Amindoi infruntam mai bine vesnicia!

Am pomenit mai sus de un fost profesor (caruia i-am pus in gura vorbele mele), de o femeie necunoscuta care a fost iubita mea, de o crima bizara care nu intra in prevederile codului penal si de iminenta sinuciderii mele.

Cine pricepe ceva din toate astea?

Citeste mai intii, cititorule, istoria acestei iubiri si dupa aceea iti vei da seama de tot ce s-a intimplat si daca cineva, in locul meu, ar fi procedat altfel. O astern in aceste pagini fierbinti, scrise la mare temperatura. Sa nu crezi ca-mi trag spuza pe turta ca sa ma arat in ochii domniei tale altfel de cum sint, pentru a-ti capta simpatia. Nu. Voi povesti faptele cu o sinceritate nuda, dezolanta, exact cum s-au petrecut in realitate. Stiu ca nimeni n-are sa ma intalneasca vreodata ca sa arunce cu pietre in mine. Nu ma preocupa emotia estetica, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac literatura, ci astern in aceste file o mare pasiune care altfel ar fi ramas necunoscuta, pentru bunul motiv ca pasiunile fug de lumina ― lumina le omoara.

Si acum sa iau povestea de la inceput.

Pina cind am intrat in cursul superior de liceu, viata mi s-a scurs linistita, fara zguduiri, ca o apa molcoma de ses.. Nici o in-timplare deosebita n-a intervenit ca sa-i modifice cursul. As zice ca tot ceea ce am trait eu, in linii mari, au trait si ceilalti colegi ai mei. Asadar, o Viata anonima, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai tirziu am inceput sa ma diferentiez de ceilalti, sa merg pe propria-mi matca, in sfirsit, sa posed elemente pentru o biografie.

Firea mea avea o multime de ciudatenii, pe care uneori le ascundeam cu grija. Eram ceea ce se cheama in mod curent, un elev bun. Profesorii ma apreciau, nu numai prin operatia rece a notarii in catalog, ci aratindu-mi incredere, chiar afectiune. La drept vorbind acestea le atrageam nu atit prin sirguinta la invatatura, cit mai ales prin anumite artificii de conduita pe care mi le sugera inteligenta.

Am fost insa elev bun, as zice, numai in zona strict scolara. Indata ce ieseam pe poarta liceului, deveneam altul, intram intr-o noua piele. Si atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru ca in aceste doua aspecte contradictorii nu exista nici un punct de contact. Nu vreau sa spun ca la scoala jucam doar rolul unui elev bun cu prefacatoria unui actor precoce si abia in afara de scoala izbucnea adevarata mea fire. Nu Si intr-o parte, si intr-alta eram firesc, sincer cu mine insumi. Ceea ce faceam acasa nu-mi stirnea nici o umbra de remuscare, dupa cum nici stralucirea la invatatura nu ma umfla de auto-admiratie. Intotdeauna am fost egal cu mine, intre constiinta si faptele mele a existat un deplin acord.

La scoala, aveam indatoriri precise: trebuia sa invat lectiile, sa fiu ascultator, sirguincios, disciplinat. Si indeplineam corect toate aceste comandamente. Acasa nu mi se parea ca fac rau daca ma incurcam la un joc de carti, uneori noaptea, daca trageam un chef la toarta sau daca intretineam legaturi de dragoste cu fete. (Pe atunci, de obicei mai in virsta decit mine.) Principalul era sa trec clasa. Si o treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la invatatura. Cui ce-i pasa de conduita mea extra-scolara?

Prin clasa a VII-a ma incurcasem cu o vaduvioara de 35 de ani, care tinea un restaurant, cel mai bun din oras. Se prapadea dupa mine, mai precis dupa tineretea mea. Nu cred ca o iubeam, era prea mare diferenta de virsta, dar ea intruchipa in ochii mei femeia. A avut mult de indurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atit de crud si de capricios. Suferintelor ei morale li se adaugau si serioase pagube materiale. Nu numai ca luam masa intr-o camera a restaurantului special rezervata, dar aduceam cu mine o sleahta de prieteni flaminzi si insetati, care se infruptau pe seama iubitei mele. Cind, uneori, imi facea imputari din cauza vietii destrabalate, ma suparam foc. Citeva zile nu mai calcam cu piciorul pe la restaurant. Tot ea venea invinsa ca sa ma impace.

Si dupa orgii prelungite pina-n zori, sau dupa nopti istovitoare de dragoste, a doua zi dimineata, luam frumusel ghiozdanul din cui si plecam la scoala, ca sa ma asez cuminte in banca, linga colegii mei candizi si nevinovati, care dormisera in patul lor curat de-acasa.

Constiinta aoestei stari de lucruri imi conferea o ciudata superioritate asupra lor. Ii priveam de sus, ca pe niste copii, care habar n-aveau ce inseamna o noapte de dragoste sau o emotie ucigatoare la jocurile de noroc.

In vremea aceea am cunoscut-o pe Dolly, fata unei mosie-rese vaduve. Era mutilata de suferinta: un ofiter chipes de rosiori, dupa doi ani de dragoste si juraminte vesnice, o dezvirginase parasind-o apoi ca. sa se insoare cu alta. In bratele mele uita repede deceptia suferita si se intrema pentru altele viitoare.

Am avut legaturi cu sora gazdei, divortata de barbatu-sau, cu o vecina, nevasta unui avocat, care ma aducea in casa, punin-du-ma sa-i meditez copilul, elev intr-a doua de liceu. Nu mai pomenesc ca o droaie de scolarite imi faceau ochi dulci., Nu prea trageam foloase de pe urma acestor atentii, pentru ca, la drept vorbind, nu-mi placea sa ma incurc cu fete de scoala, stiind ca-mi voi pierde vremea degeaba.

M-am legat numai de una, Ninon, eleva intr-a VIl-a, frumoasa si zglobie, de care era indragostit tot liceul. Poate tocmai acest lucru m-a impins sa-i fac curte, fiindca ― altminteri, nu ma simteam atras de ea. Am vrut sa mi-o fac amanta, dar vazind ca nu izbutesc, am lasat-o in plata Domnului. Din pricina asta fata a incercat sa se otraveasca. Dupa citeva saptamnii de suferinta in spital, a scapat cu viata.

Un amanunt nelipsit de importanta: viata mea ordonata si cuminte de scolar tinea toata ziua; cum se lasa noaptea incepea cealalta viata, hoinara si aventuroasa. Aceasta delimitare avea in ea ceva organic. Niciodata n-as fi putut sa chefuiesc ziua sau sa invat noaptea. Mai mult: prietenii mei nocturni nu-i recrutam dintre colegii de scoala, ci dintre studenti sau functionari. Aveam atunci nevoie de alti oameni, din alta categorie sociala, deoarece tot ceea ce atingea mediul scolar constituia pentru mine ceva in-hibitoriu, un 'tabu' care-mi paraliza orice initiativa.

Mi-aduc aminte ca odata imi trebuia urgent o suma de bani. Nu m-am putut repezi la negustoreasa mea, sa-i cer un imprumut, pentru ca era ziua. Am asteptat sa se innopteze, dar atunci nu mai aveam nevoie de bani. Altadata, plecasem la o intilnire si, ca sa nu intirzii, ramasesem cu uniforma de licean pe mine. Simteam ca ma sufoc, ma framintam fara sa gasesc astimpar, incit fata nedumerita de purtarea mea m-a intrebat:

― Ce-a cu tine? Ai ucis pe cineva?

― Nu, i-am raspuns prompt, ridicindu-ma in picioare, automat ca la scoala.

Am rugat-o sa ma astepte o jumatate de ora, in care timp am trecut pe acasa sa-mi iau hainele civile. Dupa aceea, m-am regasit.

Viata dubla pe care o duceam mi se parea cit se poate de naturala, asa ca nu faceam nimic s-o schimb. Intre noapte si zi poate sa fie un contrast. Dar acest contrast nu tulbura citusi de putin coexistenta lor.

La fel se intimpla si cu mine.

Nu putea fi vorba de o dedublare a eului, ca in cazul procurorului Hallers, pentru ca imi dadeam seama de tot ceea ce se petrecea cu mine. E adevarat, si alti colegi de-ai mei erau dezordonati, cu apucaturi rele, dar acestia nu se bucurau nici la scoala de o reputatie mai buna: dintre ei se recrutau repetentii clasei. Deosebirea dintre noi era una singura: eu fuzionam atit insusirile bune, cit si pornirile rele, izbutind sa stabilesc un echilibru, care constituia axa firii mele.

Pe atunci era greu sa-mi dau seama de geneza apucaturilor mele ciudate. Azi stiu ca un orgoliu mai puternic decit orice pasiune mi-a dirijat latent intreaga mea viata sufleteasca. Ameteam iubitele cu juraminte, le copleseam cu atentii si maguliri si, dupa ce-mi cedau, le paraseam brutal, necrutator, definitiv.

De ce? Cine ma impingea la fapte atit de crude, pe care uneori le reprobam eu insumi? Ce rost tainic, irezistibil, declansa aceste izbucniri ale firii mele? Ei bine, voiam sa simt betia rara a vanitatii magulite, cind ele, prinse, se agatau de gitul meu, im-plorindu-ma, tinguindu-se sa nu le parasesc. Atunci se declansa urgia: le umileam, calcindu-le orice mindrie in picioare si decretam ca hotarirea mea e nestramutata. Plecau ranite, mutilate si nu stiu cum se facea, dar ma iubeau parca mai mult dupa aceea.

La scoala, nu invatam din datorie sau convingere, ci tot din vanitate. Voiam sa ajung intiiul din clasa, sa fiu remarcat, sa detin locul prim. Si izbuteam, oricite osteneli m-ar fi costat. Daca zmulgeam o lauda cit de neinsemnata din partea unui profesor, parca apucam pe Dumnezeu de un picior.

Odata, dascalul de filozofie a exclamat in fata intregii clase:

― Bravo, Petrican, esti unul dintre cei mai inteligenti elevi pe care i-am avut!

Am rosit de placere si de ingimfare. Parea ca nu mai am loc in piele, ca am devenit prea mare pentru clasa noastra. A fost una din cele mai de seama sarbatori ale fiintei mele.

Dup,a o vreme, nici aceste succese efemere nu reuseau sa-mi astimpere nepotolita sete de magulire. Voiam excitante din ce in ce mai puternice pentru mindria mea bolnava. Si atunci ram ajuns la umilirea profesorilor.

Cum as putea sa uit ora aceea; de pomina, din clasa a VIII-a? Profesorul nostru de istorie, un batrin maruntel, care purta o barba larg revarsata pe piept (unora le impunea asa de mult barba aceea!), ne vorbea despre domnia lui Constantin Brincoveanu. Cind ajunse la executarea voievodului in inchisoarea celor sapte turnuri din Stambul, m-am ridicat in picioare:

― Domnule profesor, nu inteleg de ce n-a vrut Brincoveanu sa scape cu viata cumparand pe marele vizir?

Batrinul dascal gasi cu cale sa-mi explice:

― Turcii tineau cu orice pret ca voievodul sa treaca in legea lor.

― Inexact, domnule profesor, am replicat semet, pe ton sigur. Voiau averile lui Brincoveanu!

El ma privi perplex, pe sub ochelari. Clasa incremenise, cu suflarea taiata, si privirile tuturor se agatara de mine cu spaima, ca intr-un ajun de catastrofa. Atunci am continuat, senin, fara tremur in glas, infruntind pe toata lumea:

― Eu stiu ca Bostangi-Pasa a propus voievodului sa-i redea libertatea in schimbul a 500 de pungi cu galbeni, dar Brincoveanu a respins tirgul.

― De unde cunosti acest amanunt? M-a intrebat profesorul, uitindu-se lung la mine.

― Am citit in Xenopol, domnule profesor.

Mi-a parut bine ca-mi pusese aceasta intrebare Colegii aveau prilejul sa afle ca eu nu ma margineam doar la manualul de scoala, ca ei, ci aprofundam materia citind carti de specialitate.

Profesorul nu m-a contrazis. Daca ar fi facut-o, i-as fi dovedit numaidecit. Luasem cartea cu mine, pentru ca lovitura era premeditata. Citisem dinainte epoca lui Brincoveanu, pe larg dezvoltata in Istoria Romanilor de Xenopol si pindeam momentul sa-mi arat eruditia. Sarmanul dascal s-a vazut silit sa adauge:

― Trebuie sa stii, Petrican, ca aici eu nu predau cursuri universitare.

Era o punere la punct care il salva. Cu toate astea, triumful meu ramase in picioare, nestirbit.

In recreatie, am suris superior colegilor care s-au strins cerc in juru-mi ca sa ma felicite pentru 'stiinta mea'. Vorbind de profesorul nostru, le-am declarat cu toata obraznicia:

― Habar n-are de istorie!

Astfel de scene se repetasera si cu alti profesori, alesi dintre aceia pe care ii simteam ca nu stapinesc destul de bine materia specialitatii lor.

Altadata, tot din cauza acelei bolnavicioase nevoi de magulire, am inscenat o salvare de la inec, in intelegere chiar cu victima.

Intimplarea s-a petrecut in parcul orasului, unde era un lac destul de adinc. Stiam sa inot bine (copilarisem pe malul Oltului), victima tot asa. Fapta mea eroica stirni senzatie in oras. Am fost dat la ziar, cu poza, iar directorul liceului imi aduse elogii pentru curajul si abnegatia mea in fata tuturor elevilor liceului adunati in careu in curtea scolii.

Multa vreme am ramas poreclit 'Salvatorul'. Si marturisesc ca nu-mi displacea.

Intr-o buna zi, vaduva inchise restaurantul. Se ruinase. A-tunci am parasit-o fara nici o stringere de inima, asa cum scapi de un obiect nefolositor.

E drept, aveam uneori constiinta ticalosiei mele, dar constatarea era rece, rationala, fara priza la inima. Nu se producea nici o schimbare in bine. Cum s-ar fi produs daca dupa un sfert de ora uitam de orice remuscare? Spuneam adesea, dialogind cu mine:

Daca mi-ar pasa de suferinta pe care o las in urma si as cata s-o alin, nu m-as abate mereu din cale? Prefer sa merg inainte! Drumul invingatorului e inainte! Chiar daca ar calca pe cadavre.

II

Dupa terminarea liceului m-am inscris la Facultatea de drept din Bucuresti. Tatei i-ar fi placut sa urmez medicina veterinara, pentru ca aveam pe mosie o intinsa crescatorie de vite. Ne trageam dintr-o familie veche boiereasca, avind radacini in trecut. Un strabunic fusese in divanul lui Bibescu-Voda, tata-mare luptase aprig pentru unire si era intim cu Domnitorul Cuza, dar o cearta pentru o femeie si mai ales orgoliul sau care nu cunostea margini (credea ca se trage, dupa mama, din bazilei) l-a indepartat de la demnitatile care i se cuveneau. (Probabil ca de la el mi se trage mindria mea tiranica.)

In cei trei ani care trecura pina sa-mi iau licenta, nu mi s-a intimplat nimic deosebit. Am continuat, fireste, acelasi mod de viata, facind noi cuceriri si obtinind succese scolare. Era insa ceva care nu-mi venea deloc la indemina. In mediul universitar nu ma mai simteam obiectul de admiratie al colegilor, erau prea multi si mereu altii, incit n-ajungeam niciodata sa-i cunosc. Din cauza asta, ma sufocam ca intr-o apa pe care nu poti s-o cuprinzi cu bratele Si apoi libertatea fara restringeri ma scotea din fire. Fusesem croit sa infrunt primejdia, sa calc porunca, sa infring disciplina. Or, aici aproape totul imi era ingaduit. Incercam impresia celui scapat din inchisoare, caruia i se pune la dispozitie dintr-o data desertul Saharei, ca sa se bucure de nemarginita libertate. De aceea simteam ca ma imprastii, ca ma dizolv in marele anonimat, fara vreo posibilitate de regasire.

Locuiam in strada Amzei, unde aveam o camera la etajul al IV-lea, intr-o cladire veche, cu o puzderie de chiriasi, de toate profesiile. Cele trei etaje erau inchiriate la diverse familii, iar in cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere insirate de o parte si de alta a unui culoar, locuiam noi.

Noi eram mai multi studenti, care stateau cite doi si chiar trei in camera, afara de mine, care n-aveam nici un tovaras. Cele doua odai din fund erau ocupate de domnisoara Dorina si fratele ei, Virgilica, fost actor de opereta la Grigoriu, care dormea in bucatarie. Domnisoara se indeletnicea cu croitoria si lucra toata ziua pentru cliente, iar actorul gatea la bucatarie fredonind arii din Pericola ori Vinzatorul de pasari. Ca sa cistige un gologan in plus, dadeau masa la citiva dintre colegii mei, servind pe fiecare in camera lui in lipsa de sufragerie.

Odaile mansardei erau inchiriate, afara de una singura, aflata linga camera mea.

Cel mai simpatic dintre colegi era Paunescu, poreclit Charlot, fiindca semana putin cu actorul de cinema Chaplin. Desi inscris la Drept de vreo cinci ani, abia izbutise sa treaca doua examene. In schimb, avea o indeminare neobisnuita, unica aproape, de a maslui cartile de joc. Datorita acestei 'insusiri', avea bani de cheltuiala, caci gasea zilnic naivi pe care sa-i jupoaie.

Ne miram ca nu da de vreun bucluc. Se pare ca era prea sigur de el, sau, poate, prudent. In afara de carti ii placea si bautura. O noapte cistiga la joc, ca sa aiba cu ce sa petreaca noaptea urmatoare

Mai aveam un bun prieten, pe Iliuta, si el tot la Drept, scurt si indesat ca un burduf si enorm de gras. Ori de cite ori suia scarile pina la al IV-lea, injura pe proprietar de toti sfintii (si asta se intimpla aproape zilnic) ca nu instaleaza un ascensor. Cinta din frunza si de multe ori seara ne stringeam la el in odaie ori ne urcam sus pe acoperisul casei, ca sa-l ascultam pina tirziu, dupa miezul noptii. Talentul acesta il facuse vestit in toata universitatea. Nu exista student sa nu fi auzit de Iliuta si nu se putea concepe chef fara ca el sa nu ia parte.

In prima camera, pe stinga, locuia Pirvu, caruia ii spuneam 'doctorul' pentru ca urma Medicina, iar alaturi de el, Gleber, un baiat inalt si vinjos, ca un urias, dar blind si cumpatat. La el gaseai oricind zahar, cafea, ceai si, in fine, orice ti-ar fi trecut prin gind. El ne imprumuta oricind aveam nevoie de bani de buzunar (si ne dadea chiar ultimul gologan) si tot el ne dregea broastele de la usi cind se stricau, ne repara lumina, aparatele de radio si tevile de apa.

Pe fostii mei colegi de liceu ii evitam. Nu prea gaseam ce sa le spun. Adevarul (si care nu-mi convenea) era ca ei se asteptau sa le povestesc lucruri extraordinare despre mine si aceasta ma punea, cum e de inteles, in incurcatura.

Intr-o zi, ducindu-ma la Fundatie sa ascult o conferinta, am dat peste Ninon, scolarita care incercase sa se otraveasca din pricina mea. Era schimbata mult, se ingrasase, sprinteneala si zburdalnicia de odinioara ii pierisera ca sa faca loc unei rigiditati de femeie matura, ordonata, care se potrivea cu firea ei ca nuca-n perete.

Am intilnit-o si pe Dolly, tipator de eleganta si excentrica. Avea acum un cimitir de iubiti. Gasise pe cineva care-i oferea un trai princiar. E drept, se facuse tare frumoasa si, pe deasupra, nu era nici proasta. Intr-o seara, am invitat-o la mine acasa unde organizasem o petrecere si rezultatul a fost ca toti colegii, afara de Charlot, pe care il lasa rece orice femeie, se indragostira de ea. Ma simteam putin magulit fiindca toti ma invidiau ca pusesem mina pe o femeie atit de fermecatoare.

Chiar Rita, servitoarea care ne facea curatenie si ne spala rufele, mi-a spus in treacat:

― Aferim, domnule Petrican, asa fetita mai rar!

Cunostintele printre fete le faceam, de obicei, la balurile studentesti, unde ma duceam cu doctorul, care, ca si mine, era un bun dansator. Odata, la balul medicinistilor, am ochit o studenta, o poloneza blonda, cu un capsor de papusa si un trup subtire ca trestia. I-am facut o curte indracita si o data cu mine inca trei sau patru colegi. Aveam impresia ca ma prefera si am dansat toata seara aproape numai cu ea. Din cauza asta, multe din prietenele mele mi-au aratat o raceala semnificativa. O colega de la Drept, care venise insotita de doua prietene, m-a mustrat pe fata:

― Cu noi de ce nu dansezi? Ori ne dispretuiesti, uriciosule?

Am dansat cu una din ele; cind a venit rindul celei de-a doua, s-a ivit poloneza care ne-a stricat planul.

Colega de la Drept, Aurora, nu s-a dat batuta. M-a prins mai tirziu si m-a certat din nou:

― De ce o neglijezi pe prietena mea?

Era vorba de o bruneta inalta, subtire, imbracata intr-o rochie de matase neagra. Ceea ce atragea in primul rind atentia erau ochii ei mari si luminosi, atit de luminosi cum nu mai vazusem altii si nici n-aveam sa mai vad. Pareau neverosimil de stralucitori, ca doi mici luceferi asezati sub bolta fruntii.

In clipa aceea orchestra incepu un vals. M-am dus intins la ea si, inclinindu-ma ceremonios, am poftit-o la dans.

― A, L'invitation la valse, a soptit ea rosind brusc ca si cum ar fi spus ceva neingaduit. (Se gindise desigur la compozitia lui Weber pe care o cinta orchestra.)

Nu i-am raspuns nimic, pentru ca a trecut pe linga noi poloneza, dansind cu un coleg de care, instinctiv, ma temeam. S-a facut nevazuta pierzindu-se in valmasagul perechilor, iar eu am ramas cu stapina luceferilor pe care am invirtit-o in zbor inaripat, facind de citeva ori inconjurul salii.

― Sint ametita, mi-a spus ea si s-a desprins fluida din bratele mele.

Dupa ce am condus-o corect la loc m-am amestecat in multime, cautind poloneza care ma atragea ca un magnet. Ea vazind ca sint liber isi parasi brusc partenerul si alerga in bratele mele.

― Cu cine-dansate? m-a intrebat, iscodita pesemne de o usoara gelozie.

― O colega de la Litere. Nici nu stiu cum o cheama, i-am raspuns afectind nepasarea.

Intr-adevar, nu minteam. Ar fi putut oare sa-mi treaca prin minte, in clipa aceea, ce rol hotaritor avea sa joace fata aceea in viata mea?

Poloneza n-a mai staruit cu intrebarile (probabil se temea de bruneta) si ne-am avintat din nou in virtejul dansului. O strin-geam cu putere la piept si ea sesizindu-ma, Se lipea tot mai mult de mine, strivindu-si sinii mici. Mi-a soptit, intr-o romaneasca fermecator de stilcita, inchizind ochii, ca-n extaz:

― Chit vrei se ametesti la mine in noapte asta!

― Si eu, Wally! la fel!

Fara alta explicatie (nutream se vede aceeasi dorinta), ne-am strecurat la garderoba, iar de acolo, in strada. Dupa o ora de hoinareala pe strazile pustii, am nimerit intr-un local de noapte periferic, unde am incins o petrecere, in doi, pina dimineata

III

Unele intimplari marunte din viata noastra, in loc sa ni se stearga din minte indata dupa savirsirea lor, printr-un inexplicabil joc al functiei perceptive, ne ramin fixate in memorie, uneori cu o lumina si o limpezime atit de neasteptate in ceea ce priveste detaliile, incit depasesc adesea evenimentele capitale care ne angajeaza soarta.

De pilda, din primii trei ani ai copilariei nu-mi aduc aminte decit de citeva lucruri de-a dreptul grotesti: o scarita cu trei trepte pe care urcam anevoie, cum priveam odata ploaia ghemuit la fereastra si altadata cum trageam cu o sfoara, prin fata casei, o cutie in care erau citeva bete. Cineva, un vecin, m-a intrebat ce am in caruta.

― Molti, i-am spus.

― Morti! Si unde-i duci, baietas?

― La timitil

Cred ca implinisem pe atunci patru ani si eram la Craiova, prin 1913, in timpul epidemiei de holera (dupa campania din Bulgaria).

De ce tocmai aceste marunte intimplari mi-au ramas tiparite in memorie si ieseau mereu la iveala din mormanul celorlalte?

Ma urcasem poate si mai-nainte pe scara, privisem si altadata rapaitul ploii si carasem de nenumarate ori mortii la cimitir (pentru ca asta vedeam toata ziua, locuinta noastra se afla la doi pasi de 'Eternitatea'). Mi se intimplasera desigur evenimente mai vrednice de tinut minte, asa cum i se intimpla oricarui copil. Poate fusesem bolnav, poate ma fripsesem cu focul, poate ma muscase vreun ciine, lucruri de bunaseama mai importante, dar de care, ciudat, nu-mi aduc aminte deloc.

Tot asa imi amintesc perfect ce mi s-a intimplat in ziua aceea de februarie. Ma intorceam de la universitate. In dreptul Ateneului ma opri o batrina mica si uscata, care-mi ceru de pomana. Imi placea sa dau de mila, caci asta imi magulea amorul propriu. Am scos doi lei si i-am intins cersetoarei. Tin minte si banii marunti pe care-i aveam in portofel: 18 lei, dintre care opt monede de cite doi lei si doua de cite un leu. Primul gind a fost sa dau batrinei un leu, pe care il si gasisem, dar numaidecit m-am raz-gindit, hotarind sa dublez pomana. Am cautat celalalt leu care se ascunsese printre celelalte monede si lucrul acesta m-a enervat putin.

Apoi am luat-o pe strada Ateneului si de-acolo, pe Corabiei, in jos. Acum cind scriu, revad tot drumul parcurs ca si cum as fi spectatorul propriului meu film. Mi se insiruiesc casele de pe atunci (una, colt cu Franklin, era in constructie) si mai mult decit atit, imi amintesc chiar figurile trecatorilor pe care i-am intilnit. (O fata cu un geamantan pe care abia-l tira ― o clipa m-am gin-dit s-o ajut, dar am renuntat descoperind ca era urita; ― o femeie eleganta care a oprit o masina ― i-am adresat in sinea mea: ia-ma cu tine, frumoaso! ― un taran insotit de un tinar ferches, care mergea putin inainte ― e tata-sau, imi spuneam, si se rusineaza de el.)

Si asa, pina cind am ajuns acasa, in strada Amzei. Dispozitia mea de receptivitate se dovedea uluitoare in acea zi: Rita, servitoarea noastra, tocmai iesea din pivnita ei, unde locuia, ducind in brate un cos plin cu rufe.

― Stii, domnule Tudor, ca s-a-nchiriat camera de linga dumneata?

― Cine a luat-o?

― O fata, boboc!

― Singura?

― Ba nu, e cu maica-sa. Apoi, departindu-se, Rita a glumit, amenintindu-ma cu degetul: cred si eu ca ai fi vrut sa fie singura, hotomane!

Auzi colo: hotomane! Expresia servitoarei imi displacu din cauza aerului ei de familiaritate. Am vrut sa-i fac mustrari, dar m-am razgindit. Ce sa-mi pun mintea cu o toanta?

M-am urcat la mansarda si pina acolo, prins de alte ginduri, am avut destul timp sa uit noutatea pe care mi-o daduse Rita. In fundul culoarului, din bucataria Dorinei, se auzeau strigate disperate:

― Scoala, scoa-la, vaco! Ca te dau cu capul de toti peretii! Piftie te fac!

Virgilica, actorul, facea obisnuita lectie cu Gheorghita, fata servitoarei.

Usa camerei proaspat inchiriate era deschisa larg, la perete. O femeie freca scindurile de zor, iar in prag o fata inalta si zvelta, care statea cu spatele, supraveghea lucrul.

Cind am trecut pe acolo nici n-a intors capul.

Trebuie sa fie noua noastra chiriasa, mi-am spus cu indiferenta. Intrind in camera mea, am zvarlit servieta pe masa, apoi am iesit in coridor fara nici o treaba. Intii am vrut sa vad daca se-ntoarsese doctorul de la facultate, dar am revenit inainte de a bate la usa lui. Era cit p-aci sa intru la Charlot. Si de asta data am renuntat (Se intindea prea mult de vorba si n-aveam chef de discutii.) Facind calea intoarsa, iata-ma ajuns din nou in dreptul camerei vecine.

De rindul acesta fata ma cuprinse cu priviri cercetatoare ca si cind mi-ar fi facut pretul. Am simtit licarul luceferilor ei si mi-am spus: iata cei mai frumosi ochi din lume. Nu ma minteam, asa am simtit in clipa aceea. Am salutat-o. A raspuns inclinind usor capul si mi s-a parut ca a tresarit putin.

Gestul ei ma puse in incurcatura. E drept, inca nu ma lamurisem ce aveam de gind: sa ma prezint, sa-i fac cunostinta sau numai s-ro vad cum arata la fata? Pina sa iau o hotarare, s-au scurs citeva clipe penibile de ezitare.

Dindu-mi seama ca incep sa devin ridicol, am intrat in odaia mea. M-am trintit pe pat si nu stiu de ce ma simteam dintr-o data tare abatut. Imi parea rau ca aparusem fetei aceleia asa de stingaci chiar de la prima vedere? Nu stiu. Poate ca da.

Dar ea de ce o fi tresarit asa, dind cu ochii de mine? Chiar incercase sa-si ascunda gestul tradator. Ce fel? o impresionasem atit de puternic, sau? Ce-o fi gindind despre mine? La dracu, as fi putut sa-i fac cunostinta. Hm! nu era urita! Avea niste ochi de te baga in racori Si par cu reflexe ca smoala Unde mai vazusem asemenea ochi? Chiar trupul M-da, era mladie, bine construita. Sint sigur ca am mai zarit cindva perechea asta de ochi. Cred ca din cauza acestor ochi imi pierdusem cumpatul in fata ei, eu care ― orice s-ar spune ― aveam destula experienta in materie de femei.

In definitiv, de ce-mi faceam singe rau din cauza unei fetite care nu ma interesa nici cit negrul sub unghie?

Am ramas multa vreme lungit, intr-o toropeala placuta, fara sa ma gindesc la ceva. Intr-un tirziu, am auzit pasi apropiindu-se. Ii cunosteam: erau ai lui Charlot.

― Mergi la masa?

― Nu mi-i foame! Vin mai tirziu!

Charlot a plecat. Dupa el a trecut Gleber sa ma cheme la dejun, iar dupa Gleber ― doctorul.

IV

Doua saptamini s-au desprins din calendar plecind in trecut. Aproape ca uitasem de vecina mea, ca si cum n-ar fi trait alaturi de mine, la doi pasi. Fara sa vreau mi-au ajuns la urechi citeva amanunte despre ea. care au facut cu iuteala inconjurul mansardei noastre.

Pe fata bruneta o chema Mihaela, iar tovarasa ei de camera era sora, nicidecum maica-sa, cum spusese netoata de Rita, la inceput. Parea sa aiba 40-45 de ani (in realitate mergea pe 30) si, fiind oficianta la Posta Centrala, pleca toata ziua de acasa. Cealalta, Mihaela, era studenta, insa nimeni nu stia la care facultate.

Amindoua surorile duceau o viata modesta, retrasa, nu cautau sa intre in vorba cu nimeni, nici sa lege amicitii. Seara cinau in camera, incalzind mincarea la masina de spirt, pe care o puneau pe culoar. Odata, domnisoara Dorina, trecind pe acolo, facu o galagie nemaipomenita:

― Cine a imputit culoarul cu spirt! Brrr! Nu poti sa-ti tragi sufletul de miros. Asta-i nesimtire curata!

De atunci surorile Deleanu (acesta era numele lor de familie) au mai intrebuintara masina de spirt. Izolarea lor voita trezi, cum era de asteptat, o reactiune vie printre locatari.

― Se tin mindre parca ar fi contese, perora Charlot, care era un misogin convins.

Porecla prinse, si de aici inainte nimeni nu le spunea decit 'contesele'. De pilda, doctorul anunta, malitios:

― Contesele cineaza in sufrageria cea mare.

Cind pica gazarul, Charlot chema pe Rita:

― Anunta-l pe gazar ― doamnelor 'contese'.

Alteori tot Charlot venea sa ne informeze:

― Fratilor, contesele au incurcat rau administratia. Cine le-a pus sa concedieze pe administratorul general al domeniilor? Vad pe usa 28 de liniute trase cu tibisirul, ceea ce insemneaza ca au consumat, pe datorie, trei deca de gaz.

Iliuta adauga indata, cu ironie:

― Mi se pare ca nu prea stau bine cu actiunile petrolifere.

Si asa rautatile curgeau cu nemiluita.

Raporturile mele cu surorile Deleanu erau reci si corecte. O salutam pe domnisoara Mihaela de cite ori o intilneam si atita tot.

Intr-o dimineata, pe cind plecam la facultate, am intilnit-o ca de obicei si am salutat-o. Ea surise ca unui vechi prieten si ma intreba familiar:

―- Ce mai faci, domnule Petrican?

I-am raspuns ceva de circumstanta (nu-mi aduc aminte ce) si am trecut mai departe. De altfel, nici ea nu voise sa intrebe mai mult.

Nu-mi amintesc ce zi era, nici data (mi se pare era prin martie). Insa aceasta intrebare insotita de zimbet a marcat inceputul tragediei mele. Daca nu mi-ar fi adresat cuvintele acelea in care am descifrat cit de cit o provocare, poate ca viata mea ar fi curs altfel ― apucind alt drum, si n-as fi ajuns sa-mi inchei atit de repede socotelile pamintesti.

Nu o remarcasem, nu descoperisem la ea nimic care sa ma atraga, afara de ochi. Altfel; m-ar fi tulburat chiar din prima zi. Or, trecusera citeva saptamini in sir fara ca persoana ei sa ma preocupe cit de putin, si ar fi trecut luni si ani daca

Cine a pus-o sa-mi surida? Ce demon, ce fatalitate? Cine a indemnat-o sa-mi adreseze acea stupida si banala intrebare?

Din clipa aceea s-a nascut in mintea mea gindul ca nu-i sint indiferent, ca as putea sa-mi incerc norocul, ca ar fi o amanta agreabila. Ba mergeam pina acolo, incit socoteam ca mi-ar trebui o femeie in imediata mea apropiere, de care sa dispun oricind.

Marturisesc, cind mi-a venit acest gind, nu numai ca-mi era total indiferenta, dar nici nu ma simteam prea magulit ca ma remarcase, cum se simt barbatii in asemenea imprejurari.

Asadar, initial gindul de a o. cuceri pe Mihaela n-avea nici o corespondenta cu simtirea mea, ci pornea de-a dreptul dintr-un calcul cerebral.

Zilele urmatoare, hotarirea mea era coapta, si prinse aripi. Cine mai putea s-o impiedice de a zbura la fapte? Mi-am ascutit deci armele cu care trebuia sa incep lupta, am facut toate pregatirile incet, pe indelete. Tocmai imi comandasem un costum de haine si m-am grabit sa-l scot. Mi-am cumparat camasi, cravate, o palarie 'Borsalino', in fine, de toate. Evident, n-ajunge sa fii doar bine imbracat, dar ajuta cind esti, e o arma cu care pleci la lupta.

De aci inainte ori de cite ori intilneam pe Mihaela o salutam, zimbindu-i cu inteles. Ea raspundea rece si trecea mai departe. Instinctul ei sigur pricepea provocarea surisului si cauta s-o apere opunindu-mi un scut de raceala si indiferenta, care-mi paraliza orice tentativa de apropiere.

Odata, am cumparat intr-adins doua bilete de teatru. Ma gindeam sa-i ofer unul (sub pretext ca erau studentesti) ca sa am prilejul unei convorbiri mai lungi cu dinsa. Am pierdut aproape toata dimineata pindind-o sa iasa din camera.

In fine, a iesit. Dupa un minut eram pe urmele ei. Am ajuns-o din urma tocmai jos, pe cind traversa strada.

― Domnisoara Deleanu, da-mi voie sa-ti ofer un bilet studentesc pentru asta-seara la teatru.

S-a uitat la mirie cu ochi mari, mirati.

― Regret, dar nu pot primi.

― De ce? Doar n-ai nici o obligatie.

― Nu ies niciodata singura noaptea.

― Daca-i vorba de asta. s-a rezolvat: te conduc eu.

― Nu-i mai bine sa oferi biletul unui coleg? m-a intrebat insinuant, privindu-ma tinta, in ochi.

― Nu, pentru ca prefer farmecul persoanei d-tale, i-am replicat cu indrazneala mea obisnuita.

― Eu cind ma duc la teatru o fac numai pentru piesa.

Nu-mi displacu riposta, Dar nu eram omul care sa dezarmeze de la cea dintii sageata fonta. Am reluat:

― Inteleg, ti-e frica de gura lumii. La teatru s-ar putea sa intilnim pe cineva cunoscut.

M-a privit asa de nedumerita, de parca-i vorbeam o limba pe care n-o cunostea.

― In acest caz ne intilnim altundeva. De pilda la Sosea!

S-a inseninat dintr-o data. I-am surprins chiar un zimbet sfios in coltul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:

― M-da, la Sosea e mai convenabil. Mi-ar placea insa un loc retras.

― O, cunosc atitea Sint tufisuri cu banci intr-adins ascunse. Sau mai bine intr-o circiumioara, vorba cintecului

― Drept sa-ti spun as prefera decorul de iarna. Grozav imi place gerul. Dar, stii, un ger sa crape pietrele.

― Hm, ai gusturi bizare. Ce zici, domnisoara Deleanu, pe cind te astept?

― La 6 ianuarie

― De-ce tocmai atunci?

― Fiindca e Boboteaza, cind se lasa gerurile mele preferate.

Adica peste vreo zece luni. Desi raspunsul ma inghetase el insusi, nu m-am dat batut. In orice imprejurare tineam sa am ultimul cuvint.

― Boboteaza imi displace. Alege mai bine un sfint.

― Ei bine, Sfintul Asteapta!

I-am intors spatele si am plecat oparit, punind semnul exclamarii pe ultimul ei cuvint. Asta nu mi se intimplase: o fetita sa-si bata joc de mine si inca in halul acesta! Conversatia noastra ii daduse prilejul de a-si goli tolba de sageti in pieptul meu.

Eram silit sa recunosc ca avea o inteligenta destul de vie si ascutita. Ma apuca o ciuda inversunata impotriva ei, impotriva mea si pina la urma impotriva tuturor.

― Trebuie s-o ingenunchez cu orice pret pe trufasa asta! Orice s-ar intampla!

Amorul meu propriu ranit imi cerea o satisfactie cit mai ne-intirziata. Intr-o imprejurare ca asta, firea ma impingea sa pun totul pe o singura carte, sa-mi joc chiar viata pentru o izbinda care nu avea poate nici un pret, chiar in proprii mei ochi. Dar orgoliul meu de invingator nu tinea de ratiune. Mai mult: imi dadeam lucid seama ca iubirile de pina acum nu fusesera atit ale mele, cit ale Zor. Pentru ca, in definitiv, ce greutati am avut de invins, ce obstacole de inlaturat? Nici una. Nici unul In ce consta meritul meu personal? Un chip frumos? (Simpla intimplare!) Educatie, maniere alese? (Parintii, scoala, mediul.) Spirit? (Hm! sa zicem un pic.) Adevarul era ca nu cucerisem nici o fata. Ele ma cucerisera pe mine. Nu intram niciodata in vorba inainte de a observa din parte-le un zimbet, o privire, un gest (oferte, chiar angajamente). Totul se petrecea fara lupta, incit victoria mea avea o tristete cu care ma impacam. Unde erau cetatile dispuse sa se apere chiar dupa ce incetau de a mai rezista?

Numai initiativa parasirii o avusesem eu. Dar asta era atit de putin. Imi placuse sa ma consider un cuceritor ale carui cetati au capitulat de bunavoie ori au facut totul sa se predea? Hai-da-de! In asemenea conditiuni preferam infringerea. Si pentru un barbat o infringere ca asta nu-i decit un succes mai putin.

Iata de ce Mihaela incepuse prin dirzenia ei sa ma intereseze. Pe ea o voi cuceri prin lupta si nu voi depune armele inainte de a capitula. Ca sa ajung la inima ei, n-o sa umblu pe cai ocolite, laturalnice, ci pe drumul mare, zburind pe cai inaripati. Nu ma vrea? O vreau eu si va fi a mea cu voia ori fara voia ei. Asa scris-neam cu pumnii strinsi, rascolit de ea, gindindu-ma la vestita replica a voievodului moldovean.

Imi trebuia rabdare si perseverenta. Nu se poate sa nu invinga cineva cu aceste arme. Perseverenta picaturii de apa roade stanca si o prabuseste de pe culme. Or, oare femeie are dirzenia granitului ori a marmurei, afara de Venus din Millo?

Framintat de aceste ginduri, purtam in minte imaginea ei, mereu treaza. La facultate, pe strada, la restaurant, la cinema, ea era in centrul preocuparilor mele. Ii simteam prezenta, intretineam imaginar conversatii aprinse, nesfirsite. In ea predomina ca trasatura fundamentala ― contrazicerea. Si totusi o biruiam in inchipuire, fringindu-i vointa, o sarutam. In aceasta lume devenise o jucarie docila in miinile mele.

Intr-o zi, pandind cind pleca de acasa, m-am luat dupa ea, ca si rindul trecut. Inainte de a o ajunge, s-a intors brusc din drum si m-a apostrofat:

― Te rog nu ma urmari. E urit ceea ce faci. Nu sint ceea ce crezi.

― Dar de unde stii ceea ce cred?

― Purtarea dumitale mi-o spune.

Mi-a intors spatele si a intrat la intamplare intr-un magazin. Am ramas buimacit in strada. Citiva trecatori, martori involuntari, au suris vazind scena.

Totusi respingerea ei brutala nu mi-a facut deloc singe rau. As zice ca m-a bucurat intr-un fel.

― Cu cit lupta e mai grea, gandeam, cu atita izbinda va fi mai mare.

Si indarjirea mea spori, alimentata de forta obstacolelor intalnite in cale.

Fusesem, prin urmare, umilit in doua randuri de fata aceasta semeata si mandra, care nu cunostea supunerea. Era plamadita din aluatul invingatorilor, ii placea sa porunceasca, sa fie ascultata fara cartire, sa nu-i iasa nimeni din voie.

Cine era? De unde venea? Ce voia? Incotro o minau pasii? Pe care drum?

Numai semne de intrebare. Nu stiam nimic din viata ei si iata, ma apucasem s-o ancorez de existenta mea. Semetia ei era o abilitate in vederea unui scop? Sau o simpla asprime a unei fete inocente, care se apara cu prea multa vigoare de o primejdie prea mica. In orice caz aceasta intransigenta excesiva ma punea atita pe ginduri, dar imi trezise ambitii nemasurate.

Am prins de veste ca era prietena cu fata proprietarului. (Familia acestuia locuia intr-un mic palat alaturi de hardughia noastra cu mansarda despre care se vorbea ca va fi darimata pentru a i se asigura perspectiva.) Uneori cobora in curtea strimta si, intrind la Cecilia (asa o chema pe fiica proprietarului Chintescu), statea acolo ore intregi. Altadata ieseau amindoua in oras cu automobilul si nu se intorceau decit seara tirziu.

Nu ma dumiream: cum s-a infiripat asa deodata strinsa prietenie dintre ele? Dar asta e alta socoteala.

In sfirsit, intimplarea facu s-o intilnesc intr-o dupa-amiaza pe cind urcam scarile locuintei. Ea tocmai cobora. Scara era ingusta, trebuia sa ma rezem de balustrada ca sa-i fac loc sa treaca. Cind am ajuns unul in dreptul celuilalt, am prins-o in brate si i-am astupat gura cu o sarutare salbatica, plina de ura. (Bineinteles n-am simtit nici o placere.)

Uluita de gestul meu brutal, de spaima, de rusine, Mihaela ingalbeni si cind i-am dat drumul, cazu pe trepte, inerta ca o cirpa.

Se scursera citeva clipe penibile pina sa iau o hotarire. S-o las acolo lesinata si s-o zbughesc ca sa scap de urmari, s-au s-o ajut infruntind orice risc? Fara sa ma fi decis pentru una din aceste ipoteze m-am pomenit insfacind-o in brate si urcind scarile cu ea.

Sus pe coridor, am strigat din rasputeri:

― Domnisoara Dorino! Domnisoara Dorino!

Croitoreasa a iesit speriata din odaia ei, intrebind:

― Ce este? Ce s-a intamplat?

― Domnisoarei Deleanu i-a venit rau. Am gasit-o pe scara in nesimtire.

― Vai, biata fata, s-o lovit rau?

― Nu stiu. E lesinata. Adu, te rog, putin eter daca ai.

― Eu n-am, dar poate sa aiba Gleber.

Intr-adevar, Gleber avea si eter. Pina sa-l aduca, am patruns in camera ei si am asezat-o pe Mihaela in pat cu toate precautiunile. Tocmai atunci a venit si Dorina cu eterul. (Avea suflet bun batrina croitoreasa.)

― Biata fata, ce-o fi patit saracuta! Fir-ar a dracului de scara, aia e pacoste, nu scara. Toti o sa ne spargem capetele cu darapanatura asta, sparge-si-ar capul proprietarul!

Am lasat-o sa bombane in continuare si m-am strecurat afara. M-am dus glont la Rita.

― Alearga sus! Domnisoarei Deleanu i-a venit rau. Stai linga ea pina ce si-o veni in fire! Sa nu te misti de acolo, intelegi?

Rita s-a dus intr-un suflet, dar n-au trecut nici zece minute si a venit inapoi.

― N-are nimic! Mai mult s-a speriat, decit

Toata ziua am fost nelinistit. Are sa dea Mihaela pe fata cele petrecute sau nu?

Exista unele fapte pe care daca le dai in vileag sufera de pe urma lor mai degraba victima decit agresorul. Se vede ca Mihaela isi daduse la timp seama de asta, ca sa faca prostia de a ma denunta ca o sarutasem pe scari, fara voia ei.

Si totusi mai era ceva in dezavantajul ei. Tacind, devenea, vrind, nevrind, complicea mea. Amindoi aveam cunostinta de o fapta neingaduita si taceam, ascunzind-o. Aceasta complicitate ne apropia mai mult decit ar fi facut-o lucrurile pe fata. Detineam un secret si impreuna trebuia sa-l pazim cu grija.

In definitiv, ce e dragostea decit o taina pe care o ascund indragostitii si o poarta in umbra, de frica luminii? indata ce taina se da pe fata, dragostea vestejeste, isi pierde fragezimea, vraja, devine ceva obisnuit, de toate zilele.

Vestea lesinului Mihaelei se raspindi ca fulgerul in toata mansarda, dezlantuind o avalansa de ironii:

― Contesa lesinata! tragedie in opt acte, striga patetic Charlot.

― Era bine cu ea in brate? ma intreba insinuant doctorul.

― Sa punem o inscriptie pe scara: aici a cazut contesa din cauza unui pas gresit! sugera Iliuta.

Ce-i drept pe mansardistii nostri cam greu sa-i intreaca cineva in rautati.

Seara, cind am umblat la cutia cu scrisori (fiecare locatar avea cite una), am gasit un biletel cu citeva cuvinte. Fapta dumitale e incalificabila.

Nici o semnatura! Nimic! Dar ce nevoie?

― Aha, a apucat pe drumul cel bun: imi scrie. Foarte bine! Se cade sa-i raspundem.

Nu scrisesem inca nici o scrisoare de dragoste. Nu pentru ca nu m-as fi priceput, dar nu se ivise nevoia. Iubitele mele din trecut nu-mi cerusera asa ceva. Imi cadeau in brate si fara poezia scrisorilor.

Mihaela insa nu era plamadita din acelasi aluat.

I-am raspuns asternind opt pagini, cu litere de jar, motivind gestul meu ca o fatalitate de care in orice caz nu poti fi raspunzator.

'La urma urmei cine e vinovat ca mi-ai iesit in cale si mi-ai tulburat sufletul de nu ma mai regasesc? O putere neinteleasa, pe care nu o vedem, dar o simtim cum pluteste deasupra capetelor, ne reglementeaza viata dincolo de vointa noastra constienta. Aceasta forta a firii porunceste ca tu sa fii a mea si eu al tau, pentru a nu se tulbura cerul iubirii. Antenele mele mai lungi au inregistrat porunca inaintea ta. Cind si tu vei primi-o, nimeni si nimic nu ne va mai desparti'

Fraze definitive, incit ai zice ca universul nu exista decit in functie de mine. Adevarul e ca i-am scris Mihaelei nu ceea ce simteam, ci exact ceea ce nu simteam. Dar o voce interioara imi sugera ca am pus bine problema si aceasta constatare ma coplesea de bucurie.

Am aruncat scrisoarea in cutie, cu plicul nelipit. Era si asta o tactica. Prevedeam, chiar aveam certitudinea, ca Mihaela mi-o va inapoia. Daca i-o trimiteam insa deschisa, nu se putea sa n-o citeasca. Or, asta era lucrul de capetenie.

Am pindit aproape doua ceasuri pina ce in sfirsit am auzit-o deschizand usa si departindu-se pe coridor.

― Sa nu plece cumva in oras, m-a fulgerat teama.

Insa dupa doua minute am auzit-o facind calea intoarsa. Aha ― de minune! Mihaela se afla acum in camera ei si fara indoiala citea scrisoarea.

M-am furisat repede afara ca sa cercetez cutia de scrisori. Plicul nu mai era acolo. Da, ridicase ravasul. Am revenit in camera si am asteptat. O jumatate de ceas? Un ceas? Doua? Chi lo sa? Oricum, aveam impresia ca timpul isi suspendase zborul ca in poezia lui Lamartine.

― Ce o fi facind dincolo? Imi raspunde, iubita? S-o fi apucat sa-mi scrie? Va implor, muzelor, inspiratia-o cit mai bine!

Eram numai urechi. Din toata faptura mea incordata, functiona parca numai auzul. Trudeam sa prind orice zgomot, cit de mic, de alaturi, din camera ei. Dar nu era chip, Rita facea curat in odaia lui Charlot si auzeam cum scutura cearsafurile.

In sfirsit, usa de alaturi se deschise, pasii ei se departara pe coridor, in mers marunt, usor, sigur. Am asteptat inca un sfert, inca o jumatate de ora. Se va intoarce? Nu, nu s-a mai intors. Probabil plecase in oras sau coborise la Cici.

Fuga la cutia de scrisori. Ceva inauntru! O scrisoare! Mi-a raspuns! Mihaela mi-a raspuns! Draga de ea!

Dar trasnet! Era chiar scrisoarea mea. Mi-o trimisese indarat. M-a durut aceasta respingere, de ce-as minti? Am simtit un junghi ascutit in cosul pieptului, care s-a transformat pe urma intr-o ciuda amestecata cu necaz. Si doar prevazusem eventualitatea Era tot asa, cu plicul nelipit. Poate adaugase undeva pe marginea hirtiei vreo fraza? Nimic. In tot cazul o citise. De asta sint sigur, asa cum traiesc. Parca descifram amprentele degetelor ei, deslusindu-se pe albul hirtiei, ca filigrana.

Am plecat in oras cu sufletul pustiu. Asa cum te simti dupa o infringere sau o speranta naruita. Am luat-o in nestire, pe Calea Victoriei in jos, privind absent la vitrine, apoi, fara nici o deliberare, am intrat intr-un debit sa cumpar tigari. N-am cumparat nici o tigara, in schimb am cerut un plic si hirtie. Dupa aceea am luat-o spre Cismigiu si acolo, pe o banca, i-am asternut Mihaelei o noua scrisoare:

'Tu esti, Mihaela, aceea pe care o caut fara s-o gasesc? Aceea pe care o astepti si nu vine? Aceea careia ii scriu si nu-mi raspunde? Mi se pare ca te vad in toate femeile si nu te aflu in nici una. Te simt cind prezenta, cind plecata ― totusi mereu actuala. Daca uneori te prind de mina, faptura ta se topeste ca un fulg de zapada'

Ii spuneam pe nume, o tutuiam pretutindeni si cautam in-tr-adins frazele acestea, care-mi produceau o voluptate smintita. Scriindu-i, suprimam departarea reala dintre noi. Puteam sa-i spun, fara ocol, tot ce-mi trecea prin minte, orice intimitati si ginduri ― si astfel o simteam atit de aproape incit parea ca-i aud bataile inimii.

Intr-un sfert de ora am acoperit cu slova marunta toate paginile pe care le aveam la indemana, fara sa rasuflu macar. Ideile, frazele, les bons mots, parca mi le dicta o prezenta nevazuta si necunoscuta, iar eu numai stenografiam, intr-atit ieseau de limpezi si legate de acea logica interioara care e pecetea unei lucrari bine gindite.

Aceasta constatare m-a nelinistit putin. Numai un sentiment puternic atita functiunile cerebrale si le pune intr-o stare de supraexcitatie ca sa produca mai mult decit pot da ele in chip normal.

Or, cu mine se petrecea acelasi lucru. Eram intr-adevar indragostit?

Nu, hotarit ― nu! Totul se reducea la un plan de seductie conceput la rece, a carui infaptuire o sustineam din rasputeri. Voiam sa-mi verific, pentru intiia oara, armele inca nefolosite din arsenalul meu. Am mai spus-o: pina acum nu dadusem nici o lupta serioasa in cimpul iubirii. Voiam, mai ales, sa ingenunchez pe aceasta fata mindra, indaratnica, dispretuitoare (cum n-am intilnit alta), care-mi opunea muntii de impotrivire. Voiam totodata sa dau o satisfactie amorului propriu ranit. In sfirsit, tot ceea ce voiam era, dupa cum se vede, in afara dragostei.

Rationamentul ma impaca. Simteam binefacerea certitudinii si ma bucuram de ea.

A doua zi, i-am trimis scrisoarea; apoi am asteptat sa vad ce are sa se intample. Mi-a inapoiat-o si pe aceasta.

Seara, i-am scris alta tot asa de fierbinte si de prefacuta. Am adaugat in final:

'Stiu ca rni-o vei inapoia. Nu-i nimic. Asta e soarta scrisorilor mele. Imi ajunge s-o citesti. Si ai sa citesti zilnic de acum inainte, luni, ani, secole (am taiat cuvintul 'secole'), ceea ce se petrece in sufletul meu, daca nu vii sa-mi iei miinile si sa descoperi in ochii mei marea dragoste pe care mi-ai sadit-o si pe care nu poti s-o sfarimi orice ai face, pentru ca e opera ta, nu a mea.'

Uite o idee buna de pus in practica. Sa-i scriu in fiecare zi! Mereu siciitor, obsedant Cu o regularitate de ceasornic! Ca un ritm de rotatie cosmic!

Numai ca ea nu trebuie sa se astepte la asa ceva. In afara ca i-as rapi farmecul neprevazutului, as inarma-o eu insumi ca sa se apere. Mai bine s-o las sa creada ca fiece scrisoare va fi cea din urma si totusi, ziua urmatoare, sa se pomeneasca mereu cu alta noua. Si asta timp de o luna, chiar doua, oricit!

Am sters deci ultima fraza intr-asa chip sa n-o poata reface si am expediat plicul. Parca era un facut. Scrisoarea mi-a venit inapoi. Era a patra. Pe a cincea tot asa. Planul meu incepea sa se clatine mult prea devreme, descurajarea scotea coltii.

Sa dau indarat? Nici gind! Voi persevera pina in pinzele albe si tot voi izbuti. In materie de dragoste perseverenta e o arma care nu da gres. Si afara de asta stiu sa astept.

A sasea scrisoare avu aceeasi soarta. Nu-i nimic! La fel a saptea si a opta. Mergeam inainte, tot inainte! A noua si a zecea! Ei, drace, n-as fi banuit asemenea rezistenta! Iubea pe altcineva? Avea vreo legatura pe care n-o cunosteam inca? A inceput sa ma framinte indoiala, nelinistea. Dar hotarirea de a persevera m-a impiedicat sa capitulez. Ce are a face? N-avea decit sa iubeasca pe oricare Fat-Frumos din lume. N-avea decit sa fie logodita cu toti printii mostenitori. Mie trebuia sa-mi raspunda. Sau macar sa-mi retina o scrisoare, doar una. Pina unde va merge indaratnicia ei? M-a cuprins o ciuda care imi rascolea fiinta pina la nebunie. Nu ma mai gindeam la planul meu, la Mihaela, la dragoste, la nimic; singurul meu scop era ca aceasta fata sa retina o scrisoare de-a mea. Atit si nimic mai mult. Restul nu mai prezenta interes. Ah, cum as fi rasuflat din strafundul plaminilor. M-as fi simtit cel mai fericit om de pe lume! Dar Mihaela, monstrul cu chip de om, nu voia, nu putea sa inteleaga. Ea nu stia decit una si buna: sa-mi inapoieze la infinit ravasele. Sa le citeasca, bineinteles, si sa le inapoieze. Pina cind, ma rog? Pina cind?

Ajunsesem la a 15-a scrisoare respinsa si totodata la capatul rabdarii. Nu m-am dat invins, nu ― in ruptul capului! Inainte! Mereu inainte! Perseverenta pina in pinzele albe! Inca zece scrisori avura aceeasi soarta. Drace cocosat; vom scrie pe a 26-a! Acelasi destin: Ce importanta are? Vom expedia pe cea urmatoare Si chiar pe a 50-a, a suta scrisoare! Si asa mai departe: la infinit!

N-a mai fost nevoie! Minunea s-a intimplat: a 3l-a scrisoare nu se mai intoarse. Fusese in sfirsit retinuta de monstrul cu luceferi.

M-am temut ca nu cumva vreo impiedicare fortuita sau un accident sa fi zadarnicit restituirea. Toata ziua am dat tircoale cutiei de scrisori ca sa vad daca Mihaela n-a respins-o. Nu se intim-plase nimic. Frica insa nu ceda.

Din cauza acestei nelinisti nici n-am gustat bucuria victoriei care capata certitudine abia a doua zi, cind si scrisoarea urmatoare fu retinuta.

Nu cred sa se fi bucurat nici Columb cind, dupa ingrozitoarea calatorie in necunoscut, a zarit pamintul visului sau, asa cum m-am bucurat eu de intiia mea biruinta. Se vede ca erau mai lesne de supus furtunile oceanului, decit o fata ca Mihaela.

Bucuria imi pricinui o energie coplesitoare, care se cerea cheltuita, pentru ca altfel as fi explodat in milioane de bucati. Ca s-o risipesc n-am gasit ceva mai bun de facut decit asternind un caiet intreg, cu slova marunta si deasa. Ce i-oi fi scris acolo, in fierbinteala mea smintita? Nu-mi aduc aminte nici o iota. Stiu insa ca am umplut aproape douazeci de pagini intr-o ora. Numai o singura ora N-am avut rabdare sa revad ceea ce scrisesem, pentru ca nu ma induram s-o las pe Mihaela sa astepte, nici cele cinci minute cit imi cerea recitirea. Am aruncat caietul in cutie si m-am asternut pe asteptare, ca de obicei. Dar ea abia dupa doua ore cerceta corespondenta. N-am iertat-o multa vreme din cauza acestei intirzieri de care, la drept vorbind, nici nu era vinovata.

Nu mi-a restituit nici caietul. Atunci mi-a scaparat prin minte sa-i trimit indarat toate scrisorile pe care ea mi le refuzase atita timp. Le-a retinut si pe acestea. Hotarit, eram pe drumul cel bun.

― Ce tot faci de nu te mai vezi? m-a apostrofat intr-o zi Charlot.

― Ma prepar pentru primul doctorat.

S-a uitat surprins la mine ca la o dihanie, apoi mi-a aruncat o privire de mila. L-am intrebat:

― De ce, Charlot? Crezi ca e mai bine sa citesc in ajunul examenului, pe apucate?

M-a privit inca o data, apoi, cu un gest larg de actor, a rostit ca o sentinta:

― Te-am pierdut!

S-a departat pufnind, parca-i facusem un rau cu asta. M-am luat dupa el.

― Charlot, ia vino incoace.

― Nu se aproba!

― Vino, mai, nu face pe nebunul. Ce zici daca am aranja ceva?

Ochii lui Charlot sclipira fosforescent:

― Cind?

― Asta-seara!

In clipa aceea, Iliuta scoase capul pe usa:

― Mi se pare ca miroase a chef!

― Mai, ai un nas de copoi

― Cine-i cu aprovizionarea? (asta, in limbajul nostru insemna: cine plateste?)

― Ce-ti pasa? Eu! i-am raspuns.

― Ma inscriu cu brio!

Doctorul nu venise inca de la clinica. Gleber, de asemenea, nu era acasa. Asa ca am plecat tustrei. Charlot cunostea un local, pe Grivita, aproape de Cimitirul Sf. Vineri.

― Fratilor, are un vin care te scoala din boala si te baga in groapa.

Eram vesel, exuberant, intr-o dispozitie de plenitudine cum nu mai fusesem de multa vreme. 'Bolta verde' unde am poposit parea un local mizerabil dar, oricum, simpatic. Nu stiu de 'ce-mi placeau atita circiumile periferice care duhneau de rachiu. Inauntru toate mesele erau intesate de ceferisti, lucratori, baieti de pravalie. Charlot insa nu tinea seama de asta. La el decorul n-avea nici o insemnatate, principalul era bautura. Am ochit o masa, care ne convenea. Din pacate, altii mai iuti de picior ne-o luara inainte. Chelnerul ne ghici gindul.

― Da, da, se face!

A evacuat pur si simplu clientii trecindu-i la o alta masa, mai in fund, iar noi ne-am asezat victoriosi.

― Vedeti, exclama Charlot mindru, daca ne duceam in centru, ni se facea cinstea asta?

In apropierea noastra, pe o scena mica si scunda era instalata orchestra, care avea o cintareata grasa si indesata, cu ochii bulbucati. Un afis, infipt in vazul tuturor, anunta: 'In fiecare seara debuteaza primadona Mita Dragan'.

Bautura ne incinsese.

― Mai, baieti, le-am spus, prada unui avint nesabuit, stiti ca am facut o cucerire formidabila?

― Taci, nu mai spune! exclama Iliuta.

― E vorba de o fata cum nu se mai afla in sistemul solar.

― Da-i drumul! Cine e individa? intreaba Charlot cu indiferenta.

― Inchipuiti-va, o contesa.

― Contesa noastra? facu Iliuta, gindindu-se la Mihaela.

Am tresarit ca fript gindindu-ma la nesocotinta pe care o facusem fara vrere pomenind de contesa.

― Nu aceea, gugustiucule E vorba de una autentica Ascultati, ici

Le-am turnat la repezeala o poveste pe care de fapt o auzisem de la altcineva, cu o frantuzoaica, sotia directorului unei intreprinderi industriale, ungur de origine.

― Mai, e asa de gelos ungurul ca, auziti voi, in fiecare seara o pune sa jure ca nu l-a inselat.

― Si ea il insala in fiecare zi si-i jura in fiecare noapte, exclama Iliuta, rizind cu hohote.

― Da-le incolo de muieri, toate sint o apa si-un pamint, facu Charlot cu dezgust, rasturnind pe git un pahar cu vin.

Cind taraful se afla in pauza, Iliuta lua o frunza si-i zise cum stia el o doina de pe valea Oltului, incit se facu in local o liniste ca de cimitir. Cind ispravi, toata lumea aceea pestrita de mici slujbasi, muncitori si oameni fara capatii, izbucni in aplauze.

Un vlajgan de la o masa vecina, unsuros si negru, se ridica in picioare:

― Domnule Frunzanescu, sa ma ierti daca am o slabiciune ca tot omul

― Sa fii dumneata sanatos, replica Iliuta.

― Imi dai voie sa ma prezint, sint sofer, proprietar, am masina mea, nu sint va sa zica fitecine. Daca mai zici una, sa fiu al dracului, va plimb pina la Otopeni. Am masina in strada.

― Se aproba!

Iliuta mai zise o doina, apoi inca una si tot asa, pina la miezul noptii.

― Sa fiu al inchinatului, pina la Ploiesti va duc si va aduc. Face, pre legea mea.

S-a tinut de vorba: ne-a dus intr-adevar la Ploiesti. Acolo alt chef, la Berbec, de rindul asta cu soferul. In revarsatul zorilor ne-am intors acasa ametiti de bautura si frinti de oboseala.

Ma chinuiam sa adorm invirtindu-ma cind pe o parte, cind pe cealalta, dar somnul nu se lipea de mine. Timpul curgea anevoie, cu picatura. Fara vrere, am inregistrat auditiv toata activitatea matinala a mansardei. Gleber pleca cel dintii, la sapte, cu pasii lui greoi si masurati. Apoi, sora Mihaelei, grabita, ca intotdeauna. Dupa ea veni la rind Virgil, actorul, care se intoarse dupa o ora, cu cosnita de la piata. Auzeam, de asemenea, pe Rita dere-ticind prin odai, cum si glasul strident al Dorinei.

In fine, pe la noua, imi sunara in urechi, pasii marunti ai Mihaelei, strabatind coridorul. Pleca la facultate sau se ducea sa cerceteze cutia de scrisori? Da, se dusese dupa corespondenta fara indoiala, deoarece dupa citeva minute pasii ei facura calea intoarsa, iar usa odaii vecine se inchise cu zgomot. Gindeam in sinea mea:

― Na, de rindul asta s-a intors cu mina goala!

Prin asociatie, imi veni in minte o intimplare petrecuta mai demult la tara, intr-una din vacantele mele scolare. Obisnuisem o pereche de porumbei sa vina la fereastra mea, unde le aruncam regulat firimituri de piine. Dupa o saptamina-doua controlam cu ceasul daca matinalii mei oaspeti ma vizitau exact la aceeasi ora. Ei da, asa de exact, parca aveau si ei un ceas potrivit dupa al meu. Intr-o zi, lenevind in pat, am neglijat sa le pun portia obisnuita. Ei venira, ca de obicei, fara sa gaseasca nimic de mincare. Se plimbau nervosi pe bordura ferestrei, gingurind mirati, zburau pe aproape in vazduh, se intorceau iar batind cu aripile in geam, probabil ca sa-mi dea de veste ca uitasem. Mai bine de o ora s-au framintat incoace si incolo, dar nu se indurau sa plece cu gusile goale. In cele din urma, neavind incotro, le-am pus portia cuvenita de piine, dupa care m-au lasat in pace.

Cu Mihaela se intimpla la fel. Dupa o jumatate de ora, porumbita mea pleca din nou sa cerceteze cutia de scrisori. Se intoarse si de asta-data cu mina goala. Dupa un timp, se duse iarasi, si iarasi reveni fara nici un rezultat.

Poate isi dadea seama ca facea drumul degeaba fiindca nu ma auzise trecind pe culoar ca sa duc scrisoarea, dar o nadejde absurda o indemna sa mai caute, sa mai incerce o data.

Am avut o satisfactie diabolica. He-he, imi venise, in sfirsit, si mie apa la moara: o faceam sa sujere din cauza mea. Asadar, scrisorile mele ajunsesera pentru ea o hrana sufleteasca de care nu se mai putea lipsi atit de lesne. Ele ii polarizau toate gindurilc in jurul meu, faceau sa-i umple viata de mine, s-o alimenteze necontenit cu gindurile mele, sa-i trezeasca nadejdi, dorinte, visuri. Ascultam cum umbla prin odaie, trintind orice gasea. O chema pe Rita si o certa aspru (probabil fara nici un motiv) pentru ca servitoarea iesind afara, exclama:

― Azi nu e in toane bune domnisoara

He-he! asa te vreau, fetito! Dumnezeule, ce bine imi parea, asa de bine! Binecuvintam gindul care ma indemnase sa-mi petrec noaptea la chef. Daca nu se intimpla asa, mai faceam oare o descoperire atit de importanta?

As fi putut sa cobor din pat si sa-i torn la repezeala scrisoarea cuvenita. Dar nu, ceva ma impiedica, imi paraliza vointa:

'Las-o sa se perpeleasca putin pe jeratic! Are sa-i fie de invatatura'.

Pe de alta parte, gaseam ca procedeul meu era absolut necesar, pentru ca dadea loc unei verificari a propriilor ei sentimente. Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinte, care ne-a apartinut o data, ne pune la lumina adevaratul pret.

I-am scris abia a doua zi. Stupefactie! M-am pomenit cu scrisoarea inapoi, nedesfacuta

Asa e. aveam dreptate! Era suparata pe mine. Suparata pentru ca o zi. numai o zi, nu-i scrisesem. Ah, draga de ea! Cit ma iubea! Si cum isi daduse in vileag sentimentele. Ce fel, isi pierdea cumpatul chiar de la cea dintii piedica intilnita in drum?

Am vrut sa-i trimit din nou scrisoarea, de asta data deschisa, asa cum procedasem la inceput. M-am razgindit. Ar fi insemnat o totala lipsa de amor propriu din partea mea.

Ce? Adica ea sa aiba toate capriciile din lume, iar eu sa-mi calc in picioare orice urma de mindrie?

Supararea mea n-a izvorit din simtire, caci in cazul acesta s-ar fi dezlantuit spontan inca in clipa cind dadusem peste scrisoarea refuzata. Era o suparare voita, care lua proportii neasteptate. numai dupa un sir de rationamente cit se poate de logice.

'Eu ii dau totul Imi istovesc materia cenusie si bunatate de timp scriindu-i in fiecare zi: ea nici nu se osteneste macar sa-mi raspunda, si tot ea face pe bosumflata daca imi ingadui un ragaz? Nu-i mai scriu o iota, uite asa! Sa se duca la toti dracii! Putin imi pasa! Pacat de atita osteneala!'

Eram asa de infuriat ca tare as fi avut pofta sa dau buzna in camera ei, s-o zgiltii de umeri si sa-i arunc dispretuitor, in fata:

'Ce crezi tu, prostuto, mult o sa ma joci tontoroiul? Nu ti se pare ca ai intrecut masura? Mai vezi de altul!'

Tocmai atunci a venit Rita sa faca curat prin odaie.

― Iesi afara! m-am ratoit la ea.

Biata slujnica speriata o rupse la fuga fara a mai cere vreo lamurire. Gestul ei caraghios imi stirni risul si odata cu risul se duse pe copca si indirjirea mea.

'La urma urmei, de ce-mi fac atita singe rau pentru un lucru de nimic?'

Am iesit in oras ceva mai bine dispus. Dupa-amiaza, hai la cursui de istoria doctrinelor economice. Pacat! N-am putut sa fiu atent, asa ca mi-am irosit timpul degeaba.

Seara m-a luat Charlot la teatru. Nu prea aveam pofta, dar el a staruit mult. Abia asteptam sa se termine spectacolul ca sa ma intorc acasa. (Daca as fi fost singur, plecam mai devreme.)

Primul lucru pe care l-am facut intrind in camera, a fost sa ma asez la masa de scris. Ma obseda intr-atit criza de timp, incit am economisit chiar secunda de care aveam nevoie pentru a-mi scoate palaria. Si asa, cu palaria pe cap, i-am scris Mihaelei, fara sa rasuflu, opt pagini. I-as fi scris si mai mult daca nu ma dobora oboseala. Am adormit imbracat. A doua zi, n-am dus scrisoarea la cutie pentru ca draga mea vecina a gasit cu cale sa plece dis-de-dimineata, pe cind eram inca in pat.

Plecarea ei, care nu era, in fond, decit un gest demonstrativ, ma indirji si mai mult.

'Asa te porti, iubito? o amenintam imaginar. Ei bine, uite ce meriti!' Si pe loc am rupt scrisoarea in doua.

'Sa poftesti acum sa-ti mai scriu alta!'

Am luat jumatatile si prefacindu-le in bucati mici le-am imprastiat de-a valma in toata odaia.

'Cel putin sa dau de lucru toantei de Rita.'

Dupa aceasta isprava am plecat la facultate. Aveam un curs de drept roman si-mi placea. Era, de altfel, cursul cel mai populat. Profesorul, o stirpitura de om, abia se zarea dinapoia catedrei. Ii curgea nasul in permanenta, avea guturai de cind il stiam. Mereu se ferea de curent, ca de ciuma, si in timpul prelegerii statea cu caciula pe cap, iarna ca si vara, dupa ce ne cerea scuze pentru asta. Dar cind incepea sa vorbeasca (avea si o voce pitigaiata!) devenea altul. Iesea parca din proptia-i piele, faptura lui se marea pe nesimtite, lua proportiile unui urias care ne stapinea cu forta verbului sau sclipitor. Uitam de el, uitam de noi si ascultam o simfonie de cuvinte rnai fermecatoare decit muzica beethoveniana. Astfel, dreptul roman incete sa mai fie o disciplina arida de care fugeau mai toti studentii, ci o arta care urca la creier, pe scari de matase.

Cind a ispravit, m-am frecat la ochi cu necaz, ca dupa un vis frumos, dar prea scurt. Vrajitorul cu gura de aur plecase strin-gind grijuliu fularul in jurul gitului si indesindu-si caciula pe capul plesuv.

Aceasta prelegere m-a potopit de remuscari. Imi parea rau ca mai bine de doua luni de zile neglijasem indatoririle mele de student, ca sa-mi pierd vremea ca un nating ticluind scrisori de dragoste fara nici o noima. Citeva saptamini am frecventat cu regularitate cursurile de la doctorat si in acest timp n-am mai asternut un rind vecinei mele

De altfel, nici n-am mai zarit-o, afara de o singura data cind mi-a parut asa de trasa la fata si urita, incit am schitat fara sa vreau un gest de neplacuta surpriza. Am salutat-o, dar cred ca nu mi-a raspuns. A trecut furioasa pe linga mine, aproape fugind, si s-a inchis in camera ei. M-am uitat lung in urma.

'Nesuferita! Nu stie sa se stapineasca.'

Am mai intilnit-o si alta data, tot acasa. Parea foarte incurcata; ar fi vrut sa se intoarca din drum (a avut o ezitare), dar nu s-a intors. Cind a trecut pe linga mine, m-am prefacut ca n-o vad. La ce bun sa-i mai dau buna ziua cind ea nici nu catadixea sa-mi raspunda la salut?

Asadar, iata-ne suparati unul pe altul. Nu ne cunosteam inca bine si eram in dezacord. Mai mult: ne uram. Adica eu o uram putin (sau mai degraba nici nu-mi pasa de. ea), dar ea ma ura ingrozitor. Simteam asta numai dupa cum se uita la mine. Din ochii ei tisneau sageti otravite. Citeva zile mai tarziu am intilnit-o intimplator la universitate. Era cu Cici, fata proprietarului. De data asta n-am avut incotro: trebuia s-o salut din cauza lui Cici. Ea mi-a aruncat o privire mindra, dispretuitoare, si n-am bagat de seama daca mi-a raspuns sau nu la salut. Ei si? Atita paguba! Mi-a raspuns, in schimb, Cici, care se uita la mine intr-un fel ciudat. Poate ca ma placea, cine stie? Pacat ca nu era pe gustul meu, altfel

Uite, o idee: sa m-apuc sa-i fac culte lui Cici, asa, numai ca sa crape de ciuda Mihaela.

Prins in itele acestui gind, am luat-o agale pe Calea Victoriei. In dreptul Teatrului National m-a oprit Dolly, cu o explozie de veselie.

― Incotro, Monstrule? Pe unde umbli de nu te mai vezi?

― Ma prepar pentru examene, am mintit-o fara a ma sinchisi de porecla ce-mi daduse.

― Of, scolarul mamei silitor, auzi, s-a pus cu burta pe carte, saracutul! izbucni ea intr-un ris zgomotos.

― Dar tu ce faci? am intrebat-o ca sa schimb vorba. Ce eleganta esti!

― Da, gasesti? a suris magulita. Uf, nu-mi place de loc cuna imi vine taiorul asta, am o croitoreasa tampita. Apropo, stii ca m-am logodit?

― Ei bravo! Felicitarile mele! Cu cine?

― Un idiot, director la Generala. Moare dupa mine, mi-a facut o curte nebuna si cadouri nu-ti mai spun!

― Si tie nu-ti place?

― Nu-i genul meu. Mi-a promis ca-mi cumpara o vila in parcul Fiiipescu.

― Strasnic cadou de nunta! Face sa te mariti cu el, ma parole!

― Te cred, n-o sa mor fata mare!

Dolly vorbea tare, gesticula si ridea provocator, incit pietonii intorceau capul dupa noi.

I-am atras atentia: fara rezultat. In ea fremata o bucurie frenetica de viata, tot ce facea era in plin prezent, direct si simplu, fara reticente feminine. La cei 20 de ani ai ei avea, dupa cum am mai spus, un cimitir de iubiti.

― Monstrule, cind ne mai vedem? Citeodata imi lipsesti mult. Stii, mi-e dor de un chef la catarama

― Uite, acum. Asa, pe nepusa masa.

― Acum nu pot. Ma asteapta idiotul meu.

― Atunci, miine. Vino la mine, pe la cinci dupa-amiaza.

Pina una alta, am renuntat la ideea de a face curte fetei proprietarului cu toate ca era mai indicata decit Dolly. Insa cu Dolly mergea repede treaba, oricind o aveam la indemina. Afara de asta era mai frumoasa decit Cici si in plus avea o ingenuitate rara. Oricum, puteam sa mizez pe orice ca-i va face rivalei singe rau cu nemiluita.

De fapt chiar asta urmaream; sa-i arat Mihaelei ca nu ma mai preocupa persoana ei de vreme ce am ajuns s-o schimb cu alta. Daca ma iubeste, cu atit mai rau pentru dinsa. Are sa sufere toate chinurile geloziei si ma va uri mai mult decit m-a urit pina acum. Iar eu, nebun de bucurie, voi binecuvinta ura ei inversunata care nu-i decit cealalta fata a iubirii.

Numai de un singur lucru ma temeam; daca Mihaela nu-i acasa si-mi zadarniceste planul? Asa ca a doua zi am pindit cu grija toate zgomotele care veneau din odaia ei. Am avut noroc, n-a plecat nicaieri.

In fine, dupa o mica intirziere iat-o pe Dolly apropiindu-se zgomotos, dupa cum ii era obiceiul. Am deschis usa si am intim-pinat-o pe coridor strigind asa ca sa auda si Mihaela de alaturi:

― Buna scumpo, de ce ai intarziat?

― Uf, Monstrule, lasa-ma, abia am scapat de idiotul meu.

Cind am auzit-o pomenind de idiot i-am facut repede vint in odaie.

― Nu vorbi asa tare ca se aude.

― Ei si? Ce-mi pasa mie de astia? Da-i incolo de netoti. Asculta, Monstrule, mi-a venit o pofta subita de sampanie. Numai o sticla. Vezi sa fie Mott 1900. Daca nu gasesti Mott, la Very-Dry. Debitind acestea se dezbraca de tot intr-o clipita.

― Aici nu se poate! Mai bine mergem la 'Femina'.

― Moase-ta! De ce in alta parte? Aici! Haide, trimite pe toanta de Rita sa cumpere.

― Nu se pricepe la asa ceva.

― Atunci du-te tu. Nu intelegi, vreau sampanie!

Intre inchipuire si realitate se ivesc goluri care trebuie umplute pe loc. Uneori insa se deschide o adevarata prapastie si n-ai cum s-o umpli. Atunci fapta ramine neimplinita, suspendata in aer. Inchipuirea tese simplist, in linii mari, fara a vedea detaliile care de multe ori sint mai importante decit principalul.

Cind am invitat-o pe Dolly la mine, aveam un scop precis: acela de a stirni gelozia Mihaelei. Lucrurile, in inchipuirea mea, se conturau simplu: Dolly va veni si voi petrece cu ea citeva ore agreabile, iar alaturi, Mihaela va crapa de ciuda stiind ca la mine se afla o fata care n-a venit pentru a-i citi poemele homerice.

Dolly, e adevarat ― venise. Zarind-o, am avut din prima clipa o tresarire de neplacere. Mai exact, o stringere de inima. Parca as fi vrut sa nu vina. Se dezbracase repede, cum avea obiceiul, si nu ma repezisem s-o cuprind in brate; ma oprea parca ceva.

Acest ceva se limpezi mai bine odata cu scurgerea timpului. Mai intii se dusese pe copca dispozitia. Musafira imi paru brusc vulgara, lipsita de farmec si feminitate. Stiam de altfel ca nu reusea niciodata sa-mi stirneasca reverii erotice. Insa nu de asta era vorba. In orice caz trebuia sa ma cotorosese de ea cit mai repede. Adica, nu, de ce ma mint? Hotarisem mintal sa plecam altundeva, in alta parte. Aici, in vecinatatea Mihaelei, n-o puteam accepta. Faptul ca Mihaela se afla dincolo, la citiva pasi de noi, ma stinjenea, imi taia orice avint, constituia pentru mine ceva inhibitoriu. Atunci de ce o adusesem pe Dolly?

Pentru ca, in inchipuire, gindeam ca voi putea duce pina la sfirsit fapta. Dar nu prevazusem opozitia neasteptata a constiintei. De aceea, cind ceru sa-i aduc sampanie (in definitiv cel mai simplu lucru era sa-i fac pe plac, dar gasisem in acel capriciu al ei un pretext de cearta), i-am raspuns voit insolent:

― Te rog slabeste-ma cu pretentiile astea stupide.

Ea ma privi nedumerita, cautind in ochii mei explicatia unei atari comportari si, instinctiv, isi acoperi goliciunea cu rochia. Am adaugat pe acelasi ton:

― Astea, stii, sint toane de (voiam sa spun de cocota, dar m-am oprit la vreme).

Dolly, oparita, incepu sa se imbrace febril fara sa scoata un cuvint.

― De ce te superi? am intrebat-o formal. In definitiv ce ti-am facut?

Ea continua sa se imbrace din ce in ce mai nervoasa, necajindu-se ca nu nimerea sa-si incheie copcile.

― E o prostie ce faci, am reluat fara convingere.

Inainte de a fi gata, a tisnit pe usa, fara o vorba si graba ei mi-am explicat-o prin faptul ca, simtind c-o podidesc lacrimile, preferase sa fuga decit sa plinga in fata mea.

M-am trintit pe pat, cu constiinta grea ca ma purtasem prea aspru, prosteste de aspru, calcind in picioare o prietenie amoroasa.

Seara, am gasit in cutie toate scrisorile pe care le trimisesem Mihaelei, legate cu o panglica si rinduite cu grija, cronologic. Nici una nu lipsea.

― Hm, mi-am spus, scumpa mea vecina se crede obligata sa-si dea in petic.

Ajuns in camera o grija ma invada subit. Daca-i adevarat? Daca Mihaela nu mai tine la mine? Daca si-a dat seama ca are de-a face cu un flusturatic care aduce femei la el acasa si il dispretuieste?

Cit timp scrisorile se aflau in pastrarea ei tot mai era o nadejde ca lucrurile se vor indrepta. In tot cazul, o simteam foarte aproape pentru ca detinea ceva de la mine. Acum imi inapoiase totul, era libera, descatusata, putea sa faca ce voia, sa inceapa alta dragoste, orice

Pentru intiia data am simtit o apasare care ma nelinistea. Nu, nu voiam s-o pierd. O cucerisem prin lupta, trebuia s-o pierd tot prin lupta. Nu intelegeam sa darim din cauza unei prostii, dealtfel neconsumate, tot ceea ce cladisem cu atita truda.

Am recitit din simpla curiozitate, apoi cu interes tot mai cres-cind, numeroase pasaje din scrisorile mele. Dumnezeule, eu le scrisesem? Fusesem in stare sa astern pe hirtie frazele acelea de foc? Ceva de necrezut! Erau chemarile inaripate ale iubirii, strigatele deznadejdii, tinguirile dorului neimplinit, in fine, o avalansa a tuturor elementelor dragostei, ale marii dragoste.

Cine-mi dictase toate astea? Cum se nascusera sub condei? Caci nu le recunosteam ca fiind ale mele. Era opera altcuiva din mine, care nu iesise inca la iveala?

Nu stiu. As zice ca totul nu parea sa fie decit rezultatul unei stari anormale. Ma indragostisem de Mihaela? Greu de crezut! Recunosteam insa ca macar atunci cind ii scriam o iubeam cu adevarat. Dar cum e ou putinta sa se transpuna cineva prin efectul vointei, intr-o stare sufleteasca straina de simtirea lui, cu atita convingere si sinceritate?

'Mi se pare ― spuneam ― ca deocamdata nu iubesc decit iubirea!' Gasisem o explicatie de moment pe care viitorul avea s-o infirme curind curind!

V

Intr-o dupa-amiaza, pe cind ma intorceam din oras, am intilnit-o pe Mihaela pe scara, aproape de locul unde o sarutasem cu doua luni inainte. A incercat sa ma ocoleasca (parca se temea sa nu i se intimple acelasi lucru) si chiar o lua inapoi. Prea tirziu! O prinsesem de mina si o tineam pe loc.

― De ce mi-ai trimis scrisorile inapoi? am intrebat-o aspru, cu glas strain.

Ea se smuci sa scape:

― Lasa-ma!

― Nu te las pina nu-mi dai o explicatie. Intelegi, nu mai pot trai asa

I-am spus aceste cuvinte greu, cu opintiri, iar vocea mea avea un tremur ciudat. Vorbindu-i, o fixam lacom, drept in ochi.

Mihaela, cu mina cealalta libera, isi acoperise fata. Nu putea sa-mi suporte privirile.

Intuind slabiciunea care o cuprinsese, am muiat glasul si i-am soptit cald si convingator:

― Nu simti cit te iubesc de mult?

Fara a mai astepta raspunsul ei, fara sa ma gindesc ca in clipa aceea ar fi putut cineva sa urce sau sa coboare scarile si sa ne surprinda, i-am rasturnat capul si mi-am lipit lacom buzele de gura ei. In sarutarea aceea am descoperit o tara noua, minunata, din alta planeta, pe care, anexind-o, m-am simtit stapinul universului. Mirarea mirarilor: in loc sa reactioneze violent, asa cum ma asteptam, Mihaela se parasi toata in voia mea. Nu scoase nici un cuvint, nu facu macar un gest de impotrivire. Cind i-am dat drumul, mi-a fost frica sa nu se prabuseasca fara suflare. Avu, ce-i drept, si de rindul acesta o clipa de ameteala si se sprijini de balustrada. Dar isi veni repede in fire. Se facuse palida, ca o moarta. Numai in ochi i-am surprins o licarire ciudata, neverosimila, dar nici ochii nu mai erau parca ai ei. Stelele isi pierdusera stralucirea. Abia atunci ma napadi teama de a nu ne surprinde cineva. Am fugit pe scari in jos ca un hot, lasind-o acolo, buimacita inca de neasteptata intimplare.

Asadar, se intimplase si minunea minunilor: cucerisem pe Mihaela. O sarutasem cu voia ei si asta insemna capitularea. Pina aici fusese urcusul: greu, anevoios, plin de truda, obstacole, primejdii. Dar pusesem piciorul pe culme. De aici se deschidea luminisul, paradisul, fericirea.

De multe ori, in reveriile mele, cind imi imaginam momentul acesta, ma treceau fiori de voluptate si-mi spuneam: 'Il voi trai vreodata?'

Ce naivitate! Iata, il traisem, si acum ma simteam coplesit de tristete.

Asadar, asta fusese totul? De ce se topise asa de repede rezistenta Mihaelei? De ce nu ma infruntase mai mult? De ce nu ma chinuise inca o luna, doua, un an? Atunci as fi iubit-o, poate! Dar ea, numai dupa trei luni de zile, imi cazuse in brate, sfirsita! Si miine, poimiine, va fi a mea si totul se va ineca in obisnuinta. Dragostea isi va fi trait viata.

Sint, in Prostul, piesa lui Fulda, citeva replici subtile, pline de adevar. Eroul, Justus, povesteste unei prietene:

'Imi place sa ma visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fara seaman, singura fericire'.

'Dar nu incerci niciodata sa ajungi ceea ce visezi?' il descoase ea.

'Nu stiu daca atunci mi-ar mai placea!'

E de neinchipuit cum nu-si da seama femeia ca dragostea nu-i decit drumul care duce la cucerire, dupa cum filozofia nu-i decit drumul pina la aflarea adevarului. De aici incolo, se sfirseste lupta si urmeaza supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut si dragostea sucomba roasa de repetitie, obisnuinta, saturatie.

Nu stiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin minte asemenea ginduri. Probabil pentru ca nu le dadeam nici o importanta. Repet: imi parea rau ca Mihaela se daduse pe brazda atit de repede. Acum nu-mi raminea altceva de facut decit sa-i cer intilnirea de rigoare. As fi putut s-o capat adineauri, cind o sarutasem. Nu-i nimic: ii voi scrie. Si i-am scris ca o astept in seara aceea la Sosea, in dreptul Bufetului. N-am adaugat un cu-vint mai mult. La ce bun?

Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul in cutie si, odata cu el, maldarul de scrisori pe care mi le inapoiase.

Am calculat la rece asa:

'Ne vom intilni inocent, de doua-trei ori, cu sau fara clar de luna. Dupa aceea o deplasare cu automobilul la Baneasa. In program: plimbari obligatorii prin 'padure, minimum doua ore, pentru obtinerea infometarii. Ospat copios intr-un separeu din restaurantul parcului; vin si muzica la discretie. Apoi ofensiva de rigoare si inevitabila cadere a gingasei cetati'.

La ora fixata ma aflam la locul intilnirii. Am intirziat intr-adins un sfert de ora ca s-o gasesc pe Mihaela asteptindu-ma. (Era o satisfactie in plus.) N-am zarit-o; nu venise inca. Asta m-a mirat putin. Am asteptat-o inca o jumatate de ora, dar degeaba. Nu m-am indurat sa plec, tot crezind ca vine. Si iata-ma pierzind inca doua ore.

― De acum e limpede: nu mai vine.

M-as fi bucurat mult daca venea. Totusi simteam ca-mi era parca mai draga fiindca nu venise.

Din ziua aceea, doua saptamini incheiate n-a fost chip sa dau ochii cu ea. Nu stiam daca este acasa sau nu, pentru ca nu-i auzeam pasii ca inainte. Si totusi aveam credinta ca nu plecase nicaieri.

Ce se intimplase? Se ferea de mine, ma ocolea? ii era teama sa-mi intilneasca privirile? inca mai lupta cu ea? Tot nu-si dadea seama ca se ispravise cu impotrivirea ei?

Ii dadeam intilniri peste intilniri. In fiecare zi cite una. O asteptam mereu cu o incredere oarba ca vine si totusi nu venea deloc.

Ce-i cu fata asta?

Ajunsesem sa nu mai inteleg nimic. Mihaela imi rasturna toate socotelile, iesea din logica mea, sarea dincolo de orice previziune. Niciodata nu infaptuisem ceva in legatura cu ea potrivit calculului meu aprioric.

De ce indaratnicia asta inexplicabila? Nu o sarutasem cu voia ei? Nu-mi tremurase in brate? Cind ma socoteam pe culme, abia atunci trebuia sa-mi dau seama ca mai am inca de urcat.

Un gind incerca sa-mi desluseasca taina. Tot ce obtinusem pina acum de la Mihaela nu-mi daduse ea: ii smulsesem eu. Eu eram elementul activ, din impulsul meu pornise tot ceea ce intreprinsesem. Ea avea dreptul sa se considere in proprii ei ochi (ca si intr-ai mei, dealtfel) o victima: nu voise s-o sarut; eu o silisem cu forta. Si ea, constrinsa, n-avusese incotro. Acceptase, cum accepti ceva impus dinafara, pe care nu-l doresti, dar pe care nici nu poti sa-l impiedici. Daca ar fi venit la intilnire, se schimbau lucrurile. Nu se mai putea apara in fata constiintei ca e silita sa vina, pentru ca in cazul acesta fapta pornea din vointa ei.

Desigur ca Mihaela se gasea in faza razboirii cu propria-i constiinta.

Daca asa stau lucrurile, mi-am spus, ma voi trudi sa-i caut o scuza valabila, care s-o puna la adapostul mustrarilor de cuget. Dar timpul trecea fara sa gasesc ceva potrivit.

Tot hazardul imi puse la indemina un prilej la care nu ma asteptam. O doamna, probabil prietena a familiei, veni s-o caute intr-o zi pe Alexa, sora Mihaelei. Rita, care era pe coridor, ii spuse cu voce tare:

― Domnisoara Deleanu e plecata in provincie si se intoarce miine seara.

Am prins cu urechea noutatea din zbor. Va sa zica, draga mea se afla alaturi singura-singurica si eu habar n-aveam. Uite, o ocazie cit se poate de nimerita pentru o explicatie intre patru ochi.

Nu era acasa. Nu-i nimic. Asteptam sa se intoarca. Ce-i drept, nu m-a facut sa pierd mult timp. Dupa o jumatate de ora pasii ei marunti si pripiti, pe oare ii deosebeam diintr-o suta, imi sunara la portile urechilor.

Cit ne ajuta uneori intimplarea! S-ar crede ca anumite intimplari care se isca fara participarea noastra si care par, la prima vedere, lipsite de sens, nu sint pentru noi, in fond, decit rasturnari de obstacole, neteziri de drumuri, complicitati necesare!

Daca femeia aceea ar fi venit doar cu cinci minute mai tir-ziu, mi s-ar fi ivit vreodata o ocazie atit de prielnica de a ma apropia de Mihaela? Sigur ca nu.

Am prins de veste cum a rasucit cheia in broasca, apoi a incuiat usa. Era alaturi, ne despartea doar un perete. Am lasat usa intredeschisa ca sa spionez orice miscare de pe sala. Din fund, din bucataria Dorinei, auzeam pe Virgil zbierind din rasputeri; facea lectia obisnuita cu Gheorghita. Ceilalti locatari erau plecati. Numai doctorul nu eram sigur daca iesise sau nu.

Hotarindu-ma sa trec la actiune, mi-am luat palaria si, gata ca de plecare in oras, am pasit cu precautiuni de hot pe coridor. In clipa aceea, doctorul iesi din camera lui. Neplacuta surpriza: va sa zica nu plecase.

― Mergi in oras? ma intreba, dind cu ochii de mine.

Ce era sa spun?

― Merg!

Am coborit impreuna. Na! Asta-mi lipsea, gindeam inciudat. Iata-ma silit sa-l duc pina la poarta. Acolo i-am pus o intrebare cu intentia de a ma cotorosi de el:

― Incotro o iei?

― Ma duc la Coltea. Dar tu?

― Eu fac lectura la Sosea (adica in directia opusa).

― La revedere.

Ne-am despartit. Dupa ce s-a departat putin m-am intors aproape fugind. Am urcat scarile, sarind cite trei trepte. Ajuns pe coridor, m-am pomenit fata in fata cu Mihaela. Am salutat-o. Mi-a raspuns speriata, rosie, pierduta. Unde se ducea? Poate sa cerceteze cutia cu scrisori. Sau la fiica proprietarului sa cinte la pian. De o iesire in oras nu putea sa fie vorba, n-avea toaleta de strada.

Acum e momentul sa ma furisez in camera ei, ca sa ma gaseasca acolo cind se va intoarce.

Pe sala nimeni. O secunda, atit mi-a trebuit sa ma strecor in odaie. Am inchis usa cu precautie si m-am ascuns dupa garde-rob. O asteptam cu sufletul la gura. Deodata, un gind m-a inlemnit:

'Daca se duce la Cici si se intoarce peste o ora, doua, ce' fac?'

Din fericire imi scapara prin minte si antidotul:

'Plecind la Cici, ar fi inchis usa cu cheia. Or, ea o lasase deschisa: deci se dusese dupa corespondenta si trebuia sa se intoarca dintr-o clipa intr-alta.'

Tot era buna logica la ceva.

Nici n-am prins de veste cind s-a deschis usa si s-a inchis odata cu zavorul yalei, intr-atit eram de emotionat.

Daca as fi incercat sa intru adineauri cind plecasem, gaseam desigur usa inchisa. A fost deci necesar sa-l intilnesc pe doctor si sa-l conduc pina jos ca sa cistig timp pina ce Mihaela urma sa iasa pentru a ridica scrisorile, deplasare pentru care nu era niciodata nevoie sa inchid usa cu yala.

Intimplarea complice, hazardul acesta miraculos imi venise a doua oara in ajutor.

Intr-adevar Mihaela avea un plic in mina. In clipa cind il rupse dadu cu ochii de mine.

I-am facut semn sa nu strige. Ea nu striga, ramase locului inlemnita de spaima, privindu-ma tinta si trudindu-se sa inteleaga. (Sint unele lucruri neprevazute, care ne cer un ragaz pina sa le pricepem.)

Momentul critic trecuse cu bine: groaza, inclestindu-i gura, ii paralizase tipatul.

― Nu-ti fac nici un rau. Trebuie sa-ti spun ca

Ea nu ma lasa sa ispravesc:

― Aici, nu! Aici, nu!

― Dar unde? Spune-mi, unde?

― Oriunde, numai aici, nu. Nu pot! Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie sa pleci numaidecit.

Tonul era atit de imperativ, incit m-am precipitat spre usa gata sa plec. Inainte de a apasa pe clanta mi-a venit ideea salvatoare:

― Daca ma surprinde cineva iesind de aici? Iti dai seama ce ar mai sporovai gura lumii?

Ea paru consternata. In zapaceala primelor clipe nici nu se gindise la una ca asta. Aveam dreptate. Pe sala se auzira pasi. Venea Gleber din oras. Apoi rasuna vocea lui Iliuta.

― Bine ca ai venit! Ia vezi ce dracu are broasca asta?

― Stai sa aduc sculele.

Il auzeam cum batea cu ciocanul, cum pilea, cum rasucea cheia in broasca usii.

'Ah, prietene Gleber, ii transmiteam in gind, cum sa te fac sa intelegi ca nu trebuie sa pleci de acolo decit dupa citeva ceasuri. Mi-ai face, stii, cel mai mare bine. Roboteste inainte, dragul meu!'

Si bunul Gleber parca pricepea indemnul nevazut. Mihaela incepu sa se impace cu situatia. In ce ma priveste, dupa primele clipe de buimaceala, imi redobindii stapinirea. In definitiv, de ce sa plec asa, ca un nating? Numai pentru ca imi porunceste ea? Dar ce, era sa-mi spuna chiar din capul locului: 'Poftim, stimate iubit, ramineti! Daca doriti va ofer chiar un scaun si va fac o cafea'

Haida-de! Nu era o neghiobie sa scap aceasta ocazie unica?

― Plec mai tirziu, i-am spus, dupa ce s-or duce colegii la masa. Atunci n-o sa mai fie nimeni pe coridor.

Mihaela delibera o clipa si conveni:

― Dar sa pleci. Sa stii ca daca nu pleci, tip dupa ajutor

Replica ei ma intarita. I-am inhatat brusc o mina:

― Si daca tipi, ce? Ma sperii?

― Te rog nu vorbi asa tare. Sa nu se auda alaturi.

― Ei bine, voi striga sa se auda peste noua mari si noua tari. De ce ma amagesti? De ce nu vii la intalniri? De ce ma lasi in fiecare seara sa astept ore intregi ca un caraghios, spune?!

Ea tacea, cu ochii plecati in pamint. Framinta parca un raspuns.

― De ce nu-mi raspunzi? De ce taci mereu? Pentru ce n-ai venit niciodata la intilnire?

― N-am putut!

N-am putut, ce frumos a spus-o! Ar fi voit sa vina la intalnire, fierste; chiar a facut primii pasi. Ce vina are daca sentinelele fiintei o impiedicasera? Acesti aparatori ai ei erau de-o severitate excesiva.

Isi lasa capul in piept. Dadui s-o imbratisez, dar se trase repede inapoi, speriata:

― Nu! Sa nu faci asta!

― Asculta, Mihaela, inca nu simti ca destinele noastre sint legate pentru totdeauna? N-avem incotro: trebuie sa ne supunem lor.

M-am bucurat ca gasisem o fraza de efect, care parea c-o impresioneaza putin. Simpla iluzie; nu era chiar atit de naiva pe cit lasa sa se creada. Luciditatea revenindu-i ma dojeni aspru:

― Nu umbla cu vorbe mari. Esti usuratic!

― Sint gata sa jur ca sint sincer cu tine, absolut sincer.

― E mai bine sa dovedesti inainte de a jura. Daca nu izbutesti, abia atunci te apara juramintul.

Daca ma lasa as fi jurat stramb, pentru ca acele vorbe mari n-aveau nici cea mai palida corespondenta cu simtirea mea.

Si totusi, adevarul adevarat e ca ma inselam pe mine insumi. Fraza debitata Mihaelei ascundea o presimtire grea, de care nu-mi dadeam seama atunci, dar care avea sa se confirme tirziu sau, mai bine zis, prea tirziu.

Sint unele presimtiri care tisnesc parca din strafundul neexplorat al fiintei noastre. Ni se par straine ca gindurile altcuiva si de aceea nu le recunoastem dupa cum nu ne cunoastem nici pe noi insine.

Cineva batu discret in usa. Am tresarit brusc, ne-am uitat unul la altul, inghetati ca doi hoti prinsi asupra faptului. O voce de afara striga.

― Deschide! Eu sint, Cici.

I-am soptit sa nu faca nici o miscare. Trebuia s-o lasam pe Cici sa creada ca nu-i nimeni acasa. M-a ascultat, supusa. Taceam amindoi impietriti, scrutind orice zgomot, incit ne auzeam rasuflarea. Ce mi-a nazarit atunci prin minte? Da ce n-as profita de ocazie ca s-o imbratisez? Mihaela n-are sa se opuna, nici n-o sa protesteze, de frica sa n-o auda Cici, de afara.

Am apucat-o in brate si am strins-o, lipind-o de mine. La inceput a vrut sa reziste, dar nu era chip. Pe urma foarte contrariata s-a lasat in voia mea. Nu facea altceva, decit ma improsca mereu cu sagetile ochilor ei.

Cici mai batu de doua ori, apoi vazind ca nu-i raspunde nimeni, pleca. Zgomotul pasilor ei se stinse repede.

Mihaela rasufla usurata si, desfacindu-se brusc din bratele mele, ma apostrofa cu retinuta minie:

― E asa de urit ceea ce faci. Te rog pleaca imediat.

Am privit-o la rindu-mi incruntat si mai ales pus pe cearta:

― De ce ma alungi?

― Pentru ca te dispretuiesc!

― Bine, plec. Daca ma vede cineva iesind de aici?

― Nu-mi pasa de nimic. Numai pleaca odata!

Nu-i pasa acum nici de asta! Grav, cit se poate de grav

― Peste doua minute voi pleca. Numai, te rog, lasa-ma sa-mi vin putin in fire.

― Dar ce ai?

Nu i-am raspuns. M-am asezat tacut pe un scaun si mi-am sprijinit capul in podul palmelor. In felul cum spusese te dispretuiesc, simteam ca nu exagera deloc. Apostrofa ei ma duruse rau. Nu m-asteptasem sa dea astfel drumul miniei. Cu ea, nu stiam niciodata cum sa ma port. Ma cuprinse o descurajare adinca. Asadar, era cu neputinta sa pun mina pe fata asta? Oare toata truda mea se risipise in vint ca o papadie? Cu orice fata, cind ajungi la sarut, a doua zi o iei de acolo de unde ai ramas. Numai cu Mihaela se schimbau lucrurile: cu ea trebuia intotdeauna s-o iei de la inceput. Tot ce cladisem intre doua saruturi se naruia peste noapte si zidirea trebuia reinceputa de la temelie. Intr-adevar, situatia devenise critica. Intransigenta ei, impinsa dincolo de orice limite, imi aminti de eroina din Le Disciple. Ce ar fi daca as pune in aplicare faimoasa metoda a lui Robert Greslou? Adica s-o induiosez prin suferintele mele, sa-i trezesc compatimirea de soarta mea nefericita?

Intr-adevar, prin compatimire ajungi mai repede la inima unei femei decit prin orice alt mijloc. Adesea, incercasem la scoala sa-mi provoc plinsul la comanda. Izbuteam fara gres. N-aveam decit sa ma gindesc la moarte ca sa-mi vina lacrimile. (Oricine ar plinge ― cu o fire ca a mea, gindindu-se la propria sa moarte.)

Asadar, m-am izolat in mine, ca sa ma vad aievea intins fara suflare pe catafalc. Mama aplecata asupra mea, ma jelea. Apoi auzeam pe Mihaela plingind in hohote. O induiosare negraita imi coplesi fiinta, ochii mi se umezira si am izbucnit in plins, plingind de propria-mi mila. Dar plingeam cu adevarat si asta era esentialul.

Am simtit ca prin vis o usoara atingere pe umar:

― Ce faci? Plingi? Ce ti-a venit?

N-o ascultam. Dimpotriva, mustrarea ei gingasa ma intarata si mai rau. Sughiturile imi scuturau trupul, iar piraiele de lacrimi imi inundasera fata. Mi se paru ca aud o voce alintatoare, ca printr-un perete de vata.

― Nu trebuie! E o nebunie! Pentru ce? Si spunind acestea, Mihaela imi mingiia sfios parul, parca s-ar fi temut sa-l atinga ca sa nu-mi atite durerea.

― Lasa-ma, strigam printre suspine. Tu n-ai suflet! Nu meriti sa te iubesc! O stinca are mai multa simtire decit tine.

― Taci! Taci!

In dezlantuirea mea vijelioasa, nu mai gaseam frinele. Si plingeam tot mai virtos.

― Cu ce ti-am gresit! Ce crima am comis? Cine m-a blestemat sa te iubesc, pentru ca e un blestem iubirea asta de care fugi mereu.

― Doamne, taci, nu-i adevarat, nu spune asta!

― O, te incredintez ca voi tacea de tot. Curind, curind Ai sa vezi! Nu-ti voi mai spune nici un cuvint care sa te supere, nici n-am sa te mai vad, ca sa sufar atat. Atunci voi fi linistit, fiindca n-am sa te mai iubesc!

Daca in clipele acelea as fi avut la indemana un revolver, cred ca mi-as fi zburat creierii fara nici o ezitare. Nu mai jucam teatru de rindul acesta. Toate cuvintele pe care le rosteam erau fotografii credincioase ale simtamintelor mele. Izbucnise, printre prefacatorii, adevarata mea fire si ea vorbea acum. Si vorbea atit de cald si de convingator ca nici o forta n-ar fi putut sa i se impotriveasca. Intr-adevar, cine s-ar fi incumetat sa reziste acelui torent de simtiri dezlantuite, in stare sa rupa zagazuri si sa dezradacineze pomi?

Si iata miracolul se intampla.

― Nu, nu vreau sa mori, striga Mihaela, tremurind de spaima, podidind-o si pe ea plinsul. Iarta-ma! Am sa fiu buna cu tine, asa cum nici nu te astepti.

Am tresarit ca in fata unui fenomen supranatural:

― Adevarat, Mihaela, adevarat?

Kepetam mereu adevarat, dar indaratul acestor cuvinte staruia intrebarea nepusa: va sa zica si tu ma iubesti?

Mihaela plingea cutremurator si n-auzea. O scuturam, ii luam capul in miini, o intrebam mereu:

― Adevarat? Adevarat?

Nu-mi raspundea cu vorbe, dar plansul ei nu era raspunsul cel' mai bun? Si dindu-ini seama de asta, ma coplesi o fericire fara margini. O sarutam pe ochi sa nu mai plinga si-i astupam gura sa nu mai suspine.

― Iarta-ma, iubito! Iarta-ma, Aime, ca m-am indoit de tine. Intotdeauna te-am invinovatit pe nedrept. Tu esti o mica minune!

― Aime, murmura ea, ca-n vis, inchizind ochii. Ce frumos mi-ai spus Imi place asa de mult!

Nu stiu ce i-am soptit si cita vreme a tinut dezghetul nostru. Incetul cu incetul, fata ei s-a luminat, cum se insenineaza cerul dupa o furtuna de vara. O mina moale si gingasa se incolaci usor, pe dupa gitul meu si-mi trase capul spre ea. Sarutarea aceea nu mai avu sfirsit.

Plingeam amindoi si ne sarutam, dar acum plinsul era de fericire!

― Dor, dragul meu, cit te-am dorit!

Cind auzii cum ma chema ea pentru intiia oara, m-au trecut fiori de voluptate.

― Aime, draga mea Aim e!

Si din nou ne imbratisam stringindu-ne pierduti, ca in fata unei primejdii iminente. O sarutam pe ochi, pe fata, pe git, pe umeri, cu o frenezie smintita, parca mi-era frica sa nu se volatilizeze in aer ca o intruchipare sintetica, iar eu sa ramin pururi insetat de ea.

Am intrebat-o:

― De ce m-ai ocolit pina acum?

― Mi-a fost frica, a raspuns surizind cu tristete.

― Frica? de cine?

Mi-a soptit, lipindu-si obrazul de al meu ca sa n-o vad, si in acelasi timp o tresarire i-a zgiltiit faptura:

― De mine!

Cercam s-o privesc, ochi in ochi, o rugam sa-mi repete uluitoarea marturisire. Ea nu voia si, ascunzind capul dupa umarul meu, tacea ori ma stringea cu bratele, ca sa nu ma lase s-o privesc.

― Adevarat, ma iubesti asa de mult?

Tacea mereu. Ce ar fi putut sa-mi spuna prin cuvinte mai mult decit dovedeau faptele? Se lasa peste noi o liniste atit de mare incit ne auzeam bataile inimilor. O, divina Venus, ele se potriveau in tact, parca fusesera facute sa traiasca impreuna una pentru cealalta! Am ramas asa, uitati, plutind in tacere ca pe un ocean de pe alta planeta.

De undeva, de sus, ajunsera pina la urechile noastre citeva pocnete asurzitoare, stricind linistea. Parca mergea cineva pe acoperis. Ea se strinse in mine moale si fierbinte. Ma intreba speriata:

― Ce-i asta?

N-a fost greu sa pricep despre ce era vorba. Colegii mei iesisera sus pe terasa, adica pe acoperisul casei. Se auzisera glasurile lor amestecate cu rasete. Am recunoscut pe Iliuta, Gleber si Charlot. Numai doctorul si cu mine lipseam, ca mascarada sa fie completa.

O voce metalica de tenor rasuna deodata pe deasupra capetelor noastre. Cinta Carusso o arie dintr-o opera.

― Ce fel, au carat cu ei si un patefon? Unde l-or fi pus? s-a mirat ea.

― Cred ca pe bordura coperisului

― Sa nu cada jos, in strada, pe capul cuiva.

― Ii priveste direct si personal.

Dupa un timp, s-a furisat pe poarta inimilor noastre fiinta unui vals facuta numai din farmec si nostalgie.

Mihaela, recunoscind bucata, tresari si se imbujora la fata de placere:

― A, L'invitation la valse de Weber, cintata de orchestra lui Stokowsky S-o ascultam e minunata!

Intr-adevar, era o minune cantecul, o minune Mihaela, o minune intamplarea care mi-o aruncase in brate, o minune dragostea, si viata ― o minune! Nu stiu daca in clipa aceea mai exista ceva pe lume care sa nu fie tot o minune.

― Iti amintesti seara aceea cind m-ai invitat la vals? ma intreba ea. De atunci ai intrat in viata mea.

Cind o invitasem la vals? In care seara? Aiura Mihaela? Ce confuzie se ivise in mintea ei?

Ca sa nu-i spulber o iluzie la care poate tinea, i-am batut in struna:

― O da cine poate sa uite seara aceea!

― Si cu toate astea ai jucat mereu cu poloneza, nesuferitule!

― Ce voiai sa fac? Se tinea scad de mine

A! Acum imi aminteam, mi se trasese o pinza de pe ochi. Mihaela nu era alta decit bruneta din grupul celor trei fete. E adevarat, o invitasem la vals indemnat de Aurora, colega de la Drept, care de altfel mi-o si prezentase. Mi-am adus aminte ca la inceput imi soptise:

― A, L'invitation la valse, gindindu-se desigur la bucata lui Weber.

Dar cum se facea ca n-o mai recunoscusem deloc de cind se mutase la mansarda? Se vede ca atunci la bal, preocupat de poloneza aceea indracita, nu-i dadusem nici un fel de atentie. E drept ca, revazind-o pe coridorul mansardei, imi paruse o figura pe care am mai intilnit-o cindva, dar asa ceva se intimpla destul de des si de aceea nu-mi batusem prea mult capul ca sa deslusesc nedumerirea.

Si totusi, ea nu ma uitase! Abia acum imi explicam de ce ma intampinase pe coridor cu o fraza atit de familiara:

― Ce mai faci, domnule Petrican?

Si eu credeam ca ma remarcase pentru prima data si ca-mi adresa acea replica pentru a-mi da prilejul sa intru cu ea in vorba! Oricum e cert ca nu ma uitase. Si apoi, ea insasi afirmase ca din seara aceea de bal intrasem in viata ei. Poate de atunci, mai stii, incepuse sa ma iubeasca.

Patefonul tacu si, in locul lui, Iliuta se apuca sa cinte o doina din frunza lui vrajita.

― Ah, daca ar sti ei cum ii ascultam impreuna! Uite, lipiti, imbratisati, gura-n gura.

Ma lipeam de ea, o imbratisam, o sarutam. Toate astea mi se pareau asa de ireale, de parca s-ar fi petrecut in alt veac undeva departe, in cea mai frumoasa dintre cele 1001 de nopti.

― Miine n-ai decit sa bati toba, mi-a spus, insinuant.

Am lasat-o brusc din brate. Reprosul ei ma durea. Cum ii venise sa ma invinovateasca de atita josnicie? As fi putut sa-i jur ca niciodata nu voi da pe fata taina noastra, dar am socotit ca indatorirea de a pastra orice secret, fiind o insusire a firii mele, nu are nevoie de un stimulent ca juramintul. De aceea am tacut. Ea simti instinctiv ca ma jignise si se ruga:

― Iarta-ma! Am spus o prostie!

I-am mingiiat absent parul, privind in gol, fara a-i raspunde, caci iertarea nu venise inca de la inima.

Iliuta incepu, de asta data la chitara, balada lui Ciprian Porumbescu. Asta ne facu sa uitam de-a binelea supararea.

Ascultam furati de muzica si dispozitia noastra de receptivitate era asa de lacoma, incat cel mai mizerabil cintec ni se parea fermecator. Pesemne unde il infrumusetam cu cristalele propriei noastre bogatii sufletesti.

Chiar apostrofa Dorinei, care bombani trecind pe culoar prin dreptul camerei noastre: 'Iar s-au catarat nebunii pe acoperis sa ne faca muzica, parca de muzica ne arde noua acum', ni se paru cit se poate de amuzanta si am ris cu pofta.

Concertistii coborasera de mult in odaitele lor, iar mansarda se cufundase intr-o liniste de planeta stinsa. Numai noi, treji, stateam in intuneric intinsi la vorba.

Mihaela imi povestea crampeie din viata ei. Avusese parte de o copilarie senina, incalzita de dragostea parintilor care o adorau implinindu-i voile pina la rasfat. Dupa ce ispravi cursul primar o dadura la una din cele mai bune scoli din Capitala, unde invata si Cici (de aici se cunosteau). Dupa razboi, tatal ei, care avansase general (era ofiter de cariera) lua comanda unei divizii din provincie. Si, deodata, piaza-rea se furisa in casa lor, aducindu-le jale si pustiu. Dupa un timp generalul arata mereu ingrijorat, lipsea fara motiv, cauta singuratatea. Mihaela, cu ochiul ei ager, observa ca se petrecea ceva neobisnuit.

― Nu-i nimic, incerca s-o linisteasca mama. Tatal tau are unele dificultati. Dar le rezolva el ― nici o grija.

Intr-o zi, Alexa, sora Mihaelei, veni s-o ia de la scoala dupa ora intii.

― Ce s-a intamplat? facu ea speriata.

― Tata nu mai este

Isi facuse seama, acolo, la cazarma, in biroul lui, cu un glont de revolver in timpla. Gurile rele sopteau ca era vorba de niste fraude.

― Bietul tata! Cum a trebuit sa sfirseasca! Iti jur ca era nevinovat. Daca ar fi furat, ne-ar fi ramas ceva de pe urma lui. Or, mama n-a avut nici cu ce sa-l ingroape. A fost silita sa-si vin da bijuteriile. Un subaltern, care a profitat dobindindu-i increderea si punindu-l sa semneze o hirtie pe care n-a cercetat-o cum trebuie, e azi foarte bogat. Tata, dupa cite mi s-a spus, ar fi scapat cu fata curata din napasta aceea. Dar era prea mindru. Cind a fost citat, a preferat sa moara decit sa urce scarile parchetului militar. Dupa aceea nevinovatia lui a iesit la iveala, dar ce folos!

Mihaela avea ochii umezi. Glasul ii tremura, inecat de emotie.

― Mama n-a supravietuit acestei nenorociri. S-a stins dupa citeva luni, iar eu cu Alexa am ramas orfane, silite sa ne cistigam singure existenta. A fost un noroc neasteptat ca ea a gasit un serviciu bun la Posta Centrala. Dar ceea ce cistiga nu ne-ajunge, nevoile sint mari. Din cauza asta a trebuit sa ne mutam aici, unde chiria e mica. Nu stiam ca tatal Ceciliei e proprietarul casei. Imi vine asa de greu fata de ea, care cunostea situatia noastra dinainte! Tacu. O priveam emotionat, neindraznind sa adaug ceva, ca sa n-o jignesc printr-un cuvint nelalocul lui.

― Acum cind stii totul, nu-i asa ca ai sa fii bun cu mine?

Cuprins de un avint de generozitate, i-am luat miinile intr-ale mele si-am rostit cu patos:

― Mihaela, te voi iubi toata viata si voi rascumpara tot ce ai suferit pina acum!

S-a uitat adinc in ochii mei, m-a mingiiat cu mina pe par si n-a scos un cuvint.

De obicei biografiile fostelor mele iubite se iroseau intr-o ora, doua Biografia Mihaelei nu s-a epuizat in noaptea aceea, nici in lunile si chiar anii ce urmara. Mereu avea de povestit fapte noi, dar nu ineditul lor ma interesa, ci felul cum acele fapte se reflectasera in sufletu-i plin de disponibilitati si mai ales atitudinea ei fata de viata.

Ne-am despartit inainte de revarsatul zorilor

VI

Doua saptamani se topira in sacul fara fund al trecutului si in acest timp ― nici o veste din partea ei. Plecase undeva? De ce nu mai dadea nici un semn de viata? Se razgindise socotind o usurinta pasul facut si acum ma evita sistematic?

Rataceam in presupuneri si indoieli ca intr-un labirint. As fi vrut sa-i scriu, dar imi era teama (in ipoteza ca-i plecata) sa nu puna mina sora-sa pe scrisoare si sa zadarniceasca, de aici inainte, orice apropiere intre noi.

Tot Mihaela ma scoase din incurcatura. Intr-o seara gasii un bilet din partea ei, cu doua rinduri: 'Asteapta-ma miine, la Sosea, in dreptul vilei Minovici, pe la 6.'

A doua zi eram cu o ora mai devreme la locul indicat. Nerabdarea ma hartuise atit de cumplit ca n-am putut face altfel. In orice caz n-avea de ce sa-mi para rau: prelungeam intilnirea cu o ora in plus.

Mihaela arata tot timpul o veselie si o exuberanta aproape neobisnuita. Parca adunase toata primavara in ea. Vorbea insufletit, ridea zglobiu de toate lucrurile, se agata sprintena de crengi, alerga pe alei si facea o multime de strengarii fermecatoare. Parea o Mihaela noua cu insusiri noi, care n-avea nici o asemanare cu cealalta pe care o cunoscusem pina atunci.

― Stii, Aime, ca ma mut?

― A! slobozi ea un tipat ascutit, de surprindere. Tocmai in clipa asta aveam de gind sa-ti propun acest lucru. Mi-e teama sa ramii mai departe acolo Oricit ne-am ascunde, tot are sa se afle intr-o zi. Nu-i mai bine sa evitam?

― Vezi cum au inceput sa ni se potriveasca gindurile? Asta-i iubire, draga mea! Adica o intelegere fara ajutorul cuvintelor.

Daca m-ar fi intrebat cineva, dupa despartire, cum era imbracata, ce fel de palarie purta, as fi ridicat din umeri; nu stiam. O sorbisem lacom cu privirile ca sa-mi potolesc foamea de ea, ma imbatasem de farmecul ce-l raspindea, dar habar n-aveam inca ce culoare au ochii ei. Plutea pesemne dincolo de materie ca o nascocire a nevoii mele de a intilni pe femeia visului de dragoste?

Citeva zile am colindat Bucurestiul in lung si-n lat in cautarea unei camere. Nu era vorba de o camera obisnuita (imi repugna asa ceva), ci de un cuib cald, intim, in care faptul iubirii sa afle conditii cit xnai optime. Am gasit-o pe strada Triumfului, cu truda putina si noroc mult. Era o odaita asa cum dorisem, cu mobila noua, scoarte, tablouri si, mai ales, perdele care faceau noapte chiar ziua-n amiaza mare. In fata casei un tei al carui frunzis acoperea curtea ca o umbrela, iar ceva mai departe o gradina cu pomi roditori.

― Aici, sa stii, e un adevarat paradis pentru amorezati, zise proprietarul, un batrinel oaches, adus de spate, cu chelie stralucitoare si prietenos din fire. Pina acum a stat o functionara de la C.F.R.; a facut nunta duminica trecuta. Plingea cind a plecat, pe cinstea mea, pentru ca, sa vezi dumneata, casa asta poarta noroc chiriasilor. Cum pune cineva piciorul, gata ― isi face un rost. Am avut inaintea ei un inginer care s-a insurat; pe urma o studenta. Si asta s-a maritat.

― Dupa cite vad, i-am spus surizind, volens-nolens va trebui sa-mi pun si eu pirostriile

― De ce nu? Dumneata n-ai o fata? Adu-o-ncoace. Doamne tare-mi plac amorezatii astia! Parca intinersc si eu pe linga ei. Si iubiti-va cit va place, tineretea e scurta si pe urma ii duceti dorul ca mine. Aveti colea gradinita, dincoace teiul cu umbra lui. Zau, nepoate, daca te muti aici, prinzi radacini ca pomul si nu mai pleci. Dar sa ne intelegem: daca n-ai o draguta, vezi de altul.

Mosul incepu sa ma intereseze. L-am descusut:

― Mai ai si alti chiriasi?

― Da, inca o pereche. Nu pot sa inchiriez decit doua odai. La parter stau eu.

― Casatoriti, nu primesti?

― Ferit-a sfintul! Se cearta mereu si mie imi place linistea. Mai bine lipsa. Pe cita vreme prechile mele cinta, joaca, fac un adevarat rai din casa mea.

Nu-mi venea sa cred urechilor. Bizar omulet! Nu-l cunosteam decit de citeva minute si parca eram prieteni de cind lumea.

― Inchiriez camera, domnule Colesiu.

― Ce Colesiu? Ce domnule? s-a ratoit la mine. Mie sa-mi spui unchiule, iar eu o sa-ti spun nepoate, si am terminat. Fara multa tocmeala.

― Bine unchiule, asa am sa-ti spun. Dar sa ne intelegem: cit imi ceri pe camera?

― Imi dai cit poti si gata, am incheiat tirgul!

― Nu, nu asa. Fixeaza-mi o suma.

― Ia mai slabeste-ma, dumneata. Crezi ca din chirie traiesc eu? Cit timp am pensioara, slava Domnului, nu duc grija de nimic. Inchiriez ca sa nu ma simt singur cuc. Imi place sa aud freamat in jurul meu, gingurit de porumbei, intr-un cuvint: iubire

I-am oferit o mie de lei, desi dupa socoteala mea facea dublu. Spre surprinderea mea, batrinul a acceptat pe loc:

― Bine, o mie sa fie! Bate palma!

Colegii de la mansarda ramasera stupefiati auzind ca ma mut.

― Ce te-a apucat? Nu te simti destul de bine intre noi?

Ce explicatie as fi putut sa le dau? Cu toate astea Charlot intui motivul plecarii mele.

― Mai, sint sigur ca ti-ai gasit o dulcinee si vrei s-o duci la budoar. Ce-mi umbli cu soalda?

Fireste, am protestat fara convingere. Cind ma intrebara de noua mea adresa le-am dat una fictiva. Nu voiam sa stie nimeni unde ma mutasem, mai ales cei care-mi cunosteau dulcineea.

Chiar in prima zi m-am pomenit cu Mihaela. Nu m-asteptam sa-i placa atit de mult locuinta si gradinita. S-a aruncat fericita in bratele mele:

― Ah, daca am avea o casuta ca asta, nimic n-as mai rivni. Am sesizat numaidecit tilcul vorbelor ei.

― Vom avea, Aime, poate una si mai frumoasa. Numai tu sa ma iubesti.

― De tine atirna asta. Pe o femeie o cuceresti usor, dar o pastrezi greu.

La drept vorbind, nu-mi placea sa discut aceasta problema. Nu ma ispitea deloc perspectiva unei casatorii. De aceea evitam intotdeauna sa iau un angajament, si am evitat si de rindul acesta sa ma leg fata de Mihaela. Prea imi intrase libertatea in singe ca sa ma pot impaca vreodata cu jugul casniciei. Si apoi firea mea capricioasa, nestatornica, n-ar fi fost un izvor nesecat de amaraciuni pentru amindoi? Ma dezgusta repede femeia dupa ce o ingenuncheam. Daca nu-mi pastra treaza pasiunea, ea inceta sa mai existe pentru mine. As fi inselat-o fara doar si poate, cu alta, apoi cu altele, m-as fi departat tot mai mult de camin. In privinta asta ma cunosteam bine. Pentru casnicie se potrivesc anumite firi docile care se inamolesc in obisnuinta si tabiet, abdica de la binefacerile independentei pentru o iluzorie comoditate. Si apoi vazusem atitea casnicii nefericite, incit ajungeam sa incerc, prin experienta altora, o teama inhibitiva de casatorie.

Dupa citeva zile, proprietarul ne invita la el. Mihaela se cam codea sa mearga, dar in urma staruintelor mele se hotari. I-am prezentat-o lui Colesiu, cu un gest teatral.

― Iubita mea!

Mosneagul se uita atent la ea, facindu-i pretul ca un expert in materie. Cred ca Mihaela reusi la acest examen cu bila alba. De aceea ma batu familiar pe umar:

― Tilharul, asa mindrete de fata mai rar! Daca as fi dat, la vremea mea, de una la fel, tare ma tem ca-mi punea popa pirostriile.

Mihaela rosi toata, pina in virful urechilor.

― Uite, Cosinzeana, ce sfioasa e! iti vine s-o maninci ca pe o piersica si, fara alta explicatie, Colesiu o saruta familiar pe obraz.

― Sa nu mi-o scoti din minti, unchiule, i-am spus in gluma.

― Lasa, nepoate, ca ai scos-o dumneata inaintea mea.

Proprietarul, sfatos, s-a apucat sa ne povesteasca secvente din lunga lui viata. Cea mai interesanta mi s-a parut aventura cu Yvonne Rossignol, vestita primadona de la sfirsitul secolului trecut. Venise de la Paris, cu vreo 45 de ani inainte, sa dea o serie de reprezentatii la Bucuresti. Pe atunci Colesiu era un sublocotenent tinar, chipes, plin de vlaga. Il remarcase la cofetaria Kbler si il invitase la ea, la Hotel Bulevard, unde tinea un apartament intreg. Ne descrise iubirea ei capricioasa, scenele de gelozie, certurile si impacarile.

― Aufurisita in-a tinut sechestrat in apartamentul ei doua saptamini incheiate. Nu voia sa stie ca sint militar, ca aveam obligatii de serviciu cu care nu te joci. Ii faceau curte prefectul politiei, comandantul garnizoanei, colonelul Moruzzi. Nimic! Ea se uita la mine, un pirlit de sublocotenent caruia abia ii dadusera tuleiele. Dupa ce ispravi reprezentatiile pleca la Viena, pentru doua saptamini. Am urmat-o. Dupa aceea m-a tirit la Berlin, la Petersburg, la Roma, in fine, in toata lumea.

― Si cu militaria cum a ramas?

― Cum sa ramiie? A trebuit sa plec, asta-i! Ce era sa fac? Dar nu-mi pare rau. Zilele acelea n-o sa le mai traiesc niciodata.

― N-ai vreo fotografie de la ea? l-a intrebat Mihaela curioasa.

― Numai una? Am aid un album intreg.

Ne-a aratat o movila de poze ale celebrei cintarete imortalizata in diferite roluri. Mai cu seama in Cio-Cio-San era fermecatoare.

Mihaela plutea de admiratie. Din cind in cind exclama!

― Ce frumoasa e! Aici! Si aici Acum, spune, ce face?

― E la Paris. S-a retras de mult din teatru. Nu m-a uitat insa. Ne scriem mereu, in fiecare luna cite un ravas

― Si n-ai vrea s-o revezi?

Colesiu o privi lung, clatinind capul a tristete.

― Nu, nepoata. De ce sa-i omor amintirea? O port in mine tinara si frumoasa, asa cum arata acum o jumatate de secol cind am cunoscut-o. De ce s-o revad devastata de cei 80 de ani ai ei?

Batrinului i se umezira ochii. Mihaela se apropie de el emotionata.

― Domnule Colesiu, esti romantic pina in maduva oaselor si acest lucru te inalta foarte mult in ochii mei

El o mingiie pe par, cu privirile pierdute in gol.

― Iubiti-va, nepoteilor, cit sinteti de tineri si frumosi. Uitati-va la mine ca sa va dati seama ce o sa faca timpul din voi.

Mai tirziu venira si chiriasii lui Colesiu: un tinar inalt, mult mai inalt decit mine, si urit foc, care se recomanda Novac, atasat de legatie, si fata care-l insotea, o blonda scunda si vioaie, plina de neastimpar.

― Iata si pe ceilalti nepoti ai mei: Veverita si 'Urangutanul! ni-i prezenta mosul.

Ne-am imprietenit repede. Amindoi erau deopotriva de veseli si dezghetati. El ne povesti intimplari exotice din Tara Soa-relui-Rasare unde statuse citiva ani.

In casa se facuse cald. Am iesit in curte si ne-am asezat la umbra teiului. Acolo Colesiu ne asternu masa si ne ospata imparateste.

Intr-un timp, cind proprietarul lipsea, mi-am exprimat mirarea ca el face atitea cheltuieli.

― O, nu-l cunosti, mi-a explicat atasatul, in fiecare seara ne pune masa, desi nu-i platim decit chiria. La inceput faceam rezerve: asta merge o data, de doua ori, dar nu asa ― la infinit. Ce sa vezi? S-a suparat foc mosneagul si, nici una nici alta, ne pretindea sa ne mutam daca nu ne place, ca el nu tine chiriasi mofturosi. N-am avut incotro: i-am batut in struna. In cele din urma ne-am obisnuit cu felul lui de a fi. Asa ca in fiecare seara infulecam pe gratis.

― S-ar zice ca-i un tip original

― M-da Mai degraba om de viata

Dupa citeva zile eram prieteni la toarta unii cu altii, tutuindu-ne de parca ne cunosteam de cind lumea. Mihaela nu se sfia sa sada pe genunchii lui Colesiu si sa-i mingiie, cu gesturi strengaresti, chelia stralucitoare. Nici Veverita nu gasea nepotrivit sa-mi trinteasca un ghiont in coaste (era fata asta o batausa si jumatate).

Intr-una din seri, dupa ce ne-am ospatat ca de obicei, incepu concertul. Colesiu avea un patefon enorm si citeva sute de placi, pe care abia am reusit sa-l transportam in curte citestrei barbatii. (Pina acum fusese la reparat, numai de citeva ore il adusesera inapoi.)

― Reincepem concertele. Ei, ce vreti sa auziti, nepoteilor dragi?

Veverita propuse Trovatore si Barbierul, iar atasatul ei, Faust de Gounod.

Niet facu mosneagul, asta-seara facem pe placul noilor mei nepoti.

― Aveti operele intregi? se interesa Mihaela.

― Intregi, fireste, nepotico, nu-mi plac lucrurile pe jumatate. Vrei sa-mi auzi iubita cum ciripeste?

― Chiar Yvonne Rossignol? Vai, ce curioasa sint!

Mihaela alese trei din operele lui Puccini: Boema, Tosca, Madame Butterfly. In timp ce patefonul reproducea glasul de privighetoare al irealei cintarete, Colesiu ne explica:

― Uite, aici, Pinkerton o intreaba pe Cio-Cio-San ce virsta are? Copila suride gales, cocheta: 'O, sint batrina: am cincisprezece ani' Ride fata, ride ofiterul, ride orchestra, rid florile din gradina, in fine, ride la terra

..Si noi am ris emotionati, numai batrinul Colesiu avea ochii umezi. Afara de Mihaela nimeni n-a bagat asta de seama din pricina intunericului.

Dupa ce batrinul se retrase (uneori se retragea mai devreme) am continuat petrecerea fara el. Veverita avu pofta sa dansam, dupa care incepu sa alerge prin gradina fugarita de Urangutanul ei. Ca sa nu fie, chipurile, prinsa, se catara in tei cu o agilitate de pisica.

― Da-te jos, ca faci buf! o ruga Novac.

Ea nici gind sa asculte. Se auzea numai freamatul frunzelor rascolite.

― Ma supar, sa stii Vrei sa-ti rupi gitul? starui el.

― Nu, nu vreau, tipa Veverita nevazuta. Am nevoie de git. Vino sa ma iei in spinare.

― Coboara si singura

― Singura nu pot Mi-e frica

― Cine te-a pus sa te urci?

― Ne-cu-ra-tul, silabisi ea.

Logodnicul ei incerca sa se suie dar nu reusi; bause vartos si nu-l mai ajutau picioarele. Se intoarse otarit, in vreme ce Veverita cinta din tei:

― Cu-cu! Cu-cu!

― Stai, diplomatiile, ca ti-o aduc plocon, cit ai zice peste, i-am spus si, dintr-o saritura, m-am urcat in pom. N-o vedeam, se catarase tocmai sus, in virful teiului. Nu m-am dat batut si inaltindu-ma de pe o creanga pe alta am ajuns-o.

― Ma dau prinsa, zise Veverita, capitulind.

― Hai, jos, cucuie, sa te inchid in colivie ca, altminteri, faci pozne.

Am adus fugara inapoi pe pamint si am predat-o Urangutanului, care o duse in casa. Fiind tirziu, a plecat si Mihaela, iar eu am condus-o pina la locuinta ei. Pe drum n-a scos o vorba.

― Ce ai? Esti suparata?

Din nou tacere

― Aime, ce inseamna asta?

Raminea mai departe muta ca piatra.

― Dar, pentru numele lui Dumnezeu, spune, ce ti-am facut, cu ce am gresit fata de tine?

In clipa aceea, intr-o fulgerare a mintii, avui pricina supararii cu o claritate desavirsita.

― Aime, esti geloasa? Crezi ca ma uit la Veverita? Ah, prostuta mica, de ce te cobori atit? Nu te-as da pe o suta de veverite.

Ea incepu sa plinga si se cuibari la pieptul meu. Am inlantuit-o cu bratele, am strins-o, am mingiiat-o, am sarutat-o Noroc ca pe strada nu era tipenie de om.

De ce as minti? Imi paru bine de aceasta intimplare: era cea dintii dovada a iubirii ei.

Intr-o duminica insorita, pe cind prinzeam cu Mihaela in camera mea, ne-am pomenit cu o pasarica zburind deasupra capetelor noastre. Intrase pe fereastra larg deschisa si, dupa citeva evolutii sprintene, poposi pe rama unui tablou.

― Uite, o ciocirlie, striga Mihaela placut surprinsa, gata sa bata din palme, dar paralizind gestul ca sa nu sperie pasarea.

― Nu-i ciocirlie, i-am spus, cred ca e cinteza.

― Ce dragut din partea ei ca ne-a facut o vizita. Asta e de bine, ne-aduce noroc.

― Oricind avem nevoie de asa ceva. I-o fi foame? S-o poftim la masa, ce zici. Hai, micuta cinteza, nu vrei sa gusti ceva?

― N-o speria, Dor, sa nu-si ia talpasita.

― Nu-ti fie frica, neamul ei e curajos, lucru mare.

Mihaela stropsi intre degete o bucatica de piine si imprastie firimiturile pe jos, pe covor. Dar pasarica nepricepind gestul zvicsni in aer, facu mai multe cercuri deasupra noastra si se lasa pe speteaza unui scaun in spatele meu. Voiam sa ma intorc ca s-o vad, dar Mihaela, fricoasa, ma opri:

― Nu te misca, Dor, ca zboara pe fereastra.

Am ramas locului, statuie. Ea a farimitat din nou miez de piine si cu miscari moi l-a asternut pe marginea mesei. Cinteza tot n-a sesizat intentia gazdei si a zburat iarasi oprindu-se de asta-data pe pervazul ferestrei.

― Vai, pleaca ne paraseste, striga Mihaela, cu sufletul la gura. Trebuia sa inchidem geamul.

Dar cinteza nu se gindea sa, fuga, ci, spre marea noastra mirare, ateriza de asta-data chiar pe cosuletul cu piine si incepu sa-si infiga docul in miezul pufos. Ne uitam la ea incremeniti, fara a clipi din ochi, pina cind s-a hotarit sa-si schimbe locul si a zburat pe sifonier.

― Bravo, dragalaso, mi-a placut indrazneala ta, i-am spus micutei musafire.

― Sssst nu vorbi mi-a inchis Mihaela gura cu mina.

― Tu, Aime, esti mai fricoasa decit musafira noastra mititica.

Aveam dreptate. Numaidecit cinteza cobori din nou la masa si ciuguli firimiturile puse de Mihaela cu citeva minute mai inainte, fara sa-i pese de vreo primejdie.

― Sa-i dam un pic de snitel, ce zici?

― Fii serioasa, nu poate minui furculita si cutitul.

Mihaela rise. Pasarea refuza sa se infrupte din friptura, dar infipse de citeva ori ciocul intr-o perisoara moale si gusta o firimitura de tort. In acest timp noi continuam sa mincam cu cea mai mare grija, evitind cel mai neinsemnat zgomot. Cinteza, cit un pumnisor roz de copil, fremata fara astimpar, sarea din loc in loc, zbura, venea indarat, ciripea si, facind toate astea dupa plac, in cea mai desavarsita libertate, simtea din plin bucuria vietii. Aceasta bucurie ne-o transmitea si noua si iata-ma intrebind-o distih:

Cinteza, ia ciripeste:

Mihaela ma iubeste?

― Cirip! facu pasarea ca la o comanda, parca ar fi inteles ceea ce-i ceream. Raspunsul ei ne inunda cu un val de bucurie.

La rindu-i Mihaela ii adresa alta intrebare:

― Spune, pasare maiastra,

Vei veni la nunta noastra?

Cinteza: cirip! cirip! de doua ori Draga de ea, primea invitatia, iar eu, chiar daca n-aveam de gind sa ma insor, tot trebuia sa fac nunta macar de hatirul acestei minunate pasaruici.

Pe cind duceam la gura un pahar de vin m-ai pomenit ca-mi pica drept pe virful nasului ceva lipicios. Mihaela se topi de ris.

― Un mic suvenir!

― M-da, rideam si eu de mica patanie, asta-i plata. Cinteza noastra n-a vrut sa ne ramina datoare

Dupa asta, gingasa musafira a tisnit brusc pe fereastra, in largul cerului si dusa a fost. Dar de vizita ei, o mica minune, ne-am adus aminte cu drag totdeauna.

Intr-alta seara, cam pe la jumatatea lunii iunie, pe cind ne aflam in salonul lui Colesiu (afara ploua) Mihaela veni cu o veste:

― Azi implinesc 21 de ani. Sint, dupa cum vedeti, mai batrina decit Cio-Cio-San.

Parca s-ar fi produs o explozie. Toti am sarit in picioare ca sa izbucnim apoi in urale:

― Sa traiesti! La multi ani! Sanatate si noroc cu toptanul!

Colesiu, profitind de ocazie, o saruta mereu cind pe un obraz cind pe altul:

― Minca-o-ar pe ea unchiul de majora

Aceasta aniversare fu o adevarata petrecere spirituala. Dupa propunerea Mihaelei fiecare din noi trebuia sa recite o poezie sau doua pe care le stiam pe dinafara. Ea, cea dintii, trecu la pian si improvizind inspirata declama Luceafarul lui Eminescu. Efectul se dovedi uluitor. Colesiu o intreba daca a incercat si altadata o recitare cu acompaniamentul pianului.

― Numai cu acompaniament de harfa.

Datorita succesului Mihaelei nici unul din noi n-a mai indraznit sa recite. Ea n-a staruit si a continuat sa sustina singura tot programul, declamind din Musset, Vigny, Gauthier, Verlaine, Samain, Arvers.

Mai ales sonetul lui Arvers ne impresiona adinc. In timp ce spunea versurile, cinta la pian unul din valsurile postume, atit de nostalgice, ale lui Chopin.

Mon ame a son secret, ma vie a son mystre:

Un amour ternel en un moment conu.

Le mal est sans espoir, aussi j'ai d le taire

Et celle qui l-a fait n'en a jamais su.

Mihaela nu ramase la clasicii francezi, trecu la Byron, dar fu silita sa renunte caci i se cerea sa traduca versurile in romaneste, fapt care despuia recitarea de orice farmec.

Colesiu, plutind in admiratie, o intreba:

― Scumpa majora, cum de-ai invatat pe de rost atitea versuri?

― Nu stiu nici eu Cred ca mi-au placut raspunse ea simplu.

Dupa recitalul de poezie am trecut in sufragerie unde ne astepta masa intinsa, pregatita de menajera, cu bucate aduse de la un restaurant din apropiere. Mosneagul tinea mortis sa golim 21 de sticle de sampanie (numarul anilor Mihaelei), dar el cel dintii dadu bir cu fugitii, ducindu-se la culcare pe doua carari.

Ramasi singuri am mutat petrecerea in gradina continuind-o sub umbrela teiului (ploaia statuse intre timp).

― S-a facut tirziu, i-am soptit Mihaelei. Nu patesti nimic acasa?

― Sora-mea e in deplasare si nu se intoarce decit poimiine. ..

― O, ce bine! Atunci poti ramane oricit, fara nici o grija.

Am mai destupat o sticla. Se facusera cinci si pina la douazeci si una aveam de strabatut un drum lung. Mihaela ametise, fredona o romanta la moda, cam deocheata, lucru care ma mira mult. Dar se opri pe la jumatatea cintecului, speriata.

― A plecat masa cu mine

― Vino sa te odihnesti putin

Am luat-o in brate, pe sus si am pus-o pe pat. In schimb Veverita n-avea nimic. Le-am explicat:

― Nu-i obisnuita sa bea.

Petrecerea in trei s-a spart repede. A inceput sa ploua din nou si atunci ne-am hotarit sa mergem la culcare. Trecuse de miezul noptii si afara de asta trebuia s-o conduc pe Mihaela acasa.

Am intrat in odaie cu pasi tiptili, ca sa n-o trezesc. Dormea intinsa pe pat, asa cum o lasasem. Adica nu chiar asa ― se intorsese in somn pe cealalta parte si rochia, putin trasa, dezvelea impudic pielea roza a unei pulpe, ceva mai sus de genunchi.

M-am tolanit pe un fotoliu ca sa-i contemplu goliciunea. Pentru intiia oara imi veni in minte ca as putea s-o (retin toata noaptea, profitind de imprejurarea ca sora-sa era plecata in provincie, si s-o am. Cu toate astea am gonit ispita care imi insulta un simtamint curat de ocrotire fata de o fiinta aflata in paza mea. Legatura cu Mihaela era pura, imi trezea avinturi de generozitate, indemnuri la fapte mari. As fi facut pentru ea chiar acte de eroism daca vreo imprejurare le-ar fi cerut.

Ea se trezi brusc si se mira cind ma vazu:

― Aici erai? Nu stiam

In aceeasi clipa dindu-si seama ca-i dezvelita, slobozi un tipat de spaima si trase repede patura pe ea.

― Vai, ce rusine!. .. In ce hal m-ai vazut!

― Haide, Aime, nu-ti face mustrari pentru atita lucru. Pe orice plaja se poate vedea cu decenta mult mai mult

― Esti un Cassanova! Apoi mai spuse: Asculta, nesuferitule, te rog mai lasa-ma sa dorm un pic. Numai un picut si mergem. ..

― Nu prea e de mers, ploua cu galeata

― Daaa? Atunci ce-i de facut?

― Nimic mai simplu: dormi aici.

― Ah, nu, nu se poate Asteptam pina sta ploaia Si pe urma plec. Hai, vino, culca-te linga mine. Pina atunci tragem un pui de somn.

Mi-am facut loc linga ea, am cuprins-o in brate si leganind-o ca pe un copil, spre marea mea surprindere, a adormit. La inceput credeam ca se preface, dar pe urma m-am convins. Nu mult dupa aceea ma prinse si pe mine somnul.

Cit timp am dormit? Ce visuri ne-au leganat fiinta? Nu-mi mai aduc aminte. Stiu doar ca intr-un tirziu (era parca in revarsatul zorilor) m-am trezit brusc si in aceeasi clipa (poate din cauza miscarii bruste pe care o facusem) se trezi si ea. Buimaciti de somn, fara sa ne recunoastem (n-avusesem, pina atunci obisnuinta de a dormi impreuna), fara cunostinta limpede a situatiei, gurile noastre se sarutara lacom, trupurile noastre se lipira arse de aceeasi vapaie si, ascultind de o porunca ce nu avea nevoie de intelegerea cuvintelor, se avura.

Totul se petrecu organic, nebulos, intre somn si trezie. N-am intimpinat nici cea mai usoara impotrivire din partea ei. Dimpotriva. Sint incredintat ca si ea suferi aceeasi porunca odata cu mine.

Camera era scaldata intr-o lumina ireala, incit uitindu-ne unul la altul, paream aratari stravezii ca dintr-o poveste fantastica de Ewers. Ea intinse miinile si ma chema cu ele. Apoi ma stranse in nestire, ma lipi de ea, ma saruta de zeci de ori intr-o singura sarutare.

.. .Cind rascolesc clipele acestea care au ceva din adincul nepatruns al firii, ma cutremur intotdeauna de voluptate si spaima.

VII

Toata ziua urmatoare am fost intr-o stare sufleteasca deosebita. Nutream convingerea certa ca traisem un eveniment hotari-tor, de care trebuia sa atirne soarta mea. (Si cita dreptate aveam!) Ma simteam altul, cu alte ginduri, cu alte insusiri. Eram mai sprinten, mai increzator, mai indraznet, mai mindru. Parca iesisem din existenta mea si intrasem intr-alta noua. Si odata cu mine, toata lumea avea alta infatisare.

Intretinusem multe legaturi cu femei. In toate avusesem numai obiectul, fara corespondenta cu dragostea. Poate de aceea incercam dupa mistuirea actului un dezgust de femeia cu care impartisem patul. Cu Mihaela insa se schimbau lucrurile. Cu ea traisem un proces de purificare, de urcus catre zonele inalte ale fiintei, inlaturind zgura care imi ingreuia zborul catre fericire. Ceea ce se intimplase aducea intr-un fel cu o spovedanie zguduitoare, atit de necesara pentru regasirea echilibrului moral.

Prea-plinul sufletesc imi crestea dimensiuni uriase, sfisiin-du-mi pielea care n-avea cum sa ma mai incapa. Ma inaltasem in proprii mei ochi, deasupra tuturor oamenilor. Astfel, universului alcatuit din mine si Mihaela, i se subordonau toate celelalte universuri, iar eu eram regulatorul intregului cosmos, o zeitate de care atirna viata si moartea. In aceasta dispozitie sufleteasca, Bucurestiul imi paru chircit, sugrumat, fara aer, incit aveam impresia ca ma sufoca. Palatele de pe Calea Victoriei ― jucarii marunte din vremea copilariei, iar universitatea o mica uzina de vorbe, fara sens si continut! Ce insemna oare stiinta dreptului, ce noima aveau disciplinele filozofice si toate celelalte stiinte pe linga marea stiinta a dragostei?

Daca scoala nu ne invata sa descoperim tara iubirii si sa intretinem nestinsa flacara ei, la ce bun toata invatatura aceea greoaie si uscata?

Cu aceste ginduri am trait zile intregi, zburind numai pe vir-furi de munte, unde ma simteam asemenea zeilor olimpici. Daca ar trebui sa dau un nume acestui zbor pe culmi, i-as spune: fericire. O fericire necuprinsa, darnica, de lunga durata, asa cum niciodata n-a fost fericirea altora. Si asta datorita numai faptului ca avusesem pe Mihaela.

Dupa o saptamina de colind prin universul meu mi-am adus aminte de zeita si m-am abatut pe la mansarda nadajduind sa dau ochii cu ea sau macar s-o simt pe aproape.

N-am avut noroc. In schimb colegii mei imi facura o manifestatie zgomotoasa de simpatie. Fiecare dintre ei se crezu dator sa ma instiinteze ca Charlot era in forma. Scuturase la carti, cu sistemul lui infailibil, pe niste greci de o mare suma de bani, pe care o topise chefuind, si acum dormea necontenit de doua zile si doua nopti. Ce marunti si inexistenti imi aparura semenii acestia! Ce ma interesau pe mine Charlot si grecii lui, ce-mi pasa ca doctorul cazuse la examenul de internat sau ca Gleber suferise un accident (de altfel fara urmari grave). Eram asemenea celui care, ocupindu-se de stele, e pus sa observe viata furnicilor.

Mihaeia venea la mine de obicei dupa-amiaza, pretextind sora-sii ca are cursuri la facultate. Ma punea sa astup ferestrele cu hirtie pina se facea bezna in odaie. Cind era lumina, nu ma lasa nici s-o sarut macar. Avea stingacii, era jenata, paralizata. Dar in intuneric devenea indrazneata, nebunatica, chiar nerusinata.

Erau in ea doua fiinte care coexistau armonios: pe lumina arata o fata inocenta, uneori putin stingace din cauza timiditatii, dar cu rafinamente de cocheta consumata. In discutii cistiga repede intiietatea descoperind fara ostentatie o cultura care-i intrecea virsta. Cind se lasa intunericul, irupea nestinjenita cea de-a doua fire: pasionala, un clocot fierbinte de lava. Vulcanul ei interior era in necontenita eruptie.

Odata veni, ca de obicei, si incepu sa plinga:

― Ce ai? am intrebat-o. Ti s-a intimplat ceva?

Credeam ca se certase probabil cu sora ei. Dar nu era asta.

― Pe cind ma intorceam de la facultate un individ m-a acostat. Doamne, ce sperietura am tras! Nu e chip sa iesi singura pe strada!

― Cum, si pentru asta iti faci singe rau?

― Crezi ca e putin lucru? De ce m-a urmarit, imbecilul, atit de staruitor? M-o fi luat drept altcineva? Crezi ca as putea fi asemuita cu o femeie usoara?

Am incredintat-o ca este exclus asa ceva, dar ca barbatii cultiva obraznicia pentru ca, in genere, femeile se apara rau. Cele care stiu sa se apere bine, de cele mai multe ori, nici n-au ce pierde

In orice caz m-a mirat atitudinea Mihaelei fata de o patanie care in mod obisnuit se poate intimpla zilnic unei femei. Desigur nu mintea, era sincera, nu cunostea prefacatoria. O vedeam mereu egala cu ea, fireasca si limpede.

Aceasta legatura ma silea sa-mi neglijez cursurile, sa intrerup orice activitate scolara. Toate preocuparile se polarizau in jurul ei. Dimineata ma trezeam cu ea in gind si unde ma duceam o purtam cu mine. Daca vedeam o femeie, involuntar o comparam cu ea. Bineinteles comparatia iesea totdeauna in avantajul Mihaelei, chiar daca celelalte femei aveau uneori calitati fizice superioare. Noaptea adormeam cu ea in gind si tot ea imi umplea visurile.

In dupa-amiezile cind trebuia sa vina, o asteptam cu neastim-par si incordare. Daca se intimpla sa lipseasca ma imbolnaveam pur si simplu de dor. Nu stiu daca in patologia umana exista o boala mai crincena decit absenta Mihaelei.

Si totusi, staruia in mine o idee mereu treaza, obsedanta:

― Nu, n-o iubesc. Totul nu se reduce decit la o betie a simturilor, o sete capiata de faptura ei. Dupa ce-mi potolesc aceasta sete, sint sigur c-o voi uita ca si cind izvorul ei miraculos nici n-ar fi fost pe lume.

Sesiunea de iunie se sfirsise. Nu m-am prezentat la examene, nu era chip, pentru ca nu pregatisem nimic. Le-am aminat pentru la toamna. In timpul verii aveam destul timp sa revad materia de studiu neglijata, fara obsesia chinuitoare a Mihaelei. In schimb ea se prezenta la examene si le trecu, afara de unul singur. Am sarbatorit succesele ei impreuna cu vecinii nostri si cu proprietarul in frunte.

Odata Mihaela veni sa ma anunte:

― Stii ca facem o excursie studenteasca, de doua saptamini, in Ardeal si nordul Moldovei?

― Si ai de gind sa te duci? am intrebat-o.

― Nu stiu. Stau in cumpana, desi sora-mea s-a invoit si-mi da banii. Dar

― Atunci cine te opreste?

Ea se apropie si ma privi lung in ochi:

― Tu! Ce m-as face doua saptamini fara tine?

― Daca-i asa, merg si eu. Se poate?

― Cred ca da. S-au inscris si studenti de la Drept. Am sa vorbesc cu presedintele nostru.

A doua zi imi aduse raspunsul. Era favorabil. Ne asteptau asadar doua saptamini de petrecere, intr-o societate vesela si zgomotoasa, prin locuri si privelisti necunoscute.

N-aveam toti banii. I-am scris tatei si, mintindu-l ca-mi trecusem cu succes examenele primului doctorat, il rugam sa-mi trimita o suma bunicica in vederea excursiei pe care o proiectasera doctoranzii in drept. Peste citeva zile am primit doua mandate: unul era din partea mamei.

In ziua plecarii, toti excursionistii trebuia sa ne intilnim la sase dimineata in Gara de Nord. Eu venisem inca de la ora cinci si ma plimbam de-a lungul peroanelor tragind in piept aerul rece al diminetii.

Soarele abia rasarise; nu se vedea din cauza acoperisurilor inalte, dar prezenta lui o simtisera toti calatorii care forfoteau prin gara: aratau mai sprinteni si mai voiosi.

Dupa putin timp se ivi si Mihaela, grabita, cu o valiza in mina. Era surizatoare, frageda si radia atita viata si bucurie, incit un bolnav s-ar fi insanatosit stind numai in preajma ei. M-am mirat vazind-o singura:

― Nu te-a condus Alexa?

― Nu, Dor, e de serviciu.

Am luat-o de mina, ca pe un copil, si ne-am plimbat pe peroane, privind cum se imbarcau calatorii in trenurile gata de duca.

― E asa de dimineata si uite cita miscare e pe-aici. O viata pe care n-as fi banuit-o vreodata, viata Garii de Nord

Mihaela parea de neinteles. Neastimparata ca o veverita, intorcea capul cind intr-o parte cind in alta, ridea zglobiu, se strin-gea de bratul meu.

― Ah, imi vine sa alerg nebuneste, sa ma iau la intrecere cu locomotiva, zise ea tragind aer mult in piept. Am vazut intr-un film cum doi indragostiti alergau pe o plaja. Asa as vrea acum ― sa alerg ca ei. Dar unde-i plaja? Doamne, ce frumoasa trebuie sa fie marea!

― Cum, tu n-ai vazut inca marea?

― Nu, Dor, inchipuieste-ti. Daca-ai sti ce rau imi pare!

― De ce nu mi-ai spus pina acum? Ti-o aduceam aici cu riscul de a fi inecat Bucurestiul

― Cu noi cu tot?

― Nu, noi ramineam pe uscat

― Asadar, tu ai vazut marea, prea-fericitule!

― Nu, n-am vazut-o nici eu Sint nefericit ca si tine

Amindoi am pufnit in ris. Nu stiu cit timp ne-a trebuit pina sa ne potolim. In clipa aceea, ca un facut, treceam pe linga un tren care tocmai tragea in statie, Mihaela intreba:

― Unde merge trenul asta?

― Asta e chiar rapidul de Constanta.

S-a uitat lung la el, cu un fel de tristete in priviri. Atunci mi-a scaparat prin minte o idee, ca un fulger:

― Aime, stii ce? Haidem la Constanta!

Haidem! rosti ea spontan, fara nici o deliberare, parca in clipa aceea ni se incrucisara in minte doua ginduri gemene.

― Cind pleaca trenul spre Constanta? am intrebat pe un ceferist.

― Cinci si douazeci si cinci, raspunse laconic omul.

Mai aveam opt minute. O-ho! timp berechet!

― Urca-te in tren, i-am spus Mihaelei, eu zbor sa iau bilete.

Am lasat-o nedumerita (parca ar fi vrut sa spuna ceva) si am alergat la casa de bilete.

Ah, casierul se misca asa de greoi, ca-intr-un film au ralenti. Mi se parea ca nu mai ajung sa apuc biletele. In sfirsit le aveam in mina. Intr-o clipa eram inapoi pe peron. Am gasit-o pe Mihaela tot acolo unde o lasasem. Nu se clintise din loc. Abia acum o apucase indoiala: sa mearga? Sa nu mearga?

― Uite biletele! Hai, urca in tren! Repede, ca pleaca!

― Dar ce facem cu excursia? facu ea sfios, cu jumatate de gura.

― O inlocuim cu alta. Renuntam la munti in favoarea marii. Si vom fi singuri doua saptamani, de capul nostru. Alexa n-are de unde sa stie ca tu ai plecat in alta parte.

Avalansa mea de cuvinte o ameti. Conducatorul fluiera plecarea. Trenul se puse in miscare. Am apucat-o de mina:

― Sus! Sus!

Ne-am urcat la timp. Trenul incepu sa alunece incet cu noi ca un complice care nu pregeta sa ne dea o mina de ajutor.

Plecam! Plecam impreuna in necunoscut sa cunoastem oameni si privelisti noi ― si mai ales pe noi insine.

― Uite, aici e liber.

Am gasit doua locuri intr-un compartiment unde se aflau doi domni mai in virsta, unul cu o barba abundenta revarsata pe piept, si o doamna cu un copil in brate. Mihaela imi sopti:

― Inca nu-mi vine sa cred ca am plecat.

― Dar mie? Prea a fost totul pe neasteptate. Pina la Constanta o sa ne obisnuim cu ideea, ce zici?

― Asta-i buna! Niciodata nu mi s-a intimplat una ca asta.

Neprevazutul calatoriei ne coplesi de-o bucurie aproape smintita. Ea nu mai avea remuscari, se impacase asa de repede cu noua situatie, incit socotea o prostie daca am fi plecat cu excursionistii in munti.

― Dac-ar sti sora-mea unde sintem acum!

― Ei si? Nu esti stapana pe vointa ta?

Avu un gest de revolta:

― Nu-mi pasa de ea si de nimeni, intelegi tu? raspunse pe un ton rastit.

― Bine, bine, dar de ce strigi asa?

Pufni in ris. Si rise copios, cu toata fiinta.

― Pentru ca esti tartorul tuturor rautatilor

― Eroare profunda. N-am nici o vina! jur!

― Dar cine-i vinovatul?

I-am raspuns cu un gest larg:

― Marea Neagra!

Alt val de ris. Si pe urma altul Eram inundati, exuberanta noastra nu ne dadea pace, clocotea in noi, neastimparata ca marea. Cum ar fi fost chip sa stam cuminti pe locurile din compartiment? Nici pomeneala!

― Ce crezi, n-ar fi cazul sa reflectam la gustarea de dimineata?

― Strasnica idee. Tocmai ma pregateam sa lesin de foame

― Atunci haidem in vagonul-restaurant pentru refacere.

Ne-am asezat gravi la o masuta, jucind rolul unei perechi proaspat casatorite. Chelnerul a venit si ne-a luat comanda. Mereu ni se parea ca ceilalti calatori ne tot privesc pe furis, tragind cu coada ochiului spre noi. Ei, si? N-au decit sa se uite pina le-or veni ochii la ceafa

― Pe tine te admira, Aime, observi? Ai dat gata pe toti barbatii din tren.

― Si tu, Cassanova, pe toate femeile de pe glob.

Amindoi am izbucnit in ris, ca la porunca, dupa aceea am ris de ceai, de lamaie, de unt, de nasul ascutit al unei doamne de alaturi, de o reclama agatata pe perete. Toate lucrurile, oricit de serioase ar fi fost, daca ne ieseau in drumul ochilor, erau pentru noi motive de ris nesfirsit.

― Ce draguti sint tinerii acestia, am auzit pe o doamna spunind in spatele meu.

Exclamatia surprinsa ne indemna la o serie intreaga de variatii pe aceeasi tema.

― Draguto, nu vrei o cafea?

― Ia tu, dragutule.

― Macar o dulceata, draguto.

― Asta da, dragutule, nu te refuz.

Si rizi, rizi Lumea din vagon ne privea amuzata, molipsita de atata veselie, dar nu vedeam pe nimeni, nu ne vedeam decit pe noi. Nu stiu ce figura aveam, dar Mihaela era stralucitoare, parca rasarea soarele din ochii ei. Intotdeauna indragostitii au o lumina ciudata pe fata lor, care-i deosebeste pe unul dintr-o mie de oameni.

Am aprins o tigara. Niciodata n-am fumat cu atita voluptate.

― Tu nu iei o tigara, draguto? Haide, incearca una.

― Ca sa-ti fac pe pofta, dragutule.

I-am aprins-o. Mihaela trase citeva fumuri cu gesturi strengaresti, se ineca si incepu sa tuseasca. Apoi zvirli neindemanatic tigara, incit sari din scrumiera tocmai in clipa cind un pasager trecea printre mese. Acesta vrand sa se fereasca, luneca si cazu la picioarele unei batrine cu parul alb, care se sperie si slobozi un tipat.

Acum toata lumea din vagon ridea. Ridea si batrana, si pasagerul, si mai ales eu cu Mihaela.

Ce frumoasa era! Avea atita armonie in fiinta ei, atita spontaneitate, atita viata! Cind o priveam, ochii mi se umpleau de bogatia ei si bogatia asta nu se mai sfirsea. As fi putut sa ma consider cel mai bogat om din lume.

Ne-am intors in compartiment. Doamna cu copilul coborise intre timp. Si iata-ne legind, fara premeditare, o conversatie trasnita de-a binelea, pe care tovarasii de drum o ascultara amuzati. Dealtfel, pentru ei ne apucasem sa improvizam. .

Mihaela facu inceputul, spunindu-mi cu tonul cel mai serios de pe lume:

― Sa vezi ce bucurie pe Marioara cind s-o pomeni cu noi. N-am mai vazut-o de cind s-a maritat.

M-am pretat jocului si i-am servit numaidecit replica:

― Trebuia sa-i trimitem o telegrama ca venim. Ne-ar fi asteptat la gara cu Paul.

― Am facut rau, Tanasica. Ai dreptate.

Tnasic. Hm! Bine ma botezase! Lasa, ti-o coc eu domnisoara nasica.

― E mai bine asa, Froso, i-am raspuns, le facem o surpriza. Si, inchipuieste-ti, tocmai la botez!

Trasnaile noastre se legau spontan una de alta, alimentindu-ne surprinzator conversatia Uneori Mihaela isi musca buzele sa nu pufneasca in ris.

― Ce fericiti trebuie sa fie! Si mai ales Paul care se topea sa aiba un baiat.

― Iar Marioara, o fata. Pronia cereasca le-a implinit dorintele si le-a dat doi gemeni, un baiat si o fata.

Am izbucnit in ris. Nu mai era chip sa-mi tin risul. Mihaela, cu darul ei de improvizatie, pusese virf la toate cu chestia gemenilor.

Domnul cu barba gasi cu cale sa se amestece si el in vorba:

― Daca imi permiteti sa va intreb, nu vorbiti de profesorul Tomescu?

Am facut un gest evaziv. El continua, oarecum edificat:

― A, il cunosc. Eu sint directorul liceului. Bun baiat si fericit tata. Sinteti ruda cu el?

― Da, desigur, var bun, var primar. Am copilarit impreuna, am facut liceul, apoi universitatea.

Mihaela ma tot tragea de mineca si tusea cu inteles. Dar nu ridea: se stapanea inca. Domnul cu barba ma intreba:

― Dumneata esti tot profesor?

― A, nu. Eu sint prim-secretar la legatia noastra din Tokio.

De rindul aste, Mihaela pufni in ris, dar ca sa nu ma dea de gol, incepu, in aceeasi clipa, sa tuseasca. Asa ca naivul tovaras de drum nu pricepu nimic.

― Frumoasa cariera, diplomatia. Mi-ar fi placut si mie, drept sa-ti spun. Si stati la Tokio?

― Da, de patru ani cu nevasta-mea. Acum ne-am intors in tara pentru citva timp, stiti, intr-o misiune.

― Foarte interesant. Ati invatat limba japoneza?

― Da, o vorbesc binisor. Dar dumneavoastra o cunoasteti?

― Asi, habar n-am De unde s-o cunosc?

― Pacat! E foarte interesanta

M-am apucat sa povestesc despre Japonia si locuitorii ei tot ce aflasem de la Novac, veritabilul atasat de legatie. Domnul cu barba nu inceta sa se minuneze, iar celalalt domn, care statea in fata noastra, se multumea sa traga cu urechea si sa surida din cind in cind.

Cind se topira patru ceasuri de drum? Parca adineauri pornise trenul din Gara de Nord. Nu ne dadusem seama nici eu,, nici ea, in incintarea noastra! Si unul si altul eram mirati de cele mai simple lucruri si totul ni se parea o vraja anume creata pentru noi.

Acum eram pe culoar si priveam pomii insirati pe drum care o rupeau la fuga inapoi.

― Uite, uite marea! i-am strigat Mihaelei ca sa-i atrag luarea-aminte.

― Unde? Unde?

― Acolo! La stanga Nu vezi? Ce frumoasa o! Era o bucata de argint viu culcata pe pamint, care intr-o parte se facea una cu cerul.

Ea scurma zarea cu privirile dar nu spunea nimic.

― Ce inseamna asta, Aime? Nu-ti place?

― Nu prea, Dorule Era mult mai frumoasa in inchipuirea mea

― Si atunci ce-i de facut?

― Hai sa ne intoarcem!

― Esti nebuna? Judeci marea dupa o bucatica din ea? Ce-ai zice daca cineva vazindu-ti degetul cel mic ar spune ca esti urita? Stai, ia uita-te acum

De asta-data marea se deslusea bine. Era albastra, sticloasa, imensa, ca un al doilea cer culcat pe pamint.

― Iarta-ma, Dor, e frumoasa, dar altfel altfel

― Nu-mi cere mie iertare. Cere-i ei Si nu aici, ci la fata locului Vezi sa nu uiti

― Nu, Dor, n-am sa uit

Gara se apropia Macazurile pocnira asurzitor, trenul incetini mersul. Inainte de a cobori, ne-am luat ramas bun de la domnul cu barba. Am salutat si pe celalalt tovaras de drum, care se prezenta:

― Sachelarie, ministrul Romaniei la Tokio.

Stupefactie!

N-am stiut cum sa pier mai repede din fata lui. Auzi ce potriveala! El, ministru plenipotentiar la Tokio! De aceea tragea cu urechea si suridea ironic auzind nazbatiile pe care le debitam ba-trinului despre Tara Soarelui-Rasare.

Si rizi, rizi! intr-adevar ― era de necrezut aceasta coincidenta buclucasa! Mihaela insa hohotea sa moara Atrageam privirile tuturor cu risul nostru capiat. Parca scapasem amindoi dintr-un ospiciu!

― In viata mea n-am ris atita, rosti ea sfirsita. Zau, nu-i d-a buna!

La rindu-mi m-am adresat unud personaj imaginar:

― Stimata dragoste, in care nebunie nu ne faci tu sa gasim placeri?

Din pricina risului, nici n-am prins de veste cind ne-a adus trasura la hotel Palace. Amindurora ne placu mult holul elegant si mai cu seama prezenta marii. Parca venise si ea sa locuiasca la hotel. Am completat buletinele de pasageri: avocat T. Petrican cu sotia.

― Sa mergem, scumpa doamna, in apartamentul ce ni s-a rezervat, m-am adresat Mihaelei oferindu-i bratul.

― Aici e!

Camera nr. 7 avea doua paturi somptuoase, asezate unul linga altul.

― Patul acela e al domniei voastre, doamna Petrican.

― Voi pune sa-l traga linga perete, ca sa nu-l confundati in timpul noptii cu al dumneavoastra.

― Ce vina am eu daca sinteti rapitoare?

― Daaa? Gasiti? Atunci, poftim, stimate domn, si-mi trase in gluma o palma. E pentru compliment. Aveti ceva de obiectat?

― De pe acum ati inceput sa va bateti sotul? Biine! Am sa va dau replica.

Mihaela intinse obrazul ca sa-i intorc palma si inchise ochii in asteptare.

― Nu, n-ai sa scapi numai cu atit

Am tradus amenintarea in fapta imbratisind-o si strivindu-i buzele cu o sarutare.

― Canibalule, striga Mihaela, gemind de durere, am sa te bat toata viata.

Dupa acest inceput promitator am pornit-o razna prin oras, lipiti unul de altul, privind strazile, casele, vitrinele. Apoi am coborit pe malul marii, in apropiere de Cazino. Apa se intindea nesfirsita, dincolo de bataia vazului. Ne dureau ochii de atita apa. Soarele ridea de sus si mingiia marea cu miinile lui de lumina. Apa tremura infiorata si-i placea, se vede, jocul. Din pricina asta avea fata stralucitoare, ca un om fericit. Prezenta marii facea sa ne simtim uriasi, ca Guliver in tara piticilor, si simtamintul acesta de grandoare era atit de puternic, incit crdeam ca am iesit din noi, iar in spate se tirau nevolnic ramasitele noastre. Si mergind asa la brat cu marea, amindoi ii sorbeam aerul, maretia, necuprinsul.

― Du-te si-i cere iertare, i-am spus Mihaelei. Ai fagaduit.

Ea cobori la mal, isi trase ciorapii si ingenunche pe nisipul ud.

― Ce faci? Ce faci?

― Vreau s-o sarut.

Spunind acestea se apleca adinc si puse buzele pe apa nelinistita.

― E sarata? am intrebat-o surizind.

― O-ho, facu Mihaela cu un gest plin de gingasie. Sa stii ca mi-ar fi displacut daca noua mea prietena marea era nesarata

Am hohotit din nou. Doamne, nici intr-un an n-am ris ca in ziua aceea.

Eu si Mihaela eram de felul nostru retinuti, sobri, ponderati; priveam viata prin lentile care nu mareau realitatea. Usurinta, superficialitatea, exuberanta ne erau, oricum, straine. Asa cel putin imi conturam harta mea sufleteasca si cred ca avea nu numai apropieri, dar chiar identitati cu aceea a Mihaelei. Ce dovada mai buna as invoca decit greul si perseverentul urcus pina la mima ei, dar si dirza rezistenta a fetei pina la capitulare care in fond se numea tot biruinta? Si, deodata, dupa contopire, firile noastre incep sa se transforme, capata noi insusiri, devin revarsate, exuberante, chiar superficiale si se scalda in valuri de risete.

Cind am reconstituit mintal scenele petrecute in tren, conversatiile noastre simple, aproape puerile, cu vorbe de toate zilele, m-a cuprins o mare nedumerire. Nu ma mai recunosteam nici pe mine, nici pe Mihaela. Ma intreb, si pe drept cuvint: ce ne-o fi venit sa jucam farsa aceea stupida cu gemenii, ce m-a impins sa ma dau drept atasat de legatie si sa debitez atitea baliverne gratuite?

Ciudat, chiar Mihaela mi-a marturisit mai tirziu:

― Cu tine ma simt alta, parca am intrat intr-o noua existenta. Rid, glumesc, fac nebunii, sint fericita!

Gasise cuvintul care explica totul? Fara indoiala! ne simteam fericiti! Mai mult decit atit, ne dadeam lucid seama de prezenta fericirii, fapt care ii sporea pretul. Tineri si fericiti! Si aceasta tinerete si fericire ne cerea sa ridem fara a conteni, sa comitem orice prostie, sa ne afirmam ou toata obraznicia calcind peste reguli si conveniente, sa ne risipim ridicol energia si exuberanta care nu mai incapeau in fiintele noastre.

Ce bogata a plecat in trecut prima noastra saptamina de zbor prin fericire. Numai un mic nor ne-a umbrit cerul in acest timp.

Intr-o dupa-amiaza, pe cind ma intorceam din oras cu ziare, am gasit-o pe Mihaela in holul hotelului, stind de vorba cu un tinar chipes si destul de elegant. Nu pot spune ca am observat in conversatia lor un aer de complicitate. Insa numai faptul ca ea vorbea cu un strain ma surprinse intr-atit ca refuzam sa cred relatarea ochilor.

Am trecut pe linga ei, prefacindu-ma ca nu-i vad, si am luat ascensorul ca sa urc la etaj. Dupa citeva minute aparu si ea vesela, surizatoare, putin aprinsa la fata. Nu i-am dat nici o atentie si ca sa umplu timpul, am deschis un ziar prefacindu-ma ca citesc. Se apropie de mine, cu pasi tiptili si-mi sopti dragastos, la ureche:

― Esti suparat?

Intrebarea o puse in ochii mei intr-o lumina de-a dreptul vinovata. Se vede ca-si recunoaste greseala si cauta s-o justifice sau s-o minimalizeze. I-am raspuns facind pe miratul:

― De ce sa fiu suparat?

― Pentru ca m-ai gasit vorbind cu domnul acela.

― Da? Nici n-am bagat de seama Cine e? Il cunosti de mult?

― Hu, acum l-am vazut pentru prima oara. Era in hol si mi-a oferit c revista. Am impresia ca-mi face curte. Mi-a spus ca locuieste la al doilea.

― Cum, tu catadicsesti ca stai de vorba cu barbati suspecti pe care-i cunosti intimplator prin hoteluri?

― Nu inteleg! Ce rau am facut cu asta?

― Nu-mi place sa faci cunostinte singura. Acum intelegi? Si mai cu seama cunostinte dubioase.

― Mai intii nu e o cunostinta dubioasa, cum spui tu. Si al doilea, nu puteam sa intorc spatele asa, tam-nesam, unui tinar atit de curtenitor si cu maniere alese. Doar nu sint crescuta in padure.

Ah, femeia, cu capriciile ei bizare, se desteptase in Mihaela si nu trecuse nici o luna de zile de cind a plins ca un individ o acostase pe strada. Mi-am iesit din fire (si ca de obicei cind mi se intimpla asa ceva, cobor in vulgaritate).

― Sa-l ia dracu! Sa nu te mai prind cu individul acela ca Ea ma infrunta cu privirile:

― Ca?

― Nu stiu, zau, ce se intimpla!

― Eu, domnule, nu dau nimanui socoteala, in afara de constiinta mea. Daca ea imi spune ca fac bine ceea ce fac, orice discutie este inutila. Asa sa stii dumneata

Grav: imi spunea domnule punind intre mine si ea o distanta de o suta de kilometri. Cearta noastra se inteti alimentata de indirjirea amindurara. Daca Mihaela ar fi omis sa-mi spuna ca tinarul acela era un curtenitor si avea maniere alese poate nu s-ar fi intimplat nimic.

Si cu toate astea trebuie sa adaug ca aveam nevoie de o cearta, indiferent de motivul care o aprindea, pentru a cladi cu ajutorul ei cele ce aveau sa urmeze.

In timpul inveninatei noastre discutii, facind un gest cu mina ca sa subliniez o fraza, am atins involuntar palaria mea din cuier, care se rostogoli pe jos. Am ridicat-o si fara sa o agat la loc, am pus-o pe cap. Acest gest imi dadu ideea plecarii, singura solutie care curma cearta fara ca vreunul din noi sa fi avut aerul ca cedeaza.

Am plecat demonstrativ, evitind sa trintesc usa, desi tare as fi avut pofta. Mihaela a ramas pe loc, uluita de brutalitatea gestului. Pe strada, am intors de citeva ori capul. N-a venit dupa mine si foarte bine a facut. Intre timp mi-am redobindit calmul si judecata rece, dar remuscarile pentru purtarea mea nesabuita intirziau sa se arate. Ajuns la mare (caci la Constanta toate drumurile duc la mare), am inceput sa ma plimb pe faleza incoace si

Incolo fara nici o tinta. Intr-un tirziu, m-am asezat pe o banca. Intorcind ochii am zarit la citiva pasi de mine o bancnota impaturita. Am luat-o in mina: o hirtie de cinci sute de lei.

― Ia te uita de unde sare norocul! am exclamat inseninindu-ma si privind fara sa vreau spre cazinoul care se afla la o suta de pasi. Norocul cere noroc. Ce-ar fi sa-l pun la incercare? E momentul cel mai prielnic si ar fi o prostie sa-mi scape printre degete.

Zis si facut. Am intrat cu pasi siguri in sala principala. Masa verde era intesata de jucatori, cu fetele crispate si miinile tre-murinde, nervoase. Am urmarit cu interes jocul citva timp: dupa 21 de invirtituri ale ruletei nu iesise niciodata nr. 7. Prin asociatie, imi veni in minte!

― Sapte! E ziua cind am cunoscut-o pe Mihaela (7 martie). Numele ei (Mihaela) e compus din 7 litere. E nascuta la. 14 iunie (de doua ori 7). Numarul camerei noastre de la hotel e tot 7 Sapte, mereu sapte! Prea mult 'sapte' ca sa nu iasa! Sa incerc puterea acestui numar coplesitor. Ce-o sa pierd mai mult decit ceea ce am gasit? La urma urmei consider ca n-am gasit nimic.

La jocul urmator am pus o suta de lei pe 7, in plin.

― Faceti jocurile! Jocurile sint facute! Nimic nu mai cade.

Ruleta se invirti, bila norocului alerga zapacita printre numere pina ce osteni.

― Sapte!

Iesise! Iesise! Chiar 7, numarul destinului meu. Nu m-am mirat deloc. M-as fi mirat daca nu iesea.

Crupierul imi intinse cu lopatica o gramada de fise.

― Faceti jocurile, domnilor.

Am pontat a doua oara, tot pe 7. Puteam sa-l schimb? Nu, in ruptul capului! De rindul acesta admiteam ca voi pierde, dar ce importanta avea?

― Sapte!

Iata, iesise a doua oara! De neinchipuit! Si iar maldarul de fise albastre sosi in fata mea, ingrosindu-le pe cele dintii. In ochii jucatorilor intorsi asupra-mi se citea o retinuta pizma.

Am jucat din nou pe 7. De rindul acesta privirile adunate pe mine surideau ironic. N-aveau decit. Cine putea sa le impiedice? Bineinteles bila alese alt numar. Nu-i nimic, voi ramine fidel dragului meu 7, care m-a rasplatit pentru statornicie. Dupa citeva tururi iesi din nou 7, apoi 12 si iar 7 de cinci ori la rind, ca si cum nu mai existau alte numere decit acest sapte nazdravan. Ce uluire s-a stirnit printre jucatori! In istoria cazinoului constan-tean nu se mai intimplase ceva analog. Am auzit pe cineva din spate:

― Da-i inanite! Ai sa spargi banca!

Mi-a venit in minte cazul englezului Wells care, pe la sfirsitului secolului trecut, sparsese de trei ori banca la cazinoul din Monte-Carlo cistigind peste doua milioane de franci aur. Dar, reintors la Londra nu si-a mai gasit sotia; disparuse cu un proaspat iubit. Am conchis mintal:

'E adevarat ce se spune: cine are noroc de bani pierde in dragoste'.

O sonerie de alarma tirii strident in fiinta mea. Ce-o fi facind Mihaela? Am lasat-o singura si am fugit ca un bezmetic Asta nu-i bine Hai sa dregem, ce-am stricat

Gindul imi puse jar sub talpi. Am schimbat la casa movila de fise si p-aci ti-i drumul. Cistigasem peste o suta cincizeci de mii de lei, in citeva minute. O avere picata din cer! Ce inspiratie buna avusesem sa-mi incerc norocul! Si ce intelept lucru sa spal putina inainte de a pierde!

Desi hotelul era aproape, n-am avut rabdare sa fac drumul pe jos si am luat un taxi. Cind sa cobor mi-a scaparat prin minte, ca un fulger, ideea unei escapade nastrusnice: ce-ar fi sa ma imbarc cu Mihaela si, traversind marea, sa poposim pe malurile insorite ale Bosforului? Bani am doldora si pun forta lor in slujba dragostei ca sa obtin un maximum de desfatare. Numai asa, in paradisul oriental de dincolo de mare, ademenesc fericirea si o arestez macar pe timp de o saptamina, cit ne-a mai ramas pina la intoarcere.

Am strigat soferului sa ma duca la cea mai apropiata agentie de voiaj. Acolo, in dreptunghiul unui ghiseu, s-a ivit un capsor blond de fata:

― Cind pleaca cel dintii vapor spre Constantinopol?

― Asta-seara la ora 9.

― Cum as face sa nu-l pierd.

Capsorul a zambit gales:

― Foarte simplu, cumparati un bilet.

― Bine, dar n-am pasaport.

― Atunci se schimba socoteala. Scoateti mai intii pasaportul si plecati peste patru zile, adica simbata.

― Nu se poate, asta-seara vreau sa ma imbarc, intelegeti? E caz de forta majora. Nu exista nici o solutie? Platesc oricit!

― Daca-i asa, exista una. Puneti-va in legatura cu domnul Iani

― Cine-i acest Iani?

― Exact omul care va trebuie. In trei ore va scoate pasaportul. Daca aveti nevoie de luna de pe cer, v-o aduce si pe asta.

― Vorbiti serios?

― Foarte serios. N-aveti decit sa va interesati in oras.

― Nu-i nevoie. V-as ruga sa-mi spuneti unde-l gasesc?

Mi-a dat adresa. Pina la opt seara pasaportul era obtinut, biletele cumparate, bagajele transportate la vama si revizuite, in fine, toate formalitatile indeplinite in vederea plecarii. Faptul ca a trebuit s-o trec pe Mihaela ca fiind sotia mea a avut drept urmare dublarea comisionului. Fie ― ca facea!

In vremea asta draga mea sotie din pasaport ma astepta. Am gasit-o palida, cu ochii plinsi, rasturnata intr-un chaiselongue, avind pe genunchi o revista cu filele netaiate.

― Mai esti suparata? Iarta-ma, am fost barbar cu tine. Nu trebuia sa plec asa.

Spunindu-i astea, am ingenuncheat linga ea si i-am sarutat o mina, apoi cealalta.

― Nu-i nimic, Dor. Imi pare rau ca m-a durut purtarea ta.

Am trecut cu usurinta peste raspunsul ei taios. Eram prea vesel ca sa-i fac o imputare. De aceea, i-am propus:

― Hai sa uitam totul, ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. Vrei?

― Asta nu putem s-o facem la comanda. Dar tu ce ai de esti asa de bine dispus?

Antenele Mihaelei inregistrasera pe loc starea mea sufleteasca. Era cit p-aci sa-i destainuiesc cele intamplate si ceea ce pusesem la cale, dar m-am oprit. 'Mai bine sa-i fac o surpriza! Are sa se bucure mai mult!' Asa ca i-am raspuns dind-o prin gluma:

― Da, sint bine dispus, pentru ca, inchipuieste-ti, nici una din corabiile mele nu s-a inecat in mare Toate au ajuns la destinatie.

― In schimb ale mele sint gata sa se inece.

― Atunci, repede, imbraca-te Mergem sa le salvam

― Cum? a facut ea mirata, acoperindu-si surisul cu mina.

― Foarte bine. Inchiriem o barca si pornim pe mare in cautarea lor.

― Ai dreptate, Dor, un naufragiu ar fi catastrofal pentru mine. Toate iluziile mele s-ar duce la fund.

― Te rog de-aici inainte sa nu mai tii iluziile in corabii. Haide, nu te faci gata?

Pretindu-se acestui joc pueril, Mihaela fu invinsa, zimbi si incepu sa se imbrace.

― Ah, ada-mi aminte sa trecem pe la bijutier. As vrea sa-mi intareasca rubinul de la inel.

― Stai! Ma reped chiar acum. Pina te imbraci sint inapoi.

― Dar nu-i nici un zor. Mergem impreuna.

Prea tirziu. Plecasem in goana si coboram scarile. Vezi, la asa ceva nu ma gindisem: sa-i fac un cadou Mihaelei, in afara de surpriza cea mare. Iata, acum se ivise si ocazia asta. Am alergat intr-un suflet, cu inelul ei in mina si am ales unul cu briliante care sclipeau oa ochii ei. M-a costat o suma frumusica. Dar cine se uita la bani?

Cind m-am intors, Mihaela ma astepta, gata imbracata.

― Uite, ti l-am adus.

― Cum, l-a dres asa de repede?

― Cit ai bate din palme.

I-am pus in deget inelul cel nou. S-a uitat cu o mie de ochi la el, apoi la mine. Parca nu-i venea sa creada atitor ochi. Cind s-a incredintat de realitate a intins miinile:

― Doruie!

Atit a rostit, gituita de emotie si m-a imbratisat cu toata fiinta.

― Ce frumos e! soptea mingiind inelul ca pe o vietate gingasa. Trebuie sa te fi costat o groaza de bani. De ce esti mina sparta?

― Crezi ca ma uit la bani cind e vorba sa-ti fac o mica bucurie, iar mie una mare? i-am spus si am sarutat-o prelung.

― Uite, sarutarea asta costa mult. Asa ca tot eu iti ramin dator

N-a raspuns nimic. S-a dus la fereastra, a deschis-o larg si a trimis priviri sa adulmece spinarea marii. Nu pricepeam ce vrea sa faca.

― Dorule, vino sa-ti arat ceva.

― Ce-i draga mea?

― Uite, acolo departe, sint corabiile mele. Le vezi?

― Da, vad patru, i-am cintat in strune. Ba nu, cinci. Prin urmare, nu s-au inecat?!

― Nu. Asa ca n-am pierdut iluziile despre tine

― Doamne, ce bine-mi pare! Am sa dau cinci acatiste la biserica

Am coborit veseli, impacati, si am zburdat pe strazi bucurindu-ne de tot ce vedeam, ca doi scolari in vacanta. Apoi am intrat intr-un cinematograf ca sa vedem pe Greta Garbo in Dama cu Camelii.

― Aime, ce zid, mergem peste o ora in port?

― Ce-avem de vazut acolo?

― Nu stii? Pleaca 'Principesa'. Hai s-o vedem si noi.

A primit bucuroasa. Pina atunci ne-am hotarit sa cinam Am lasat-o pe Mihaela la restaurant, pretextind un telefon cu Bucurestiul si am alergat la hotel ca sa achit nota si sa expediez bagajul.

― De ce-ai intirziat atita?

In loc sa-i raspund, i-am spus:

― Haidem, Aime, e timpul sa mergem. Vaporul pleaca la noua si trebuie sa fim in port cu cel putin o ora mai devreme.

'Principesa' mindra, alba ca o lebada, se afla sub presiune. O febra, un du-te-vino necontenit framinta micul port. Calatorii se strecurau grabiti, inghesuindu-se la revizia bagajelor. Dinspre mare se stirnise un vint racoros care umfla rochiile femeilor si flutura fularele de matase.

― Ce feridti trebuie sa fie oamenii care pleaca spre tarmuri necunoscute, sopti Mihaela, urmarindu-i cu priviri jinduitoare. Doamne, cit as vrea sa calatorim si noi o data pe mare!

― Nu, zau, ai vrea?

― Ei, Dorule, mai intrebi? Nu cred sa fie dneva mai lacom de lucruri noi ca mine. Si-apoi de cind visez sa vad un rasarit de soare pe mare. Asta mi-a ramas de la Pierre Loti.

― Daca-i vorba de Loti, haide, s-o luam pe urmele lui. Ti-ar suride sa vedem Bosforul?

― Ar fi, dupa cum spune Cosbuc, mai mult decit in visul meu. Poate are sa vina si ziua aceea.

Am luat-o de mina si am tras-o dupa mine.

― Ziua de care vorbesti a binevoit sa vina. Hai sa mergem!

― De ce te grabesti? Stam pina pleaca vaporul.

― M-ai inteles gresit. Nu-i vorba sa mergem acasa, ci la Constantinopol.

Ea izbucni in ris.

― Dor, ce sint glumele astea?

― Ba nicidecum, vorbesc foarte serios.

Am impins-o usor sa urce puntea care ducea pe vas.

― Ce faci? Nu e voie! Esti nebun? Ce te-a apucat?

― Nu intelegi ca plecam la Constantinopol? Doar nu vorbesc. .. turceste.

Ea n-avu vreme sa mai spuna ceva deoarece ofiterul de la capatul puntii ne ceru biletele de drum. Le-am scos din portmoneu cu toata gravitatea si i le-am intins, sub privirile uluite ale Mihaelei. Acesta, dupa un control rapid, incuviinta din cap si ne pofti sa urcam pe bord.

― Dorule, ce inseamna asta, plecam? E adevarat ca plecam?

Vazuse ca am prezentat biletele, calcase cu piciorul pe bordul vasului si tot se indoia de realitatea calatoriei. Dealtfel, in imprejurari identice, cui i-ar fi venit sa creada?

― Da, draga mea, plecam! Ti-ai exprimat dorinta sa vezi Bosforul si eu m-am executat pe loc. Nimic mai simplu si natural

Ea plinse atunci de ciuda. Era intr-o stare de surescitare cum nu vazusem inca: ametita, nedumerita, lacoma sa stie totul dintr-o data, increzatoare ca pleaca si totodata indoindu-se.

I-am povestit tot ce se intimplase in timpul lipsei mele, cum gasisem bancnota de cinci sute, cum cistigasem la ruleta, cum imi venise ideea plecarii, cum aranjasem cu misitul grec obtinerea pasapoartelor.

― Si bagajele? tresari ea. Plecam fara ele?

― Sint in cabina! i-am explicat cu superioritatea celui care n-a scapat din vedere nici cel mai neinsemnat amanunt.

Pe Mihaela abia acum o cuprinse o bucurie vecina cu nebunia. Ma imbratisa, ma saruta, plinse si rise, amestecindu-si lacrimile cu lumina risului, ca intr-o ploaie cu soare.

― Nebunule, imi vine sa te sfisii, a scrisnit printre dinti, cu ciuda mare. Ce vrei sa faci cu mine?

― Nebun ― zici? Mi-ar trebui prea multa intelepciune pentru asta. Din pacate sint zdravan la cap.

Strigatul ei era cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care nu cred s-o mai fi auzit cineva pe lumea asta in afara de mine.

Vaporul fluiera dogit si tipatul lui rani adinc vazduhul. Era semnalul de plecare. Puntea fu trasa, otgoanele desfacute. Lebada plutitoare, descatusata de chei, luneca pe apa departindu-se usor de tarm. Batistele dintre cele doua lumi, a apei si a uscatului, fluturau despartirea. Din Constanta nu se mai vazura decit luminile imprastiate pe spinarea ei. Farul de la Tuzla, intrat parca in pielea lui Colesiu, clipea siret ca mosneagul, parca ar fi vrut sa-mi spuna:

― Haiducule, pe ce fata ai pus mina!

Pe masura ce inaintam in larg, vintul se intetea si aerul deveni mai racoros, mai sarat. Nu mai deosebeam nimic in zare: intunericul mistuia in pintecele lui marea laolalta cu cerul. Numai luna ramasese nemistuita si mergea cu noi calauza pe nesfirsitul pustiu de apa.

― Mi-i frig aici, sopti Mihaela.

Ne-am retras in spatele vasului unde curentul era mai potolit si noi mai la-adapost. De aici auzeam clipocitul apei framintate de elice.

― A, acum inteleg, nesuferitule, de ce aratai atit de bine dispus, zise ea. Te-am urit prea mult ca sa nu cistigi la joc.

― Am vrut sa-ti fac o surpriza placuta. Cred ca n-a iesit tocmai rau, ce zici?

De-a lungul cabinelor erau insirate citeva banci de lemn. Mihaela se intinse pe una din ele si-si puse capul pe genunchii mei. Exclama, inchizind ochii:

― Ce fericita sint! De mult n-am fost atit de receptiva ca acum. Spune-mi, mai exista vapoare de-astea pe lume?

― Ce vorba! Sigur ca exista cu duiumul!

― De ce minti? Nu corista N-am vazut nici unul. E pentru prima data cind ma urc pe un vapor. Si chiar daca ar exista nu se pot asemui cu 'Principesa' noastra.

― Asta da. E cea mai mindra nava de pe mari si oceane pentru ca ne transporta pe noi, nu-i asa?

A confirmat din cap foarte serios. Apoi mi-a propus:

― Tare mi-ar placea sa raminem aici pina la rasaritul soarelui. Vrei?

― De ce nu?

I-am ridicat usor barbia si mi-am lipit buzele de ale ei.

― Ce faci? Sa nu ne vada cineva.

― Asta-i prima sarutare pe Marea Neagra!

― As vrea sa ma saruti pe toate marile pamintului!

― Fagaduiesc! i-am spus pe un ton cam teatral.

― Ah, daca ai putea sa te tii de vorba

A urmat un ragaz de tacere, pe care tot ea l-a rupt:

― Inca nu-mi vine sa cred in realitate. E adevarat, Dor, ca navigam? Mai spune o data

― Asteapta mai intii sa ajungem la Istanbul. Pina miine dimineata ai destul timp sa te convingi.

― Simt ca nu ma voi convinge decit dupa ce ne-om intoarce. Dar atunci calatoria noastra n-o sa-mi para decit un vis frumos si scurt.

Pe cind vorbea ii clantaneau dintii. Am cuprins-o in brate ca pe un copil, acoperind-o cu pieptul, ca sa-i dau caldura mea.

― Ti-e frig si aici? Tremuri!

― Nu mai mi-e frig. Ma incearca un sentiment ciudat un fel de teama

― De cine ti-i teama?

― Nu stiu Poate de tine, poate de necunoscut. Nu-mi dau seama

― Daca-i asa, imi place ca te temi de mine.

― Esti un dinozaur. De ce-ti place?

― Pentru ca si eu ma tem de tine. Mai precis: de ochii tai. Se cheama ca sintem chit.

― Adevarat spui, mincinosule?

― Foarte adevarat. Aici, in ochii astia frumosi, locuieste puterea ta.

― Ti se pare. Puterea asta nu-i decit o reflectare: tot din tine izvoraste, sa stii. Dinaintea ta, dragul meu Jupiter, chiar muntii se pleaca.

― Bine spus! In schimb Jupiter, uite, ingenuncheaza in fata ta, scumpa Junona!

Si am vrut sa-i cad in genunchi, dar Mihaela m-a oprit cu un gest

― Sa lasam glumele. Nu se potrivesc cu noaptea.

Le-am lasat la o parte si am vorbit numai despre lucruri serioase. Chiar timpul care zbura pe linga noi era tot atit de grav ca intunericul. Ghemuita la pieptul meu, cu miinile intr-ale mele, Mihaela uitase de miscare si nu mai scotea o vorba. Daca nu era calda si nu-i auzeam rasuflarea domoala as fi crezut ca-mi murise in brate. De o jumatate de ora stateam in aceasta placuta inertie care as fi vrut sa se prelungeasca la infinit. Calatorind in tara straina a marii, intre primejdia apei si a cerului, ne simteam mai mult unul al altuia, fiindca nu ne aveam decit pe noi.

Regina noptii, scapind dintr-un nor, ne-a inundat cu un val de argint. Mihaela deveni ireala ca o faptura descinsa din vis.

― In noaptea asta luna oficiaza numai pentru noi. Nu crezi?

Ea a inclinat concesiv din cap. N-o interesa banalitatea ce-i debitasem, altfel ar fi gasit o replica. Dupa un timp mi-a spus:

― Dor, nu vreau sa aud din gura ta decit doua, numai doua cuvinte Stii care sint?

― Cum sa nu? 'Te iubesc!'

A incuviintat din cap: ghicisem. Apoi a spus:

― Nu m-as satura sa le aud toata viata. Hai, spune-mi-le! Cit mi-ar fi placut sa porneasca de la tine, fara nici un indemn

― Doamne, ce capricioasa esti, Aime Ca o fetita!

― Nu, nu-i deloc capriciu. Iti dai anevoie seama de un lucru daca nu-i spui pe nume. Dupa ce i-ai spus pe nume ti se pare ca l-ai definit, il vezi mai bine, il simti chiar.

As fi putut s-o refuz? Timp de o ora si jumatate i-am soptit incontinuu, cu pauze mici ca intre bataile inimii, cele doua cuvinte magice care rasuna in toate limbile si pe toate meridianele. De cite ori le-am repetat in acest timp? Pe putin de trei mii de ori. Iar Mihaela nu se mai satura de muzica lor.

― Dor, s-a mai intimplat asa ceva? Oare totul sa fi fost spus in materie de iubire?

― Cine stie? De fapt marile pasiuni ramin necunoscute, se consuma in anonimat.

― Marile pasiuni! a exclamat ea ca in extaz. Crezi ca noi am putea sa realizam o mare pasiune, sau o capodopera de amor cum zice Balzac?

― Sint sigur ca da, i-am raspuns cu incredintarea ca n-o minteam.

― Nu, Dorule, nici n-as vrea. Ne trebuie o capacitate de a suferi prea mare si nu stiu dac-o avem. Dealtfel, alesii dragostei absolute sint exceptii tot atit de rare ca si geniile

Trecuse de miezul noptii si pe bord se intetise frigul. Mihaela incepu sa tremure mai tare.

― Raminem aici pin-la rasaritul soarelui?

― Mai bine ne retragem. M-a razbit frigul!

Am coborit in pintecele vasului unde se afla cabina noastra cit o cutie, in care abia era loc sa ne miscam. Peretele avea un ochi rotund care privea departe, pe recea si miscatoarea singuratate a apei.

― Aime, parca ar fi o celula pentru detinuti.

― Nici la Conciergerie nu erau mad mari

― De unde si cum iti amintesti de inchisorile franceze?

― Crezi ca nu pot sa mi le inchipui? Odata am reconstituit ultima noapte a lui Camiille Desmotuins si a frumoasei sale sotii, Lucile Duplessis.

― S-avem iertare: Lucile a fost decapitata mai tirziu, dupa ce a trimis lui Robespierre o scrisoare protestatara.

― Dupa mine ― nu. In cea din urma noapte a lor au fost impreuna. Am inregistrat mintal tot ce s-a petrecut

― Asta-i buna! Ce ti-a venit sa modifici istoria?

― Vreau sa fie mai frumoasa. Nu fac bine?

Profesorul de istorie i-ar fi dat nota 3 pentru raspuns, in schimb cel de psihologie, nota 10. Pe mine insa aceste haust caprices ma surprindeau trezindu-mi admiratia. Mihaela avea atitudini rafinate, un spirit prompt in fata noutatii, idei personale, o sensibilitate care fremata in preajma poeziei. Si peste toate ― stralucitoarea avere feminina. Farmecul ei statea in faptul ca ignora aceste comori, aratind modesta, fireasca, saraca. De ce n-as spune? O invidiam subteran, dteodata intelectualitatea ei (desi lipsita de ostentatie) ma infrunta facind sa presimt certurile care ne asteptau. Oricum ― era de preferat iadul cu o femeie desteapta, decit paradisul cu una proasta

In noaptea aceea Mihaela mi s-a dat cu o frenezie care pina atunci nu mi se parea ca-i este proprie. Dar n-o cunosteam inca; fiinta ei complexa avea nevoie de mult timp pentru a se descoperi in intregime. Se zbuciuma intruna, tresarea cuprinsa de o neliniste apasatoare, ma imbratisa pierduta, ca in preajma unei primejdii. Si deodata o podideau lacrimile. Plingea cu atita sfisiere incit m-am speriat:

― Ce-i asta? Ce ti-a venit? Te doare ceva?

― Tu uiti ca in revarsatul zorilor vom muri?

― De ce? am biiguit prosteste.

― Pentru ca sintem osinditi stii bine! a ripostat nervos si ochii ei incandescenti s-au aprins mai tare.

Intelegeam Mihaela fugise in trecut si traia un episod tragic din vremea terorii, pe care puternica ei inchipuire izbutise sa-l preschimbe in ralitate. (Fortis imaginatio generat casum)

I-am raspuns jocului (nici nu puteam sa fac altfel), de fapt nu era joc, ci realitate vie, concreta.

― Cite ore mai avem?

― Patru Atit!

In aceste patru ore trebuia sa traim pina la adinci batrinete, transformind minutele in luni si lunile in ani ca sa ne recuperam viata pradata, sa stoarcem fapturilor noastre toata vlaga si voluptatea pe care ne-o puteau darui.

― La ce te gindesti?

― Cum as face sa ne salvam iubirea de calaul ei: Timpul?

Discutam chiar prostiile cu toata gravitatea ceruta de imprejurare.

Numai un Proust ar fi putut sa descrie trairea noastra in ajunul mortii, analizind pe intinderea unei carti starile sufletesti, rubedenii cu nebunia, care ne-au cutreierat. Dar aceasta disectie, rece, fara dinamism, prea putini cititori ar fi parcurs-o.

In orice caz, amindoi aveam in fiintele noastre cite un mic nebun care trebuia sa fie inchis. Numai ca nebunii nostri, infuriati de lanturi si catuse, sfarimasera temnita iesind afara, in libertate

Cind la orizont se ivi sprinceana de lapte a zorilor, amindoi zaceam istoviti, cu trupurile dogorind ca jarul. Suflam din greu, sacadat, aerul nu ne mai ajungea. I-am trecut usor o mina pe cositele inundate de naduseala. Ea nu sesiza mingiierea, ramase inerta, departe de mine, cu fata in sus, pe care se citea o vaga incruntare.

Cit m-am bucurat ca nu murise. Ii respiram mireasma (numai a ei) si-mi placea ca nu semana cu a nici unei fete de pe pamint. Delirul voluptatii care atrage se consumase, e adevarat, dar de ce nu venea dezgustul care respinge? Ce s-a intamplat cu legea firii menita sa tina echilibrul intre sexe? De ce o sorbeam si acum pe Mihaela tot nesatul de ea, ta de o fiinta care nu mai soseste si pleaca mereu? Nu cumva dragostea sfarimase acel echilibru sanatos si ne cufunda in nebunie?

Ea facu o miscare, parca s-ar fi trezit.

― Ce-a fost asta? am intrebat-o soptit, la ureche, temindu-ma sa vorbesc tare. (Sint unele lucruri in iubire care nu se pot spune decit in taina.)

Raspunse tot in soapta:

― Nu te bucuri ca traim? Am invins moartea

Dupa un timp se intoarse si, tragindu-mi capul spre ea cu mina, imi musca buzele asa de salbatic, incit era cit p-aci sa tip de durere. Apoi rosti crispat la urechea mea:

― Vreau sa-ti intru in singe, pricepi?

In clipa aceea m-a trecut un fior prin sira spinarii. Cert, Mihaela avea o sublima forta de a iubi si aceasta forta ma impiedica sa respir alt aer decit al ei, sa ma simt la locul meu altundeva decit in zona ei de atractie, sa traiesc altfel decit prin ea. Daca voia sa ma inlantuiasca astfel, nu era insasi Mihaela robita, in lanturile mele?

Cind am facut ochi, soarele era sus pe bolta, la inaltimea unui om. Am trezit-o degraba:

― Leneso, ai scapat rasaritul soarelui!

Mihaela biigui ceva neinteles si se intoarse pe partea cealalta, cu un scincet de fetita nazuroasa.

Am descoperit-o tragind patura de pe ea si am acoperit-o de sarutari.

― Mmm, lasa-ma, protesta cu ochii cirpiti de somn Vreau sa dorm

― Haide, sus, copacel, ai dormit destul.

― Inca un pic Te rog, Dor

Nu era chip s-o trezesc altfel: am luat-o pe sus in brate ca pe un trofeu. Ea se apara, striga, zvirlea din picioare Dar numaidecit ii fugi somnul.

― Cit e ceasul?

― Noua si un sfert

― O! de ce m-ai lasat sa dorm atita?

― Nu-i inimic, pentru tine mai rasare inca o data soarele.

― Crezi ca merita?

― Da, pentru ca tu ai realizat dragostea absoluta.

PARTEA A DOUA

I

Am petrecut la Constantinopol o saptamina alcatuita din 1001 de zile si nopti, intr-atit mi s-a parut de lunga si plina. Imi amintesc de toate amanuntele si, fara multa sfortare, as putea sa reconstitui tot ce am facut, nu numai in fiecare zi, ci, as zice, ora de ora. De pilda, cind am fost la Jardin du Bosphore (unde am mincat impreuna inghetata de dovleac pe malul marii); cind ne-am dus la Prinkipo, la Moda, la Kala-Miche; cind ne-am plimbat cu barca prin fata palatului Dolma-Bagtche (Mihaela tipa ori de cite ori ne saltau valurile); cind am petrecut sus, la Tatavla, in gradina fabricii de bere si am baut bere Bomonti de la butoias, cu cepul; cind am vizitat prima expozitie de pictura turceasca, la Galata Serai.

In fiecare dimineata, la 6 (eram dealtfel foarte matinali), luam vaporul de la podul Galata si plecam la Altin-Koum, unde se varsa Marea Neagra in Bosfor. Ajungeam in mai putin de o ora, apoi faceam plaja pe nisipul de aur. Era o priveliste rara. In stinga noastra se intindea Marea Neagra, si apele ei pareau ca se ridica mai sus de nivelul Bosforului, pina se pierdeau in vazduh.

Incercasem s-o invat pe Mihaela sa inoate, o tineam de mijloc ca sa nu-si piarda cumpana. Ea zvirlea din picioare, dadea din miini, si miscarile ei erau asa de dragalase ca ma prapadeam de ris. Pina la urma ea se supara si fugea pe plaja cu trupul muiat si sclipitor.

Odata i-am tras fara sa vreau o spaima: m-am avintat in larg, ca sa ajung la malul celalalt. Trecusem Bosforul inot, nu era prea lat in locul acela, dar Mihaela, nezarindu-ma in preajma ei, crezu ca m-am inecat si incepu sa tipe. Lumea se alarma, citiva barcagii plecara in pripa sa-mi dea de urma. Am zarit, de departe, o miscare neobisnuita pe apa, fara sa-mi, dau seama ca eu o provocasem.

La intoarcere am gasit-o pe Mihaela lesinata pe nisip. O doctorita franceza, care se afla intimplator pe plaja, ii dadea ingrijiri. Nu si-a venit in fire decit dupa ce m-a vazut linga ea. Parca vad ce ochi mari facuse, zarindu-ma aplecat deasupra ei.

― Dor, tu? Esti cu adevarat tu? Traiesti nu-i asa?

Se uita mirata la mine, ma pipaia, nu-i venea sa creada in realitatea mea.

― Ce fericita sint! Unde ai fost? Cit m-am speriat! Sa nu te mai dezlipesti de mine. Fagaduieste-mi, Dor

Bineinteles i-am fagaduit. Si inca o data mi-am dat seama cit de indestructibil era ancorata de mine. Daca cine stie ce in-timplare va rupe lantul, fiinta ei s-ar da la fund.

Si eu o iubeam mult. Pina la ea, femeia fusese pentru mine o pluralitate, de la ea incoace femeia deveni unica si o chema cu numele ei. Mihaela n-avea experienta erotica, eram primul ei barbat, chiar prima iubire. Cu toate astea instinctul ii sugera lucruri de necrezut. De pilda: nu accepta sa dormim in acelasi pat si uneori zile si nopti intregi nu ma lasa nici s-o sarut. Ma suparam foc, dar imi trecea repede supararea, pentru ca avea un arsenal de dragalasenii la indemina cu care se apara. Dragostea e foamea de femeie unica, si daca aceasta femeie se pricepe sa nu dea prea mult barbatului ca sa-l sature, ci dimpotriva il lasa mereu flamind, iata secretul lui Polichinelle care tine iubirea proaspata. Si Mihaela cunostea acest secret, de care multe din semenele ei virstnice si cu experienta n-aveau habar.

Intr-o zi, am vazut-o invesmantata in salvari si voal de turcoaica pe care le cumparase intr-ascuns de la bazar. (Cu fiecare rochie noua, femeia lupta sa placa mai mult.)

― Luminatia ta, mi-a spus prosternindu-se ca in fata sultanului, vreau sa fac din mine haremul tau, eu fiind intotdeauna favorita

M-au uluit vorbele ei. Asa era: se straduia mereu sa fie alta (poate juca putin teatru) si sultanul din mine (care dealtfel exista in orice barbat) avea intr-adevar la dispozitie prin ea un harem de femei.

Intr-o seara am cinat la un restaurant francez de pe Pera. Mihaela consulta lista de bucate si ceru:

― Espadon grill

Era un peste alb, fara oase, care se frigea in teapa, atasin-du-se intre fiecare bucata foi de dafin. Infuleca friptura cu atita placere, minunindu-se de gustul ei, incit vecinii de la mesele alaturate, toti straini, comandara si ei espadon.

Intr-o zi s-a dus la bazar sa cumpere matase pentru o rochie, dar, dupa doua ore, s-a intors cu bratele goale.

― Ce s-a intimplat? N-ai gasit ceva pe gustul tau?

― Ba nu, am cumparat citeva pasarele

― Ei, asta-i! Pasarele? Ce fel de pasarele! Si unde sint?

― Le-am dat drumul in vazduh.

Se astepta s-o cert pentru risipa, dar n-am certat-o. Mi-a placut trasnaia ei si am suris.

― Stii, Dor, mi-am adus aminte de cinteza noastra. Mi se parea ca una din pasarici e chiar ea. Pacat ca n-am avut mai multi bani

― Negutatorul ce-a spus vazind o clienta atit de risipitoare? Nu s-a crucit?

― Ba da, era grec. Dac-ai sti cita lume s-a strins: Cineva chiar m-a fotografiat.

― O fi fost reporter de gazeta?!

Nu m-am inselat. A doua zi (ce surpriza placuta!) fotografia Mihaelei a aparut in Journal d'Orient, sub titlul Libert aux oiseaux! Dedesubt, un text scurt pomenea despre 'o tinara franceza' care cumpara pasarele sl le reda libertatea. Redactia intreaba pe cititori: Face bine sau nu?

Tinara mea 'franceza' a raspuns numaidecit trimitind ziarului o telegrama de doua cuvinte: Trs bien.

Cind vacanta noastra s-a siiisit, Mihaela s-a mirat ca si cum se intimplase ceva cu totul (neprevazut.

― Abia s-a implinit o saptamina si mi se pare ca sint aici de cind ma stiu. De ce se tirasc zilele cu pasi de melc?

Justa remarca! De fapt si eu incercasem aceeasi impresie. I-am pomenit de Alexis Karel care spune ca timpul curge uniform pentru toata lumea, ca apa unui riu. Numai ca oamenii de pe mal nu merg la fel. Batrinii se misca anevoie, ramin mereu in urma apei si de aceea li se pare ca timpul trece atit de repede. Noi, tinerii, alergam virtos, lasind timpul mereu inapoia noastra.

― Foarte adevarat ce spui. Mi-aduc aminte ca vacanta mare mi se parea nesfirsita ca o vesnide

Absorbiti de noi, de noul decorului si de plinul vietii, m-am gasit o clipa ca sa ne aducem aminte de Colesiu, Novac si de Veverita lui. Nu le-am trimis macar o ilustrata. Tot asa l-am uitat pe Loti si pe Azyade a lui, n-am mai luat-o pe urmele lor, ci pe alte drumuri, care au ramas numai ale noastre.

Zilele petrecute pe malurile Bosforului, pline pina la refuz de fapte si mai ales de incintare, nu semanau unele cu altele. Pretutindeni eram numai noi, lumea era a noastra si pluteam intr-o fericire nesfirsita ca fiind elementul nostru. De fapt fericirea e scurta, dar receptivitatea noastra ii modificase structura.

La plecare, i-am facut Mihaelei o noua surpriza: ne-am intors la Bucuresti cu avionul. Nu zburase niciodata, stiam acest lucru si voiam sa-i leg de mine impresia pe care trebuia s-o incerce in noutate.

Primul capitol si cel mai frumos al romanului nostru de dragoste se incheiase. Avusesem decor, muzica, soare, luna, bogatie, in sfirsit, tot ceea ce-i trebuie dragostei sa infloreasca.

Cind sub picioarele noastre se ivi asezarea policroma a Bucurestiului cu petele rosii ale acoperisurilor, spatiile verzi ale parcurilor si gradinilor si geometria incilcita a strazilor, ni se strinsera amandurora inimile, ca dinaintea unei presimtiri.

Ne ajunsese din urma oboseala fericirii? Se poate. Fericireav noastra se prelungise din cale-afara, iar ciudata fire omeneasca, daca nu simte fericirea, ca se umfla din ce in ce mai mult, ca broasca din fabula (pazind gradatia ― evitind egalitatea), devine de-a dreptul nefericire (infelix ― felicitas).

Ne-am luat ramas bun, tacuti, ingindurati, cu sufletele pustii. Nici ea nu m-a intrebat ce am de sint trist, nici eu nu am intrebat-o.

La ce bun? Ne intelegeam uneori asa de bine si pe deasupra cuvintelor.

III

Ne dadusem intalnire a treia zi dupa intoarcere, dar Mihaela, fiind impiedicata sa vina, imi trimise o scrisoare prin care isi cerea scuze. I-am recunoscut numaidecit scrisul si, pentru ca in momentul acela tocmai citeam un articol de ziar, am pus plicul de o parte ca sa sfirsesc mai intii lectura. Mai mult decit atit: am citit gazeta pina la anunturile comerciale.

Uitasem cu desavirsire de ravas, cind, intr-un tirziu, am vazut plicul nedesfacut pe masa. Atunci am tresarit, ca in fata unei descoperiri neasteptate:

― Daca n-am devorat rindurile ei din prima clipa, cind scrisoarea a incaput in miinile mele, inseamna Inseamna

Am clatinat capul a tristete, dar mai mult teatral, pentru ca, de fapt, ma simteam inundat de o tainica satisfactie:

― inseamna ca dragostea agonizeaza

In aceasta stare de indiferenta am parcurs rindurile Mihaelei. Ea nu se scuza numai ca nu putuse veni, ci imi scria ca ma iubeste (repetare fara sens), ca se simte alta (infatuare), ca ii lipseste aerul cind nu sint linga ea (banalitate exasperanta). Am avut chiar impresia ca impiedicarea invocata nu fusese decit un pretext ca sa incredinteze hirtiei tot ce avea pe suflet.

'Eu simt ― scria in continuare ― mi-o spune instinctul, care nu insala niciodata, ca tu nu ma iubesti atit cit te iubesc eu.'

Apoi chiar asta mi-ar trebui: sa-mi pierd capul! gindeam surizind cu superioritate si am aruncat scrisoarea cit colo.

As fi putut sa-i raspund, astepta desigur un raspuns. Dar n-am crezut necesar acest lucru. La urma urmei, ce rost are sa-i indrug fraze goale de continut daca nu mai am nimic de spus? Tot ce am avut de spus i-am comunicat la timp.

Din clipa aceea se nascu in mine gindul despartirii. Era absurd un astfel de gind, daca nu chiar monstruos. Sa te desparti asa pe nepusa masa, de o fata cucerita atit de greu, care ti-a jertfit fecioria si a carei densa convietuire ti-a lasat in suflet urme adinci ca pasii uriasilor pe zapada pura si proaspata.

De ce ma framinta acest gind? De ce parasisem atit de crud, fara certarea constiintei, pe celelalte iubite ale mele, care, la fel, imi dadusera totul?

Unde voiam sa ajung? Iesise din nou la suprafata acel demon al ratiunii care ma impingea la asemenea fapte, nu numai in dezacord cu simtirea, dar chiar primejdioase? Da, asta era. Nu incapea indoiala. Ii simteam prezenta si il auzeam perorind cu obisnuita lui forta de convingere:

― Nu lasa pasiunea sa se urce la creier si sa-ti ia mintile. Reteaz-o inca de la inima. Cine rationeaza in iubire e stapinul celuilalt. Cel mai sanatos lucru e sa te consideri satisfacut cu prima faza a legaturii, care dealtfel e primavara dragostei. Acolo salasluieste fericirea. Dupa ce ai gustat din mierea ei, ce mai astepti? Paradisul n-are numai un sarpe, ci mai multi. Vrei sa te muste sarpele geloziei, al infidelitatii sau al abandonarii? Veninul lor e rau, citeodata chiar mortal. Du-te si cauta alta femeie, mereu ia-o de la inceput. Nu sorbi prea insetat din fericire, caci fericirea e insatiabila ca apa sarata a naufragiatului: cu cit bei, cu atit iti creste setea. O fericire egala e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire. Ispraveste cu Mihaela inainte de a face cunostinta cu serpii paradisului ei.

Rationamentele imbracate in haina asta abia acum le am limpezi in minte. Ceea ce izbuteam sa deslusesc clar era doar partea finala, betia triumfului pe oare o incearca biruitorul. Asa de pilda cind, dupa despartire, proprietara. restaurantului imi aruncase cu fulgere in ochi si tunete la gura, ura si dispretul ei total ― atunci, ei bine ― atunci am trait o voluptate smintita. Ah, cit ma iubea, sarmana; numai aceasta ura era capabila sa-i masoare dimensiunile pasiunii.

Tot asa avea sa se intimple si cu Mihaela? Cine ar putea sa prevada? In orice caz, trebuie sa ajung la despartire. Si daca tot am pornit pe acest drum, nu-i mai prudent sa fac pasul cu un ceas mai devreme pina nu ma incinge jarul pasiunii? De ce as minti? Mi-era teama de ea, simteam plutind in juru-mi primejdia de a fi prins in mreje. De aceea trebuia lucrat repede, la rece, fara menajamente si compromisuri.

Se irosira citeva zile in aminari de azi pe miine. Ezitam gindind sa cistig timp; probabil imi lipsea curajul. Si cautam sa amin sine die ruptura. De ce nu m-as bucura inca de farmecele ei? N-ar fi o neghiobie sa-i dau cu piciorul inainte de vreme?

― Nu, acum e momentul, striga demonul cuibarit in mine. In plina dragoste! Lovitura trebuie sa cada ca trasnetul! Acel mai tirziu e fara hotar. Poate sa fie miine, poimaine, niciodata.

Mi-am adus aminte de o nuvela citita cindva. Un scriitor ajuns in culmea gloriei e sarbatorit de prietenii si admiratorii sai. Ospat, sampanie, toasturi! Maestrul se ridica si, in aplauzele tuturor, spune:

― Iata-ma pe culme. Voi ma sarbatoriti, cartile mele sint citite de milioane de oameni, am 50 de ani si o femeie frumoasa care ma adora. Toate acestea sint azi, le simt si-s beat de ele. Dar miine cind voi imbatrini si pana mea neputincioasa va mucegai ce va fi ― maine? Se vor ridica altii, ma veti uita si voi ramine sa mor singur, nestiut de nimeni. Citi oameni se pricep sa dispara cind trebuie? Adica atunci cind sint iubiti, stimati, in plin apogeu, intre suisul luminos si coborisul sumbru? Asta e marea arta, sa stii sa mori frumos!

Si scotind un revolver isi trase un glont in inima.

Oare marea arta in iubire nu e sa rupi cind esti pe culme? De ce sa astepti descompunerea simtamintelor, inevitabilele certuri, injosiri, invective, care scoboara in mocirla cerul dragostei? De ce sa astepti muscaturile inveninate ale serpilor de care pomeneam adineauri si sa nu ispravesti in plina stralucire?

Chiar in seara aceea am asternut Mihaelei scrisoarea de despartire. La aceasta a mai contribuit si faptul ca intrasem in vacanta mare si trebuia sa plec acasa, la tara.

Ii spunem ca alesesem calea scrisului ca s-o feresc de lacrimi si explicatii care ar fi putut degenera in cearta. Ii propuneam sa pastram unul despre celalalt o amintire frumoasa si neintinata. Un baiat si o fata s-au intilnit, s-au iubit si apoi s-au despartit. E asa de firesc, asa de simplu! Totusi, am lasat o portita deschisa; daca voia neaparat sa-mi ceara deslusiri ma gasea acasa in fiecare dupa-amiaza, ca de obicei. De fapt, voiam proteste, reprosuri, lacrimi. Adica intreg cortegiul de implorari care imi gidilasera placut orgoliul de atitea ori in astfel de imprejurari.

Am expediat scrisoarea prin posta si in clipa cind a lunecat in cutie, am simtit o usoara stringere de inima. Dupa aceea mi-am vazut de treburi, dar tot ce am facut in ziua aceea a fost sub semnul unei apasari launtrice.

Dupa citeva zile de asteptare raspunsul inca nu sosise. Ma intrebam: imi va scrie Mihaela sau va veni la mine? Are sa ma acopere de reprosuri amare, o sa-mi arunce in fata toata mirsavia purtarii mele, ma va implora sa n-o parasesc?

La drept vorbind, credeam mai degraba ca are sa vina, decit sa aleaga calea scrisului. Dar timpul curse ca apa riului si Mihaela nu se arata. Nu se arata si nici nu scrise macar un rind. Faptul ma puse pe ginduri. Nu ma asteptam ca ea sa primeasca vestea cu atita indiferenta. Va sa zica prea putin ii pasa de ruptura, ca si cum acest fapt ar fi fost ceva obisnuit, de fiecare zi. Sau ma dispretuia atit de total incit nu ma socotea vrednic sa-mi adreseze macar un cuvint? O fi gindit poate in sinea ei: e un om de nimic, m-as injosi ocupindu-ma de el doua minute.

La urma urmei, ar fi avut la indemina un pretext: putea sa-mi ceara inapof lucrurile ramase la mine. Asa fac de regula fetele cind epuizeaza toate mijloacele de salvare a despartirii (desi in fundul inimii ar voi sa le lase amantilor, drept amintire). Numai Mihaela singura proceda altfel. Tacerea ei indaratnica, dispretuitoare, ma obseda mai mult decit m-as fi asteptat, sau poate pentru ca nu m-asteptasem.

Pentru ce tacea? O apucase din nou semetia de odinioara pe care i-o indurasem atit de greu? Voia sa ma invinga cu aceasta ingrozitoare arma? Dar uita ca acum jucam amindoi cu rolurile schimbate, ea nu moi avea ce sa-mi ofere, imi daduse totul, era saraca lipita. Si totusi, in pofida acestor constatari, tineam cu orice

pret sa primesc o stire din partea ei, in orice termeni ar fi fost conceputa. Aceasta nesabuita necesitate care mi se infipsese in creier, m-a impins sa-i scriu din nou. Ii explicam, de asta data, rostul primei scrisori ca o simpla incercare de a-i verifica simtamintele.

'Si iata, conchideam, adevarul a iesit la iveala ca untdelemnul deasupra apei. Nu, nu m-ai iubit, e limpede. Daca m-ai fi iubit cit de putin, ai fi alergat ca o nebuna, dupa primirea scrisorii cu pricina, ca sa vezi ce s-a intimplat cu mine. Nu te-ai clintit insa din loc. Ce-ti pasa tie, care ai o inima de piatra, de dragostea mea? Si daca tie nu-ti pasa, imi pasa mie. Si abia acum vine despartirea adevarata, acum cand imi dau seama cit de indiferent eram pentru tine. E mai sanatos asa. Tu nu poti sa-mi dai dragostea dupa care alerg, pentru ca, hotarit lucru, iti lipsesc marile resurse pasionale '.

Alta asteptare incordata, alte zile scurse incet, lung, nesfirsit. Nimic! Nici un semn de viata. Mereu ― tacere, tacere!

― Ei bine, duca-se la naiba aceasta fiica a Sfinxului, am strigat scos din fire si am plecat acasa la tara

III

Acolo, in alt mediu, cu alti oameni si alte preocupari, nadaduiam sa sugrum tot ce mai ramasese viu din dragostea mea.

Citeva zile n-am indurat aproape deloc amintirea ei si eram vesel din cauza asta. Munceam in gradina, ma oboseam fiziceste si noaptea dormeam bustean, fara vise. Insa, in saptamana urmatoare, dulcea ei otrava se revarsa ca un val asupra-mi si-mi inunda gandurile. Degeaba cautam sa ma eliberez de obsesia amintirilor scriind primele capitole ale unei lucrari juridice pe care o concepusem. Munca aceasta se dovedea un paleativ fara nici un rost. Mihaela imi polariza gindurile, le indruma spre ea cu acea forta cu care gravitatea atrage lucrurile spre centrul pamintului. Ma simteam dezarmat impotriva acestei atractii coplesitoare. Si poate as fi infruntat-o, in orice caz i-as fi opus o dirza rezistenta, dar ea ― oiudat ― nu venea din afara, ci chiar dinauntrul meu. Mihaela era in mine atotstapina

Neavind incotro, ma lasam prada vrajei. O vedeam cu spaima pe fata, atunci cind o sarutasem intiia oara pe scara mansardei; imi tiuia in urechi obsedant: sapte, sapte, sapte! de la cazinoul din Constanta; retraiam nebunia posesiunii sau ma infioram de strigatul ei: 'As vrea sa-ti intru in singe!'

Aceste putine gari din calea fericirii noastre aveau un farmec inedit pe care nu-l descopeream decit foarte tirziu.

'Daca Mihaela o fi acum in bratele altuia?'

Simpla insinuare a unui astfel de gind imi turna otrava in singe. Saream in sus ca muscat, simteam in carne coltii inveninati si durerea toata se aduna la inima. Dupa asta imi veneau ginduri mai bune:

'Nu se poate. Nu m-a uitat inca. Poate si ea se zvarcoleste asa cum fac eu. Poate mai virtos decit mine, pentru ca (a spus-o chiar ea) m-a iubit mai mult decit am iubit-o eu'.

Era o alinare superflua care-mi ungea rana cu alifie. Si inca nu aveam certitudinea unei infidelitati.

Gindurile se hartuiesc intre ele ciineste, luptind sa cucereasca postul de comanda. Cind unul cade trasnit se iveste cu iuteala fulgerului altul mai puternic si-i ia locul. Pe cimpul de batalie mor in incaierare zeci si sute de ginduri, pina ce unul, nascut din viata celorlalte si chiar in timpul ostilitatilor, invinge si pune mina pe frine. Cine va putea sa descrie cindva acest razboi tacut, cu armele logicii, ale intuitiei sau invatatura experientei care se sfirseste ca sa reinceapa iarasi de pe aceleasi pozitii sau de pe altele, fara a conteni vreodata?

Astfel un gind imi sugera cu cruzime:

'Daca, pentru a se razbuna, Mihaela si-a gasit un amant?'

Un altul, potrivnic, interveni numaidecit:

'E o femeie demna, si femeile ca ea nu se dau decit aceluia pe care-l iubesc. Or, pina acum n-a avut timpul material ca sa inceapa o noua iubire'.

'Nu-i un motiv. Daca vrea sa se razbune, razbunarea tine loc de orice. E una din absurditatile femeii, care, in orbire, comite cele mai irationale fapte'.

'N-ai decit sa faci si tu acelasi lucru. Gaseste o femeie si inlocuieste-o. Cui pe cui se scoate!'

Nu-mi paru rea ideea. In orice caz, trebuia sa incerc. O noua legatura imi va umple viata sufleteasca, micsorind din ce in ce teritoriul ocupat de Mihaela.

Facusem de citva timp cunostinta cu invatatoarea cea noua din sat. Era o fata fara insusiri deosebite. Putin scunda, putin grasa, cu ochii langurosi, cu gesturi moi, abulice. Din toata fiinta ei se desprindea o lenevie, o visare oirentala, care in fond nu-mi displacea.

Timp de doua saptamini i-am facut o curte asidua si am cucerit-o fara bataie de cap. Dar mi-iam dat seama ca noua mea legatura nu era decit o prelungire a dragostei cu Mihaela. In odaia ei faceam intuneric bezna. Si astfel mi-o inchipuiam tot pe cealalta, pe Mihaela, nu numai pentru ca n-o vedeam, ci pentru ca acest obicei de a stinge lumina era al ei si o definea. La inceput invatatoarea (o chema Elena, eu ii spuneam Lena) nici nu voia sa auda. Ei ii placea iubirea pe lumina, dar pina la sfarsit se obisnui si cu aceasta ciudatenie. Mai mult decit atit, am daruit invatatoarei o sticla din parfumul pe care-l obisnuia Mihaela, impunindu-i aproape sa-l intrebuinteze, pentru ca nu-i placea.

Efortul de a o inlocui in acest chip era mare si-mi cerea straduinte prelungite. Desi simplista, Lena simti jocul meu, cu instinctul ei de femeie. Asa ca, intr-o buna zi, imi spuse pe sleau:

― Tu iubesti pe alta, asta-i!

Uluiala mea (caci intr-adevar a fost o uluire) lua proportii aitit de neasteptate, incit nu numai ca nu i-am raspuns ca sa ma apar, dar am mers pina acolo incit am luat-o la fuga ca un hot descoperit asupra faptului. De atunci n-am mai revazut-o.

As fi putut tagadui foarte bine, invocand un motiv de circumstanta, orice. La ce bun? Din clipa cind Lena imi dezvalui brutal jocul meu subconstient, am simtit ca se sfirsise farmecul care dadea viata acestei legaturi auxiliare.

Dupa infringere, haita gindurilor asmutita de simtiri se napusti mai salbatic asupra-mi, dezlantuind o adevarata rascoala in fiinta mea.

In definitiv, pentru ce parasisem pe Mihaela? Ce anume ma determinase sa fac acest pas necugetat? Imi era frica de ea, frica de dragostea ei atotputernica? Ma temeam sa n-ajung sclavul Mihaelei? Ce ratiune avea teama asta obsedanta? Ea ma iubea (de asta eram sigur), eu nu stiu daca o iubeam (poate ca o iubeam, de vreme ce toata faptura mea o dorea). Atunci, pentru ce provocasem ruptura prosteste? Ca sa n-ajung sa-mi pierd capul si s-o iau de nevasta?

La urma urmei, pentru care motiv sa n-o iau? Fusese o fata cuminte pina la mine, fusese a mea, era frumoasa, culta, inteligenta (chiar sclipitor de inteligenta). Avea in plus nenumarate insusiri sufletesti. Si apoi ne iubeam si asta era principalul.

Am observat, cu surprindere, ca nu intampinam nici o impotrivire launtrica punind aceasta problema a insuratorii. De ce atunci rezistasem cu atita inversunare contra acestei sperietori inchipuite.? Era doar atit de simplu s-o iau de sotie. Aveam o cariera buna in perspectiva, ea tot asa, peste un an devenea profesoara. Chiar parintii ma iscodisera, de citeva ori, daca n-am de gind sa ma capatuiesc odata. Cred ca n-ar fi avut ce obiecta daca le aduceam pe Mihaela, drept nora.

Acceptarea acestui gind imi pricinui o destindere, o usurare. Mi se ridicase parca o greutate de pe suflet. Totusi, trebuie sa adaug ca indaratul acestei bucurii, staruia o teama nedeslusita, care lucra mocnit. Din cauza ei ma trezeam, uneori, cu hotarirea zdruncinata, gata, gata sa se prabuseasca.

Luptam inca Recladeam, cu o sumedenie de argumente nod (izvorau potop) zidaria surpata si reuseam s-o consolidez.

As fi vrut sa-i scriu Mihaelei, sa-i aduc la cunostinta hotarirea mea, sa-i fac o bucurie. Luasem plic si hirtie, eram gata sa incep. Dar teama aceea subconstienta imi paraliza tentativa.

'Nu te pripi ― imi sugera monologul interior. Chibzuieste pe indelete. Daca intre timp ea si-a mutat gindul si ramii descoperit? Tatoneaza mai intii in ce ape se scalda si apoi'

Nu i-am scris. Bineinteles, nu renuntasem la proiect, il ami-nam doar. In orice caz aveam un punct de plecare cistigat: hota-risem sa ma insor in principiu. Asta era esential: restul avea sa urmeze de la sine.

Saptaminile urmatoare, ideea casatoriei pierdu o buna parte din teren. Un argument neasteptat veni sa-mi rastoarne, inca o data, hotarirea coapta si ma conduse la un compromis. Judecam astfel:

― De ce sa ma insor de pe acum cu Mihaela? Cine ma zoreste? Voi continua sa traiesc cu ea un an, doi, trei, pina ce ne vom acorda reciproc insusirile: Daca convietuirea noastra infrunta mai departe vremea, era indiciul cel mai sigur ca ne-am casatorit. Trecerea pe la ofiterul starii civile nu mai insemna in cazul acesta decit o simpla formalitate, pentru ca principalul se facuse deja.

Se parea ca ajunsesem la solutia cea mai buna.

Angajat in aceste preocupari m-am intors in Capitala decis sa ma impac cu Mihaela. Din Gara de Nord m-am dus direct la fosta mea locuinta din strada Amzei. Nu calcasem cu piciorul pe la mansarda de citeva luni si aveam impresia ca trecusera de-atunci ani intregi. Nu era nimeni pe-acasa la ora aceea. Inima imi batea navalnic, cuprinsa de emotie ca, poate, voi da cu ochii de Mihaela. Dar timpul nu sade pe loc, schimba multe lucruri. Pe usa odaii unde locuia, aparuse o carte de vizita cu nume strain. Un fior rece ma spinteca de sus pina jos. Va sa zica se mutase Mihaela? Unde s-o fi mutat, cerule? Si mai cu seama pentru care pricina?

Am batut pe la usile colegilor. Nu raspundea nici unul. Numai Charlot era acasa, dormea inca la vremea prinzului. Cam morocanos ca-i tulburasem bunatate de somn, dadu drumul glasului:

― Mansardistii nostri sint plecati toti in par. Numai eu am ramas sa ma prajesc aici toata vara.

― Dar, incolo, ce noutati? Am vazut ca aveti un chirias nou, l-am intrebat cu intentie.

― Apoi au plecat 'contesele de Vilafranca'.

― Ce-or fi patit de s-au mutat? l-am descusut mai departe.

― Aia mica (era vorba de Mihaela), nu-i prea pria atmosfera. Slabise ca o scindura.

I-am mai pus citeva intrebari ca sa aflu adresa Mihaelei, dar Charlot habar n-avea. L-am lasat in pace sa-si continue somnul si am plecat cu nelinistea in suflet, avind presentimentul ca se intamplase ceva grav.

Unde s-o gasesc in necuprinsul Bucurestiului? Pe cine sa intreb unde sade? Cine ar putea sa-mi indrepte pasii pe urmele ei?

Am cautat pe Aurora, colega de la Drept (aceea care mi-o prezentase in seara balului medicinistilor). Nadajduiam ca ii cunoaste adresa, si pe ea as fi putut s-o intreb deschis. Ghinion: era in provincie. M-am gindit atunci la Cici, prietena ei. Daca nici asta nu stia unde sade Mihaela, nu raminea decit sa mi-o descopere intimplarea. Ma pastea insa nenorocul. Rita imi dadu de veste ca fiica proprietarului plecase la mare.

Ce fel, toata lumea parasise Capitala ― gonita de arsita? (Era, intr-adevar, pe la sfirsitul lui august.) Poate plecasera si ele, surorile Deleanu. Ce era de facut? Sa astept asa sine die? Pina cind? N-aveam rabdare, trebuia s-o gasesc cit mai repede chiar daca s-ar fi refugiat la capatul pamantului.

Hoinaream, buimac, toata ziua pe strazi, nadajduind absurd ca as putea s-o intilnesc din intimplare. Orice fata pe care o zaream de departe mi se parea ca e ea! Sd tresaream cu sufletul la gura. In cele din urma ini-am dat seama ca e pur si simplu stupid ceea ce faceam.

Reveneam acasa, frint de oboseala, in camera mea pustie. Colesiu cu care imi imparteam uritul (Veverita si Urangutanul erau si ei plecati) ma mustra mereu:

― Rau ai facut, nepoate, ca v-ati certat. (Nu stia, nu-i spusesem adevarul, stia numai ca ne-am certat.) Mare greseala! Cauta si impac-o! O fata ca ea nu gasesti de doua ori. Nu te uita asa la mine, ca stiu ce spun.

Mosneagul descoperindu-i valoarea pe care orbirea mi-o minimalizase, imi implinta cutite in rana. Si astfel intaritat de marele ei pret, imi dublam si triplam eforturile de a o gasi.

Dar unde s-o caut? Cum sa dau de urma ei? Epuizasem toate mijloacele omenesti si asteptam acum sa-mi vina in ajutor o intimplare cereasca, o minune

Ciudat! De unde izvora increderea asta oarba in hazard? Si intr-adevar, se intimpla ceva neasteptat asa de neasteptat!

IV

Menajera lui Colesiu ma anunta intr-una din zile:

― Domnule Tudor, va cauta o doamna.

Am zvicnit ca la atingerea unui curent electric.

― N-o fi Mihaela?

Pe loc am respins ipoteza. Cum sa fie ea? Dar cine alta? Care din cunostintele mele stia unde stau si venea sa ma caute?

Am iesit in antreu s-o intimpin. Si iata-ma fata in fata cu Alexa, sora Mihaelei. Trasnet ca din senin! M-am uitat lung la ea. N-am recunoscut-o decit dupa citeva clipe, intr-atit ma uluise surpriza.

― Pe mine ma cautati? am ingaimat cu glasul pierit.

― Da, vreau sa-ti vorbesc. Pot sa intru?

N-a asteptat s-o poftesc. A patruns in camera cu pasi siguri si aer de stapina. Era voluntara, chiar martiala, ca un comandant de osti. Oricine intra intr-o incapere straina, mai ales o femeie, o examineaza sumar transformind-o la dimensiunile sale. Alexa refractara acestui proces de adaptare s-a asezat direct pe scaun si cu un gest autoritar ma invita sa stau pe alt scaun, in fata ei. Apoi zise:

― Cred ca banuiesti motivul pentru care ma aflu aici. De aceea gasesc ca-i potrivit sa intru de-a dreptul in chestiune. Dar mai inainte de asta, vreau sa-ti pun o intrebare:

― Va rog.

― Ai stiut, pina acum, ca Mihaela e insarcinata?

M-am uitat la ea ingrozit, facand un gest involuntar de surprindere.

― Habar n-aveam! Va dau cuvintul meu de cinste.

― Nu-i nevoie! Am ghicit din tresarirea dumitale. Ei bine, afla ca sora mea trebuie sa nasca.

― Vorbiti serios? Cum s-a intimplat?

Alexa avu un suris acru, ironic.

― Cred ca in privinta asta dumneata trebuie sa stii mai bine decit mine.

Am indurat greu sageata.

― N-a incercat sa scape de sarcina?

― S-a ferit de mine, singura care o puteam ajuta. Cind am aflat era prea tirziu

― Asadar, trebuie sa nasca? am ingaimat ingrozit.

Alexa a confirmat plecind capul.

― Am dus-o la un medic, rubedenie cu noi, care ar fi ajutat-o cu orice risc. Nu s-a putut. Aceasta e situatia Dupa cum vezi, nu-ti fac nici o imputare pentru ca ai abuzat de nevinovatia ei. La ce bun? Eu sint mama ei de cind am pierdut-o pe mama noastra adevarata, si acum, cind pe Mihaela o pindeste dezonoarea, vin si te intreb: stii care este datoria dumitale?

― Datoria mea? Ce vreti sa spuneti?

― Am pus o intrebare clara. Daca esti om de onoare, daca ai simtamint omenesc, trebuie, ai obligatia morala de a repara tot raul pe care l-ai facut. A fost o fata cinstita si nu merita situatia pe care i-ai creat-o.

― Domnisoara Deleanu, e adevarat ca intre noi a existat o legatura, asta n-o pot tagadui. Chiar merg mai departe si va marturisesc ca si acum tin la ea si daca ne-am despartit vina e numai a Mihaelei.

― In ce fel s-a facut vinovata fata de dumneata?

― Nu mi-a raspuns la ultimele doua scrisori pe care i le-am trimis si asta mi-a dat sa inteleg ca nu mai tine la mine.

Cu toata minciuna grosolana, apararea mea paru de-a dreptul lamentabila.

Alexa surise muscator, ca adineauri (un suris care imi provoca durere fizica).

― Mi se pare ciudat ca nu ti-a raspuns la scrisori, dar ti-a jertfit totul. Care lucru cintareste mai mult? Eu nu vreau discutie multa. Nu cunosc intentiile dumitale de viitor. Poate visezi o partida bogata, poate urmaresti o situatie. N-ai insa dreptul sa zdrobesti o viata pentru aceste ambitii.

― Ma rog, cum vedeti iesirea din impas?

― Nu-i decit o singura solutie: sa te casatoresti cu Mihaela, pentru a da o legitimare copilului. Dupa asta, esti liber sa divortezi, pentru ca o convietuire impotriva sentimentelor dumitale nu-ti impune nimeni. Asadar, e vorba de o casatorie de convenienta. N-ai dreptul sa i-o refuzi. Ce-mi raspunzi?

― Primesc!

Alexa se ridica si-mi intinse mina.

― Esti mai corect decit m-asteptam.

― Domnisoara Deleanu, de vreme ce ati venit aici as vrea sa nu va para rau de cele ce s-au intamplat. Poate a fost un rau, dar de atitea ori raul aduce binele! Un lucru as vrea sa va rog: sa nu-i spuneti Mihaelei ca m-ati gasit. Ea nu trebuie sa stie ca intre noi a intervenit o invoiala. Cred ca ar prefera sa i se intimple orice, decit sa fie umilita astfel.

― Habar n-are ca ma aflu aici. Mai mult: nici nu-i trece prin minte ca te-am descoperit.

― Cum nu v-a marturisit chiar ea?

― Nici gind. Mai repede ar fi amutit decit sa rosteasca numele aceluia cu care a avut legatura.

― Atunci de unde ati aflat adresa mea?

― Am pus mina pe doua scrisori, pesemne ultimele.

― Bine ati facut. Sint cel dintii care ma bucur. Voi cauta sa ma apropii de Mihaela, de data asta cu consimtamintul dumneavoastra. Apoi, cuprins de o generozitate subita, care facu sa mi se umezeasca ochii, am continuat: De altfel, domnisoara Alexa, (mi-o apropiam spunindu-i Alexa in loc de Deleanu), ma gindeam sa ma insor cu ea, chiar inainte de a veni dumneavoastra aici. Dar stateam la indoiala. Din anumite motive. Acum sint hotarit: nu vreau o casatorie de convenienta, ci una adevarata, din dragoste. Si, stiind ca sinteti ca si mama Mihaelei, va cer mina ei

Cum sa descriu uimirea si bucuria bietei fete batrine? M-a imbratisat cu ochii in lacrimi, iar eu i-am sarutat miinile coplesit de fericire. Apoi, pus pe destainuiri, i-am marturisit intr-o avalansa de fraze cit o iubeam pe sora ei, cum, ars de dor, revenisem in Capitala, cum o cautasem la vechea adresa, apoi straduintele de a o regasi cu orice pret.

― Du-te la ea si linisteste-o, sarmana! m-a indemnat Alexa. Va las timp pana diseara.

Si vrednica femeie mi-a spus unde se mutasera, apoi a plecat cu inima mai usoara. Am condus-o cu privirile pina s-a facut nevazuta pe dupa coltul strazii.

Asadar, se intimplase minunea pe care o asteptam cu o incredere atit de nejustificata. Insa, in ruptul capului nu m-as fi gindit la interventia Alexei si la situatia in care se afla Mihaela, desi, la drept vorbind, trebuia s-o prevad macar ipotetic.

Am lasat in plata Domnului toate considerentele cu si fara rost si m-am repezit la cea mai apropiata statie de taxiuri.

― Strada Sapientei

Masina gonea destul de iute, dar nu pe masura nerabdarii mele.

― Mina, te rog, mai repede.

Soferul stopa in fata unei case cu mai multe etaje. Am urcat treptele cite trei si am ajuns in fata unei usi pe care sta lipita o carte de vizita: Alexandra Deleanu.

Inima imi batea sa se sparga. Nu atit din pricina scarii urcate in graba, ci a emotiei care ma coplesise. Doamne, ce surpriza pe Mihaela cind m-o vedea. Si cum va sari in sus de bucurie, auzind ca-i propun sa ne casatorim

Am ciocanit discret, cu rasuflarea taiata. Usa se desfacu indarat, iar in deschizatura se ivi capul iubitei mele.

― Buna ziua, draga mea

N-am indraznit sa-i spun Aime din capul locului. Ea s-a tras brusc inapoi, slobozind un tipat. Ce insemna asta? Se speriase de mine?

― Ce cauti aici? m-a intrebat dupa aceea cu voce aspra, care nu era a ei.

― Ce caut? am biiguit privind-o lung ca pe o straina.

Doamne, n-o mai cunosteam. Avea fata palida, supta, parca zacuse luni intregi in spital, luptand cu moartea. In jurul ochilor se ivisera cearcane vinete, iar privirea nu mai semana cu a ei. Unde era Mihaela, unde fragezimea, neastimparul si frenezia ei de viata? Ma duru ca o gaseam asa de schimbata fata de cealalta pe care o purtasem in mine. Cit trebuie sa fi suferit! Si asta numai din cauza mea. Pentru ca un gind scelerat ma indemnase sa-i trimit scrisorile acelea blestemate. Cum de nu mi-am dat seama ce prapad avea sa se dezlantuie in urma mea! Dar, lasa ― de acum incolo lucrurile se vor indrepta, totul va merge pe fagasul normal. Dealtfel pentru asta venisem. (Gandurile si intrebarile acestea imi venira si se consumara in mai putin de o clipa.)

― Te rog, domnule, sa pleci, rosti Mihaela cu glas poruncitor.

Bineinteles am luat in gluma concedierea. Eram prea bine dispus ca sa ma supar dintr-atita. S-apoi acel domnule suna atit de strident in gura ei!

― Bine, am sa plec, dar nu m-ai intrebat pentru ce am venit. (Cind o afla ca am de gind s-o iau de sotie are sa lesine, fara indoiala.)

― Nu stiu si nici nu ma intereseaza! mi-a retezat-o brusc.

Am suris. Eram prea sigur de mine, ca s-o iau in serios. Probabil ca acest suris al omului calare pe situatie care miji imper-tinent pe fata mea o durea, o jignea chiar, in contrast cu suferinta ei. De aceea imi azvirii, necrutator, in obraz:

― Tot ceea ce s-a petrecut intre noi a fost o eroare!

Eroare? Greul cuvint mi-a izbit auzul ca un ciocan. In felul cum il pronuntase, parea ca ranile ei cicatrizate o adusesera in fata unei hotariri coapte.

― Chiar la o eroare ai redus dragostea noastra? Se vede atunci cit pret puneai pe dinsa. Ti-am mai spus si repet: scrisoarea de despartire n-a fost decit o simpla incercare de a-ti verifica simtamintele, o capcana pe care ti-am intins-o.

― Parca eu spun altfel? Si ti-ai dat seama ca n-am decit dispret pentru tine. Si cu asta am ispravit.

― Dar n-am ispravit eu. Admit ca am comis o greseala cind ti-am scris scrisoarea aceea prefacuta

― Prefacuta? Nu. Era singura scrisoare sincera din cite mi-ai scris.

― Mihaela, iti dai seama ce spui? Tot ce s-a petrecut intre noi a fost o minciuna?

― Nici atit: uneori minciunile sint asa de frumoase! Ceea ce s-a petrecut intre noi a fost ceva odios, intelegi? Asa cum e odios sa semeni un crin in mocirla. Dar am vorbit prea mult si nu-mi face bine. Te rog sa pleci.

Nu numai ca-mi pierise cu desavirsire buna dispozitie, dar simteam ca-mi fuge pamintul de sub picioare. Ca un disperat, care in clipa primejdiei se agata de un pai, asa m-am agatat de o fraza pe care o citisem cindva. (Credeam ca va face efect.)

― Nu voi pleca de aici pina nu voi simti in tine pe mica mea Aime de odinioara.

― Aceea a murit. Din cenusa ei s-a nascut alta care vede limpede si judeca sanatos

― Daca judeci sanatos, de ce ma judeci asa de aspru? De ce nu-mi dai posibilitatea de a repara greseala?

― Sa repari? Acum? Tocmai acum?

Si fixind un punct in spatiu, adauga cu un zimbet dispretuitor:

― Sint greseli care nu se mai pot repara!

― Exagerezi, Mihaela, nu poate sa fie vorba de asa ceva.

― Dimpotriva, tocmai de asta e vorba. Dealtfel, n-ai sa intelegi niciodata unele lucruri. Iata de ce e mai bine sa ne vedem fiecare de drum. Te rog, inca o data, sa pleci; sora-mea poate sa Se intoarca dintr-o clipa intr-alta si n-as vrea sa te gaseasca aici.

― Dar vreau eu.

― Nu inteleg ce mai urmaresti? Nu ti-am dat totul?

― Aime, draga mea! (Am intins miinile ca s-o imbratisez si sa-i spun in clipa aceea: fii sotia mea.) Ea ma respinse cu violenta. Fara sa vreau am surprins in gestul ei o grimasa de oroare, care imi sugruma orice avint. Covirsit m-am lasat pe un scaun, catind la ea cu durere si uluire. Mihaela ramase in picioare impasibila, parca fugise din ea. O tacere grea a coborit intre noi ca sa ne desparta si mai mult.

Situatia,devenise intolerabila, trebuia intreprins ceva ca sa-i pun capat. Si n-am facut altceva decit sa ma apropii de ea, sa-i iau miinile si sa-i spun:

― Aime, vreau sa ne casatorim Ce-mi raspunzi?

N-am observat nici o tresarire pe fata ei, nici o clipire a ochilor macar. Era toata o marmura pe care n-o muia nimic.

― Sotia ta? Niciodata! striga raspicat, clatinind negativ capul.

― Niciodata? De ce? Cum poti sa spui asta? Te-am jignit atit de greu?

Tacere. Tacea ca piatra, cind si piatra ar fi trebuit sa graiasca intr-o asemenea imprejurare.

― De ce? am intrebat-o din nou, asteptind raspunsul cu sufletul la gura. Spune, de ce?

― Prea tirziu! Chiar daca as consimti e tot degeaba. Simt ca n-as mai putea fi sotia ta.

Auzisem limpede raspunsul, dar nu-mi venea sa cred urechilor. Eram prada unei halucinatii sau ma voiam asa? Era cu putinta? Ii propuneam casatoria intr-o imprejurare grea pentru ea si ma refuza cu dispret, tainuindu-si situatia cind ar fi trebuit sa-mi sara de git si sa-mi multumeasca fiindca o scapam de dezonoare? Atit de mindra sa fie fata asta incit prefera sa indure orice consecinte decit sa accepte propunerea mea?

― Daca voiai sa ma iei de nevasta, trebuia sa mi-o spui la timp.

― Cind? la care timp?

― Atunci cind te iubeam.

― Si acum nu ma mai iubesti? (Numaidecit imi paru ca-i pusesem o intrebare atit de nepotrivita, stupida chiar.)

― Nu hotarit, nu!

― Dar te iubesc eu si ai sa ma iubesti si tu mai tirziu. (Si de rindul acesta am dat in gropi.)

― Crezi ca pentru o casatorie e de ajuns sa iubeasca numai unul din noi? Doar n-ai de gind sa te insori cu un obiect.

― Mihaela, pentru numele lui Dumnezeu, nu pot sa cred ca te-am pierdut. Vreau sa devii sotia mea si pentru asta am venit, ea sa te cer sorei tale.

― Intii trebuie sa ma ceri mie si pe urma Daca nu vreau eu, ce poate sa faca sora mea?

Trebuia sa-i arunc in fata, salbatic, fara crutare: 'Nebuno, gindeste-te ca esti insarcinata, ca soarta ta e in miinile mele, afara de cazul daca nu vrei sa ramii stigmatizata in fata societatii si sa-ti creezi dificultati grave angajind viitorul'.

N-am facut-o: dadeam in vileag interventia Alexei inlaturind pina si ultima frintura de nadejde ce mai ramasese in picioare. Pe de alta parte, gestul n-ar fi parut ca pornea din initiativa mea proprie, ci indemnat, chiar impus din afara., adica despuiat de orice prestigiu. Asta mai lipsea s-o afle, ca sa prabusesc singura sansa de intelegere.

Dar ceea ce ma contraria mai mult era faptul ca Mihaela nu-mi pomenise inca nimic de sarcina ei. Isi ascundea taina cu o mindrie uluitoare, cind ar fi putut s-o speculeze in favoarea ei, adaugind:

'Uite, sint gravida, iar tu esti tatal copilului pe care-l port in pintece, prefer insa dezonoarea decit sa ma marit cu tine.'

Impasul in care ma aflam era pina una-alta fara iesire si a rezolva ceva in aceste conditiuni parea iluzoriu. De aceea i-am spus:

― Te rog nu-mi raspunde acum! (Ge caraghioslic: o rugam sa-mi raspunda si, cind imi raspundea, ii ceream sa amine raspunsul.) Acum esti prea pornita impotriva mea. Iti dau ragaz sa te gindesti, sa reflectezi, sa cantaresti pe indelete. Mai astept o sap-tamina, doua, o luna, cit vrei. Nu trebuie sa ne pripim cind e vorba de o hotarire ca asta.

― Hotarirea mea e luata de mult si va fi intotdeauna aceeasi.

― Nu anticipa. Poate ca te imbunezi cu vremea, adica te intorci la sentimente mai bune. N-as putea sa vorbesc cu sora ta?

― La ce bun? Ea nu poate schimba nimic, nu poate trece peste vointa mea.

― Bine! atunci ma vad silit sa renunt la un rezultat pentru astazi. Revin saptamina viitoare. La revedere

Am coborit scarile cu un munte in spinare. Pina acasa, mutilat de prapadul revederii, n-a fost chip sa mai leg o idee. Simteam o imperioasa nevoie de a fi singur si intrind in odaie am nimerit drept in pat. Pozitia orizontala, cu miinile reazem sub cap, imi dadea parca senzatia unei usurari.

Trebuia sa chibzuiesc ce aveam de facut, cum sa ies din acest ingrozitor impas. E adevarat, o jignisem destul de grav pe Mihaela parasind-o fara nici un motiv, dupa ce imi daduse atatea dovezi de dragoste. Ea nu-mi reprosase, dar, desigur, gindea ca o luasem drept o femeiusca usoara, careia, dupa ce te saturi, ii dai cu piciorul, ca unui lucru nefolositor. Si cine indraznise sa comita aceasta faradelege? Cine ii amagise simtirea cu o ploaie de cuvinte nesincere? Cine s-a induiosat cu ipocrizie de tragedia ei familiala faga-duindu-i s-o apere de orice napasta? Cine i-a jurat, numai intr-o noapte, de mii de ori c-o iubeste? Cine a izbutit prin ingenioase tertipuri sa se strecoare in sufletu-i ca sa-i jefuiasca? Acela eram, bineinteles, eu. Judecind la rece, Mihaela avea dreptate cu carul sa-mi intoarca spatele si mai mult decit atit ― sa se razbune pe mine. Mai ales ca roata se intorsese in favoarea ei. Putea foarte bine sa rationeze astfel: Ah, ticalosul, a revenit la sentimente mai bune, acum vrea sa ne casatorim. S-o creada el! Daca ma iubeste, se cheama ca justitia imanenta l-a pedepsit. Nici nu-i doresc o pedeapsa mai mare

Vezi, eroarea mea pornea de acolo ca socoteam pe Mihaela plamadita din acelasi aluat ca fetele dinaintea ei care, dupa ruptura, incercau sa-mi schimbe hotarirea umilindu-se in fata mea, plingind (nelipsitele crize de lacrimi), acoperindu-ma de reprosuri si ocari. Un singur gest din partea mea ar fi fost de ajuns ca sa le impac. Nu-l faceam, evitind intoarcerile, si apoi venea timpul, care vindeca ranile. Asa se intimplase cu vaduva, cu Dolly, cu Ninon, cu poloneza, cu toate.

Singura Mihaela nu catadixise macar sa-mi raspunda, necum sa ma roage ca sa n-o parasesc. Isi inchisese durerea si revolta in ea, suferise cumplit (dovada slabirea ei inspaimintatoare), fara sa-mi adreseze un cuvint; se ivise sarcina aceea neasteptata si ea tacea mereu, cu indaratnicie, preferind sa piara de rusine decit sa se injoseasca cerindu-mi s-o ajut. Ramasese asemenea unei naufragiate pe o insula pustie. Cui sa-i ceara un sprijin, caci nu se putea destainui nimanui, si totusi nu apelase la mine. Fara indoiala as fi scapat-o de sarcina si daca n-am facut-o la timp (si nu din vina mea), voiam macar acum sa indrept tot raul cerindu-i sa-mi fie sotie. Dar ea-mi opunea un nu categoric, crispant, definitiv.

M-am umilit pentru prima data in fata unei femei Si daca as fi cistigat macar ceva cu pretul acestei umiliri! Nu, umilirea nu merge mina-n mina cu biruinta.

Desi aveam uneori porniri de revolta impotriva Mihaelei, ele nu tineau mult si, cind imi revenea luciditatea, incepeam s-o pretuiesc, s-o admir chiar pentru atitudinea ei intransigenta. Ah, draga de ea, era demna, dintr-o bucata, si bucata aceasta avea taria otelului. Facuse o greseala cedindu-mi in afara casatoriei, dar stia sa indure consecintele cu fruntea sus.

Remarcasem cu surprindere ca ideea casatoriei cistigase in mine un teritoriu considerabil. Fusese de ajuns o interventie din afara (a Alexei) ca sa inlature orice piedica. Fara acel indemn exterior poate as fi ezitat, mai aveam inca rezerve de facut, dar toate acestea disparusera brusc, cind mi se pusese in vedere ca aveam de indeplinit o datorie de onoare. Desigur, un compromis. Daca nu mi-ar fi placut s-o iau pe Mihaela, chestiunea datoriei de onoare nu rn-ar fi stinjenit nici cit negru sub unghie.

De la un timp am inceput sa vad cu alti ochi situatia in care fusesem pus prin refuzul atit de categoric al Mihaelei. N-o mai consideram atit de grava, ba, din contra, privind dintr-o anumita perspectiva ea prezenta unele avantaje pentru mine.

Ce as fi spus, de pilda, daca in urma celor intimplate, Mihaela mi-ar fi sarit de git cind i-am propus casatoria? Fara indoiala, as fi pretuit-o mai putin decit o pretuiam acum, desi la una ca asta ma asteptasem oricum. Inlaturam din capul locului banuiala ca in atitudinea ei ar fi ceva preconceput, in sensul ca-mi intindea o cursa. Nimic nu fusese pregatit, habar n-avea ca voi reveni pocait, cu cenusa pe cap. Nu, Mihaela era deschisa, franca si nu se preta la jocurile vicleniei feminine.

Aveam nevoie de Alexa. Trebuia sa stau de vorba cu ea, sa-i comunic, in primul rind, rezultatul intrevederii si, in al doilea rind, sa chibzuim impreuna ce era de facut. Acum. Imi devenise aliata si luptam cot la cot pentru a muia indirjirea Mihaelei. Poate avea o parere, o solutie, oricum, ea era aceea care trebuia sa aduca pe sora-sa la sentimente mai bune. I-am scris citeva rinduri la serviciu, ca vreau s-o vad cit se poate de repede. Cum a primit scrisoarea mi-a telefonat si ne-am intilnit in aceeasi zi. Punind-o la curent cu cele intimplate, m-am mirat ca nu citeam pe fata ei dezaprobarea mult asteptata. Mi-a spus raspicat:

― E prea mindra, trebuie s-o luam cu duhul blindetii. Pina la urma n-o sa aiba incotro. Dealtfel, in situatia ei, nici nu are de ales.

Am pus in aplicare un plan de lucru bine organizat, cu staruinte zilnice, corespondenta asidua si interventii de-ale rudelor. Dupa un timp Alexa incepu sa arate ingrijorare:

E nemaipomenit ce se intimpla; Mihaela opune o rezistenta inexplicabila. Nu vrea sa auda in ruptul capului de maritis. Nu o singura data mi-a spus: mai bine moartea decit o casnicie in asemenea conditiuni. E de ajuns sa deschid vorba ca ea sa paleasca, s-o apuce un tremur nervos.

Ascultam ingrozit, mi se parea ca-i vorba de altcineva, nu de Mihaela. Si totusi

― S-ar marita cu primul venit, spunea Alexa, oricine ar fi si oricum: urit, sarac, numai s-o vrea, dar cu dumneata ― nu. Si probabil are sa-l gaseasca. Altfel, zice ca stie ce-i ramine de facut.

― Se gindeste la sinucidere?

― Vezi bine. Asta ma ingrijoreaza mult. Dupa ce am atitea necazuri pe cap trebuie de-aici inainte s-o supraveghez indeaproape.

Cu adevarat, lucrurile se inrautateau din ce in ce. Chiar Alexa. femeia calita, care luase aprig viata in piept, isi cam pierduse cumpatul.

O ascultam, mai mult intelegeam intuitiv ceea ce spunea, pentru ca gindurile mele zburau in alta parte si nu puteam sa prind decit crimpeie din frazele ei. Si starea asta de golire si apasare nu ma parasi tot timpul.

Dupa citeva zile, am primit un bilet din partea Alexei:

'Nici o indreptare, imi scria. Dimpotriva, s-a mai intimplat ceva nou care agraveaza situatia. Un tinar, nu stiu prea bine ce-i cu el, de unde si cum a rasarit, o cere de nevasta. (Citind: un tinar, am vazut cu ochii mintii pe individul cu care o surprinsesem stind de vorba in holul hotelului, la Constanta.) Mihaela e dispusa sa-i marturiseasca adevarul si daca el isi mentine hotarirea, atunci'

― E o nebunie! am gemut ca si cind o mina criminala imi infipsese un cutit in piept. Nu voi ingadui niciodata una ca asta! Mai degraba se va prabusi pamintul in neant, decit sa fie Mihaela a altuia.

N-aveam timp de pierdut. Am iesit afara in strada urmarit parca din spate de-o armata de ucigasi. Nu era greu sa opresc o masina, dar inertia in care as fi fost silit sa stau pe pernele ei nu cred ca puteam s-o indur. Mie imi trebuia goana, miscare, risipa de energie, istovire fizica. Ma loveam uneori de trecatori, care intorceau capul dupa mine, mirati parca ar fi avut de-a face cu un nebun scapat din balamuc. Nu ma sinchiseam ― ce-mi pasa de ei? Ajuns la locuinta Mihaelei, am urcat scarile tot in fuga sarind vijelios treptele, amenintat in fiecare clipa sa-mi rup gitul. Am batut puternic in usa, gifiind, cu sufletul la gura.

― Cine e? rasuna o voce.

― Eu, deschide!

O femeie inalta si voinica (un adevarat Goliat) se ivi in prag si ma cerceta ca pe o dihanie.

― Ce, vrei sa spargi usa? Mai incet nu stii sa bati?

― Scuzati, n-am stiut ca

― Pe cine cauti dumneata?

― Nu sta aici domnisoara domnisoara cum ii spune?!

Buimacit de surpriza ca nimerisem in alta parte, cit si de sapuneala pe care mi-o trasese namila de femeie, am avut un lapsus penibil de memorie. Nu-mi aminteam numele Mihaelei.

― Cata-ti de drum, baietele, ca aici nu sta nici o domnisoara.

Si femeia, privindu-ma cu dispret, imi trinti usa in nas.

― Ce-a mai fost si asta? mi-am spus oparit.

Gresisem etajul. Urcasem la al patrulea si Mihaela locuia la al treilea. Patania, prin ridicolul la care ma expusesem, imi muie ca prin farmec indirjirea.

Am coborit scara incet, treapta cu treapta, si chiar, am avut pofta sa rid putin de ridicola intimplare. Asta imi produsese o destindere reconfortanta a nervilor.

Am ciocanit sfios la usa Mihaelei, adica exact invers de cum procedasem la etajul cu bucluc.

Chiar Mihaela mi-a deschis fara sa se arate surprinsa de vizita mea. Invata pesemne, am vazut pe masa un vraf de carti si caiete. (M-a mirat lucrul acesta ― cum, mai avea ragaz sa-si prepare examenele?) Intrind in odaie m-am simtit intrucitva stingher, ca si cind prezenta ei nu-mi venea tocmai la indemina, cu toate ca pentru ea venisem. Ca s-o ignorez am facut citiva pasi calcind ca pe vata pentru a nu stirni un zgomot cit de mic care ar fi putut s-o supere. Si tot asa m-am cufundat usor, cu zeci de precautiuni, intr-un fotoliu de linga fereastra. Mihaela s-a asezat pe scaunul de la masa ei de lucru, fara sa se uite la mine. Astepta probabil sa deschid eu intii gura. In aceasta asteptare, se juca, preocupata, dese-nind cu creionul figuri pe o foaie de hirtie.

Intre noi coborise o tacere de plumb. Imi sta pe buze sa o intreb ce avea de gind sa faca, s-o acopar de mustrari pentru indaratnicia ei si mai cu seama pentru ceea ce imi destainuise Alexa. N-aveam insa autoritatea morala s-o judec tocmai eu, vinovatul numarul unu. Ar fi reactionat numaidecit inasprind tot mai mult rela-tiunile dintre noi si asa destul de subrede. Cel mai cuminte lucru era s-o iau cu binele (sau cu duhul blandetii cum spunea sora-sa), sa-i trezesc, cu ajutorul amintirilor, simtamintele de odinioara care dormeau somn greu. Poate in felul acesta voi reusi cit de cit s-o induplec. Nu trebuia in ruptul capului sa scap prilejul. Pentru ca, nu stiu, dar simteam ca e un prilej unic, decisiv. Ciudat: pentru prima oara nu ma pricepeam cum sa deschid poarta unei discutii. Ma framintam pe loc, cautind cuvinte alese, convingatoare. Dar ele nu veneau si cu cit timpul fugea, cu atit nelinistea sporea. Ah, ar fi trebuit sa-mi pregatesc dinainte frazele de efect, sa studiez din vreme anumite gesturi, nu sa dau asa buzna peste ea la voia intimplarii. O descurajare adinca ma cuprinsese din cauza neputintei de-a face fata situatiei. Tacerea care crestea ma innebunea si nu puteam intreprinde nimic din cauza fricii aceleia inhibitorii, ca sa nu stric totul printr-o nechibzuinta.

Mihaela, Mihaela pe care a strinsesem in brate si fusese una cu mine, ma intimida acum, ca o augusta fata.

Apoi (si aici vine o ciudatenie) mi se paru ca tacerea mea e poate mai elocventa decit vorbirea insasi. Ce as fi putut sa-i spun mai mult decit ii spusesem de rindul trecut? M-as fi repetat, repetind si rezultatul pina la urma. Tacind insa, ii stimulam inchipuirea, lasindu-i cimp liber sa se intrebe orice despre mine: 'Ce vrea? Pentru ce a venit? Si daca a venit de ce tace? E suparat pe mine?' Atitea intrebari stirnite de-o simpla atitudine. Si poate si altele. Inca. (intr-un rind mi-a trecut prin minte sa ma ridic si sa plec fara sa-i fi adresat un singur cuvint. M-am raz-gindit insa ― venisem doar sa rezolv o problema de viata si moarte, nicidecum sa adopt atitudini livresti.)

Mihaela, vazind ca ma complac in tacere ca intr-un nou mod de comportare al carui sens nu-l intelegea, nu socoti potrivit sa deschida ea cea dintii vorba si s-apuca sa rasfoiasca o carte parind ca ma ignoreaza. Mi-am facut de lucru privind absent, pe fereastra deschisa, acoperisurile caselor invecinate si o constructie noua la care lucrau mai multi oameni.

'De aici, de sus, strasnic loc pentru sinucidere, imi miji prin cap un gind nastrusnic. Cred ca pina jos sa tot fie cincisprezece metri. Destul ca sa te faci una cu pamantul. Ce-ar zice Mihaela daca m-as arunca pe fereastra.'

Mi-am inchipuit actul sub toate aspectele sale posibile. Auzeam tipatul ei de groaza, ii urmaream fuga nebuna pe scari, apoi o vedeam prabusindu-se pe trupul meu zdrobit de cadere.

'De ce, Dor? De ce ai facut asta! Te iubeam atita! De ce m-ai pedepsit asa?'

O vedeam cum plmgea cu hohote si isi smulgea parul. Lumea se strinsese in jurul ei, fiecare intreba in stinga si in dreapta ce s-a intimplat? Atunci Mihaela, innebunita de durere, striga catre multime ca o autentica eroina de tragedie: eu sint vinovata, eu l-am ucis pentru ca l-am iubit prea mult.

Jalea care ma cuprinsese de propria-mi soarta imi umezise ochii. O lacrima luneca usor pe valea obrazului sting, apoi alta, pe celalalt obraz. Inchipuirea continua sa lucreze febril tesind noi scene.

Astfel, prin perdeaua lacrimilor priveam inmormintarea mea ca spectator nevazut. Mihaela era intr-o trasura cu mama, dinapoia dricului; mama o mingiia duios, stringind-o in brate mereu si aceste mingiieri parca imi sporeau deznadejdea. Ii spunea: 'De acum vei fi copila mea, tu ai sa mi-l inlocuiesti daca n-am avut parte de el'. Mihaela se ghemuia la pieptul mamei, fringindu-si miinile, plingind amar: 'nu, nu pot. Eu sint marea vinovata! Din cauza mea a murit! Si n-am liniste pina nu voi fi linga el'.

Traiam aceste scene imaginare cu atita forta, incit m-am pomenit plingind in hohote. Ca si odinioara, in odaita scunda de la mansarda, cind o cucerisem intiia data tot cu ajutorul lacrimilor, am simtit si acum pasii ei care se apropiau sovaielnici, o mina care imi mingiia parul. Apoi soaptele ei imi sunara in urechi, incet, ca o adiere!

― Taci nu trebuie!

Desi mina era gingasa iar soaptele sfioase, in clipele acelea de crispare mi se parura monstruoase, sfidatoare, adevarate unelte de tortura.

― Lasa-ma! am strigat nabusit, dindu-i la o parte mina.

Si continuam sa pling mai tare, mai inversunat decit pina atunci, de parca as fi fost intr-adevar la un pas de moarte.

Mihaela se apropie din nou. De asta data ingenunche linga mine, imi lua capul in miini si-l puse pe pieptul ei.

― Pentru numele lui Dumnezeu, inceteaza! Linisteste-te Haide, fii cuminte!

N-o mai ascultam. Dezlantuit, cu zagazurile rupte, lacrimile imi curgeau potop pe fata. Am respins-o cu asprime:

― Nu ma atinge!

Deodata, ca sub imperativul unui gind despotic am sarit in picioare si m-am precipitat spre iesire. Mi-a sesizat intentia de a fugi si m-a impiedicat la timp, baricadind usa cu spatele.

― Nu se poate! Esti nebun? Cum ai sa pleci in halul asta?

― Lasa-ma sa trec! Ce-ti pasa? O clipa nu mai ramin aici.

Voiam s-o dau la o parte, dar ea rezista cu indirjire. O lupta scurta se incinse intre noi. (Ma razboiam cu ea folosind, bineinteles, numai o mica parte din forta mea.) Mihaela, simtind ca o voi razbi, incepu sa tipe de spaima. Poate ii era frica sa nu ma sinucid ajungind acasa. A nutrit cert aceasta teama, deoarece, dupa ce am renuntat de a pleca, a inchis numaidecit fereastra. Ceva mai linistit, dar neeliberat inca de impresia zguduitoare a celor traite in inchipuire, mi-am sters fata uda cu batista. La drept vorbind, ma simteam foarte nenorocit.

Mihaela si-a reluat locul in fata usii ca o straja. Se temea inca sa nu ma razgindesc si sa fug? De acolo ma intreba cu grija excesiva:

― Nu vrei un pahar cu apa?

Intrebarea mi se paru deplasata, aproape comica. Am dat negativ din cap.

― Dar o cafea? insista ea. Lasa-ma sa-ti fac o cafea. Ai sa te simti mai bine.

Ah, as fi avut o pofta nebuna sa sorb o cafea, dar mi-a fost peste putinta sa primesc, ca sa nu abdic de la superioritatea situatiei pe care mi-o creasem.

De aceea nu i-am raspuns. Ea lua tacerea mea drept incuviintare si se apuca sa pregateasca cestile.

― Nu vreau nimic de la tine, intelegi, absolut nimic!

― De ce esti atit de rau?

Am ridicat din umeri. Ce as fi putut sa-i raspund? Dupa o noua tacere, Mihaela se apropie de mine si, cu gesturi tandre, imi sterse ochii, imi aranja parul, imi potrivi cravata. Am lasat-o sa faca ce voia sau, mai bine zis, n-am avut taria a-o impiedic. Dupa ce ispravi cu dichisul am intrebat-o:

― Acum pot sa plec?

― Cum vrei!

As mai fi ramas (o, cum as fi ramas!), dar ma angajasem sa plec si nu mai puteam da indarat. Mi-am luat palaria.

― Adio!

Ea imi prinse o mina si stringind-o incetisor, sopti angajant:

― Nu, la revedere!

M-am uitat lung in ochii ei. In expresia lor era ceva care aducea cu implorarea. Nu-mi venea sa cred Dumnezeule, o adusesem pe calea cea buna: a ma ruga acum. I-am raspuns laconic:

― Bine, la revedere

― pe miine, la tine, a adaugat sfios parca imi fixa pentru intiia data o intilnire.

De asta data m-a coplesit o imensa bucurie. Am avut grija sa n-o dau pe fata, pastrind-o doar pentru mine.

Zei induratori, miine are sa vina Mihaela!

Nu-mi spusese te vreau, era prea brusca si neverosimila aceasta parcurgere de la o extremitate la alta. Dar imi fagaduise tot pe atita, cu alte cuvinte. Miine va veni! Era acceptarea, intoarcerea, reinceputul dragostei noastre.

Va sa zica ii biruisem indirjirea, mi-o apropiasem din nou cu ajutorul lacrimilor tocmai cind era cit pe-aci s-o pierd definitiv. Ceea ce nu facusera fagaduielile, staruintele, constringerile si amenintarile, reusisera sa faca lacrimile. Inima unei femei nu se topeste chiar daca ai arunca-o la cuptoarele soarelui, o lacrima insa o inmoaie.

Ciudate sint unele lucruri! Plecasem de-acasa in goana, ars de fierul rosu al geloziei (cind Alexa imi destainuise ca un tinar ceruse pe Mihaela de nevasta). N-aveam limpede in minte ce trebuia sa fac, eram prea infierbintat, cu temperatura mare. Poate ma gindeam sa conving pe Mihaela de a renunta la o casatorie nepotrivita de care s-ar fi cait toata viata; mai sigur insa ca i-as fi facut mustrari aspre, chiar numai pentru faptul ca socotise posibila o casatorie cu altcineva. As fi intaritat-o desigur mai rau cu interventia mea nesabuita, tocmai cind aveam mai multa nevoie s-o recistig pentru mine. Si, iata, intimplarea facu sa urc cu un etaj mai sus, sa bat la o usa straina, o femeie necunoscuta sa-mi trin-teasca ostentativ usa in nas, si patania asta neprevazuta si comica sa-mi tempereze furia initiala, ca o binevenita supapa de siguranta.

Domolit si calm (caci aceasta era singura atitudine ceruta de imprejurare) am intrat apoi in odaia Mihaelei. Cine-mi dictase sa ma cufund in tacerea indaratnica ce se dovedeste atit de necesara? Sint convins ca daca i-as fi vorbit Mihaelei, conversatia noastra s-ar fi transformat vertiginos in cearta. Privind pe fereastra, imi venise gindul sinuciderii. Cladisem pe acest gind o drama imaginara. Nu era oare pretextul ca sa-mi vad lacrimile si odata cu ele ― rezolvarea impasului in care ma aflam?

Spuneam mai sus ca pornisem la atac fara nici un plan preconceput. Chiar daca as fi avut vreunul, sint sigur ca praful s-ar fi ales de el. Am mers la voia intimplarii, si intimplarea aranjase lucrurile mai intelept decit ar fi facut-o cea mai inteleapta minte. Mie nu-mi ramasese altceva decit sa ascult supus sugestiile care porunceau vointei mele. Oare acea ratiune necunoscuta alcatuise deasupra constiintei mele un plan de recucerire fara gres?

Un lucru e sigur: din mecanica faptelor petrecute, mie personal nu-mi apartinea decit executarea.

Am asteptat-o pe Mihaela toata ziua. Imi spusese ca vine fara sa precizeze ora. Eu n-o intrebasem, nu puteam s-o intreb, pentru ca sint unele imprejurari cind vrei un lucru cu tot dinadinsul, spunind nu sau macar tacind. Intelegerea se stabileste pe deasupra cuvintelor, printre cuvinte, prin gesturi si atitudini semnificative, sau prin glasul mut al ochilor.

In asteptarea ei, teseam febril, inchipuindu-mi tot ceea ce mi-ar fi placut sa se intample dupa sosirea Mihaelei.

O doream cu atita rivna incit mi se parea ca se nascuse in mine o noua dragoste mai puternica decit cea dintii (sau era tot cea dintii care datorita constringerilor suferite crescuse atingind proportii uriase gata sa-mi inabuse fiinta).

Parcurgeam mintal istoria legaturii noastre, faptele care o alcatuiau, atit de minunate, atit de proaspete! Mi-aduceam aminte de prima sarutare smulsa Mihaelei (pe scara), de concertul man-sardistilor de pe acoperis, de vizita temerarei cinteze care ne-a pricinuit o bucurie fara margini. Dar calatoria de dragoste pe meleagurile Bosforului? Daca ar exista raiul biblic nu s-ar 'putea asemui nici pe departe cu raiul construit de noi in cele doua saptamini de plutire prin reverie.

Visarea mea cu ochii deschisi se prelungea de citeva ore, fara a lua seama la curgerea timpului. Dar mult asteptata mea iubita inca nu se arata. Atunci am facut un calcul al probabilitatilor in legatura cu venirea ei, ca sa-mi dau seama in ce proportie previziunea mea are sa fie verificata de realitate.

Asa, bunaoara, spuneam:

1. Vine Mihaela. 2. Nu vine. La punctul 1 (daca vine) adaugam diviziuni si subdiviziuni: a. Va fi suparata; b. Nu va fi suparata; o subdiviziune: ce vom vorbi. Astfel, punctul 1 (daca vine) se dilua intr-o serie nesfirsita de probabilitati. Asupra punctului 2 (nu vine) n-am insitat deloc. (Dealtfel, nici nu-mi convenea.)

Mihaela veni pe inserat si-mi rasturna tot calculul, pentru ca era insotita de Alexa si acest lucru nu-l prevazusem. Le-am poftit sa sada, dar ele nevrind sa ramina am plecat citestrei sa cinam in oras.

Am nimerit fritr-un restaurant si acolo, timp de doua ore, am pus la cale casatoria noastra, fixindu-i data, locul si celelalte amanute. (Imi statea pe buze s-o intreb pe Mihaela cine era tinarul care o ceruse, dar mi-am reprimat curiozitatea aminind-o pe alta data, cind aveam sa fim singuri.) Eu trebuia sa fac un drum in provincie pentru a cere parintilor consimtamintul. Mi-era indiferent daca mi-l dadeau sau nu (eram major de mult). Imi faceam mai mult o datorie filiala. Daca mi-l dadeau,aveam de gind sa facem nunta acasa, la tara, intr-un cadru mai pitoresc si fireste pe socoteala babacilor.

Mihaela se opuse. Starui sa facem nunta in Capitala, simplu de tot, cu cheltuieli cit mai mici. In sfirsit, asupra acestei chestiuni raminea sa mai discutam. Deocamdata trebuia sa indeplinim formalitatile la ofiterul starii civile si, peintru ca fixasem nunta peste trei saptamini, am renuntat la logodna.

Mihaela pastra tot timpul o rezerva neinteleasa si nu se amesteca in discutie decit daca o intrebam ceva. (Mu-mi placu atitudinea ei, dar ce-mi pasa: consimtise, si asta era principalul.) Am intretinut conversatia mai mult cu Alexa, care imi dadea prea multe sfaturi (evident, bune) si-mi modera inflacararile cu mult tact.

In sfirsit! De acum inainte burlacia mea putea sa-si ia talpasita. Zilele urmatoare le-am folosit cu formele la ofiterul starii civile si cu pregatirile in vederea plecarii mele la tara. Parintii ramasera foarte surprinsi de sosirea mea neasteptata. (Trebuia sa-i anunt telegrafic.) Fara sa mai pierd vremea cu ocoluri, le-am aratat deschis scopul venirii. Tata m-a masurat din crestet pina-n talpi, fara sa scoata o vorba, apoi s-a interesat, fireste, de zestrea Mihaelei.

― E saraca, i-am spus, insa de familie buna. Vom munci amindoi si ne vom tine. N-o sa murim de foame. Ce vrei, n-au toti parte de avere.

― E o prostie ce vrei sa faci. Asa sinteti voi tinerii: va inflacarati la cea dintii fantezie si apoi va smulgeti parul din cap. Baiete, casatoria nu e dragoste, s-o stii de la mine ca eu am vazut rasaritul soarelui inaintea ta. Intii e foamea si pe urma dragostea. Voi le inversati intotdeauna.

Si da-i, da-i, mi-a facut o morala aspra si cit se poate de paterna. Il ascultam posomorit si cind sfirsi (si era sigur ca ma convinsese) i-am retezat-o brusc.

― Ei bine, sint hotarat sa ma insor!

― Daca esti asa de hotarit, ce rost mai avea sa ma intrebi?

― Si dumneata cind ai luat pe mama ai trecut peste vointa parintilor. Tel pre, tel fils!

L-am vazut palind. Lovisem in plin.

― Nu i-am ascultat, e drept, dar nici n-am depins de ei. Afara de asta tu n-ai copii care sa-ti judece faptele.

Atmosfera era incarcata. Seara, la cina, se instaura o tacere de gheata. Nici el nu mai adusese vorba de insuratoare, nici eu.

Numai mama, cind am ramas singur cu ea, ma intreaba discret, cu duiosie:

― E frumoasa?

I-am aratat fotografia Mihaelei pe care o luasem intr-adins cu mine. Isi puse ochelarii, o cerceta cu luare-aminte si o lumina de multumire i se ivi pe fata.

― Mititica, e aproape o copila!

Exclamatia mamei avu asupra-mi efectul unei mane ceresti. Am sarutat-o de mai multe ori pe amindoi obrajii, apoi, insfacind-o in brate am facut citeva tururi prin odaie. Si acum, cind imi aduc aminte de aceasta scena, ma cuprinde o duiosie fara margini.

― Daca o iubesti, ia-o, mi-a spus. Dumnezeu sa va ajute! Cit despre Stroie (tata), o sa se induplece cu vremea, nici o grija in privinta asta.

Am revenit la Bucuresti fara un cuvint de dezlegare din partea tatei. Era intransigent, cu prejudecati, nimeni nu-l scotea din ale lui.

Pregatirile de nunta urmau febril. Am inchiriat un mic apartament pe care-l gasise Mihaela si era pe gustul ei. N-aveam mobila: aveam insa economiile mamei, vreo treizeci de mii de lei, bani pe care mi-i strecurase fara stirea tatei. Ma gindeam:

― Hei ce bine ar fi prins acum banii cistigati la ruleta. De la sine inteles ca nu-mi parea rau de felul cum ii intrebuintasem: am cumparat cu ei atitea bucurii

In acest timp, Mihaela se arata mai prietenoasa cu mine. Constatam insa cu surprindere ca evita sa vorbeasca despre ruptura, care constituia pentru ea un subiect tabu. Am incercat, bineinteles, sa-l aduc de citeva ori in discutie, nu de alta, dar ca sa-mi usurez vina. Nu voiam sa trec in ochii ei drept un ticalos, care ademeneste o fata credula si pe urma o abandoneaza, fara scrupule. O tineam sus si tare ca tentativa de despartire a fost prima data o simpla cursa pe care i-o intinsesem. Atit si nimic mai mult.

Oare nu eram in drept sa fac, pentru linistea mea sufleteasca, acest sondaj, in fond nevinovat? Ma simteam prins de tine iremediabil si tineam cu orice pret sa-mi dau seama cit e de adinca apa in care te scalzi. Daca am vazut insa ca nu reactionezi in nici un fel, ca putin iti pasa de ruptura, am inteles ca nu ma iubesti. Ce era atunci mai firesc decit sa ne despartim? Asa am judecat.

― Te rog. Dor, daca nu vrei sa ma superi, schimba subiectul. N-am auzit ce ai spus: eram cu gindul in alta parte. Vreau sa uit ceea ce s-a intimplat si tu imi aduci mereu aminte.

Nu ma lasam cu una cu doua. Trebuia s-o conving, chiar cu de-a sila, sau macar sa-i vir in cap rationamentele mele. Astfel reluam mai tirziu:

― Daca tu crezi ca nu te iubeam as mai fi venit la tine? As mai fi cautat sa te regasesc? Ti-as fi propus sa devii sotia mea? Dupa cum stii, habar n-aveam ca ai ramas gravida, cine era sa mi-o spuna? A, daca as fi cunoscut situatia in care te gaseai, ti-as fi dat, desigur, o reparatie, ca orice om de onoare. Am facut eu una ca asta? Nu. Te iau de nevasta nu dintr-o obligatie, ci numai pentru ca te iubesc. Si atunci, daca te iubesc, ce ratiune ma silea sa rup legatura noastra?

― Dor, fii bun, nu mai starui, ma ruga ea cu o voce duioasa, plingatoare. Te cred, cred tot ce-mi spui. Ce mai vrei? Imi dau seama ca ma iubesti mult. Merg pina acolo si-ti spun ca nu exista oameni de onoare care sa repare prin casatorie o greseala, daca nu-i indeamna iubirea. Dar, te rog, sa numai vorbim de asta. Nu inteleg de ce iti place sa deschizi mereu ranile vechi?

Tot asa evita orice discutie despre sarcina ei. Abia am reusit sa-i smulg o destainuire.

― Cred ca am ramas grea din noaptea aceea pe mare.

M-am bucurat, dar vestea nu ma surprinsese. (Cind aflasem de la Alexa ca Mihaela e gravida, mi-a venit spontan in minte noaptea de dragoste petrecuta in cabina vaporului.)

― Daca o fi baiat, i-am propus, ii punem numele Catarg iar daca o fi fata, o botezam Principesa (numele vasului).

Intr-o zi, cind ne pregateam sa iesim in oras, Mihaela scapa poseta din mina. Toate nimicurile aflate acolo se imprastiara pe jos.

― Nu s-a spart oglinda? tipa ea speriata.

Nu se sparsese. Am strins lucrurile in graba si le-am pus la loc. Printre ele era si o carte de vizita. Aruncindu-mi ochii in treacat am citit: Nenisor, subadministrator financiar (sau administrator).

N-am dat nici o importanta faptului, dar numele acela imi ramasese tiparit in minte. (Daca ar fi fost un nume obisnuit l-as fi uitat poate de atunci.) Ba imi amintesc ca am vrut chiar s-o intreb in gluma: 'Cine-i acest Nenisor? Vreun puisor?' Ea imi lua vorba din gura si dupa aceea am uitat de Nenisor si cartea de vizita.

Am gasit insa ocazia potrivita ca s-o descos despre o chestiune care ma rodea mai de mult, dar nu indrazneam de teama sa n-o supar:

― Apropo, Aime, cine te-a cerut de nevasta?

― De unde stii? facu ea surprinsa.

― Alexa mi-a spus.

― Ce importanta are daca nu-l cunosti? N-ai afla decit un nume.

― Nu cumva e domnisorul de la Constanta cu care te intretineai in holul hotelului? am spus intr-o doara, mai mult s-o necajesc. (Ce tot aveam cu tinarul acela? De ce ma obseda necontenit?)

Mihaela pali subit. O prinsesem, se tradase La una ca asta nu ma asteptam deloc.

― Asadar, te-ai mai intilnit cu el de atunci?

Imi destainui, fara sa insist, tot ce a fost. Da, il zarise intim-plator (bineinteles dupa ce o parasisem) intr-o seara, la un film. Chiar a condus-o acasa sub pretextul ca era tirziu. Dupa aceea o astepta ca un ciine credincios ceasuri intregi, in fata casei, s-o vada iesind in oras.

― Asadar, te iubea?

― Sigur ca da, mi-a raspuns cu un gest de cochetarie. Altfel m-ar fi cerut?

― Si l-ai fi luat, am descusut-o mai departe, daca nu erai in situatia aceea?

A ridicat din umeri, nepasatoare.

― Nu stiu! Se prea poate!

Auzi, colo, asta gasise sa-mi raspunda tocmai in ajunul casatoriei noastre, i-am luat brutal miinile:

― Iti dai seama ce spui?

Incepu sa rida, vesela, degajata:

― Nu inteleg de ce te temi de omul acela? Si atunci la Constanta mi-ai facut o scena

Avea dreptate! Observase si ea frica ciudata care ma stapinea.

E ridicol, mi-am spus, sa ma impiedic de o umbra! Daca Mi-haela se marita cu mine, inseamna ca ma prefera. Atunci ce noima are sa-mi fac griji, de asemenea natura?

Acest rationament mi-a redat linistea, si pe buna dreptate.

V

Nu ma impacam cu gindul de a face o nunta dupa tipic (fugeam de stereotip). Imi placea ca aceasta sarbatoare sa aiba ceva inedit, original, care sa fie totodata o surpriza de efect pentru Mi-haela (ca plecarea neasteptata pe malurile Bosforului) pentru a-i lasa amintiri cit mai tari.

Mult mi-am mai batut capul sa gasesc ceva pe plac, dar n-a fost chip. Ma gindeam, de pilda, sa duc mireasa undeva, pe virful Bucegilor, si acolo, intr-o bisericuta de lemn improvizata ad-hoc, sa ne cununam Sau in largul marii, pe o nava anume inchiriata Sau deasupra norilor, intr-un avion de pasageri.

Visuri nascute moarte.

Lucrurile se petrecura simplu de tot, pe pamint. Casatoria civila am facut-o intr-o simbata, iar a doua zi, nunta. Am avut parte de vreme buna si racoroasa. (In ajun plouase cu galeata.)

Pe la amiaza m-am dus cu masina in strada Sapientei sa iau pe Mihaela si pe Alexa, care ma asteptau dimpreuna cu doua rubedenii de ale lor.

― Unde mergem? La ce biserica? se interesa Mihaela.

― La Sf. Petru si Pavel.

― Pe unde vine? N-am auzit inca de ea, intrebara celelalte persoane.

― Aveti rabdare. Intr-un ceas sintem acolo.

― Asa departe?

Automobilul ne transporta in goana la biserica din Colibasi, un sat destul de cuprins, situat cam la 30 de kilometri de Bucuresti, unde fostul meu coleg de facultate, Bogdan, care avea acolo un conac spatios mostenit de la parinti, ne oferea o larga ospitalitate. Invitatii bucuresteni, veniti ceva mai inainte cu un autobuz, ne asteptau. In fruntea lor se afla Colesiu, ca un comandant de companie.

O multime de sateni si satence se adunasera in curtea bisericii ca sa vada nunta de la Bucuresti.

Alexa se minuna de ideea mea care nu era deloc nastrusnica. (In orice caz renuntasem la avion si la vapor.)

― Nu m-asteptam la o surpriza ca asta

Si Mihaela parea ca se bucura, suridea mereu si isi plimba fara satur ochii incandescenti pe decorul rural, dar nu spunea nimic. M-as fi bucurat daca participa mai mult la propria-i nunta. Dupa slujba religioasa, mare ii fu mirarea cind venira sa ne faca urari fostii mansardisti, cu Iliuta in frunte. Charlot, inca treaz, ma batu pe umar, cu superioritate:

― Banuiam ca nu-i lucru curat cu mutatul. Va sa zica, la mijloc era tot contesa.

Tot asa, batrinul Colesiu, beat de bucurie, ca si cind venise la nunta propriilor lui copii, ne imbratisa emotionat (avu inca o data ocazia s-o sarute pe Mihaela) si grai:

― Nu va spuneam, nepotilor, ca oricine sade la mine e obligat sa-si puna pirostriile? Asta-i lege, s-a ispravit!

― Casa cu noroc, unchiule, i-am raspuns surizind.

In curtea conacului ne astepta masa intinsa si un taraf de lautari bastinasi. Am jucat hora miresei laolalta cu flacaii si fetele satului, intr-o insufletire de zile mari. Iliuta, la rindul lui, se apuca sa cinte din frunza-i fermecata. Taranii se mirau si cascau gura la bucuresteamul care se pricepea asa de bine sa zica doina si alte cintece populare. Adevarul era ca Iliuta, desi purta straie nemtesti, neam de neamul lui nu fusese bucurestean, se tragea tot din opinca.

Nuntasii petreceau in lege, bautura ii antrenase la joc si veselie. Numai eu sufeream de o grija apasatoare, absurda, care in rastimpuri lua forme de spaima neinteleasa. Incercam s-o alung cu ratiunea (dealtfel n-avea nici un sens) si izbuteam pentru o bucata de timp; dar dupa aceea revenea tot mai obsedanta si nelinistitoare.

Aveam simtamintul ca se petrece ceva anormal cu aceasta casatorie, ca-i lipseste ceva, ca nu-i decit o simpla inscenare. Iata, ma aflam la propria-mi nunta si totusi nu eram convins ca ma insor. Oare lipsa parintilor sau altceva neconform cu festivitatea sa fi contribuit la sporirea acelei stranii ingrijorari? Nu stiu, nu-mi dau seama ce anume a fost.

Nu-mi venea de nicaieri o incurajare, nici chiar din partea Mihaelei. Ah, daca ar fi aparut cinteza noastra draga asa cum ne fagaduise cu ciripitul ei, cum mai zburau gindurile absurde, ce incredere pogora peste mine. N-a venit, n-aveam s-o mai vad niciodata.

Traiam clipe cind mi se parea ca pamintul de sub picioare prinde a se scufunda cu mine. De teama apucam mina Mihaelei si o stringeam

― Ce ai? ma intreba ea, cam contrariata.

Nu intelegea Ce-i drept nu intelegeam nici eu atunci. Acum, da Numai ca acum e prea tirziu!

VI

La o luna dupa casatorie am fost numit avocat intr-un contencios al Ministerului de Comert, in urma unei recomandatii a profesorului Tirnoveamu, bun prieten cu secretarul general. Slujba nu era grea; studiam dosare, obtineam termene si aminari, iar mai tirziu, cind m-am familiarizat cu lucrarile, am inceput sa redactez avize si chiar sa pledez procese. Seful contenciosului ma pretuia. L-am auzit odata spunind cuiva despre mine:

― Are spirit juridic, baiatul!

Nu stiu daca aveam sau nu, dar ma pricepeam sa astern pe hirtie, cu abilitate, un aviz intr-o forma care nu lasa nimic de dorit.

In acelasi birou lucra si prietenul Bogdan, la conacul caruia facusem nunta. (De fapt el imi indicase vacanta postului.) Era gras, matahalos, cu un cap enorm, dar foarte simpatic si bun ca piinea calda. Cu timpul, se imprietenira si sotiile noastre. Ne faceam vizite reciproce, ca sa omorim dupa-amiezile plictisitoare de duminica, sau ne duceam impreuna la teatru.

Odata, cind Bogdanestii venira la noi, se incinse o discutie aprinsa pe tema unei drame pasionale care stirnise multa vilva.

Era vorba de cunoscutul autor dramatic Dimitrie Albu, insurat cu o frumoasa si talentata actrita, Iolanda Manole. Casnicia tinea de trei ani, fara zguduiri, pina cind o anonima vesti pe sot ca sotia il insala cu un prieten, el insusi scriitor. Torturat de gelozie, acesta facu o mare scena sotiei (ca in actul al II-lea al pieselor sale) ca sa afle adevarul gol-golut. Ea plinse, isi smulse parul, lesina, sustinind pe toate tonurile ca-i ramasese credincioasa fiindca il iubea ― si-l iubise totdeauna. Intr-un cuvint, femeia se apara cu prea multa inversunare ca sa fie crezuta. Sotului nu-i fu greu sa-si dea seama ca actrita juca teatru si acasa, nu numai pe scena. Cedind unor reminiscente ale educatiei religioase, o tiri intr-o biserica punind-o sa jure in fata Sfintei Fecioare ca nu l-a inselat. Juramintul era pentru el, in aceste circumstante, suprema dovada de inocenta. Sotia ingenunche in fata icoanei si jura cu evlavie ca-i nevinovata ca o mielusea. Dupa acest act solemn casnicia zdruncinata isi relua mersul, barbatul se linisti. Dar nu pentru multa vreme. Indoiala scoase din nou coltii: daca a jurat strimb?

Si intr-o zi, prefacindu-se ca pleaca in provincie chemat de o telegrama apocrifa, o pindi in preajma locuintei amantului ascuns intr-o masina de piata. Dupa ceasuri grele de asteptare, in sfirsit a aparut grabita, deschise poarta si se facu nevazuta in casa. Barbatul navali in cuibul indragostitilor si cinci gloante de revolver curmara viata rivalului.

Acum se judeca procesul. Toti eram de parere ca acuzatul avea sa fie achitat, chiar daca crima fusese premeditata.

Doamna Bogdan insa (Amely, cum ii spuneam) osindea cu inversunare pe sotia infidela.

― Cum a putut, ticaloasa, spumega ea, cum a rabdat-o inima sa jure in fata icoanei ca-i nevinovata?

― Nu, Amely, nu trebuie s-o condamni astfel, zise Mihaela, nu stii ce s-a petrecut in sufletul ei

― Eu cred ca nu s-a petrecut nimic interveni Bogdan. Multe actrite nu sint altceva declt simple masini de fabricat placere. Ceea ce ma mira insa e ca barbatu-sau i-a crutat viata.

― Asa se intimpla de obicei: suprimi pe adversarul cel mai periculos, care, la rindu-i, te-ar putea ataca, am spus eu.

― Racine a facut altfel, relua Mihaela, a otravit-o pe femeia infidela, pe actrita La Duparc.

― Care Racine, autorul Andromacai? facu Amely.

― Da, da,' chiar el.

― Habar n-aveam ca a fost autorul unei drame familiale.

― Si cum s-a intimplat, Mihaela, tarasenia asta?

― Nu se stiu prea multe in privinta asta In orice caz tandrul Racine, omul sensibil si delicat, adolescentul pios de la Port-Royai, poetul iubirii eterne, nu era chiar asa cum ni~l inchipuim noi, ci, dimpotriva, un om excesiv de crud, egoist si tern. Se indragostise de celebra actrita La Duparc, o frumusete a vremii, care avea darul de a inspira des folles passions. Unii afirma ca Racine s-ar fi casatorit cu ea in taina. Si dupa citva timp artista a murit in imprejurari nelimpezite pina azi

― Ce s-a intimplat, in fond?

― Ceea ce, fatal, trebuia sa se intimple. O femeie ca La Duparc, curtata de celebritatile vremii, Corneille, Moliere, Boileau, si ea insasi fara virtuti deosebite, nu putea sa ramina credincioasa unui singur barbat. Racine a preferat s-o otraveasca decit sa i-o fure altii. Aceasta este Le Drame des Poisons. Ministrul justitiei scria consilierului de stat Bazins de Bezons, insarcinat cu anchetarea cazului: 'Ordinul regelui pentru arestarea lui Sieur Racine vi-l trimit indata ce-l cereti'. Bineinteles, consilierul n-a cerut niciodata arestarea lui Racine, poet ilustru, autorul unor capodopere si in plus coleg la Academia Franceza pentru ca a dispus fara impunitate de viata unei femei ca de un lucru al sau personal.

― Am deplasat chestiunea peste doua secole si jumatate, zise Amely. Pornind de la aceasta faimoasa Iolanda Manole, ajunsesem la cinstea sufleteasca a femeii. Ma intreb de ce ea si-amintit barbatul jurind strimb si n-a jucat demn rolul de sotie, divortind de un om pe care nu-l mai iubea?

― De unde stii ca n-a incercat sa-l lase? Dar sint barbati crampon care, desi duc o viata infernala, nu se pot desparti de femeile lor. In orice caz, Amely, e foarte greu ca un om sa judece pe alt om,

― Ce-i cu tine, Mihaela? Iei partea unei infidele? am intervenit mai mult in gluma (dar putin si serios). Nu cumva te simti cu musca pe caciula? Sa stii, asta-seara te pun sa-mi juri in fata icoanei ca nu ma inseli.

― Dor, te credeam ceva mai inteligent, a ripostat ea enervata. Ceea ce faci e lipsa de tact. Nici in gluma nu trebuie s-o spui.

― Mihaela are dreptate, incerca Bogdan sa-i ia apararea. (O facea mai mult din curtoazie decit din convingere.) E greu sa crezi in virtutea Iolandei Manole ca si a consorei sale mai virstnice, La Duparc: nimeni n-a alergat dupa ele ca sa-si toceasca picioarele pina la genunchi. Greseala e a barbatilor care si le-au facut sotii, cind de fapt ele erau flori prea parfumate ca sa nu se incaiere fluturasii pentru polenul lor

― Exact: sotul Iolandei, Manole n-a stiut sa se opreasca la timp. A voit sa sechestreze numai pentru sine gratiile acestei femei talentate.

― Asculta, Mihaela, eu nu ma refer decit la necinstea actritei. In loc sa marturiseasca barbatului: da, iubesc pe altcineva, ea a mintit si aceasta minciuna a provocat drama.

― Crezi ca e chiar asa de usor sa spui sotului ca iubesti pe altcineva? izbucni Mihaela putin contrariata.

― Nu prea miroase a bine, draga mea. Prea faci cauza comuna cu femeia adultera, am exclamat cam surprins de atitudinea ei dirza, dar, ca sa nu atrag atentia Bogdanestilor, dadui cuvintelor un aer de gluma.

Musafirii izbucnira in ris. Odata cu ei rideam si eu intr-o dezlantuire care mi se paru cam exagerata. Sotia mea se multumi numai sa zimbeasca (ce-i drept, cam acru) si sa conchida:

― In orice caz natura umana este foarte complexa. Ceea ce n-admite ca o fiinta sa dispuna de alta fiinta mergind pina acolo ineit s-o suprime. Dragostea nu da nimanui aceasta prerogativa.

I-am dat dreptate in sinea mea. Desigur Mihaela se referea la propria noastra soarta.

Tirziu, inainte de culcare, pe cind sotia mea isi facea rugaciunea obisnuita (era, dealtfel, evlavioasa), imi veni in minte discutia pu Bogdanestii.

― Haide, jura-mi ca nu ma inseli.

― Te rog ispraveste cu glumele de prost gust, se imbufna ea si intorcindu-mi spatele se viri in patul ei.

A doua zi sau a treia zi, Zamfira, slujnica noastra, ma intreba pe cind ne servea la masa:

― Conasule, daca nu va e cu suparare, l-au osindit pe artistu cela?

Uite ― si Zamfira stia de poveste.

― I-au dat cinci ani de temnita grea. A scapat destul de lesne.

― Si nevesti-si, cit?

― Nimic. Au pus-o in libertate.

― Rau, rau, conasule. Pe ea trebuia s-o bage la puscarie, nu pe el, trazni-o-ar Sfintul de patachina

― Firo, vezi-ti de treaba, o apostrofa Mihaela. Lasa justitia in pace; nu-i de nasul tau.

Slujnica pleca oparita, trintind usa dupa ea.

― Toanta! De ce s-o fi amestecind unde nu-i fierbe oala?

Atitudinea ciudata a Mihaelei imi dadu de gindit mult timp dupa aceea. De ce luase partea sotiei infidele daca n-avea nimic pe cuget? Si de ce o apara cu atita indirjire? Trebuie ca s-a petrecut ceva cu ea. Prea e cu ochi si cu sprancene

Pe de alta parte imi veneau si ginduri bune:

― Ar fi prea proasta sa-si dea astfel in petic. Cred ca o face mai degraba din incapatinate, din spirit de contradictie.

In tot cazul aveam prea multa incredere in mine, in puterea mea asupra ei si-mi spuneam cu o certitudine care nu suferea cea mai usoara contradictie:

― Sa ma schimbe Mihaela cu altul? Pe mine, cuceritorul atitor femei carora le-am stirnit riuri de lacrimi? Nu, hotarit lucru, pentru Tudor Petrican nu exista, nu se nascuse inca infidelitatea. Cu toate astea indoiala (desi pina acum straina de simtamintele mele) ma sfredelea mereu ca burghiul. Si ca sa ma conving de subrezenia acestor banuieli stupide si sa scap de pacostea obsesiei, am urmarit-o intr-o zi pe Mihaela cu masina, tot asa cum facuse barbatul Iolandei Manole, eroul tristei drame. Dupa ce parcurse citeva strazi, ea ajunse la fosta mea locuinta si intra la Colesiu, iar seara la masa imi povesti ca facuse mai devreme o vizita Veveritei.

Ceea ce era foarte adevarat. In sinea mea i-am multumit Mihaelei bucuros ca o cunosteam tot mai bine ― fericit ca era asa, cum o voiam, si in fine traind un simtammt plenar ca amindoi mergeam pe drum sanatos.

VII

Relatiile mele cu tata fusesera intrerupte de cind cu insuratoarea. Nu ine mai scriam (mama imi scria totusi), iar eu deocamdata nu ma gindeam la o impacare, desi uneori remuscarea scotea capul cind si cind fiindca mihnisem pe batrin. Cam asa stateau lucrurile, cind mama, intr-una din scrisori ma anunta ca babacul vine la Bucuresti sa se arate unui internist si are de gind sa traga la noi. Suferea de o boala la stomac careia medicii de acolo nu-i dadusera de hac. L-am asteptat la gara. M-a strins in brate si mi-a vorbit atit de prietenos ca si cind n-am fi fost niciodata certati.

M-a miscat gestul lui. L-am condus la cuibul nostru unde ne astepta Mihaela cu masa pusa. Tata era un fel de arbitru al elegantei, as zice un Petronius contemporan, scrupulos in arta de a se imbraca pina la pretiozitate. Purta haine de taietura clasica din stofa englezeasca, manusi tot englezesti, guler rasfrint (Take Ionescu) chiar pe arsita cea mai mare, ghetre albe, monoclu cu snur si baston de trestie ou miner de ivoriu. De cind il stiu exala din faptura lui o usoara mireasma de paciuli.

Cind Mihaela il zari, i-am surprins pe fata o mirare, ceea oe insemna ca i-a facut o buna impresie. Nu-i vorba, si tata o placu de la prima vedere. O saruta parinteste pe frunte, apoi ma batu pe umar cu un gest strengaresc:

― Haiducule, n-ai avut gust prost. Si eu as fi luat-o de sotie daca eram in locul tau.

Mihaela rosi coplesita de complimentul straveziu ce-l adresase. Tata pretuind acest gest imi spuse cind ea nu era de fata:

― O fata care roseste sa stii ca-i soi bun.

La rindu-i Mihaela imi destainui:

― Imi place batrinul E bine pus la punct, nu numai pentru Bucuresti, dar chiar pentru Paris

Adevarul e ca si la Petricanii nostri, unde nu-l vede nimeni, tot asa se prezinta Stilul face parte din firea lui.

L-am dus la un profesor reputat care, dupa multe si anevoioase analize, ii stabili diagnosticul. Nu stiu nici pina acum ce avea, dar doctorul acela ii descoperise boala. Il interna intr-un sanatoriu unde ramase trei saptamani ca sa iasa de acolo complet vindecat, in timpul acesta, Mihaela, fara nici un indemn din parte-mi, se ducea zilnic la sanatoriu sa-i tina de urit. Ii aducea reviste, jurnale, carti, dar mai ales ii povestea cu darul ei neintrecut cite in luna si in soare. In felul acesta cistiga pe teta (fire inchisa) care incepu s-o pretuiasca. Imi spunea despre ea:

― Nu stii ce e mai mult: desteapta sau frumoasa? Basca ― instruita Cind o fi avut timp sa citeasca atita?

― Ast? e zestrea ei, tata. Banii se pot cheltui, chiar pierde. Averea mintii ramine insa neatinsa: nu s-a nascut pina acum hotul care s-o fure.

― Stiu unde bati Daca as fi cunoscut-o mai demult, nu m-as fi impotrivit s-o iei, fii sigur. Ba, dimpotriva, te-as fi impins

N-am apucat sa-i exprim bucuria pentru aceasta schimbare de atitudine in favoarea noastra. Usa s-a deschis si Mihaela a patruns in rezerva spitalului unde se desfasura acest dialog. Venise de la un control facut la 'maternitate'. Sarcina evolua normal, iar sorocul fericitului eveniment era dupa calculul medicului peste doua luni.

― Ah, abia astept flacaul sa-l joc pe genunchi, se bucura tata.

Mihaela cobori ochii.

― Daca o fi fata?

― Ce-o da Dumnezeu! Dar parca tot mai mult mi-ar placea baiat,

Cu o zi inainte de a iesi din spital, batrinul ma chema la el si se-apuca sa ma descoasa, lucru pe care nu-l facuse pina atunci:

― Cite parale cistigi pe luna, baiete?

― Opt mii, tata.

― Numai atit? Hm! Si v-ajung voua banii astia?

― Nu se ajung, dar ne mai stringem si noi. Cind n-avem incotro, ne imprumutam.

Nu-mi raspunse nimic. Urmarea in sine firul unui gind care-l muncea. Intr-un tirziu, relua:

― Mai, baiete, cu leafa ta n-ai sa faci mare scofala; copilul vine si cere, mai vine al doilea, poate si al treilea si greutatile cresc. Eu stiu ce inseamna sa tii o familie.

― Ce vrei sa spui, tata?

― Taci si asculta. Nu te baga in vorba! Ce m-am gindit eu: baiatul meu n-ar trebui sa fie hartuit de grija zilei de miine. Hrana, sa zicem c-o scoate el, de bine de rau. Dar daca-i mai pui pe cap si chiria, tare mi-i frica sa nu i se moaie sira spinarii. D-aia m-am hotarit sa va fac o casuta. Sa fie a voastra, s-o stapiniti sanatosi si sa nu va mai bateti capul cu chiria. Ca o casuta e mare lucru, baiete!

Eram gata sa-l imbratisez, dar el ma opri, aspru, la jumatatea gestului.

― Lasa, fara induiosari. Asta nu ma incalzeste pe mine. Prin urmare, sa ne intelegem: tu afla un locsor bun, sa nu treaca de 300000―550 000 lei. Sau daca gasesti o locuinta gata, cu atit mai bine. Se cheama ca m-am curatat de o jumatate de milion. Numai nu te grabi. Cauta pe indelete si cind ochesti ceva bun, bate-mi o depesa. Eu vin si facem treaba. Ne-am inteles?

Nebun de bucurie m-am repezit acasa sa-i duc Mihaelei minunata veste:

― Vom avea casa! Casuta noastra! O vila!

Ma asteptam sa exulte de bucurie, sa ma imbratiseze, cu regretul ca n-are decit doua brate pentru asta, si sa ma copleseasca de sarutari pe care sa nu le uit usor. Teribila cadere din cer! Surise pret de o clipa, murmura un do? intrebator, conventional, sec si atita tot

Eram pur si simplu consternat de aceasta atitudine glaciala si nu ma rabda inima sa n-o intreb:

― Cum, tie nu-ti pare bine?

― Desigur, raspunse. Doar n-oi fi vrind sa topai de bucurie. Vom avea o casa. Foarte bine! Trebuia s-o avem mai devreme sau mai tirziu.

M-am virit in pat cu nefericirea in circa. Dupa explozia de bucurie de adineauri nici ca se putea un dus mai rece. Oare Mi-haela mai purta pica tatei ca se impotrivise la casatoria noastra? E adevarat, il ingrijise si-l acoperise de toate atentiile, dar toate astea le facuse corect, rece, dintr-un anumit caicul. Poate (stiu eu?) sarcina o facea capricioasa, iritabila, plina de ciudatenii.

Trebuia s-o crut, sa trec cu vederea aceste neajunsuri si chiar asa faceam. Niciodata nu m-am purtat mai concesiv si curtenitor cu ea ca in timpul sarcinii.

Intr-o zi, cind m-am intors acasa, dupa ce colindasem un cartier intreg cautind o casuta dupa spusele tatei, Mihaela avu o ameteala puternica. Se prabusi jos, alba ca varul, apucata de dureri atroce. Am chemat un medic care dispuse sa fie numaidecit trimisa la sanatoriu. Avea o hemoragie puternica si viata ii era in primejdie. Fara sa stau pe ginduri am internat-o la Maternitate, si acolo lepada copilul.

Desi scapata de sarcina care ii casunase atitea neajunsuri, Mihaela arata trista, abatuta, dusa pe ginduri. N-o mai interesa nimic si traia o viata vegetativa, asemenea unei plante. Uitasem de cind n-am mai vazut-o rizind. Parca o izbise o nenorocire fara leac, un taifun crunt care-i devastase fiinta pe dinauntru.

Cautasem s-o consolez ca sa-si regaseasca echilibrul.

― Ce-i cu tine, draga mea? In loc sa multumesti cerului ca ai scapat teafara, tu ii faci mustrari? Dar, ce? S-a intmplat ceva ireparabil? Lasa, copii mai facem noi, nici o grija. Stii ca nu-i lucrul cel mai greu.

― Voiam sa-l am, sustinea ea, imi faurisem atitea nadejdi. Mai bine as fi murit. Nu stiu ce are sa se intimple cu mine

― Aime, iarta-ma ca-ti spun: exagerezi peste masura. Dai proportii de tragedie unui fapt marunt, fara importanta. Daca toate femeile carora li s-a intimplat acelasi lucru ― si sint milioane in toata lumea ― ar proceda ca tine, unde am ajunge? Viata nu se poticneste dintr-atita, merge inainte. Si noi trebuie sa tinem pasul cu ea.

― Ce vrei sa fac daca simt asa? Nici o femeie nu seamana cu alta. Tineam cu orice pret sa am copilul Ar fi fost pentru mine icoana vie a dragostei mele de atunci

― Inteleg. Insa din nenorocire n-am avut parte de el. Daca am concepe un altul?

― Nu, n-as mai putea. Nu-i totuna

Era cu neputinta s-o aduc pe linia de plutire. Am trecut in mina timpului aceasta indatorire, vraci infailibil, care tamaduieste fara nici un leac ranile sufletului. Dar el lucra mai incet de-cit melcul si in primul rind ma acomoda pe mine cu noua stare de lucruri, facindu-ma s-o accept prin puterea obisnuintei. Ce-i drept si Mihaela inregistra o ameliorare, dar prea putin perceptibila. O duceam la concerte, la teatru, chiar la baluri, fara a reusi s-o inveselesc decit la suprafata. In fine, daca nu se putea altcum, tot era ceva si atit.

Cici, care venea uneori pe la noi, parea c-o mai trezeste din abulie. Era vesela, plina de viata si in prezenta ei Mihaela se transforma subit. Amindoua prietenele palavrageau ceasuri intregi, scormonind amintiri din timpul scolii. Rideau cu hohote de ticurile profesorilor, de maniile pedagogilor, de toate nimicurile. Retraiau, in acele clipe, gingasia vietii scolare, cind totul era soare si suris.

Observind influenta buna pe care Cici o exercita asupra nevesti-mii, o rugam sa vina mai des pe la noi. Ea fagaduia, dar tot rar venea. Aveam impresia ca e o impiedicare la mijloc, dar ca nu se indura sa ne paraseasca definitiv.

Odata, dupa ce petrecu prietena pina la poarta, Mihaela reveni in casa, rasuflind usurata:

― Uf, bine ca a plecat si asta.

Am ramas inmarmurit.

― Cum, nu-ti place tovarasia ei?

― Niciodata n-am putut s-o sufar.

― Adevarat? Credeam ca sinteti cele mai bune prietene. Cind colo

― Te inseli. Nu ma poate suferi nici ea.

Eram din ce in ce mai uluit.

― Cum se explica atunci prietenia voastra?

Mihaela ridica din umeri, n-avea pofta de explicatii. De fapt n-ar fi trebuit sa ma mir deloc, pentru ca intre femei se petrec atitea lucruri ciudate.

― M-a pizmuit totdeauna, adauga Mihaela. Dar nu mi-a aratat-o niciodata pe fata.

― Aime, exagerezi. Am impresia ca Cici are un suflet de aur.

― Are aur fara suflet, atita tot!

― In cazul asta as zice ca s-a lins pe bot de imparatia cerurilor.

― Nu. Cei saraci cu duhul au acces si acolo.

Reluind tonul serios am intrebat-o:

― Daca n-o suferi de ce o cultivi? De ce prelungesti fara rost o situatie echivoca?

― N-a venit inca timpul. Si afara de asta nu ma deranjeaza Dimpotriva

Dupa un timp, mai spuse:

― Daca ai sti cit am suferit datorita faptului ca i-am fost chiriasa. Habar n-aveam ca tatal ei era proprietarul mansardei.

― Bogatia nu constituie o superioritate, e un bun temporar. Adevarata bogatie e a creierului.

― O stie si ea. I-am demonstrat-o ori de cite ori s-a ivit prilejul. In anul I de facultate ne-am inscris la concursurile 'Tinerimii romane', eu ― mai mult indemnata de Cici. Au participat peste 800 de. studenti si studente de la toate universitatile din tara.

― Si rezultatul? Ai obtinut premiul intii?

― Nu, al doilea.

― Si Cici?

― N-a capatat nimic. Nici o mentiune macar. Desi s-au acordat douazeci de mentiuni. Cind a citit lista, s-a facut alba ca varul, mi-a intors spatele si o luna de zile n-am mai vazut-o.

Intr-o seara, pe linia preocuparilor mele de a distra pe Mihaela, am dus-o la o conferinta a profesorului meu, Tirnoveanu. Trata un subiect liber (mi se pare despre Femeia in societatea moderna sau cam asa ,ceva). Ea manifesta, de la inceput, un interes viu pentru acea tema. Imi paru bine ca ramase incantata, chiar cucerita de elocinta maestrului meu, desi avea unele rezrve in privinta unor concluzii. Pe cind ieseam de la Fundatie, m-am intilnit fata in fata cu distinsul conferentiar, care tocmai pleca.

L-am salutat, iar el s-a oprit ca sa-mi stringa mina. I-am prezentat atunci pe Mihaela si dupa un schimb de amabilitati, s-a urcat intr-o masina, iar noi am pornit-o pe jos spre casa.

Mihaela imi lua bratul si sopti infiorata:

― Ce barbat distins! Apoi adauga pe acelasi ton: ce mare lucru e sa fii profesor universitar!

Nu stiu ce ma impinse s-o contrazic (poate aluzia unita cu regretul ei ca nu eram si eu profesor).

― Te inseli, draga. Nu prea e chiar asa de mare lucru!

Ea pufni, usor contrariata. M-am prefacut ca nu bag de seama. I-am spus oarecum sfidator:

― Crezi ca eu n-as putea sa fiu profesor universitar?

Zimbi ironic, dispretuitor, poate si una si alta. Dar nu-mi raspunse. Zimbetul ei ma jigni adinc, atit de adinc, incit am simtit aproape o durere fizica.

Tot drumul pina acasa n-am mai scos o vorba. Mihaela, dindu-si seama ca-mi ranise amorul propriu, incerca sa repare greseala. Si luind un ton de gluma, rosti!

― Stiu, Dor, ca ai putea sa ajungi profesor universitar Dar nu vrei, baiatul mamei, asta-i!

Izbucni in ris (o spusese atit de caraghios) si totul se mistui in uitare. Cu toate astea mi-a ramas crincen infipta in creier exclamatia ei: ce mare lucru e sa fii profesor universitar, si nu mi-am dat seama de asta decit mult mai tirziu.

VIII

Din cauza avortului Mihaelei am intrerupt citva timp alergaturile pentru gasirea unei case. Le-am reluat insa cu mai multa rivna dupa insanatosirea ei. Dupa-amiezile, cind n-aveam serviciu, colindam cu jurnalul in mina cercetind anunturile si verificind la fata locului imobilele de vinzare. Nu gaseam insa ceva potrivit pentru noi. Sau daca gaseam era prea scump, peste pretul indicat de tata.

In acest timp (era prin ianuarie), Novac se casatori cu Veverita sl ne invita la nunta. Faceau cununia religioasa tocmai la Turnu-Severin, unde locuiau parintii ei.

― Apropo, Colesiu de ce n-a venit? l-am intrebat pe ginere, nu cumva ai omis sa-l inviti?

― Se putea una ca asta? Am vorbit cu el la telefon si mi-a promis ca vine.

― V-ati mutat de mult din casa lui?

― Numai de citeva saptamini. Am gasit un apartament intr-un blokhaus

Cam dupa o luna de la nunta Veveritei, m-am, pomenit ca un domn. Era si Mihaela de fata. S-a prezentat:

― Sint avocatul mostenitorilor defunctului Colesiu.

Trasnet! A murit Colesiu! Cind? Cum? De ce? Am aflat pe loc amanuntele de care aveam nevoie. Inchisese ochii la citeva zile dupa nunta lui Novac, in urma unei crize care l-a dat gata in citeva zile. Si noi n-am stiut nimic. Macar sa-l mai fi vazut o data! Mihaela izbucni in plins.

Bietul mosneag, inainte de a pleca in nefiinta tot avusese un gind pentru noi Ii lasase Mihaelei, prin testament, albumul cu fotografiile Yvonnei Rossignol si placile de patefon care-i placeau atita! Si acum avocatul venise sa i le aduca.

― Dar casa, cui a ramas? l-am intrebat intr-o doara.

― Unui nepot de sora. (Si noi care ne credeam singurii lui nepoti!)

― Si ce face? Se muta in ea?

― Nu, locuieste la Iasi. E locotenent intr-un regiment de acolo. Casa e de vinzare.

Da? De vinzare? Cine s-ar fi asteptat la asa ceva? Ar trebui s-o luam noi. Asta le-ar intrece pe toate: casa lui Colesiu, proprietatea noastra. Cuibul acela unde ne-au ramas atitea amintiri scumpe. De ce nu? Sintem cumparatorii cei mai indrituiti. O parte din noi salasluieste inca acolo Ma rog ― cit costa? Mostenitorul pretindea 700.000, bani pesin. Hm, cam scump. Face, fireste, dar sa lase mai jos pentru noi. De obicei vinzatorul cere mai mult ca sa aiba de unde scadea. In orice caz, trebuie tocma multa, tocma la singe.

Am trimis tatei o telegrama sa vina imediat. As fi crapat de ciuda scapind o ocazie atit de rara de a pune mina pe locuinta lui Colesiu.

Tata sosi fara intarziere si dupa citeva zile de tratative ajunse la intelegere. Mostenitorul caruia ii crapa buza dupa bani, reteza din pret si ne vindu casa cu o jumatate de milion, asa cum voia tata. Daca ar fi staruit o obtinea poate mai ieftin.

Asadar, cuibul unde ne adapostisem dragostea, in care avusesem pe Mihaela si unde traisem cele mai senine zile, era de acum al nostru. Ale noastre, curtea, gradina, teiul urias la umbra caruia intindeam mesele prelungite pina in zori.

Mihaela spusese odata:

'Ah, daca am avea o casuta ca asta, nimic n-am mai rivni'

Iata, i se implinise dorinta. Aveam nu o casa asemanatoare, ci chiar casa mult visata. Ce noroc neasteptat! Trebuia sa moara Colesiu ca sa ne iaca parte de norocul acela. Ceilalti oameni mereu ne sint piedici si asteptam sa dispara ca sa punem mina pe slujba sau pe casa lor.

Mihaela se bucura, dar si de rindul acesta aveam impresia ca bucuria ei e prea zgircita cind ar fi putut sa fie mai darnica. (Parca facea toate lucrurile pe jumatate.) Pina la urma i-am dat dreptate.

'Poate din cauza mortii lui Colesiu'.

Adevarat, bucuria noastra avea un simbure de tristete si cred ca sint rare bucuriile intregi.

Casa nu era libera decit dupa citeva luni. Iar micile reparatii de care avea nevoie ne mai rapeau cel putin o luna. Oricum inainte de Sf. Dumitru nu puteam sa ne mutam in ea.

Veni si Alexa sa viziteze locuinta. O cunostea prea putin (se abatuse numai de doua ori pe la mine, o data insotita de Mihaela), dar acum cind o cerceta cu de-amanuntul se arata foarte entuziasmata.

O plimbam din odaie in odaie, iar Mihaela ii explica:

― Uite aici facem o usa, cu glaswand aici inlocuim scara cu una de beton (asta-i aproape darapanata), dincolo instalam dormitorul ca-i mai multa lumina si-l tapetam cu albastru. (Ar fi de preferat matase plisata, sa te interesezi cit costa; cred ca nu costa prea scump.)

― Aici o sa traiti fericiti o suta de ani ca-n sinul lui Avraam, ne-a spus Alexa cu fata luminata de fericire. (Tinea mult la Mihaela, incit toate bucuriile sora-si erau si ale ei.)

A, daca ar fi presimtit ce avea sa se intimple! Si curind, curind

PARTEA A TREIA

I

Pina la prinz totul s-a petrecut ca de obicei. Am plecat de dimineata la serviciu intr-o dispozitie de plenitudine. Aveam o lucrare pe care trebuia s-o ispravesc chiar in acea zi. Muncind cu tragere de inima o dadui gata mai repede decit ma asteptam. Norocul facuse sa fiu angajat intr-un proces de mostenire, cu cistig de cauza aproape sigur si care imi aducea un beneficiu insemnat. Am primit chiar un aconto de 10 000 lei.

'Azi imi merge din plin', gindeam, si o euforie placuta se plimba prin toata fiinta mea. In cit sintem astazi? (Voiam sa-mi insemn ziua in agenda.)

Calendarul din perete arata 14 iunie! E ou putinta? Dumnezeule, dar azi e aniversarea Mihaelei, implineste 22 de ani. Mi-am amintit ce bine petrecusem acum un an de ziua ei, desi n-am reusit sa destupam cele 21 de sticle de sampanie oferite de Colesiu, si cum in noaptea aceea o avusesem pe Mihaela

Uite, trecuse un an si parca toate se intamplasera de cind lumea. M-a mirat faptul ca ea n-a adus deloc vorba de sarbatoarea asta. Voia probabil sa ma incerce daca nu-mi voi aminti si singur. De ce sa mint? Ma bucuram ca procedase astfel pentru ca imi dadea prilejul s-o conving ca nu uitam aniversarile ei.

In fine eram vesel, vesel, si capacitatea mea parea prea strimta ca sa cuprinda atita voie-buna. Bogdan, care lucra la biroul din fata, ma intreba:

― Ce ai de esti asa de bine dispus?

― Azi e ziua de nastere a Mihaelei.

― Da? Atunci, multi ani inainte!

Ma felicitara toti colegii; chiar doamna Rozina, dactilografa, nu se lasa mai prejos, cu toate ca era suparata pe mine. (O admonestasem o data cam aspru din pricina unor erori la masina de scris.)

Ma gindeam ce cadou sa fac nevesti-mi. O bratara, un inel, cercei? Nu ma hotaram deloc, nu ma satisfacea nimic. Dactilografa propuse:

― Cumpara-i o poseta.

Poseta? Haida-de! Voiam ceva mai deosebit care s-o incinte. Mai degraba i-as oferi o cruciulita de aur cu 22 de briliante ― citi ani implineste ea.

Am cutreierat citeva magazine de bijuterii pina sa gasesc ceva pe plac. Dupa citeva ore, pietrele scumpe erau gata incrustate. Seara, inca nu stiam nimic: vom invita pe cineva sau petrecem in doi undeva intr-un restaurant? Raminea ca Mihaela sa ia o hotarire in aceasta privinta. Cind am ajuns acasa, ea nu se intorsese inca din oras.

― A iesit pe la patru, imi spusese Zamfira.

Am trecut in odaia de lucru, Si fiindca n-aveam ceva mai bun de facut, m-am apucat sa citesc o carte. Din cind in cind consultam ceasul.

― Opt si jumatate noua noua si jumatate

Ea nu se intorcea. Incepeam sa-mi pierd rabdarea:

― Pe unde o fi umblind?

Am telefonat fara rost la Bogdanesti. Amely mi-a spus ca nevasta-mea nu calcase pe acolo.

― Trebuie sa fie la Cici.

Am ridicat receptorul si am intrebat-o. Acelasi raspuns.

― S-o fi dus, poate, la sora-sa

Alexa n-avea telefon acasa; intrebind la posta imi raspunse chiar ea (era in tura de noapte). Prin urmare nu se afla nici acolo.

― E la cinema, cu siguranta. (Obisnuia sa se duca uneori singura cind aveam de lucru.) Dar de ce intirzie atit? Si mai ales de ce, tocmai de ziua ei, preferase sa mearga la un film? E cu putinta sa fi uitat ea insasi de aniversare?

Semnele de intrebare se inmulteau, dar pina una-alta nu-mi dadeau de gindit. Se facuse ora zece si ea inca nu venea. Ma cotropi nelinistea

― Niciodata n-a intirziat atita. Sa se fi intimplat ceva?

Nu mai eram in stare sa citesc un rind. Grija ma rodea, nelinistea cucerea cu repeziciune teritoriu. O vedeam in nesimtiri prinsa sub rotile tramvaiului. Alungam groaznica imagine ca sa-mi apara in locul ei un pat alb de spital. Oricum, trebuia sa se fi intimplat ceva. Mai ales ca umbla pe strada cu capul in nori. (Be cite ori nu i-am spus: fii atenta, draga mea, mergi cu ochii-n patru, fiindca Doamna Mor-Mor abia asteapta sa gaseasca pe cineva in greseala.)

Ma plimbam fara astimpar prin odaie, ca un leu in cusca, fumind tigara dupa tigara. Imi ascuteam atentia ca sa aud soneria sau pasii ei apropiindu-se.

De citeva ori mi se paru ca tiriie soneria. Trimiteam pe Zamfira sa vada cine e, daca nu venise cumva.

― N-a sunat nimeni, conasule.

― Du-te si vezi, ii strigam, am auzit ca a sunat.

Degeaba. Nu era nimeni.

Grija sporea, legata direct de minutarele ceasului care goneau fara odihna si mai ales fara crutare.

― Ce s-o fi intamplat? Cu siguranta ca s-a intimplat un accident. Alta explicatie nu e!

M-am apropiat de telefon, am pus mina pe receptor sa intreb la Salvare. O frica paralizanta m-a inlemnit Am invins-o pina la urma, caci indoiala era mai greu de indurat. Nimic. Cineva de acolo m-a sfatuit sa ma adresez Prefecturii de Politie.

― Pentru numele lui Dumnezeu, ce-o fi patit? strigam tulburat cu glasul gindului. Si tocmai astazi de aniversarea ei! O pacoste ca asta mai rar!

Ma inabuseam in casa. Nori grosi de fum inundau odaia si nu mai puteam suferi nici fumul. M-am imbracat sa ies.

― Plecati? se mira slujnica.

Nu i-am raspuns. Abia jos, in strada, m-am intrebat:

― In definitiv, ce trebuie sa fac? Incotro s-o apuc?

Nehotarit, am ramas deocamdata locului, scurmind cu privirile in dreapta si in stinga, doar-doar voi zari-o apropiindu-se. Nici gind. Mi se parea ca pietonii trag cu coada ochiului la mine, si ma miram stupid ca unii oameni pot sa umble atit de linistiti pe strada.

Ceasul blestemat arata unsprezece si Mihaela nicaieri. Disparuse in neant, unde era, ce facea, ce gindea? Am alergat inapoi in casa, imboldit de o nadejde absurda. Poate ― ziceam ― s-o fi intors intre timp (desi n-ar fi fost chip sa se intoarca fara s-o zaresc.) Degeaba! In odaile lipsite de prezenta ei se cuibarise pustiul. (Niciodata n-am simtit mai acut pustiul.)

Innebuneam de grija si tortura. Cerule, ce-i cu ea? E vie ― e moarta? Unde s-o gasesc? Am cutreierat ca un zanatic prin toate incaperile apartamentului. Poate o fi lesinat in dormitor, poate zace in baie si eu habar n-am. Nici nu indrazneam sa rid de neghiobia ce-o facusem cautind-o prin casa. Masa era pusa, scaunul ei sedea gol si o astepta si el. Toti o asteptam, si ea nu mai aparea.

Hotarit lucru: s-a intimplat un accident. Altceva nu poate sa fie. Imposibil sa intirzie de bunavoie pina la 11 si jumatate, fara sa ma anunte la telefon. Trebuie sa intreprind ceva. Nu-i alta solutie. Un taxi m-a dus in citeva minute la Prefectura Politiei. Comisarul de serviciu a ridicat din umeri, dupa ce i-am spus ce ma aduce la dinsul.

― N-am nici o cunostinta, nu mi s-a raportat nimic. Apoi adauga: de altfel nici nu trebuie sa mergeti cu gindul asa departe.

Comisarul m-a linistit intr-un fel. Bine, nu voi merge cu gindul prea departe, dar Mihaela unde-i? Unde-i? Unde-i?

Voiam sa plec. Totusi in pragul usii, am zvirlit o intrebare asa intr-o doara:

― Nu s-a intimplat. nici un accident azi dupa-amiaza?

― Ba da, insa nu cred sa aiba vreo legatura cu ceea ce va intereseaza. E vorba de un accident de automobil petrecut la Sosea. Sa va arat cazul? Adu condica, baiete. Un agent alerga in alt birou si o aduse. Comisarul o rasfoi:

― Vedeti aici

Am citit sarind peste cuvinte: 'Masina de piata viteza o suta km derapat scosi raniti Nenisor cu sotia spital Filantropia'.

― Nenisor? De unde cunosc numele asta? Parca am auzit de el? In nici un caz nu mi-i strain De asta sint sigur

M-am adresat comisarului:

― Altceva nimic?

― Nimic, pina la ora asta.

Am pufnit de nemultumire ca si cind imi parea rau ca nu se intimplase nimic. (Nenisor, mare comedie!) Am plecat repede. (Nenisor, hm! Nenisor!) Graba mea fu remarcata de comisar printr-o ridicare semnificativa din umeri. (Nenisor! Ne-ni-sor!)

Si tocmai pe cind coboram scarile interminabile (ascensorul nu functiona) am avut o iluminare subita, asemenea unui fulger, care mi-a descoperit adevarul.

― Mihaela e aceea cu accidentul. Si Nenisor? Nenisor, numele pe care-l citisem in cartea de vizita lunecata din poseta Mihaelei. E tinarul care o ceruse de nevasta.

Nu era o simpla banuiala, nici vorba! Banuiala implica ezitare, nesiguranta, indoiala. Eu aveam o certitudine asa de netagaduita ca insusi faptul ca traiam. Era acea siguranta revelatorie cu care vine mintii noastre dezlegarea unei probleme indelung framintate.

Am oprit un taxi care tocmai trecea prin dreptul meu.

― La spitalul Filantropia!

Circulatia dupa miezul noptii era redusa, automobilul gonea spintecind aerul ca o sageata. Desi voiam sa ajung cit mai repede, ca sa am o clipa mai devreme confirmarea teribilei banuieli, totusi mi se stringea inima.

― Mai incet!

As fi vrut acum sa nu mai ajungem, sa intirziem cit mai mult clipa revederii (pe care mi-o inchipuiam grea), asa cum un bolnav amina mereu ceasul operatiei.

Capul imi vuia, ma scuturau ametelile, stoluri, stoluri de gin-duri contradictorii se incrucisau invalmasindu-mi mintea, creind un haos din care nu mai putea sa rasara o hotarire cuminte.

― Mai incet!

Am strigat cu atita furie incit soferul stopa speriat. Acum masina abia se tira pe asfalt, altele mai grabite ne-o luau inainte sau claxonau din spate nerabdatoare, sa mergem mai repede. Nu mai puteam rabda. Trebuia sa se sfirseasca odata cu chinul asta.

― Mina repede! Mai repede!

Nu-mi pasa de ce avea sa creada soferul, chiar daca m-ar fi luat drept nebun. Paguba-n ciuperci! Atunci numai de parerea lui nu ma sinchiseam.

Portarul spitalului m-a oprit sa intru. Vizite dupa miezul noptii? Unde s-a mai pomenit asa ceva? I-am explicat ca e vorba de un caz special, sotia mea a fost accidentata, nu stiu in ce stare se afla, trebuie s-o vad neaparat Ce importanta are ca-i asa de tirziu?

― Nu se poate, avem dispozitiuni aspre. Vreti sa ma dea afara?

Vazind ca rezista pe pozitie, am schimbat tactica.

― Cum sa te dea afara daca am bilet de intrare?

― Sa-l vad

I-am strecurat o hirtie de o suta. Ochii cerberului sclipira si impotrivirea se duse pe copca.

― Luati-o pe aici, numai sa nu faceti zgomot. Salonul 7 e la al doilea, pe coridor la dreapta

In timp ce urcam la etaj, o femeie cobora scara. Cind ajunse in dreptul meu, am recunoscut-o: era sora Mihaelei. Uluitoarea surpriza a fost de ambele parti.

― Alexa, dumneata?

Ea incremeni locului fara grai. Nu se astepta sa ma intilneasca.

― Nu te supara, eu sint!

― De unde ai aflat? facu ea inca nedezmeticita.

Ce puteam sa-i raspund? Parea atit de complicata povestea banuielilor mele cu tinarul din holul hotelului si cu cartea de vizita al carui nume era acelasi pe care il citisem in condica prefecturii de politie, incit insirind toate acestea n-ar fi priceput o iota. Am preferat sa ocolesc intrebarea.

― Ce-i cu Mihaela?

La rindu-i Alexa a ocolit raspunsul. Recapatindu-si stapinirea de sine, m-a luat de mina, ca sa fac calea intoarsa.

― Vino cu mine, Tudor

― Unde sa merg? De ce nu-mi spui ce s-a intimplat? E atit de grav?

― Linisteste-te, nu-i nimic grav. Are o fractura la piciorul sting, asa mi-a spus internul de serviciu

― Bine c-a scapat cu atit. S-ar fi putut intimpla mai rau. Totusi ma duc s-o vad.

― Nu te duce Renunta, te rog.

― De ce? Doar pentru asta am venit

― Asculta ce-ti spun Nu e bine!

― Dar lamureste-ma, de ce? De ce?

Alexa ezita citeva clipe framintate, apoi rosti cu o voce grava, care venea parca dintr-o prapastie:

― E o usuratica. Nu trebuie s-o vezi.

Acest cuvint din gura Alexei a prabusit un munte pe mine. Strivit de greutate mai mult decit de durere, m-am lasat tirit de ea, ca un obiect, pina ce amindoi am ajuns in curtea spitalului si de aici in strada. (Mi-aduc aminte ca trageam cu nesatiu in piept aerul rece al noptii, ca un bolnav care se sufocase pina atunci.)

Pasind agale pe panglica trotuarului ca o pereche intirziata, Alexa imi destainui aproape in soapta:

― Acum o ora si jumatate, pe cind ma pregateam de culcare, o infirmiera trimisa de Mihaela imi aduse un biletel: Sint in spital, rezerva 81, vino urgent. Fug intr-un suflet sa vad ce s-a intimplat? Am vorbit cu medicul-intern de serviciu. 'Ce-i cu sora mea, internata in dupa-amiaza asta? E asa de grav?' Nu va speriati, doamna, n-are decit o simpla fractura. Mai prost stam cu sotul ei' 'Cum, au fost impreuna?' (Stiam ca-mi telefonasei mai devreme dupa ea si acest lucru m-a pus in incurcatura.) 'Atunci zic, trebuie sa fie o eroare la mijloc, nu-i sora mea' Internul s-a mirat: 'Nu va interesati de sotii Nenisor?' Ca sa nu stirnesc o banuiala care ar fi pus pe Mihaela intr-o lumina atit de urita, am mintit. 'Da, chiar de ei ma interesez Nu sint la rezerva 81?' 'Da, da, la 81, a confirmat internul', iar eu am inteles ce anume se intimplase.

― Si ai vazut-o? Ai vorbit cu ea?

― Eu? De azi inainte n-o mai cunosc.

Spunind acestea au podidit-o lacrimile. Dumnezeule! Alexa, femeia aceasta de granit, plingea pe strada in vazul si auzul trecatorilor care intorceau capul dupa noi.

Marile dureri nu dor la inceput. Sint mari pentru ca deschid o rana care nu se mai vindeca. Poate de aceea ma simteam atit de linistit dupa destainuirea Alexei, ca si cum nu se intimplase nimic. Chiar am gasit in mine taria sa dau curaj Alexei pentru a suporta fapta sora-si. I-am strins bratul, am dojenit-o cu blin-dete, ca pe un copil:

― Ce faci, Alexa? Dumneata care-mi cereai sa ma stapinesc iti pierzi cumpatul? Desigur, e destul de grav ceea ce s-a intim-plat, dar trebuie sa ne pastram capul acum cind avem atita nevoie de el. Sa chibzuim pe indelete ce-i de facut. Cred ca o judecam prea aspru. Chiar daca ar fi facut ceva reprobabil, n-o sa ramina pe drumuri

In timp ce ii vorbeam astfel, aruncind nenorocirea pe spinarea amandurora (ca s-o induram mai lesne), ea se caina mereu:

― Nefericita! Cum a putut sa apuce pe drumul asta?

― Ma duc la ea, nu mai pot rabda, i-am spus pierzindu-mi brusc cumpatul, prada unui impuls covirsitor. Vreau sa aflu adevarul din gura ei.

― Nu, a tipat Alexa ca muscata de sarpe. Nu te duce! Nu trebuie sa te duci! Mai ales acum!

― Nu-ti fie teama: n-are sa se intimple nimic. Nu vezi cit sint de calm?

Ou toate asigurarile, ea se agata ingrozita de bratul meu:

― Nu, Tudor, asculta-ma, ai sa regreti. Fa cum iti spun.

― De ce? Pentru care motiv te impotrivesti asa?

― Sint convinsa ca e mai prudent. Miine, da, poti sa faci ce vrei. Lasa macar sa treaca o noapte Intelegi?

Din vorbele ei se desprindea atita fermitate incit, pentru a le nesocoti, trebuia sa opun o tarie de care nu dispuneam. M-am supus, desi toata fiinta rascolita ma. Imbrincea sa fac exact contrariul.

― Ai dreptate, i-am spus neconvins, e mai cuminte s-o vad miine. Dar mi-e asa de greu sa ramin singur o noapte intreaga.

― Vin la tine. Imi dau seama cita nevoie ai de cineva in preajma ta.

Am schitat gestul de a opri o masina care tocmai trecea pe linga noi. Alexa ma impiedica.

― Mai bine mergem pe jos.

― Dar e prea departe.

― Nu-i nimic. Trebuie sa ne obosim ca sa cadem apoi frinti de oboseala. Asa vom putea dormi si unul si altul.

Am ascultat-o, incapabil de a ma opune vointei ei. Mergeam incet, fara graba (desi se facuse ora unu), ca atunci cind ai de strabatut un drum lung. Ne duceau mai mult pasii pe strazi ocolite, intunecoase, pustii Dupa doua ceasuri de umblet, in sfirsit, am ajuns acasa.

In bucatarie era lumina. Zamfira nu se culcase, ne astepta inca.

― Conita e la spital, a lovit-o o masina, dar nu-i nimic grav. Peste citeva zile se intoarce acasa.

Femeia facu ochii mari, speriata, si izbucni in plins.

― Vai, biata conita, presimteam eu ca nu-i a buna.

In sufragerie masa astepta intinsa, asa cum o lasasem. Alexa observa cruciulita impodobita cu briliante pe care voiam s-o daruiesc Mihaelei, dar ezita sa ma intrebe ce-i cu ea. I-am citit pe fata gindul.

― Trebuia sa sarbatorim aniversarea ei. Tocmai ii cumparasem asta.

Parea ca nici n-a auzit ce i-am spus si a schimbat vorba ca sa ocolim o durere mai mult.

― Dupa cum vad n-ai pus asta-seara nimic in gura, mi-a spus. Stai si maninca, doar n-o sa rabzi de foame

― O asteptam pe ea sa vina. Si vremea a trecut (Voiam sa spun pe Mihaela, dar ceva ma impiedica sa-i pronunt numele, asa cum se face cu un mort scump). Acum nu mai mi-e foame.

M-am cufundat intr-un fotoliu si am ramas inert in pozitia initiala (care dealtfel nici nu era comoda) multa vreme! fara sa fiu capabil de a mai face o miscare macar s-o corectez. N-as putea spune ca ma gindeam la ceva. Oboseala ma secatuise, iar starea de toropeala imi dadea o placuta senzatie fizica. Intr-un tirziu, prin-tr-o lenta tranzitie am simtit o apasare si dinauntru si dinafara. Ma apasa materialitatea gindurilor prefacute in plumb, ma apasa inima inghetata, aerul, peretii si tavanul care sta sa cada. Prins intre aceste doua forte opuse, care-si exercitau presiunea asupra-mi. ma vedeam neputincios de a intreprinde ceva pentru a ma elibera. Cu privirile incremenite, fixam in nestire o dunga de covor, pina ma dureau ochii. Imi alegeam atunci alt punct si acelasi joc reincepea monoton, obsedant, exasperant.

― Nu vrei sa te culci? m-a intrebat Alexa, care statea muta si straina pe alt fotoliu din coltul sufrageriei.

Intrebarea m-a facut sa tresar, asa cum faci cind primesti o excitatie puternica din exterior. Uitasem cu totul de prezenta ei. Am scuturat din cap negativ.

― Esti destul de obosit, trebuie sa te odihnesti, a insistat ea.

― Daca vrei, treci dincolo in dormitor si culca-te. Doar n-ai sa-mi tii de urit toata noaptea.

Ne solicitam unul pe altul, cu atentii si menajamente, aratin-du-ne o tandrete cit se poate de exagerata. S-a apucat sa-mi faca patul si n-am reusit s-o impiedic. La rindu-mi staruiam sa ia o pijama noua (voia s-o ia pe cea veche a Mihaelei) si alte nimicuri ridicole in fond.

Am prins de veste ca de cind plecasem de la spital n-am rostit nici un cuvint despre Mihaela, desi prezenta ei coplesitoare o simteam amindoi. Era parca o moarta scumpa pe care trebuia s-o invaluim in tacere si uitare ca sa nu ne scormonim in zadar suferinta

M-am intins istovit pe pat, asa cum ma gaseam, caci n-am avut energia sa-mi scot nici cel putin haina. (Socoteam la inceput sa ma odihnesc inca o jumatate de ora, apoi sa ma dezbrac, ca de obicei.) Dar am adormit dupa aceea cu hainele pe mine.

― Ce dreptate avea Alexa sa ne intoarcem pe jos.

Ma simteam bine, negrait de bine! As fi vrut ca starea mea de voluptate fizica in care ma cufundasem sa se prelungeasca la nesfirsit. Dar o tresarire brusca ma aduse din nou in zona realitatii. Din nou am indurat greutatea aceea nevazuta. Era o apasare materiala, care-mi oprea parca bataile inimii si-mi sugruma rasuflarea. Si cu toate acestea inima imi functiona normal si de respirat ― respiram.

In rastimpuri un burghiu nevazut imi sfredelea creierul cind ici, cind colo, cind dincolo. Aceasta unealta de tortura parea ca-i vie si avea glas, un glas care nu stia sa articuleze decit doua cuvinte, mai rele decit otrava:

― M-a inselat! M-a inselat!

Desi vorbea la persoana I, ca pentru mine, ii raspundeam ca unei alte prezente, legind cu el unul din acele dialoguri intime care-mi erau asa de familiare.

― Si ce daca m-a inselat? Je m'en fiche! Eu nu i-am dat cu piciorul dupa ce ne-am intors de la Constantinopol? Sintem chit!

― Nu prea! Caci dupa aceea ai luat-o de nevasta, insinua interlocutorul din mine.

― Ce are a face? Faptul ca am luat-o era in masura sa-i schimbe firea? Nici vorba! E si ea ca toate femeile o (aici imi veni in minte eroul lui Gdb Mihaescu din Grandiflora, care afirma sus si tare ca femeile sint niste cirnatarese; am completat deci cu o satisfactie imensa) si ea este tot cirnatareasa!

Parea ca obtinusem o biruinta stralucita asupra mea. Repetam: o cirnatareasa, si din nou ma coplesea bucuria. Auzi colo: cirnatareasa! Cu cit repetam cuvintul acela de total dispret, cu atit ma simteam mai bine.

― Cirnatareasa! Cirnatareasa!

Acum rideam cu hohote, prada unei voiosii fara seaman, uitind tot ce se intimplase, nepasator de ce va mai fi, agatindu-ma ca un deznadajduit de unicul colac de salvare aparut in cale.

― Cirnatareasa!

.. .Reluam in inchipuire subiectul nuvelei La Grandiflora citita nu de mult. Intr-un oras de provincie, tinarul Manaru isi prinde sotia inselindu-l. Nu se revolta, nu striga, nu omoara. O mentalitate curenta a grupului de oameni in care traia ii aduce alin in acea clipa de rascruce: toate femeile sint la fel! Adica ― niste cirnatarese. De ce as cere neveste-mi mai mult?

Adevarat, cirnatareasa durdulie din piata centrala isi oferea gratiile oricarui client care i le rivnea, fara nici o alegere. Dar 'principiul' lui Manaru nu era dobindit dintr-o experienta proprie de viata. Il propagau altii, iar el il accepta. Si acum venise sorocul sa incerce o verificare, caci era el insusi in joc. Trebuia, pentru linistea lui sufleteasca, sa se incredinteze daca intr-adevar toate femeile sint cirnatarese. Si tinarul framantat ide adevar incepe o furibunda lupta de cuceriri. Una dupa alta femeile ii cedeaza, invinse de puterea supranaturala a acestui deznadajduit. Si tocmai cind e pe cale sa aiba confirmarea, intervine ceva neasteptat care-i rastoarna, din temelie, credinta. Sotia unui proaspat cunoscut ii rezista cu o dirzenie pe care numai virtutea poate s-o dea. Dar pentru Manaru nu exista obstacole. El o ingenuncheaza cu forta si o siluieste. Daca a doua zi femeia va tacea (si-i va deveni astfel complice) principiul e confirmat. Insa femeia batjocorita reactioneaza: bestiala fapta i-a frant echilibrul sufletesc. Mutilata de remuscari si rusine isi curma zilele.

Ce lovitura de trasnet pentru Manaru!

― Cum, nu toate femeile sint cirnatarese? Exista, prin urmare si femei cinstite? Daca-i cu putinta asa ceva de ce (nu se afla si sotia mea printre ele?

Abia atunci vine pedeapsa: o impusca.

Pendula batuse ora trei dupa miezul noptii cind am coborit din pat si, scotocind prin biblioteca, am dat peste cartea lui Gib Mihaescu.

Voiam sa recitesc povestea (am parcurs citeva pagini), dar n-a fost chip sa continui pina la capat. Morala care se desprinde din acele pagini ma zguduia:

― Si Mihaela ar fi putut sa nu fie cirnatareasa! Si totusi a fost! S-o pedepsesc asa cum a facut Manaru cu nevasta-sa? Nu stiu nu stiu inca Sint atit de obosit! Nu pot sa mai leg un gind

Am adormit din nou. Cind am facut ochi se luminase de ziua. O durere ascutita ma incerca in cosul pieptului. Cred ca aceasta durere ma trezise. Inca buimacit de somn, aveam impresia ca tot ce se intimplase azi-noapte nu fusese decit un vis urit si o clipa ma scalda o bucurie imensa. Dar frumoasa amagire nu tinu mai mult de o clipa. Luciditatea imi reveni si, odata cu ea, constiinta ingrozitoarei realitati.

Atunci am suferit o sfisiere ingrozitoare: parca o mina de fier s-a introdus in cosul pieptului nimicind tot ce se afla acolo. Nu era insa o durere fizica, ci una sufleteasca. Degeaba incercam s-o alung invocind justificari neroade sau gindindu-ma la falanga inepuizabila a cirnatareselor. Cumplita sfisiere interioara staruia, e drept, cu intermitente, dar tocmai din cauza asta devenise mai insuportabila. Era de ajuns sa-mi inchipui pe Mihaela in bratele lui Nenisor (ce nume!) dindu-i-se cu frenezie, asa cum facea cu mine odinioara, ca sa-mi simt toata fiinta macelarita de acele degete vrajmase, adevarate cutite.

Ma inabuseam. Am deschis larg ferestrele spre cer. Aerul rece al zorilor navali in odaie si-mi schimba directia gindurilor. M-am imbracat (mi-era frig) si aceasta operatie pe care o prelungeam cit mai mult imi indeparta pe Mihaela din actualitate. Cu atit mai bine. Pendula batu patru lovituri sonore, prelungi. Asadar, nu dormisem decit o ora si mie imi parea ca sint in pat de o saptamina incheiata.

M-am asezat la fereastra, rezemind coatele de pervaz. Respiram nesatios aerul proaspat al diminetii si, prin asociatie, imi amintii ca citisem cindva ca omul si-ar prelungi viata cu cel putin o cincime daca ar inspira adinc aerul in piept, de cel putin cincisprezece ori pe zi.

Am facut si eu la fel o data, de doua ori, de zece ori. Cautam sa ma angajez in tot soiul de preocupari, nu pentru a-mi prelungi existenta, ci numai sa scap de hartuiala gindurilor.

Nu era cu putinta. Abia acum, imi dadeam lucid seama de gravitatea 'faptei'. Otrava ei, care lucra mocnit inca de aseara, reusise in fine sa-mi cuprinda toata fiinta.

Cum s-a putut intimpla acest atentat impotriva mea? Eram incapabil sa concep asa ceva. Cum sa-mi inchipui pe Mihaela tre-murind in bratele altcuiva, ― ea, pe care o consideram atit de a mea? Cum de nu prinsesem nimic de veste? Am avut, e drept, o banuiala vaga de cind cu discutia la Bogdanesti; toti acuzam pe sotia adultera a dramaturgului, si numai Mihaela singura ii lua apararea. (De ce nu i-ar fi luat-o daca era in aceeasi situatie?) Aveam prea multa incredere in mine si increderea asta nesfirsita ma orbise. O urmarisem dupa aceea fara convingere, incredintat ca fac o prostie. Nu descoperisem nimic, o protejase norocul, in-demnind-o in ziua aceea sa se duca la Veverita. Stiu, nu trebuia sa ma declar multumit numai cu atit, ci s-o supraveghez mai departe, s-o urmaresc mereu. Stiu, dar ce folos?

Si limpezeam in continuare atitea lucruri care mai inainte imi parusera oarecum ciudate. Acum stiam de ce nu explodase de bucurie cind ii spusesem ca tata ne cumpara o casa. Ce-i pasa ei de casa cind avea alte preocupari? imi explicam de ce mereu era ingindurata, nervoasa, de ce nu-i intra nimeni in voie? (Pacatuise si o chinuiau fara indoiala mustrarile de cuget.) Tot asa, dupa avort, cind o consolam de pierderea suferita si ii propuneam sa concepem alt copil, ea imi spusese: simt ca n-as putea. Nu stiu ce are sa se intimple cu mine. (Hm, nu era greu de ghicit!)

Poate altcuiva i-ar fi stirnit banuiala si mai putine elemente decit acestea. Numai eu n-ajungeam s-o banuiesc, chiar daca mi-ar fi dat sa inteleg pe sleau. Intr-atit eram de orbit de orgoliul fara margini care ma stapinea.

― Ai vazut, tata, ce soi bun este femeia oare roseste? Si tu, Alexa, care spuneai c-o sa traim o suta de ani in casa lui Colesiu? Hotarit, ne-ai dat prea mult. Poate nici n-apucam a ne muta acolo.

In defintiv de ce imi fac atita singe rau? Ma revoltam incercind o eliberare; doar nu sint nici primul, nici ultimul incornorat. Apoi am strigat cu pumnii strinsi:

― Si ce daca m-a inselat? Doar nu se va sfirsi lumea si pamintul din pricina asta.

Fraza rostita cu glas tare ma convinse de zadarnicia chinurilor mai mult decit sugerarea muta a gindului.

Si cu toate acestea mi se parea ca nu sufar destul. As fi voit (ciudatenie!) sa parcurg toata intinderea suferintei omenesti pina la hotarul mortii. Or, ma aflam inca departe de acest liman primejdios.

Se vede ca nu iubeam integral pe Mihaela si dispretul care luase locul dragostei imi era o salvatoare supapa de siguranta, in orice caz, starea mea sufleteasca era asemanatoare cu aceea a soldatului din primele saptamini de lupta: se mira ca nu da piept cu dusmanul si se intreaba: oare asta-i razboiul? El vrea razboiul din inchipuirea lui, crincen, ingrozitor ― si da peste razboiul adevarat care poate sa aiba zone de acalmie.

Am vrut sa rasucesc o tigara, desi nu prea aveam pofta de fumat la ora aceea. In drum spre cutia cu tutun, m-am oprit in dreptul ferestrei si m-am rezemat din nou de pervaz. Priveam de acolo pe strada pustie, fara sa vad sau, mai precis, vedeam proiectate propriile mele inchipuiri. Am ramas asa, nemiscat (desi imi era frig), mai bine de o ora. Uitasem complet de fumat.

Acum ma preocupa ceva de care inca nu-mi dadeam seama, pentru ca altfel cum se explica nevoia aceea de incremenire si liniste absoluta? Hotarit ― trebuia s-o pedepsesc pe Mihaela. (Pedeapsa includea divortul ― de asta nici vorba.) Dar ce pedeapsa, oricit de cruda, m-ar fi satisfacut din plin? Daca o prindeam asupra faptului poate as fi omorit-o, fara discutie. Insa felul cum aflasem de necredinta ei excludea o asemenea razbunare singeroasa, prin aceea ca pregatirea calculata cu singe rece m-ar fi lipsit de spontaneitatea gestului si in acest caz impulsul ar fi fost sugrumat, anulat de tendintele bune ale eului.

― In definitiv, am destul timp sa hotarasc ce-mi ramine de facut.

Gindeam fara ginduri, sau mai precis in absenta constiintei. Situatia era desigur cintarita in strafundurile inconstientului, care lucra febril fara sa-mi comunice deciziunile. (Si acest lucru aveam sa-l verific mult mai tirziu.) Deocamdata in constiinta mea domnea pustiul, acalmia, haosul ― ca dupa o catastrofa.

Cum stateam asa plecat, am prins de veste ca si fereastra de alaturi, din dormitor, era tot deschisa. Cind m-am uitat mai bine, am descoperit un cot subtire de femeie.

Alexa! Ea era! La ora asta! Probabil ca si ea avusese o noapte de insomnie.

Am lasat-o acolo netulburata, din nevoia de a ramine mai departe singur. Si oricit ar parea de ciudat, chiar azi-noapte imi paruse rau ca o luasem cu mine.

Cind a venit la micul dejun, era palida ca un cadavru. Tot timpul ne-am ignorat unul pe altul, ca doi straini care intimpla-tor luau gustarea de dimineata intr-un local prea aglomerat, siliti sa sada la aceeasi masa. Intr-o vreme ea rupse tacerea si ma intreba:

― Te duci la birou?

― Cred ca nu.

Numai de lucru n-aveam pofta. Si cind ma gindeam ce vor spune Bogdanestii, Cici, Veverita si ceilalti prieteni auzind ca Fulgerul unui gind neasteptat m-a facut sa tresar.

― Ziarele! Dac-or afla din ziare?

Pina acum nu-mi trecuse prin minte o asemenea eventualitate. Zamfira a coborit sa-mi aduca repede gazetele de dimineata. Le-am frunzarit in pripa. Nici unul nu dadea in vileag adevarul intreg. Toate anuntau la fel: 'Accidentul de la Sosea D-l Ne-nisor si sotia, grav raniti' (grav ― era o exagerare si bineinteles alta poveste).

Surideam acru, malitios:

― Auzi, domnul Nenisor si sotia. Adica doamna Nenisor! Mihaela Nenisor! Strasnic suna! Nimic de spus.

I-am trecut Alexei gazetele:

― Citeste, e interesant, foarte interesant! Pacat ca nu le-a pus si pozele: fata, profil si trois quarts Stiti, ca la delicventii de drept comun.

N-a scos un cuvint: s-a uitat prin ziare si le-a pus gramada alaturi pe o masuta. Clatina doar din cap a dezaprobare si atita tot. N-o mai puteam suferi nici pe ea, ca dealtfel tot ce venea din partea Mihaelei.

II

Dintru inceput hotarisem ca tot timpul cit femeia adultera va ramine la spital, sa nu calc cu piciorul pe acolo. Nu de alta, dar voiam sa evit explicatia dintre noi care s-ar fi produs in conditii defavorabile. Mai intii ea fiind suferinda iar eu sanatos, diferenta aceasta dintre conditia noastra fizica ar crea un dezavantaj de oare nu ma gindeam sa profit, cu atit mai mult, cu cit nici nu aveam nevoie. In al doilea rind locul unde se afla (si unde bineinteles trebuia sa purtam discutia) era total nepotrivit: rezerva mai adapostea trei paciente, deci sase urechi in plus care aveau ce auzi si difuza. Astfel stind lucrurile m-am gindit: de ce n-as lasa pe Mihaela sa treaca mai departe in ochii personalului medical drept sotia celuilalt asa cum fusese considerata din capul locului? Prin absenta mea (atitudine care insemna pur si simplu abandonare) ii aplicam cea dintii pedeapsa pentru fapta ei, dindu-i totodata a intelege la ce trebuie sa se astepte cind se va intoarce acasa.

Cu toate astea, dupa citeva ore, mi-am schimbat hotarirea cu alta exact contrarie. Nu aveam clar in minte mobilul ce-l urmarisem, am actionat mai degraba datorita unui impuls launtric. Stiu ca eram foarte nelinistit si iesind in oras ca sa scap de inertie, cel dintii lucru pe care l-am facut a fost sa opresc un taxi.

― La sanatoriul Filantropia!

As fi ramas de o suta de ori si as fi plecat o singura data. Si totusi am plecat. Strazile, casele, pomii, oamenii ― toate erau altfel decit ieri dar nimic nu ma retinea. Desi intre ieri si azi se lasase a bariera grea, de netrecut, ca intre doua tari vrajmase, eu incercam sa dobor bariera. Sa fi fost capitularea sau mai precis 'acceptarea' noii stari? inca nu-mi dadeam lucid seama.

Trecind prin fata unei florarii i-am spus soferului sa opreasca. Am revenit cu un buchet urias de crini albi ca neaua.

Ce ma apucase? Pina in clipa cind imaginea magazinului de florarie mi-a aparut pe retina, nu m-am gindit absolut deloc sa daruiesc femeii adultere candizii crini care de cind lumea simbolizau nevinovatia. Si cu toate astea!

Ce se intimpla cu mine? Ascultam peste vointa mea de porunci straine, neconforme cu propria-mi fire? Imi iesisem din constiinta actionind ca un automat sub stapinirea altei forte mai puternice?

Am patruns in camera ei alba de spital, cu o teama de copil. Mihaela, surprinsa (nu se astepta probabil sa ma vada), slobozi un tipat usor, ascutit. (Mai repede cred ca era de spaima decit de surpriza.)

M-am precipitat spre ea, inginindu-i numele de alint:

― Aime, draga mea!

Apoi am intrebat-o conventional:

― Cum te mai simti?

Inainte de a-mi raspunde, zari florile si uluirea lua pe fata ei locul spaimei. Intinse o mina sovaielnica spre buchet de parca s-ar fi indoit ca am sa i-l ofer. I-am luat-o inainte:

― Ti-am adus astea! Iarta-ma, n-am gasit altele mai frumoase.

Nu mi-a multumit. Intelegeam cit de greu ii venea. Gestul meu (in fond un omagiu de pretuire) mai mult o contraria si daca primise florile n-o facuse decit calcind pe mindria ei. (Ma intreb: ar fi putut sa le refuze in prezenta celor trei tovarase de suferinta, care ne priveau ca pe scena )

M-am asezat pe marginea patului (nu era nici un scaun in camera) si i-am vorbit cit mai cald si prietenos cu putinta. (Faceam un efort mare, aproape vizibil.)

― Stii, Alexa a fost acasa la noi. A petrecut noaptea acolo. Sper ca va veni si dupa-amiaza asta. Nu te nelinisti din cauza fracturii. Dupa cit am inteles nu-i ceva grav. Intr-o saptamina te faci bine. Daca ai nevoie de Zamfira

― Da, trimite-mi pe Zamfira, mi-a spus fara sa ma priveasca. (Imi evita privirea si o facea destul de stingaci.)

In atmosfera incarcata a camerei de spital plutea amenintatoare explicatia, marea explicatie. 'Cum ai ajuns aici? Ce s-a intimplat? De ce m-ai inselat?'

Totusi, in ciuda acestor intrebari inevitabile pe care trebuia sa i le pun si la care trebuia sa-mi raspunda, continuam sa conversam despre lucruri indiferente, fara nici o legatura cu teribila fapta. Se cunostea ca-i un joc penibil, apasator, pe care ma incapatinam sa-l duc pina la capat cu toata sfortarea supraomeneasca pe care mi-o cerea.

Zimbeam inghetat, vorbeam cu sufletul pustiu si mina care trebuia s-o sugrume o mingiia, ca si cum nu se petrecuse nimic. Numai daca cineva a trait vreodata o intimmplare identica, ar putea sa-si dea seama de cita stapinire am dat dovada ca sa-mi inabus clocotul de revolta care-mi fierbea singele. Am plecat fagaduindu-i ca voi reveni. Si m-am tinut de vorba. Am revazut-o de citeva ori, dar explicatia tot nu s-a produs. Ii povesteam de reparatiile casei care erau pe sfirsite, o intrebam ce tapet i-ar placea pentru salonas, o consultam de unde sa ne procuram mobila. Uneori, ii priveam pe furis chipul senin, cu aerul ei inocent de copila. Minia ma aprindea brusc:

'Ah, ticaloasa!'

Ce putere stranie ma impiedica sa dezlantui urgia? De ce nu-mi racoream sufletul care ma ardea, in loc sa continui acel joc stupid de om iertator care intoarce raul prin bine? Oare constiinta ca era bolnava (deci intr-o stare de inferioritate) sa fi fost cauza? Nu stiu! Mai mult decit atit: bizarul joc incepu sa ma amuze cu timpul prin aceea ca siciia pe Mihaela pina la exasperare. Ea nu mai putea intirzia la infinit explozia explicatiei. Orice aminare o scotea din fire, ii nimicea pina si simulacrul de mindrie ce-i mai ramasese. Simtind-o nervoasa, evitam sa mai calc cu piciorul pe la spital citva timp. In schimb se ducea Alexa.

Fractura mergea spre vindecare. Alexa ma asigura ca Mihaela se va intoarce acasa in saptamina viitoare.

III

Intr-adevar se intoarse. Dupa o absenta de aproape o luna. Zamfira, cum o zari la poarta, cobori fuga in curte s-o intimpine si sa-i duca valiza cu lucruri. Zburda slujnica de bucurie, ca un ciine credincios la vederea stapinului. Vazind scena de la fereastra, ma intrebam: cum azi, simbata, trebuia sa iasa din spital ― nu poimiine ― luni? Ii daduse probabil drumul mai devreme cu doua zile la staruinta ei.

― Ai fi putut sa ma anunti, Mihaela. Veneam la spital sa te iau.

― Credeam ca esti la serviciu, n-am vrut sa te deranjez.

― Sa ma deranjezi? Ce vorba e asta? Intre noi menajamentele de acest fel sint fara sens. De ce n-ai chemat-o pe Alexa?

― N-a putut veni M-am descurcat si singura dupa cum vezi.

Am ajutat-o sa urce scarile, schiopata destul de rau; as fi luat-o pe sus, in brate, dar nu m-a lasat. Cum ajunse in apartament dadu o raita prin odai. Cred ca nu i-a displacut inspectia sumara, toate erau in ordine, asa cum le lasase. Pe masuta toaletei zari o cutiuta de a carei existenta inca nu stia. A luat-o in mina si, curioasa, i-a deschis capacul:

― O cruciulita cu briliante? Vai, ce frumoasa e? De unde a rasarit aici?

― Inchipuieste-ti, sotul ti-a daruit-o cu prilejul aniversarii tale.

S-a posomorit brusc:

― Ah, uitasem de ziua asta

― Vezi, eu n-am uitat

Raspunsul meu era zdrobitor, fara replica. A tacut, stinjenita, fiarta, si discutia lua numaidecit alt curs fara sa-mi adreseze un cuvint de multumire. (Nici nu era nevoie.)

― Esti bun sa ma lasi singura? As vrea sa ma odihnesc macar o ora M-a obosit drumul

― Da De ce nu? Ma duc la mine in birou, tot am de facut concluzii scrise la un proces.

Lucram de o saptamina la aceste blestemate concluzii fara nici un spor. Citeodata ore intregi nu izbuteam sa leg doua fraze. Nici acum nu era chip sa lucrez, mai ales acum... Ma tot intrebam de ce venise Mihaela fara sa ma anunte? O facuse intr-adins pentru a-si lua lucrurile personale in lipsa mea ca sa evite iminenta explicatiei dintre noi? Sau fusese doar o simpla intimplare?

Apoi, la naiba, ce-mi venise s-o urc in brate pe scari, ca sa-i usurez eu insumi consecintele pasului ei gresit? Bine ca n-a vrut, as fi fost de-a dreptul ridicol.

Si de ce s-a retras in dormitor, rugindu-ma sa n-o tulbur? Niciodata n-a simtit nevoia sa fie lasata singura: Probabil ca a incuiat chiar usa. Se teme de vreo obligatie conjugala? Haida-de! Chiar daca as muri dupa o imbratisare a ei inca n-as cersi-o. Cind am revazut-o adineauri mi-a parut, e drept, atit de frumoasa si frageda (insasi schiopatatul nu era lipsit de gratie), incit bogatia ei feminina m-a durut pur si simplu stiind ca nu-mi mai apartine Daca accidentul acela ar fi uritit-o fizic anulindu-i farmecul, tradarea ar fi fost mai suportabila?

Abia trecuse o jumatate de ora si Mihaela se arata in pragul usii. Toata incaperea se umplu de fiinta ei. (Doamne, tot mai bine ca scapase de ciopirtire: Mihaela urita parea un nonsens, ceva de neconceput.)

― Te-ai odihnit asa de repede?

― Am incercat, dar n-am putut.

― De ce?

A suris imperceptibil dindu-mi a intelege ca stiam tot atit de bine ca si ea motivul care ii zadarnicise odihna. Dupa aceea fata ei isi relua gravitatea.

― Trebuie sa-ti vorbesc!

Ce avea sa-mi spuna pe tonul acesta dictatorial? Nu-i de crezut ca intentioneaza sa atace problema infidelitatii care fierbea mocnit in noi, pentru bunul motiv ca avantajul e intotdeauna de partea nevinovatiei, si nevinovatia are primul si ultimul cuvint. Afara de cazul cind vinovatia pierde masura si vrea sa acuze in loc sa-si puna cenusa in cap

Am intrebat-o ce vrea sa-mi comunice, dar ea tacea, oscilind intre indrazneala si lipsa de curaj, ca in pragul unui verdict care odata rostit nu mai poate fi schimbat.

― Ce este?

― In urma celor intimplate, spuse cu privirile calatorind departe, in afara de noi, nu mai putem ramine impreuna

― Cum vrei! am replicat sec, fara glas, strapuns de o sabie rece.

― Stiu ca nu se poate altfel.

Asadar, tot 'vinovatia' avusese primul cuvint. Mihaela isi recunoscuse greseala si tragea consecintele.

― Cind ai de gind sa pleci?

― Dupa-amiaza

― De ce nu astepti sa te faci bine de tot?

― Nu se poate! Ar fi lipsit de sens.

O, zei, ce infringere rusinoasa! Unde-mi erau mintile? Ce se va intimpla cu mine? Evadasem din propria-mi fire? Sau ascultam de un stapin necunoscut? In loc s-o alung necrutator din casa, asa cum merita, si mai ales cum ar ti cerut nevoia mea de razbunare, uite, pleca singura, din proprie initiativa, ca si cind voia sa ma pedepseasca ea pe mine.

De ce nu i-am zvirlit in obraz josnicia tradarii, umilind-o, zdrobind-o in picioare ca sa traiesc voluptatea razbunarii de care aveam atita nevoie pentru a-mi racori sufletul? Acum era prea tirziu! Trecusera 27 de zile si 27 de nopti de la descoperirea faptei si timpul acesta imi macinase forta. As fi fost de-a dreptul ridicol cerindu-i socoteala dupa o luna de pasuire fara sens. Scapasem ca un neghiob frinele din miini si acum mergeam la voia intimplarii.

Cu toata furtuna mea launtrica aratam pe fata cel mai desa-virsit calm. (Calmul stincii izbita de valuri.) M-am asezat pe coltul biroului, adaugind sub mine si citeva carti groase. De acolo, de sus, o dominam. Nu-i lipsita de semnificatie nevoia acelei pozitii. (Probabil de aceea instinctul ma indemnase sa-mi schimb locul.)

― Bine, i-am raspuns consimtind sa plece dupa-amiaza, asa cum voia.

― Si pentru ca am ajuns aici, trebuie sa-ti explic ce-a fost

― Nu e nevoie

― Nu esti deloc curios sa afli?

― Nu!

Paru contrariata, foarte contrariata de refuzul meu.

― Rau faci. Sint unele lucruri care ar aduce lumina.

― Nu ma intereseaza deloc.

Ma privi indelung, apoi ridica din umeri:

― Fie!

Cistigam teren. Ah, cit as fi vrut s-o descos, in ce imprejurari ma inselase, de cind incepuse legatura ei extraconjugala, in sfarsit, toata istoria tradarii. Nu intelegeam ca sa-mi faca aceste destainuiri inainte de a i le fi cerut si mai ales (asa cum probabil urmarea Mihaela) sa traga profiturile disculparii.

Dupa o tacere destul de lunga ana intrebat-o cu o usoara nuanta de ironie:

― Ai de gind sa te duci la el?

Intoarse ochii, nu-mi suporta privirea. Raspunse fara glas, dind negativ din cap.

― Te rog sa fii cit se poate de sincera.

― Nu! (Cuvintul parea turnat in bronz.)

― Foarte bine. Atunci pina la pronuntarea sentintei ai sa locuiesti in casa noastra

― Aici? (Pe fata ei poposira semnele mirarii si intrebarii.)

― N-am spus aici, am spus in casa unde trebuia sa ne mutam si care e gata cu reparatiile.

― Prefer sa ma duc la sora-mea. (O replica retinuta a mindriei.)

― Te rog foarte mult sa faci asa cum iti spun.

Mihaela tresari, mirata de tonul meu poruncitor. Parca ar fi voit sa spuna ceva, dar se razgindi si tacu.

― Vom face actiune de divort prin consimtamint mutual pentru a nu irosi timpul degeaba. Eu iti dau scrisoare la mina, tu ― la fel.

― Bine (Cuvintul avu o rezonanta grava).

― Si acum ceva foarte important. Dupa pronuntarea sentintei te vei marita cu el.

Ea nu mai putu sa rabde. Sari de pe scaun si-mi riposta:

― Nu-ti dau voie! (Tipase mindria ranita.)

Am continuat imperturbabil:

― Mihaela, am fost adinc jignit si am dreptul la o stisfactie. Repet: dupa pronuntarea sentintei ai sa te casatoresti cu omul acela. (imi statea pe buze sa-i spun amantul tau.) As intelege sa te revolti daca ti-as impune o casatorie in afara vointei tale. Dar cind ti-ai ales singura viitorul sot, reactiunea ta e absolut deplasata. In felul cum iti vorbesc, cred ca-ti dai seama ca nu glumesc deloc. Tu nu esti femeia cu care cineva poate sa-si satisfaca un capriciu si apoi sa-i intoarca spatele.

Aproape se sperie de glasul meu si pleca in piept capul. Adevarat, nu glumeam deloc.

― Dupa cum vezi m-am gindit la toate si-am hotarit ca in actul de proprietate sa trec casa lui Colesiu pe numele tau. Ea va constitui zestrea ta.

― Nu! Pentru numele lui Dumnezeu, nu pot primi. E prea mult! Asta, nu! (Cite rani pe fiinta ei!)

― Mihaela, de ce nu ma intelegi? Nu vreau sa te las, nu pot sa las sotia mea in voia soartei, fara nici un sprijin. Am fost legati unul de altul, ne-am iubit, asta n-o poate nimeni tagadui, si avem indaratul nostru un trecut care va trai cit vom trai si noi.

La auzul acestor cuvinte Mihaela, mutilata, izbucni in plins. O furtuna violenta se dezlantuise in ea rupind zagazul lacrimilor. Se caina cu respiratia intretaiata si ingaima printre suspine:

― Ce nenorocita sint! Cit ma doare nenorocirea mea!

― Nu spune asta esti nedreapta cu tine. Doar n-ai sa opresti viata in loc din cauza unei greseli. Ai curajul de a privi inainte.

Vorbele n-o potoleau, era nevoie de o forta mai mare decit a lor. Plingea tot mai amarnic scuturata de sughituri. Vazind asa, am cuprins-o in brate si am acoperit-o de sarutari pe fata ravasita de lacrimi, pe gura arsa. Surprinsa de aceasta neasteptata atitudine surise palid a bucurie si se lasa coplesita de mingiieri. Nu-mi trebuia mai mult. Am ridicat-o pe sus ca pe un trofeu si deschizand usa dormitorului cu piciorul am depus-o pe pat. Intr-o clipa storul fu lasat, zavorul tras, imbracamintea zvirlita pe jos. Si cu complicitatea intunericului de, zi am avut pe amanta celuilalt, intr-un delir care se lua de mina cu nebunia. Pasivitatea ei initiala se topi ca gheata peste care torni apa clocotita. Si dupa aceea prinsi de suvoiul simturilor, beti de licoarea pasiunii, n-am mai stiut de noi. Ne trezeam uneori si forta aceea uluitoare a firii ne inlantuia din nou, storcind trupurilor vlaga pina la sleire.

Mi-aduc aminte ca intr-un moment de relaxare Mihaela imi sopti la ureche:

― Nu te-am inselat, Dor Dor N-a fost decit o napasta la mijloc

Taceam. Incerca sa se dezvinovateasca, sa-si justifice infidelitatea, tincturind-o fara necesitate si cu putin tragism. Truda zadarnica! Mai convingatoare decit orice argument pleda pentru cauza ei chiar situatia in care ne gaseam: era a mea din cap pina-n calciie si isi trada cu mine proaspatul iubit. Dovada evidenta ca puterea mea asupra ei se mentinea inca la altitudine mare.

Mi-a mai spus ca barbatul acela ii facea curte, o urmarea mereu si, de ziua ei, intilnind-o din intimplare (absolut din intimplare) i-a propus sa mearga la Baneasa pentru a ciocni impreuna o cupa de sampanie. L-a refuzat, el a staruit (staruia ne-cotenit, fara sens). Piaza rea facu sa treaca prin dreptul lor o masina. El a oprit-o ca si cind voia s-o puna in fata unui fapt implinit. (N-am inteles cind s-a intimplat accidentul: la ducere sau la intoarcere?) As fi putut s-o intreb daca dadea vreo importanta acestui basm de adormit copiii, cind convingerea mea era deja facuta.

In vreme ce Mihaela zacea consumata pina la inertie de arsita pasiunii, m-am imbracat, am asternut lucid scrisoarea prin care consimteam divortul (pentru a-i servi la proces, dupa cum ii fagaduisem), apoi i-am spus Zamfirei:

― Conita pleaca dupa-amiaza. Ajut-o sa-si impacheteze lucrurile si sa le duca la noua ei locuinta

― De ce pleaca, Doamne, iarta-ma? facu slujnica uluita, crucindu-se.

― Nu intreba, fa ce-ti spun. Eu iau masa in oras si nu ma intorc decit noaptea tirziu

Am coborit scarile usor, plutind intr-o dispozitie sufleteasca de plenitudine.

Ce nerozie! In loc ca nesabuita patima cu care avusesem sotia sa ma puna pe ginduri, asemeni unui clopot de alarma al fiintei pindite de primejdie, dimpotriva, imi gidila orgoliul avid de satisfactii:

― Macar de si-ar da ea seama ce-a pierdut inselindu-ma!

IV

Eram asa de calm si de impacat cu situatia incit mi se parea ca ma aflu intr-o zona din stapinirea neverosimilului. Cum? Ma desparteam de femeia careia ii dadusem numele si imi legasem viata de a ei, nu numai fara nici o zguduire sufleteasca ci, dimpotriva cu un sentiment de usurare? Atunci, era limpede: n-o iubeam si nici n-o iubisem vreodata. Dragostea noastra fusese doar plasmuirea mea, frumusetea Mihaelei ― creatia mea, toata bogatia asta izvora din mine. Daca in noaptea aceea ma duruse infidelitatea ei, ce putea sa fie altceva decit o simpla ranire a amorului propriu?

Am intrat, la intamplare, intr-una din cafenelele de pe bulevardul Elisabeta. La o masa, Bogdan isi sorbea tacticos svartul. Fiind un virtuos al biliardului ne-am apucat sa jucam citeva partide de carambolaj. Am pierdut pe toata linia, ceea ce facu pe adversar sa constate:

― Azi nu prea esti in forma.

Inainte de plecare, Bogdan (referindu-se la 'familie') ma intreba:

― Ce faceti miine? (A doua zi era duminica.) Daca n-aveti vreun proiect, veniti la noi.

― Imposibil, dragul meu.

― De ce?

― Pentru ca ne-am despartit.

Bogdan holba ochii. (N-am sa uit niciodata mutra lui caraghioasa.)

― Vorbesti serios, Tudore?

― Foarte serios.

― Si, ma rog, cind s-a intamplat povestea asta?

― Chiar adineauri. Mai precis: ou o jumatate de ora inainte de a intra aici.

― Si arati atit de calm? Ai avut rabdare sa joci cu mine trei partide?

― De ce nu?

― Acum inteleg de ce jucai atit de prost.

Nu ma descusu mai mult, prietenul meu avea tact. Convorbirea se opri aici. Dupa ce ne-am despartit ma tot intrebam: ce m-a impins sa dau in vileag cu atita graba secretul nostru? N-aveam decit sa-i spun ca ne ducem la Alexa sau in alta parte. Nu cumva tineam sa ma angajez cit mai puternic in hotarirea de a divorta, dind sfoara printre oamenii grupului in care traiam despre acest lucru, de teama ca daca l-as ascunde s-ar putea sa dau indarat fara inconvenientul rusinei?

Foarte posibil!

Pe la ora cinci (supunindu-ma unui gind) m-am dus intins la Filantropia sa stau de vorba cu domnul Nenisor, rivalul meu. Nu l-am gasit: parasise spitalul (ca si Mihaela) in cursul diminetii; nu era inca vindecat, continua tratamentul medical acasa. (Faptul presupunea o prealabila intelegere intre ei.) I-am aflat adresa din fisier si iata-ma in strada Clopotarii Vechi sunind la usa unui apartament de la etajul al cincilea. O batrinica (probabil servitoarea) veni sa-mi deschida.

― E acasa domnul Nenisor?

― Da. Sinteti doctorul?

― Nu. Anunta pe avocatul Petrican.

Am asteptat citeva minute pina sa se intoarca. Inca nu stiam ce trebuia sa fac in caz ca ar fi refuzat sa ma primeasca. (Si motive avea destule.) Din fericire nu se intimpla acest lucru. Slujnica se ivi din nou:

― Poftiti!

In timp ce parcurgeam vestibulul, ea adauga grijuliu:

― Va rog, nu-l tineti mult, e tare bolnav, chiar azi a iesit din spital.

― Stiu, stiu

Rivalul ma astepta in dormitor, intins pe pat. Era palid, cu capul bandajat si mina dreapta in ghips. Paliditatea lui crescu dind cu ochii de mine. Mi-l reaminteam ca pe o veche cunostinta, intr-atit mi-l pastrase de proaspat memoria in cele doua sau trei clipe cit il zarisem in holul hotelului Palace din Constanta. Acum aveam prilejul sa-l examinez cu amanuntul. Avea fruntea inalta (la ce i-o fi servind?), ochii lipsiti de expresivitate, nasul putin borcanat, o gura mare cu buze groase. (Dumnezeule, buzele astea pe gura Mihaelei? ― nu concepeam ceva mai monstruos, mai impotriva firii.) Trasaturile fetii nu armonizau laolalta, pareau separate, asimetrice. Nu, nu ma inselam, era urit individul, semana cu cel putin un milion de oameni. Cit m-a bucurat descoperirea asta! Va sa zica nu avea asupra-mi avantajul superioritatii fizice, tot eu eram mai bine decit el, mie la suta Si daca scumpa mea doamna alesese un barbat inferior mie, sa-i fie de bine si la multi ani!

Plutind pe valurile acestei satisfactii, am tinut din capul locului sa domin pe rivalul meu prin orice mijloace pentru a atinge scopul urmarit. Trebuie sa recunosc ca n-a fost deloc greu.

― Probabil ca te asteptai la vizita mea, i-am spus asezindu-ma pe un scaun la o distanta convenabila, inainte de a fi poftit.

Pe fata lui se citea nelinistea, ochii ii jucau speriosi in orbite si chiar tremura. (Daca era teafar, cred ca ar fi luat-o la sanatoasa.) Frica bietului omulet imi aducea apa la moara.

― Nu trebuie sa te temi de mine, am continuat pe ton inalt, protector. N-am venit sa te ucid, nici sa te provoc la duel, desi as fi fost indreptatit s-o fac, pentru ca te-ai amestecat in viata mea si mi-ai distrus casnicia

― Eu sa sa vedeti se bilbii el nevolnic

― Nu ma intrerupe, n-am terminat, i-am retezat-o cu asprime. In urma celor petrecute stii care este datoria dumitale?

― Dar, va rog, nu s-a intimplat nimic incorect Sa va explic.

― Nu am nevoie de explicatii. Incepind de azi m-am despartit de sotia mea. Ea nu poate sa ramina dezonorata daca a facut greseala sa raspunda sentimentelor dumitale. Singura solutie care impaca lucrurile este s-o iei de nevasta Asta numesc datoria dumitale. Intelegi s-o indeplinesti sau nu? Una din doua.

― Da, desigur desigur

― Tin ca acest raspuns sa nu fie de circumstanta. Baga bine de seama ce angajament iti iei

― Va dau toate asigurarile va dau chiar in scris daca vreti

― Nu e nevoie. Prin urmare sintem intelesi, nu-i asa?

― Noi, da Dar dinsa? Credeti ca e de acord?

― Va fi! Daca in prima saptamina dupa pronuntarea divortului nu introduci actele la starea civila, te impusc oriunde te voi gasi, intelegi?

Un tipat de femeie, de undeva din apropiere, ne strivi auzul. Am inteles numaidecit despre ce era vorba.

― Cum, dumneata permiti servitoarei sa asculte ce vorbim?

― N-am servitoare. E mama!

Batrina se ivi si cu toata spaima pe care o trasese, imi ceru scuze.

― Linistiti-va, doamna; fiului dumneavoastra nu i se va in-timpla nimic daca de aci inainte intelege sa se poarte corect. Trebuie sa recunoastem insa ca pina acum corectitudinea lui a lasat mult de dorit Dovada e chiar starea in care se afla

― Of, of, l-a pedepsit destul Dumnezeu!

― Mama, te rog, lasa-ne singuri Nu inrautati lucrurile.

― Numai un minut, doamna, si am terminat.

Batrina se retrase supusa. Ramasi din nou singuri i-am luat un scurt interogatoriu. Era titrat (absolvise Facultatea de drept), avea 28 de ani (mai varstnic decit mine), de curind fusese avansat administrator financiar (va sa zica tot administrator era).

― Dar vicii? Ce vicii ai?

S-a uitat la mine descumpanit. (Impingeam sondajul peste masura?) Totusi mi-a raspuns:

― Nu am vicii. Imi place sa joc carti, dar asta se intimpla atit de rar, incit nu poate fi considerat un viciu.

Voiam sa-i mai pun si alte intrebari, dar a venit un medic si atunci am renuntat.

― Asadar, sintem intelesi, nu-i asa?

― Va puteti bizui pe mine

Am plecat pe deplin satisfacut. In strada, trecind pe linga un afisier, privirile mele retinura un titlu scris cu litere de-o schioapa: 'Magnificul incorporat'. (Ce timpenie mai e si asta?) Cum poate sa fie magnific un simplu incorporat? (Sau mai bine zis recrut.) O fi facut un act maret de arme? in acest caz ii spunea: Eroicul incorporat, nicidecum magnificul. Duca-se naibilor de prostie ― ce-mi pasa?

Mai departe, dadui peste alta pancarta cu afise multicolore si din nou Magnificul incorporat imi capta atentia. Pe legea mea, unii autori dramatici (era vorba de o comedie) sint batuti la cap cu leuca, isi aleg niste titluri pur si simplu absurde.

― Ce faci, iubite conte?

Ma abordase Charlot. (Acum imi spunea conte pentru ca ma casatorisem cu contesa, asa cum o poreclisera mansardistii in de-ridere pe Mihaela.)

― Mai, explica-mi si mie ce intelegi tu prin Magnificul incorporat? Uite, citeste aici

― Incornorat nu incorporat, rise el, corijindu-ma.

Formidabil! As fi putut sa zgiiesc ochii o zi si o noapte si tot gresit citeam. In speta era vorba de Magnificul incornorat de Cormmelink, care se juca la Teatrul Comedia. Rideam cu pofta de ceea ce mi se intimplase, dar in acelasi timp eroarea mea simptomatica ma punea pe ginduri: de ce evitasem persistent sa citesc corect? Ce mecanism subtil ma ferise de veninul acelui cuvint modificindu-mi datele perceptiei vizuale din pricina actualitatii mele sufletesti careia nu-i convenea sa se vorbeasca de funie in casa spinzuratului?

Am intrat cu Charlot la Continental. I-am destainuit si lui, fireste, ca ma despart de contesa. (Ma angajam tot mai adinc in hotarirea de a divorta.)

― Condoleantele mele, baroane, spuse el primind vestea cu obisnuita-i indiferenta. (imi schimbase totodata si titulatura.) Ai prins-o in flagrant delict?

― A, nici vorba! Nu ne intelegeam Asta a fost pricina

― Va sa zica nepotrivire de caracteriologie?

― Chiar asa Ne despartim prin consimtamant mutual

― Daca mulier nu e doloroza sa stii ca are in vedere un homo-homini lupus. Attent, il treno!

M-am intors acasa devreme (pe la ora 9), satul pina-n git de vocabularul lui Charlot si de el insusi. Zamfira ma astepta cu masa intinsa si mai ales cu ochii umflati de plins. Am inteles numaidecit ca Mihaela plecase. Foarte bine. Chiar asta voiam

― Ai dus-o la noua ei locuinta?

― Nu, n-a vrut conita

― Nu te-ai gindit cum o sa se descurce singura cu bagajele? Mai ales ca avea piciorul bandajat?

― Ba m-am gindit, da' daca mi-a spus sa ramii acasa? De dus i-am dus geamantanele la masina (In definitiv ce-mi pasa de toate astea?)

― Nu ti-a lasat nici o vorba?

― Nu. Cind sa plece m-a podidit lacrimile. Conita a zis sa nu mai pling si mi-a dat o suta de lei.

Am facut o scurta inspectie prin odai. Dumnezeule, ce pustii aratau, desi toate imobilele ramasesera pe locul lor. Poate lipsa Mihaelei provoca aceasta impresie pur subiectiva. Nu-i nimic, ne obisnuim si cu asta; peste o saptamina-doua ne va parea ca asa a fost de cind lumea.

Dar nu 'pustiul', ci alta chestiune ma preocupa in clipa aceea. Voiam sa stiu daca se dusese in casa noastra asa cum ii poruncisem) sau preferase alt domiciliu? Nu s-o fi mutat chiar la el? Tare aveam pofta sa ma reped pina la Alexa ca sa aflu din gura ei unde trasese Mihaela. Mi^jam reprimat indemnul si bine ana facut pentru ca, dupa o jumatate de ora, m-am pomenit chiar cu Alexa. Pentru intiia data ne priveam rece ca doi straini. Desi ardeam de nerabdare sa cunosc noul domiciliu al Mihaelei, am lasat-o pe ea sa vorbeasca mai intii. Ca si cind intuise ceea ce ma interesa, mi-a spus:

― Mihaela se afla la mine acasa. (Hm, nu era chip sa asculte de mine.)

― De ce ai primit-o?

― Ce era sa fac? Sint sora ei si daca am fost cea dintii care i-am reprosat fapta, tot eu o iau sub scut si o apar cind se afla in primejdie.

― Nu inteleg. De care primejdie e vorba?

― Ai izgonit-o si ti se pare ca n-o ameninta nici o primejdie? Alexa ma privea dispretuitor si-mi zvirlea sageti de ura. (Tocmai ea care spusese: n-o mai cunosc, nu e sora mea.)

― Draga cumnata, nu m-am gindit nici o clipa sa lipsesc pe Mihaela de sprijinul meu. Ar fi fost din parte-mi o razbunare josnica de care nu sint capabil. Dimpotriva, am cautat sa-i asigur o stare materiala destul de buna, s-o pun la adapost de orice nevoi. Si ca sa te convingi ca nu palavragesc verzi si uscate, afla ca am trecut casa pe numele ei.

― Ai facut intr-adevar asta? ma intreba ea numai mirare.

― De ce nu? Peste citeva zile actul de proprietate, autentificat si transcris, va fi predat sorei dumitale. (Mihaelei ii spusesem ca era deja facut; o nevinovata minciuna pe cit de necesara pe atit de inofensiva.)

― Si tu ramii aici mai departe sa platesti chirie?

― Ce-ti pasa? Poate cu vremea devin inca o data proprietar

― Asculta, Tudor, neintelegerea voastra e mare numai in inchipuirea ta. Am stat de vorba cu Mihaela, am conjurat-o sa-mi spuna tot ce a fost. Ei bine, n-a fost nimic, absolut nimic.

― Sotia mea s-a gasit intr-o masina cu barbatul care ii facea curte asidua. Contesti acest fapt?

― Nu. Dar atita nu-i suficient ca sa va stricati casnicia. O mica slabiciune se poate oricum ierta femeii.

― Unii iarta si slabiciuni mai mari. Eu nu pot. Daca am ra-mine mai departe impreuna sint sigur ca tot aici vom ajunge. Firea mea nu cunoaste tranzactii in aceasta materie. Recunosc, sint un om ciudat, dar asa sint, ce vrei? Cine altul in situatia mea i-ar darui o casa ― unica mea avere personala?

― Ai mai spus-o, si cu toate astea inca nu-mi vine a crede.

― Cum, te indoiesti?

― Iarta-ma, e asa de neobisnuit incit

― Iti dau cuvintul meu de cinste ca-i trec casa pe numele ei. Ajunge?

― Da, da, te cred, sopti ea emotionata.

― I-am spus si Mihaelei, stie si ea de acest lucru. Chiar am rugat-o sa locuiasca acolo. N-a vrut sa asculte, a venit la dumneata. Foarte rau a facut.

― Lasa ca o conving eu pina la urma.

― Te rog chiar. De ce sa sada in alta parte si nu in casa ei? Muta-te si dumneata acolo, de ce n-ati sta impreuna? Unde gasesti o gradina ca aceea in tot Bucurestiul?

― Esti un om deosebit ― nu ciudat cum ziceai, izbucni Alexa, si-mi strinse barbateste mina. Daca hotarirea de a te desparti e definitiva, nu-i ramine nefericitei decit sa-si sparga capul de pereti. Isi va da ea seama odata ce a pierdut.

A plecat tare bucuroasa de dania mea, dar a lasat mai multa bucurie in urma ei. Da, Alexa, ai spus bine ce-ai spus. Mihaela are sa-si dea seama cindva de ceea ce a pierdut

Se intimpla atitea lucruri ciudate in viata!'

Am auzit de sute de ori repetindu-se fraza asta, am citit-o tot de atitea ori si chiar eu am intrebuintat-o in cursul acestei spovedanii. Niciodata insa nu i-am dat vreo atentie. Adevarul e ca, in relatiile dintre oameni, nu se intimpla nimic ciudat. Ce inseamna ciudat? Cind spui: s-a petrecut ceva ciudat, inseamna ca faptul, purtind o haina noua, care-i schimba infatisarea, iese din ordinea fireasca. Si te opresti la aceasta constatare (cum fac cei mai multi) ridicind nepasator din umeri. Exista insa o explicatie pentru cine stie s-o caute. Daca scrutezi sub invelis, daca innozi intimplari din trecut de altele actuale, daca analizezi efectele si le legi de cauza, vei descoperi fara indoiala resortul care a declansat fapta, logica ei launtrica, si atunci ea apare nuda, fara acel voal de mister.

Auzind ca am constituit casa drept zestre sotiei necredincioase pentru a-i inlesni casatoria cu amantul ei, oricine ar striga, sus si tare:

― Asta-i o ciudatenie, daca nu nebunie curata!

Intr-adevar, chiar mie pe atunci mi se parea asa. Acum insa imi dau seama ca era o fapta logica, normala, pe linia firii mele, nascuta in subteranele inconstientului care urmarea un scop cu adevarat diabolic. (Despre restul si urmarile lui voi pomeni la timp.)

Peste citeva zile, am trimis Alexei actul de proprietate, asa cum fusese vorba. Saptamini intregi, Mihaela nu vru sa auda de dania aceea.

Tinea mortis ca nu poate sa primeasca nimic de la mine, dupa cele intimplate intre noi. (N-am inteles la ce se referea?)

Alexa o convinse in cele din urma. Probabil ii evoca spectrul mizeriei indurate dupa moartea tatalui lor, cind fusesera silite sa locuiasca in mansarda din str. Amzei, ii aminti ca din salariul viitorului sot nu va putea sa traiasca fara lipsurile care otravesc viata, pina cind Mihaela vrind-nevrind se hotari sa accepte.

De atunci n-o mai zarii nici la infatisarile procesului. Sora ei motiva:

― Ii e rusine sa dea ochii cu tine.

V

Alexa n-a crezut ca voi duce divortul pina la capat, socotindu-l un simplu joc din parte-mi ca s-o sperii pe Mihaela si s-o cumintesc pentru multa vreme de aci inainte. Daca ar fi fost posibil sa-i fotografiez gindurile atunci cind i-am vorbit de casa daruita sora-si, sint sigur ca Alexa isi spunea in sinea ei:

'E viclean, face pe generosul; locuinta tot a lui va fi pentru ca nu-l lasa inima sa se desparta de sotie ― o incearca numai.'

De aceea, cind peste citeva luni sentinta fu pronuntata si transcrisa, vestea o puse pe ginduri mai abitir decit prima data cind aflase de aceasta hotarire.

Asadar, se incheia un capitol din viata mea, poate cel mai stralucitor de fericire, dar si intunecat de furtuna.

Cind tata afla de isprava, veni la Bucuresti, cu o falca-n cer si una-n pamint sa-mi ceara socoteala. (Habar n-am cine il informase.) Niciodata nu l-am vazut asa de enervat:

― Ce-i cu tine, baiete, ti-ai pierdut mintile? Mi-am calcat pe inima si am vindut padurea sa-ti fac rost de banii aceia pentru casa si acum te lipsesti de ea cu atata usurinta. Spune-mi si mie, din ce aluat ai fost plamadit? In ce lume traiesti?

Il priveam absent, pietrificat, cu gura cusuta. Cum sa ma apar? Ce argumente ar fi putut sa-mi. acopere fapta? Nici unul. Am facut asa ― pentru ca asa simteam ca trebuie sa fac. Dar asta nu era o justificare valabila decit pentru mine. Ma gindeam cit e de greu sa judeci un om cind n-ai putinta de a privi in fiinta lui. Intr-una din grelele clipe cind ochii nostri isi incrucisara privirile, tata scazu vocea si se apropie de mine apucat de o subita grija. Ce proces psihic s-o fi petrecut cu el, ce i-o fi spus fata mea ca sa-si schimbe radical atitudinea? Imi lua mina, o mingiie tacut si stingaci (nu era sentimental) si zise:

― Nu-i nimic Duca-se pe pustii! Banii se fac la loc! Numai tu sa fii sanatos.

Nu cred ca eram bolnav (nici vorba!), mai degraba intr-o stare sufleteasca de continua febrili cate care, din pricina duratei, inclinam s-o consider destul de normala. Am renuntat la slujba si m-am pus cu burta pe carte, ferm decis sa-mi iau doctoratul neglijat. De unde-mi venise rivna aceea de invatatura? Pentru ca citeam incordat, frenetic, cite 10―15 ore pe zi, tomuri groase de criminologie, fara a-mi ingadui o odihna cit de mica. (De altfel nici nu incercam nevoia.)

Nenisor nu respecta termenul de o saptamina pentru introducerea 'actelor de casatorie', asa cum isi luase obligatia fata de mine. Nu era bineinteles vina lui. Nu intelegeam pentru ce se impotrivea Mihaela? Opunerea ei n-avea nici o ratiune. I-am atras atentia Alexei ca potrivit clauzei puse intr-adins in actul de donatie, fosta mea sotie pierde casa daca nu se casatoreste cu Nenisor. In sfirsit, dupa luni de tergiversari si aminari, cununia lor civila fu oficiata la Primaria de Negru. N-avea noima sa iau parte la festivitate, insa le-am trimis o telegrama de felicitare. (Nu-imi aduc aminte continutul ei, stiu numai ca am pierdut o ora intreaga ca sa redactez doua fraze pe cit de calde pe atit de nesincere.)

Am trecut doctoratul cu 'magna cum laude', iar dupa citeva luni numai am fost abilitat docent pentru specialitatea Psihanalizei judiciare. La banchetul pe care decanul facultatii l-a dat in cinstea mea am invitat-o si pe Alexa. Tineam sa cunoasca succesele mele pentru ca la rindu-i le comunica Mihaelei. (De ce as minti? ― nu-mi displacea acest lucru.)

― Ce mai face Mihaela? am intrebat-o intr-o doara.

― Asa si asa. Si-a luat licenta si vrea sa obtina o catedra

― Ce nevoie are de catedra? Sotul nu cistiga destul de bine?

― Nu prea. Ea se plinge ca nu le-ajung banii.

― Cum se poate? Administratorii financiari au buzunarele doldora.

― Afaceristii, dar El e un fricos si jumatate

― De ce nu-l avanseaza?

― N-are protectie. Daca ar trece in administratia centrala a ministerului s-ar schimba lucrurile.

― Bine ca mi-ai spus. Voi interveni eu.

Am profitat de faptul ca secretarul general de la finante era fratele profesorului Tirnoveanu. In cinci minute se facut treaba. Decizia fu semnata si Nenisor se vazu peste noapte transferat in minister asa cum dorea.

Tot in ziua aceea m-am pomenit cu Alexa.

― Mihaela iti multumeste din suflet pentru gentiletea ta.

Mi-a displacut termenul gentilete. (Hm! crede ea ca-s gentil?

Rau se mai insala!)

― Zici ca s-a bucurat mult, nu-i asa?

― Nu prea mult. Daca binele acesta venea din alta parte sau in alte imprejurari, poate ca

― N-o inteleg. De ce sa nu se bucure daca vine din partea mea? De fapt pentru ea am facut interventia, nu pentru Nenisor. Ajuti uneori un necunoscut pe care-l vezi pentru intiia oara, dar nu o femeie de care ti-ai legat viata si careia ii datorezi cele mai frumoase zile.

Totusi o intelegeam! Ii paruse rau? De minune! Era o dovada ca ma regreta. M-ar fi intristat insa daca i-ar fi parut bine. Lasa sa-i para rau! Cu cit ii va parea mai rau, cu atit va fi mai bine. Am s-o coplesesc si pe ea si pe sotul ei netot de bunuri si de bine, cu voia sau fara voia lor, oricite jertfe m-ar costa, numai si numai sa ma regrete Mihaela cit mai mult, sa ma regrete si sa plinga dupa mine pina i-o seca de tot izvorul lacrimilor

Acum tineam un curs liber la facultate in specialitatea docentei (pacat ca nu-l frecventau decit prea putini auditori, in special studentele), lucram la o carte Principiile de baza ale Codului Penal si ceva mai rar conferentiam la Fundatie ori Ateneu. La una din aceste conferinte lua parte si Alexa fara s-o fi chemat. (Ce-i drept faceam multa publicitate.) O, dac-ar sti cit m-am bucurat!

― Mihaela n-a venit?

― Nu, n-a putut Era cam indispusa.

'Cam indispusa'? Numai pentru atita lucru? Credeam c-o intereseaza tema (era vorba de La Drame des Poisons) mai ales ca odata (ce mult mi se pare de atunci) discutasem cu Bogdanestii despre 'crima' lui Racine. De curind, citisem in Conferencia un studiu foarte documentat in legatura cu aceasta afacere, iscalit de academicianul Henri-Robert.

Dupa plecarea Alexei mi-a mijit in minte intrebarea:

― Oare pentru Mihaela am tinut conferinta asta?

Am gonit furios gindul si mi-am vazut de treburi.

Ascensiunea mea continua vertiginos, drumul imi era larg deschis. Nici o bariera nu ma tinea in loc si toate imprejurarile, vorbite parca intre ele, imi creau cele mai prielnice conditii. Profesorul Tirnoveanu, implinind limita de virsta iesi la pensie, iar catedra lui deveni vacanta. Ne-am inscris cinci candidati la concurs. Unul se retrase, mai ramasera patru adversari. Adversari? ― vorba goala: i-am lasat inapoi la mare distanta si cred ca as fi daramat universitatea daca vreunul din ei mi-o lua inainte.

Ajunsesem la 28 de ani profesor universitar, tinind la un brat prezentul si la celalalt viitorul, iar in amindoua miinile cheia miraculoasa cu care se deschide orice usa. Am fost sarbatorit de colegi la Athenee-Palace. Toasturile, departe de a-mi gidila amorul propriu, ma indispuneau stiind ca sint de regula apologetice. In schimb m-a emotionat elogiul fostului meu profesor Tirnoveanu care imi prezicea un viitor stralucit. (Ce pacat ― dupa o luna s-a stins din viata). Au venit si parintii mei, mai fericiti ca oricind. Alta petrecere, alt banchet, de asta data intim, cu prietenii mei, printre care Bogdanestii, Veverita cu Urangutanul ei si citiva mansardisti (Gleber, Charlot, Iliuta).

Dar toate astea ma lasau rece, indiferent. Nu mai vibra nimic in mine, parca ma transformasem intr-un bloc de piatra. Era golul visului implinit? Nu, inca nu!

Numai cind mi-a telefonat Alexa (destul de tirziu) ca sa-mi spuna ca Mihaela aflase de numirea mea si ma felicita din toata inima, abia in clipa aceea blocul meu de piatra s-a cutremurat si am trait plenar bucuria succesului.

― A plins, sarmana, cind a citit in ziar.

'Cred si eu, mi-am spus lasind receptorul in furca. Vedeti, stimata doamna Nenisor, ca pot sa ajung chiar profesor universitar cind vreau? Si dumneavoastra care va indoiti de posibilitatile mele, cu o fina si retinuta ironie Cred ca va aduceti aminte in ce imprejurare, nu? Ei bine, v-am dovedit-o acum cu virf si indesat. Sinteti satisfacuta?'

Din pricina acestei emotionante destainuiri nu mi-am gasit astimparul toata ziua. In sfirsit, ma felicitase Mihaela! Si plinsese pentru ea, pentru tot ceea ce pierduse ea! Desi o durea, desigur, succesul meu, tinuse totusi sa ma felicite. Mie imi ajungea numai sa fi stiut ca a plins.

Ii doream sa fie fericita, i-o spusesem pe toate caile, dar cine i-ar fi ingaduit sa fie fericita cu altul? Pentru nimic in lume!

VI

Urcusul vertiginos continua. Voiam sa ajung sus, tot mai sus, in virful piramidei, si truda mea nu mai gasea astimpar. Ca sa cuceresc un pisc social, gindeam, trebuie sa fac politica militanta, sa ma inregimentez intr-un partid. Eram tinar, aveam timp inainte. Dar trebuia s-o iau de la inceput, sa activez cel putin citiva ani.

Citiva ani? Cerule, cine avea atita rabdare? Eu, nu, in nici un caz. Voiam imediat, la repezeala, o demnitate cit mai inalta. Parca mii de brate ma impingeau din spate fara a-mi da ragaz sa rasuflu.. Dupa o scurta chibzuire m-am inscris la democrati. Acolo aveam citiva prieteni si intr-acolo ma indreptau dealtfel si convingerile mele.

La una din sedintele comitetului executiv, unul din fratii profesorului Tirnoveanu ma prezenta fostului ministru Chintescu, tatal Ceciliei, pe care nu-l cunosteam inca personal, desi locuisem atita vreme in casa lui, la mansarda. El ma intimpina foarte amabil si ma trata ca pe o veche cunostinta.

Aflase despre mine lucruri bune si parea ca ma apreciaza. (Stia si de divort, probabil de la Cecilia.) Ma pofti de citeva ori la el acasa si astfel, in scurt timp, am ajuns colaboratorul lui cel mai pretuit. Se ocupa de un proiect de lege cu privire la reorganizarea serviciilor publice pe o baza stiintifica de rationalizare a muncii.

(Era si presedinte al Cercului de studii al partidului.) Am dezbatut proiectul cu pricina in citeva sedinte prelungite, uneori dupa miezul noptii, dupa care l-am asternut pe hirtie. Fostul ministru s-a aratat foarte satisfacut de lucrare si de atunci nu s-a mai putut lipsi de serviciile mele.

Intr-o zi, ducindu-ma la el ca de obicei, nu l-am gasit acasa. In schimb mna intimpinat fiica-sa, Cici.

― Tata te roaga sa-l scuzi, a fost chemat urgent la club si se intoarce peste o jumatate de ora. Pina atunci am sa-ti tin de urit.

― O, daca-i asa, i-am spus in gluma (de fapt era un compliment) as prefera sa se intoarca peste cinci ceasuri.

― De cind ai inceput sa-mi faci curte? surise glacial Cecilia, amenintindu-ma cu degetul.

Am privit-o lung, incordat, si mi s-a parut ca abia atunci o vedeam bine pentru prima data. Era o frumusete marmoreeana, cu un corp daltuit de maiestria unui sculptor, caruia ii sedea mai bine pe un soclu decit pe pamint. Asa ca aveam de ce sa ma mir vazind ca ea se misca si chiar vorbeste ca toti oamenii.

― De ce ma fixezi asa? Nu vrei sa stei?

S-a trintit intr-un fotoliu, punind picior peste picior. (Facu gestul acesta cu o gratie neintrecuta.) Cum statea asa, arata tot ca o statuie, insa in alta pozitie.

― Ce-i cu dumneata? Am impresia ca ma studiezi

Iarta-ma, fara sa vreau Regret ca nu sint sculptor. De pilda un Canova sau un Rodin

― De ce?

― Pentru ca te-as fi imortalizat in marmura.

Statuia vie zimbi imperceptibil in loc sa rida cu pofta.

― Stii ca ai intuitii? Am primit doua oferte de acest gen pe care, bineinteles, le-am refuzat numaidecit

― Rau ai facut, rau, domnisoara Cecilia

― Nu, deloc. Nu-mi place cum sint. As vrea sa fiu alta, zburdalnica, vie, plina de viata. Eu inca nu ma pricep sa rid. Din cauza asta, la scoala, Mihaela devenise simpatia mea.

― Ai fi vrut sa fii ca ea?

― Nu ma refer la fizic, ci la firea ei exuberanta, dinamica, pasionala

Profitind ca taceam, Cecilia ma intreba:

― Ce mai face ea? Am auzit ca s-a remaritat

― Da, cu un functionar de la Finante.

― In fond, de ce v-ati despartit? Iarta-ma ca sint indiscreta. Nu v-ati inteles?

Ce puteam face decit sa-i dau un raspuns vag, lasindu-i loc pentru orice interpretare:

― Cu toate straduintele mele n-am putut obtine un echilibru intre noi. Ne deosebeam prea mult. Dumneata ai mai vazut-o?

― O singura data. Ne-am intilnit intimplator pe strada. A fost pur si simplu insolenta cu mine. De-atunci m-am jurat ca nu-i mai vorbesc.

― Credeam ca sinteti bune prietene.

― Numai la suprafata In fond ma invidia. Si nu stiu, zau, pentru ce

― E greu de ghicit? Pentru ca esti foarte bogata.

Cecilia strimba din nas.

― O, asta imi displace profund. Inteleg sa fiu pizmuita pentru calitatile mele proprii, daca le am, nicidecum pentru ceva exterior cum e averea, care de fapt nici nu-i a mea, ci a parintilor.

― Nu te mira. Un prieten rivneste la celalalt tocmai ceea ce ii lipseste lui. Mihaela nu indura saracia, dupa ce traise in opulenta. Dar sa lasam asta. Raspunde-mi mai bine la o intrebare care ma obsedeaza de la un timp incoace: de ce nu te-ai maritat pina acum?

― Stii de ce? Pentru ca nu iubesc pe nimeni si nimeni nu ma iubeste pe mine.

― Cum, n-ai avut nici o dragoste, nici un flirt macar?

― N-as zice ca nu mi-a placut nimeni, dar asta e atit de putin! M-au cerut citiva, nu pentru mine ci tot pentru avere.

― Nu se poate Da-mi voie sa nu cred.

― Ba da, ba da sublime ea cu o tarie mai mult decit trebuia.

Un tiriit strident ne intrerupse: suna telefonul. Cecilia, solemna, cu fruntea sus, parcurse cu pasi rari distanta care o despartea de receptor.

Mersul ei ma incinta mai mult decit un sonet shakespearean. Hotarit era o regina neincoronata care-si purta majestatea simplu, firesc, fara ostentatie. Iar preajma ei degaja o impresie de grandoare, de fastuos, proprie unei curti regale.

Pe legea mea, mi-am spus, fata asta raspunde integral nevoii mele de trai pe picior mare. Cum se face ca n-am remarcat-o pina acum, desi imprejurarile au adus-o in cimpul meu de atitea ori? (Din pacate rar ne uitam unii la altii cu ochii deschisi.) Si iata-ma la portile concluziei:

'Daca as lua-o de nevasta?'

Am tresarit, ca odinioara Arhimede in scaldatoare. Gasisem ceea ce cautam prin haosul meu. Doamna Cecilia Petrican? Da, suna frumos, numele acestea se leaga, prezinta din capul locului garantii de trainicie.

Cu siguranta ca ideea casatoriei nu se nascuse spontan, ci imi venise abia acum in actualitatea constiintei coapta gata, de aceea mi-o insusisem fara a intimpina cea mai mica rezistenta. Toate bune, numai ea daca?! S-ar putea oare sa nu m-accepte? Greu de crezut Am cucerit galoane stralucite, ma trag dintr-o familie tot atit de buna ca si a ei, dispun de o avere care-mi asigura independenta, cine ar cere mai mult?

Convorbirea telefonica se sfirsi. Nu durase, dealtfel, nici un sfert de minut.

― Tata mi-a comunicat ca se intoarce peste o ora

― Foarte bine. Il astept

Am reluat dialogul de unde il lasasem.

― Ma indoiesc, domnisoara Cecilia (Cici, numele de alint, il abandonasem; parca o micsora), ca nu te-a iubit cineva pina acum. Probabil ca n-ai dat nimanui putinta sa se apropie de dumneata N-o fi asta?

― Ai dreptate, sint cam distanta Am auzit ades spunindu-se pe seama mea: e inaccesibila. Ce vrei, asta mi-e firea, nu pot iesi din mine. Poate se va ivi cindva un barbat temerar pe care sa nu-l intimidez si

― Si?

― Sa-mi placa, bineinteles. Cred ca i-as fi o sotie buna

― Ce intelegi prin buna?

― Nu ma preocupa cotidianul care ne umple viata, nu sint geloasa si imi repugna aventurile extraconjugale. N-ajunge? Pentru mine casatoria e un sacerdotiu.

― Ma inchin, domnita, in fata acestor principii sanatoase.

― De ce imi spui domnita?

― Pentru ca ― nu simti? Incep din clipa asta sa-ti fac curte

Pe fata ei poposi un nou suris.

― Ce ti-a venit?

― Nu stiu Poate ca tocmai eu sint barbatul temerar pe care il astepti sa-ti ceara mina.

― Vorbesti cu adevarat serios?

― Foarte serios. Vrei sa mi-o dai? Bineinteles in ipoteza ca nu-ti displac total.

― Nu, nu-mi displaci. Ca sa fiu sincera, m-am vazut citeodata alaturi de dumneata.

― Cind?

― Ori de cite ori veneam la voi. Ca si cind asta ma aducea. Imi spuneam ca esti un barbat mai potrivit pentru mine decit pentru Mihaela. Cred ca dreptatea era de partea mea.

― Incontestabil! Dar, domnisoara Cecilia, iti dai seama ca mi-ai facut o declaratie de dragoste?

― Nu chiar o declaratie, pentru ca, in fond, nu te iubesc. Ti-o spun foarte sincer.

― Ma refer la dragostea care are sa vina mai tirziu, daca nu cumva se afla pe drum.

― M-as bucura sa nu vina niciodata. E boala cu complicatii de care ma lipsesc. Prefer sa traim sub steagul prieteniei

― Pare-mi-se ca ai din ce in ce mai multa dreptate. In concluzie, imi dai mina?

― Da, cu toata luciditatea!

Mi-a intins-o princiar, iar eu, plecindu-ma, am pus pe albul lor pecetea buzelor. N-am indraznit s-o sarut pe gura (macar de forma) sau s-o imbratisez pentru ca as fi calcat protocolul.

― Cu o rezerva, a spus Cecilia mentinindu-se netulburata de eveniment, si anume incuviintarea parintilor.

― De la sine inteles, i-am replicat, fiind perfect in rol.

Partidul democrat veni la putere pe la inceputul primaverii. Chintescu, tatal Ceciliei, intra in guvern si lua internele. Tinea sa ma aiba secretar general la ministerul sau. N-am primit. Ce n-a facut sa ma induplece, chiar Cecilia staruia mereu sa nu refuz.

N-a fost chip. Eu voiam acelasi post, dar la Ministerul de Finante, acolo unde era Nenisor. Ambitia mea nemasurata rivnea ca sotul Mihaelei sa-mi fie subaltern, intotdeauna la dispozitia mea, nu pentru a-l prigoni sau a-i face neajunsuri (o, nu!). Voiam, pur si simplu, sa-l zdrobesc cu marinimia mea, numai si numai ca sa stie Mihaela de ce sint capabil.

Lucrurile se aranjara exact dupa placul meu. Am fost numit secretar general la Finante unde era titular Popisteanu, bun prieten cu tatal Ceciliei.

Cel dintii lucru pe care l-am facut, intrind in functiune, a fost avansarea lui Nenisor. Nu mi-o ceruse nici el, nici Alexa si cu atit mai putin Mihaela. Omul voia probabil sa-mi multumeasca si-mi ceru o audienta in acest scop. Nu l-am primit, nu ma interesa persoana lui nici cit negrul sub unghie. In schimb imi multumi Alexa in numele sora-si.

Am primit-o ca pe o regina. Imi instalasem biroul intr-o incapere somptuoasa, tapetata cu matase, cu persiene pe jos in care se afunda piciorul si fotolii imbracate in piele. (Toate astea fusesera aranjate in vederea unei eventuale vizite a fostei mele sotii.)

Alexa ma felicita pentru inalta demnitate cu care fusesem onorat, imi ura stereotip 'la mai mare' si adause ca sora ei s-a bucurat aflind de ascensiunea mea.

― Ce mai face? am intrebat-o profitind de faptul ca venise vorba de Mihaela.

― Asa si asa

M-am prefacut ca nu pricep raspunsul ei in doi peri. Alexa incerca sa ma lamureasca.

― Chiar daca ar avea comorile lumii, tot nu se simte fericita. Ii lipseste ceea ce e mai important: multumirea sufleteasca.

― Cum, n-o duce bine cu sotul?

― Nu-i vorba de asta, facu ea, clatinind din cap, iar eu am inteles numaidecit, dincolo de vorbe, ceea ce avusese de gind sa-mi spuna.

VII

Treceau citeodata saptamini si luni intregi fara sa am vreo stire despre Mihaela. Trebuia sa umplu aceasta lacuna care ma sufoca mai rau decit lipsa aerului. Mai mult decit atit: tineam sa aflu si felul curii reactioneaza la vestile pe care le primeste despre mine. Ce spune? Ce face? In ce ape se scalda? As fi vrut, daca era cu putinta, sa-i cunosc gindurile. (O, mai ales gindurile!) De cite ori n-am vrut sa tocmesc un detectiv particular ca s-o urmareasca. Bineinteles, am renuntat, era ceva lipsit de sens. Ce alta avea sa-mi raporteze decit miscarile ei? (De fapt, lucruri exterioare.) Eu aveam nevoie de cineva oare sa patrunda in intimitatea ei pentru a-mi da in vileag insasi starile sufletesti prin care trecea. Alexa era foarte indicata pentru aceste investigatii, dar nu puteam s-o descos mereu fara sa-mi banuiasca intentiile si pe urma n-o aveam oricind la indemina.

Dupa indelungi dezbateri cu mine m-am oprit la o solutie mai acceptabila care parea ca rezolva problema: sa ma pun in legatura cu slujnica. Soferul meu, un oltean istet, facu ce facu si intra in legatura cu ea. Dar treaba se dovedea plina de riscuri si cerea timp. Asa ca, in ziua cind mi-o aduse acasa, in loc sa-i propun primejdiosul tirg care s-ar fi putut sa ma dea peste cap, i-am propus s-o angajez la mine, dublindu-i leafa. Femeia primi bucuroasa luindu-si obligatia sa-i aduca stapina-sii in loc pe nevasta soferului meu, in care aveam. Incredere deplina. Schimbul izbuti fara greutate si astfel, iata-ma prezent in casa Mihaelei cu ajutorul a doi ochi care vedeau tot ce se petrecea acolo si a doua urechi care auzeau orice vorba.

Astfel am aflat ca Nenisor era mereu bolnav (nevasta soferului sustinea ca e tuberculos) si ca Mihaela nu dormea in aceeasi camera cu el. (Nu stia, se vede, de acest obicei al stapinei.) Ce noroc avusese sa ia un barbat cu un picior in groapa. (Mi-a parut bine, de ce as minti? Ou toate ca si eu am silit-o sa faca acest pas. Totusi vina raminea a ei ― intreaga.)

Intr-alta zi aflind ca Mihaela se ducea la Opera ca sa vada Madame Butterfly, am retinut o loja, calculind sa fie in dreptul fotoliilor ei (stiam chiar locurile cumparate). Dar ce era sa fac singur intr-o loja? Trebuia neaparat sa gasesc o femeie (si inca una frumoasa) ca sa-mi dau seama cum reactiona Mihaela. Va ramine indiferenta sau are s-o doara faptul ca ma vede in tovarasia unei femei? (Simteam ca aceasta verificare mi-e absolut necesara pentru edificarea mea.)

Am trecut in revista cunostintele feminine care ar fi putut sa ma ajute. M-am oprit la poloneza (tot avea Mihaela pica pe ea) si, fara sa mai stau pe ginduri, m-am dus s-o caut la vechea adresa. N-am mai gasit-o; se mutase si nimeni nu stia unde. Era o prostie: n-o mai vazusem de ani de zile. Pe cind ma intorceam abatut, iata pe Dolly in dreptul unei vitrine. Am schimbat citeva vorbe si i-am propus sa mearga cu mine la Opera. Refuz categoric: n-a vrut in ruptul capului. Se vede ca tot mai tinea supararea de odinioara.

Vazind asa m-am hotarit sa inchiriez o femeie. Patroana celei mai de seama case de randez-vous aflind oe vreau si pretul pe care il ofer, mi-a pus dinainte un album ca sa aleg ce-mi place. Inainte de a-l rasfoi mi-a aratat fotografia unei frumuseti (ii spunea Miss Europa). Am recunoscut-o numaidecit. Nu era alta decit poloneza pe care o cautam. Am recunoscut-o de la prima ochire. Vezi, draga Doamne, ajunsese cocota de lux. In definitiv, ce-mi pasa? Ma bucuram ca o gasisem chiar pe aceasta cale ocolita. Patroana i-a telefonat, nu era acasa. Plecase cu o ora mai devreme lasind vorba ca se duce la Caf de la Paix. (Avea probobil o in-tiliiire.) Feste citeva minute ma aflam la o masa vecina. Bineinteles m-a observat si mina zimbit pe furis. Tocmai m-apucasem sa-i scriu doua randuri cand chelnerul se apropie de mine ca sa-mi sopteasca:

― Doamna va roaga s-o asteptati dupa o jumatate de ora la Continental.

― Spune-i ca vin.

Si la opt si jumatate seara poloneza ambracata intr-o toaleta superba (adica mai mult dezbracata), isi facea aparitia in loja Operei, alaturi de mine. Citeva sute de ochi incremenira privirile asupra ei. Era frumoasa, exotica, decorativa, pretutindeni starnea admiratie.

M-am prefacut ca nu observ pe Mihaela, palida si modesta in rochia ei simpla de seara. Se facuse mica de tot, in fotoliu, ferin-du-se sa n-o descopar. Dupa primul antract locurile lor ramasera goale. Plecase cu barbatu-sau, nereusind sa reziste pina la urma in vecinatatea mea si a polonezei. Mi-am frecat miinile cu o satisfactie diabolica. In noaptea aceea am chefuit pina in zori.

Reusitele acestea marunte imi gadilau, nici vorba, orgoliul, dar erau departe de a ma satisface. Ii daruisem casa, transferasem pe sotul ei, il avansasem, si de curand colaboram regulat la ziarul pe care-l citea. Egal cu zero! Simteam nevoia sa infaptuiesc ceva extraordinar, afara din obisnuit, sa intervin mereu in viata ei, sa le fac bine, nu atita pentru placerea de a face bine, cit mai ales sa-mi potolesc setea nemarginita de a fi regretat de fosta mea sotie, de a-i arata marele meu pret. Dar ami lipseau imprejurarile favorabile. Si-mi bateam capul ce sa mai nascocesc, ce fapta buna sa mai fac ca sa ramin necontenit viu si actual in constiinta Mihaelei. Atunci am ajuns sa-mi creez eu insumi, ca odinioara la scoala, ocaziile de care aveam nevoie.

Sotia soferului, care de la o vreme isi indeplinea rolul de spioana cu mult zel (cred si eu ― cistiga cit un director de minister), ma puse la curent ca Nendsor cazuse in patima jocului de noroc.

― Dupa ce e bolnav prapadit, mai pierde si noptile la carti.

― Si conita ce zice?

― Ce sa zica? S-a obisnuit si nu-i pasa. Parca n-ar fi barbatul ei. Of, daca as avea asa sot nu stiu, zau, ce s-ar alege de el.

De fapt, viciul lui Nenisor nu era o noutate pentru mine. Auzisem chiar din gura lui ca-i place jocul de carti. Acum ii revenise patima. Foarte bine! Sa-l mutam acolo unde trebuie.

A doua zi am intocmit o decizie prin care sotul Mihaelei era delegat casier central al ministerului.

Socoteala era asta: odata si odata tot va fi silit sa bage mina in visteria statului ca sa achite o datorie la carti. Ah, daca as putea sa-l prind cu o lipsa pe care sa n-o poata acoperi! Ce scandal si ce prilej minunat de a-i veni in ajutor, scapindu-l de napasta!

Vremea trecea fara sa descopar nimic. Voiam sa renunt la ideea mea stupida cind, antr-o zi, m-am pomenit cu Charlot. Auzise de ascensiunea mea si-mi cerea un post de controlor financiar, undeva in provincie. Cum l-am vazut, un plan dracesc mi-a scaparat in minte, cu toate detaliile, asa de limpezi si inchegate, incit de la inceput avui certitudinea ca va izbuti la milimetru.

― Asculta, Charlot, mai stii sa masluiesti cu atita indeminare cartile de joc?

Fostul coleg rosi, crezind ca poate ii fac o imputare.

― Nu, dragul meu, n-o lua asa, am fost si raminem prieteni. Imi ceri un post. Ti-l dau in schimbul unui contraserviciu.

I-am aratat despre ce e vorba. El ezita inca si nu s-a invoit inainte de a-i da explicatii linistitoare.

Cu ajutorul unui prieten l-am introdus pe Charlot la Clubul Modern pe care-l frecventa Nenisor. Acolo facu cunostinta cu el si, potrivit planului, barbatul Mihaelei fu lasat prima seara sa cis-tige. {Cistiga vrea 60.000 lei.) A treia seara cistiga, de asemenea (45.000 lei). Dar dupa aceasta prima etapa (necesara pentru a capta increderea victimei) urma dezastrul. Nenisor pierdu in trei nopti consecutive tot ce cistigase si pe deasupra vreo 300.000 lei. Inde-minarea lui Charlot depasise orice prevederi.

De unde avea domnul casier central suma aceasta considerabila?

Nu era bogat, salariul pe care-l primea abia-i ajungea sa duca un trai modest. Nici vorba, sustrasese bani din visteria statului, cu gindul sa-i puna la loc cind, fireste, va face rost de altii.

Apoi, ce asteptam eu? Ce urmaream eu? Hei, domnule casier central, ai cazut prost, saracutule! Vei avea de-a face cu mine. Si nu numai tu ci mai ales altcineva pentru ca persoana si banii tai nu ma intereseaza deloc.

Am cerut inspectorului financiar sa verifice indata gestiunea lui Nenisor. Acesta imi aduse raportul chiar in dupa-amiaza acelei zile. Gasise o lipsa de 420.000 lei (se vede ca Nenisor sustrasese bani si mai inainte, pentru alte nevoi).

― L-am prins! Al meu e! strigam coplesit de satisfactie, de parca apucasem pe Dumnezeu de picior.

― Ce facem, sesizam parchetul? m-a intrebat inspectorul, de a carui prezenta furat de valul bucuriei uitasem cu desavirsire.

― A, nu nu inca mai avem timp. Lasa-l in seama mea.

Soarta rivalului era in miinile mele. Cu un simplu gest, cu o vorba numai, l-as fi prabusit in prapastie, i-as fi distrus cariera, l-as fi ucis pentru societate.

Cine ma impiedica s-o fac? Pentru ca, hotarit lucru, n-o puteam face, desi el imi tulburase viata, imi rapise pe Mihaela, era vinovat fata de mine, vinovat cu ghiotura. Si chiar daca n-ar fi fost mai vinovat decit Mihaela, era oare un motiv valabil in ochii mei ca sa-l crut? Ce ocazie mai buna mi-ar fi astimparat setea de razbunare?

Si cu toate astea!

Ce asteptam de nu dadeam curs raportului, a acelui raport care aducea cu o sentinta de condamnare la moarte civila?

Asteptam pe Mihaela. Voiam sa intervina pentru el, pentru salvarea lui, stiam ca va interveni, nu se putea sa n-o faca. Prea era grav cazul ca sa nu-si calce mindria in picioare si sa alerge la mine, sa ma roage. Sa apara umilita in fata mea, asa cum nu aparuse niciodata pina atunci, constienta de marea mea putere, sa-mi cintareasca orice vorba din gura, sa tremure de mine. Iar eu sa ma arat bun, marinimos, infinit de bun, infinit de marinimos! Ca s-o doara si mai mult puterea mea. Ca s-o raneasca pina in strafundul sufletului generozitatea mea!

Am asteptat-o cu incordare toata ziua, dar n-a venit. A venit in schimb Alexa. O trimisese in locul ei, in numele ei, vesnic ca ambasadoare! Ea nu catadixea sa se deranjeze. Spumegam de minie:

'Lasa ca te fac eu sa vii, stimata doamna Nenisor. Si cit se poate de repede. Cu o suta de kilometri pe ora. Nici o grija in privinta asta!'

I-am spus Alexei pe un ton scazut, incercind sa-l fac cit mai blind, dar parea inca destul de aspru (ca si cum ea ar fi fost vinovata de. ceva), ca situatia e disperata, chiar daca Nenisor depune banii.

― Cum, nu se poate face nimic?!

― Absolut nimic! Parchetul a fost sesizat!

A plecat in graba, aproape fugind, sa duca sora-sii teribila veste.

Nu mintisem (exageram numai). Iata ce se intimplase: intre timp, inspectorul (care nu agrea pe Nenisor) trecuse peste mine si raportase ministrului frauda descoperita, iar ministrul daduse ordin peste capul meu sa fie sesizat parchetul.

Gluma se ingrosase si o clipa mi-a fost frica sa nu scap frinele din miini.

Cred ca n-a trecut nici o ora de la plecarea Alexei, ca secretarul imi anunta o doamna.

― Pofteste-o imediat.

Eram sigur ca-i Mihaela. Intr-adevar, ea era. Intra sovaind, clatinindu-se, ametita. Slabise mult, avea pe fata o paloare de convalescenta. Din primele clipe imi facu impresia ca nu mai e sigura pe ea, ca se mira de propriile-i miscari, de faptul ca traieste. Intr-adevar, parasind mindria, nu mai semana cu ea.

Am poftit-o sa sada, dar n-a vrut. Mi-a multumit si a ramas in picioare.

― Stii pentru ce am venit. Numai pacostea asta imi mai lipsea, dupa toate celelalte. E un om pierdut (nu indrazni sa-i pronunte numele in fata mea). Scapa-l! Imi dau seama ce-ti cer, sa salvezi un om pe care iti sta in mina sa-l dobori.

― Cred ca nu-ti dai seama ce-mi ceri.

― E asa de grav? Nu-mi inchipuiam! Dumnezeule, ce-i de facut? Va trebui sa fie arestat?

― Da. Si il asteapta nu mai putin de cinci ani de puscarie.

― Nu, striga ea, speriata, scapa-l! Ou orice pret! Esti puternic si bun! Fagaduieste-mi! Fa-o pentru mine pentru tot ce a fost intre noi.

Taceam. Ma uitam laoom la faptura ei si taeeam. Imi trebuia un rastimp de framintare si de nehotarare, de lupta intensa, ca sa nu-i dau impresia ca cedez atit de usor.

― Fie, i-am spus raspicat, o fac pentru tine. Numai pentru o singura fiinta de pe pamint!

― Pentru mine! exclama Mihaela cu glasul alterat. Ma privi lung, mirata, ca o faptura cu insusiri supraomenesti.

Ochii ei aveau priviri atit de rugatoare, atit de nelinistite! Se prabusi inerta intr-un fotoliu si acolo izbucni in hohot sfisietor de plins.

― Aime, ce inseamna asta? Nu trebuie! E o prostie ce faci!

― Aime, Aime! repeta ea masinal printre suspine. De cind nu te-am mai auzit spunindu-mi asa!

As fi putut in clipa aceea s-o cuprind in brate, s-o sarut nebuneste (simteam o foame cumplita de ea) si poate as fi facut-o, era cit pe-aci s-o fac, daca Mihaela in clipa aceea sau cu o clipa mai inainte nu se ridica brusc. Era acum inalta, dreapta, demna, ca ea insasi.

― Trimite-mi pe Alexa, i-am spus. Am nevoie de ea. Si n-ai nici o grija in privinta lui

― Iti multumesc!

Facu ochii mari de uimire. (Si ce frumosi erau ochii ei acum, ca un cer limpezit de nori, dupa furtuna.) Toata fiinta-i parea ravasita, pieptul ii salta, avea nevoie de aer mult. Sedeam linga ea, auzeam cum imi soarbe rasuflarea si m-asteptam sa izbucneasca intr-o explozie de dragoste. (Se petrecea cu ea, se vede, acelasi lucru care se petrecuse cu mine citeva clipe inainte.) Astepta din parte-mi un semn, cit de mic, o incurajare, un da nerostit. Taceam inghetat si-mi era teama sa nu-i vorbeasca chiar tacerea mea.

Atunci Mihaela, reprimindu-si dureros simtirea, recurse in-constient la un compromis.

― Uite, ti s-a desfacut nodul de la cravata

Si cu miinile tremurinde, agitata, incurcindu-se si rosind de neobisnuita ei neindeminare, incerca sa-mi innoade cravata. Apoi fugi si nu stiu daca fugea de mine sau de ea

A doua zi, Alexa veni la minister cu noaptea-n cap.

― In primul rind, i-am spus, (el) trebuie sa acopere lipsa. E vorba de 420.000 lei.

― Dar de unde are sa scoata nenorocitul atitia bani? (imi placu asa de mult ca-i spusese nenorocitul ― superba caracterizare!)

― Sint nevoit sa-i pun eu la dispozitie. Nu-i alta solutie.

― Cum, faci dumneata asta? E cu putinta? O suma atit de considerabila?

― Nu vei fi crezind c-o fac pentru el, am strigat rastit. Iata suma, s-o depui imediat in numele sau. Eu nu vreau sa-l vad in ochi.

Alexa pleca si se intoarse dupa o ora cu recipisa. De rindul acesta avu loc o scena destul de dramatica pe care nu o prevazusem, dar prinse tare bine. Ministrul Popisteanu auzind ca vreau sa scot basma curata pe un functionar incorect, intra in cabinetul meu (ne despartea doar o usa) si-mi declara raspicat ca nu admite cu nici un pret crutarea delapidatorilor banului public. Atit tonul cit si atitudinea ministrului ma jignira, mai cu seama ca Alexa era de fata. I-am replicat ferm:

― Domnule ministru, daca se trece peste mine in chestiunea aceasta te rog sa ma consideri demisionat chiar in clipa de fata.

Popisteanu ramase perplex ca si cind ar fi primit din senin o maciuca in moalele capului.

― Cum e posibil sa pui la bataie situatia dumitale pentru o cauza care angajeaza codul penal?

― Am convingerea ca e o crima din partea noastra sa distrugem un om si o familie pentru o simpla nesocotinta. Functionarul are un trecut nepatat, a depus banii, statul nu-i pagubit cu nimic. Ma opun chiar daca i s-ar da o mustrare scrisa.

― Te ascult, dragul meu, si ma intreb daca vorbesti cu adevarat serios.

― Pentru numele lui Dumnezeu, am eu aerul ca glumesc? Te rog, domnule ministru, hotaraste Vreau sa stiu ce-mi ramine de facut.

Eram probabil palid si tremuram de enervare. Popisteanu, dupa un efort vizibil, rosti cu alt ton:

― E pentru prima data cind consimt sa-mi calc pe constiinta. O fac pentru dumneata! Si spunind acestea rupse hirtiile.

Alexa inghetase pe scaun si ne privea fara sa vada, ca o halucinata ― suferind ca fusese martora la o astfel de scena.

Ah, cum are sa-i povesteasca Mihaelei tot ce vazuse si auzise: cit am luptat de dirz sa-i scap sotul, la cite riscuri m-am expus si cum am infrint, pina la urma, cerbicia ministrului. Si are sa adauge poate: tot ceea ce a facut pentru tine a fost, nesocotito, care n-ai stiut sa-l pretuiesti. Va tresari Mihaela auzind toate acestea? O vor coplesi parerile de rau? O vor spinteca amintirile? Si are sa-i ajunga o noapte sa tot plinga?

In urma acestei intimplari, boala lui Nenisor se inrautati. Ceru un concediu de o luna ca sa-si caute sanatatea. I-am aprobat trei luni, cu salariul intreg. Nevasta soferului imi raporta ca plecase la munte sa se interneze intr-un sanatoriu, iar Mihaela ramasese acasa, cu toate rugamintile lui de a-l insoti. Mai spuse ca ar fi auzit de la medicul care il ingrijea ca stapinu-sau nu mai are multe zile. Altadata imi destainui ca Mihaela plinsese o noapte intreaga si ca ea, incercind s-o consoleze, o auzise spunindu-i: 'Ma arde aici un foc mare' si-i aratase in dreptul inimii. Dupa care nevasta soferului mai zise:

― Tare ma bate gindul ca iubeste pe cineva, conita. Dar vaz ca boala ei n-are leac.

― Si pe cine crezi ca iubeste?

― Pe cine altul decit pe dumneavoastra? Ca prea e cu ochi si cu sprincene. Dar nu pricep ce tot aveti cu ea de-o patimiti asa? Ca si dinsa din carne-i facuta, nu din piatra. Mai mare pacatul, zau asa!

Ticaloasa slujnica! Imi venea s-o imbratisez pentru inteligenta ei dojana. I-am fagaduit un spor de leafa si i-am dat pe deasupra bani de-o rochie. Cind sa plece am facut-o atenta:

― Sa nu ma dai de gol, ca e moarte de om, sa stii

― Da' ce am innebunit, Doamne fereste, se burzului ea si-mi ceru si de pantofi.

Cecilia, la care ma duceam in fiecare seara, inflorise ca o floare de sera. Zilnic isi schimba rochiile, dar raminea aceeasi statuie cu grai si miscare. Odata s-a intamplat sa lipsesc citeva zile. Nici gind sa ma intrebe unde am fost sau ce am facut. O preocupa numai clipa actuala, pentru rest era total absenta. Parintii ei priveau cu simpatie apropierea noastra de care aflasera dealtfel si prietenii casei. Asa ca eram socotit pretendentul oficial la mina ei.

Am serbat logodna noastra in cercul restrins al familiei si rudelor. Dupa o luna s-a celebrat si casatoria intr-un cadru extrem de fastuos. Printre invitati erau mai multi membri ai guvernului si insusi primul ministru. (Socrul meu avea relatii foarte inalte.) Bineinteles venira si parintii mei, tata intr-o dispozitie excelenta ― mama putin cam trista, nu stiu ce avea.

Cecilia, in rochia alba de mireasa, cu trena fara sfirsit, ea insasi inalta si supla, parea neverosimil de frumoasa. (Fotografia ei aparu in ziare si pe coperta unei reviste ilustrate.)

Am poftit si pe Alexa la nunta. (Sa nu para cuiva ciudat faptul, dar nu concepeam aceasta nunta fara prezenta Alexei.) I-am trimis invitatia prin curier special, ca sa am siguranta ca a primit-o. Si cu toate astea n-a venit. Degeaba cautam s-o descopar prin furnicarul nuntasilor. Aceasta cautare insistenta (nu reuseam sa ma impac cu absenta Alexei) atrase oarecum atentia unor rude. Chiar Cecilia care observa atit de greu, ma intreba:

― Pe cine tot cauti?

― Fericirea, i-am spus dind-o prin gluma, cu toate ca numai de asa ceva nu-mi ardea.

Ma asteptam sa-mi raspunda ca 'fericirea' e chiar ea, in persoana, dar inteligenta Ceciliei scapa usor prilejul.

In zorii zilei am plecat in voyage de noces la Abazzia pentru o luna de zile, dar n-am stat decit o saptamina. Ne-am intors o-data cu toamna

PARTEA A PATRA?

I

Alaltaieri, vineri 7 septembrie, s-a produs deznodamintul. Pe neasteptate, ca un trasnet pravalit din senin. Nici o presimtire, nici un semn, nimic nu paru ca deosebeste ziua aceea de celelalte, gemene, in uniforma. Toata dimineata am lucrat intens intr-o comisie financiara. La prinz m-am intors extenuat acasa cu masina. Pe cind cercetam corespondenta, telefonul zbirnii strident. Desi receptorul era alaturi de mine, am pregetat sa intind mina ca sa-l ridic. (Poate acesta sa fi fost singurul semn.) Soneria continua sa tipe, strident, asurzitor, ca un semnal de alarma.

― Alo, cine-i? am intrebat aproape rastit.

― Tudor, vino repede! imi rasuna in ureche o voce gituita de emotie.

Atit. Inchise brusc aparatul, fara sa arate cine telefonase si mai cu seama despre ce era vorba.

Nu mai aveam nevoie de asa ceva. Am strins receptorul in palma cu o incordare suprema, gata sa-l sfarim, si in clipa aceea am avut revelatia celor intimplate cu o certitudine pe care ti-o dau numai marile presimtiri.

Probabil eram palid si tremuram pentru ca Cecilia care venise sa ma pofteasca la masa, se sperie vazindu-ma.

― Ce ai? Esti galben ca ceara. Ce s-a intimplat?

― Mihaela s-a sinucis!

Ea nu slobozi un tipat de spaima si nici nu se facu alba ca varul asa cum s-ar fi intimplat cu oricare alta femeie. Nu. Incremeni locului si ma intreba cu cel mai desavirsit calm:

― Cind? De ce? Ce s-a intimplat? Cum a fost? De unde ai aflat?

Nu era un potop de intrebari, cum s-ar parea. Intre o intrebare si alta se aseza timpul cu tacerea. Ce as fi putut sa-i raspund? Si mai inainte de toate ― ce stiam? Am ridicat din umeri fara sa articulez un cuvint.

― Sarmana! Ar fi meritat o soarta mai buna!

Cecilia rostise vorbele astea de compatimire? M-am uitat la ea surprins. Alta mirare: pe fata ei de marmura lunecau citeva boabe de lacrimi la vale.

― Plingi?

Ce descoperire! Statuia mea nu era construita din marmura, decit numai pe dinafara. In piept avea inima si simtire care o faceau sa sufere. Vestea ii strabatuse invelisul protector, umanizind-o.

Intoarse capul, se feri sa-mi arate slabiciunea, desi sentimentul n-o micsora, ci dimpotriva Apoi zise:

― Du-te la ea s-o vezi Ai iubit-o Poate o iubesti inca

Imi netezi parul ravasit si, dupa ce m-am ridicat, imi perie sumar haina si pantalonii (desi nu era nevoie) cu o dragalasenie discreta, retinuta, parca ar fi vrut sa-mi arate prin aceste gesturi marunte ca e alaturi de mine in acel ceas greu si impartaseste in aceeasi masura durerea mea.

― Da, trebuie sa te duci acolo Poate mai e timp sa-i vii in ajutor

Cecilia dovedi in aceasta imprejurare intelepciune si tact. Ea singura mi-o luase inainte trimitindu-ma la Mihaela ca sa ma scuteasca de o explicatie poate dureroasa pentru ea, fiindca tot ma duceam si fara indemnul ei. Intelegea asa de bine unele lucruri I

Drumul pina in strada Triumfului (Triumfului, ― ce sinistra ironie!) l-am parcurs intr-o stare vecina cu somnolenta. N-as fi vrut sa ajung niciodata la destinatie si totusi intr-acolo mergeam, scurtind in fiecare minut distanta, apropiindu-ma neincetat. Inregistram rece, automat, prin ferestruica masinii, miscarea vie si pestrita a strazii fara sa recunosc locurile pe unde treceam.

Am tresarit de neliniste. Ajunsesem. Da, trebuia sa ajung o-data! Mi-a aparut in fata ochilor casa tupilata in verdeata, cuibul dragostei noastre defuncte Fara sa vreau, vedeam dinainte biletul de inchiriat care-mi oprise cindva pasii la poarta aceea, azi blestemata, imi suna in urechi: ride la terra din opera lui Puccini. Apoi amintirile incepeau a se trezi, una dupa alta, ca sa-mi acapareze prezentul. Le. goneam ca pe dusmani. Fugiti, n-am nevoie de voi, nu va mai cunosc. Acum va urasc! Nu vreau sa-mi aduc aminte de ziua cind Mihaela a implinit 21 de ani, nici de noaptea minunata cind a fost a mea. De nimic Fericirea care s-a dus ma sufoca, pentru ca e tot durere.

Coplesit de potopul aducerilor aminte, am strabatut cu pasi repezi gradinita si am sunat. Mi-a deschis Alexa, o aratare invesmintata in negru. Cind m-a vazut, a podidit-o plinsul:

― De ce mi-a facut Mihaela una ca asta? Numai pe ea o aveam pe lume.

― Curaj, Alexa! Nu trebuie sa ne pierdem cumpatul. Nu rezolvam nimic, absolut nimic

Mi-am muscat intr-ascuns buzele, stinjenit de goliciunea frazei ce-i debitasem.

Abia aici, la fata locului mi s-a confirmat revelatia pe care am avut-o in urma apelului telefonic si m-am ingrozit de nebunia ce facusem dind Ceciliei o veste cind nu stiam inca precis ce se Intimplase. Asteptam oare acest deznodamint, il dorisem in strafundul fiintei, fara sa-mi dau constient seama? De ce nu ma gin-disem la altceva in clipa cind mi-a telefonat Alexa? As fi putut invoca atitea posibilitati: un accident, o boala subita, o neintelegere grava care ar fi reclamat prezenta mea. Or, inlaturasem toate eventualitatile si ma oprisem numai la una singura: sinuciderea Mihaelei. De ce o asteptasem atat, ascunzindu-ma chiar de mine? Imi trebuia neaparat aceasta sinucidere? De ce voiam sa moara Mihaela? In fond ce rezolva disparitia ei? Setea de razbunare a unuai sot inselat oare intre timp si-a refacut viata pe baze mult mai largi si solide? Dar asta nu era decit pedeapsa celui mai nesabuit orgoliu. Ar fi prea monstruos sa cred asa ceva, m-as cobori in subsolul fiintei omenesti, chiar mai jos

Alexa m-a condus in odaia moartei. O femeie tinara zacea intinsa pe pat, ou miinile puse cruce pe piept. Parea straina, avea trasaturi necunoscute. Nu m-am abtinut sa nu intreb.

― E Mihaela?

Sora ei, auzind teribila intrebare, a tresarit si a holbat ochii in asa fel ca-i iesisera din orbite.

― N-o mai recunosti?

Era asa de schimbata, incit imi venea greu sa cred in realitatea ei. Cu toate astea nu trebuia sa ma mir de nimic pentru ca aceasta transformare avea toata indreptatirea. Chiar de cind ne despartisem, Mihaela incepuse sa nu mai semene cu ea. Ce luminoasa, frageda, clocotitoare o facuse dragostea mea. Numai cu mine reusea sa se realizeze, fara mine se dezagrega ca intr-un mediu neprielnic, nociv. Dovada fusese facuta acum o data pentru totdeauna.

Si totusi, am descoperit destul de greu in coltul gurii surisul ei de mindrie care imi era atit de familiar. Plecase cu el in eternitate, vrind pina si-n infringerea de pe urma sa-si pastreze aerul de invingatoare.

O priveam lung, apasator, continuu, ca sa-mi satur ochii pentru totdeauna de ea. Chipul Mihaelei se multiplica, vedeam un sir lung de moarte, incit odaia, poate chiar toata casa se umpluse numai de ea. As fi vrut sa pling, dar de unde lacrimi? O stinca si tot ar fi fost zguduita de clipa revederii. Eu ― nu. Ramineam inert,' gol de simtiri, absent. Si doar Mihaela jucase rolul principal in viata mea. Aveam indarat anii nostri de bucurii si suferinte care ne legasera cu lanturi mai tari decit otelul. O iubisem mult, ii deschisesem larg portile sufletului, fiinta mea era casa ei. Si acum isi curmase brusc zilele. De ce nu ma durea nefiinta Mihaelei?

Inca nu stiam. Ceea ce ma preocupa in momentul acela era ceva care nu tinea de simtire. Cind imi telefonase Alexa, am vazut cu ochii mintii pe Mihaela asezata pe pat cu capul spre fereastra, iar nu eu picioarele, cum era in realitate. Aceasta nepotrivire a inchipuirii cu realitatea ma contraria de asta data si-mi faceam reprosuri stupide in ceea ce priveste lipsa mea de previziune.

Extenuat de nemiscare, am trecut in hol. Alexa a venit dupa mine. Abia acum am intrebat-o (tot in soapta) desi acolo puteam foarte bine sa vorbesc tare. (De ce in preajma mortilor oamenii vorbesc numai in soapta?)

― Cum s-a intimplat?

Se trezise in revarsatul zorilor. (Probabil ca n-a dormit toata noaptea.) Slujnica a vazut-o scriind de zor. (Cui o fi scris? ― asta e foarte important.) De dimineata a plecat in oras, nu se stie unde a fost, iar pe la opt si jumatate a venit inapoi. A chemat slujnica si i- dat un plic sa-l duca Alexei.

― M-am speriat citind biletelul, urma Alexa. Ce-i cu ea, ma intrebam, o fi primit vreo veste rea de la sanatoriu? (Nenisor era grav bolnav.) Am lasat totul balta si am alergat sa vad ce se intimplase? Am gasit-o intinsa in pat, credeam ca doarme. Voiam s-o scol, dar nu se trezea deloc. Dumnezeule, era moarta! Murise de curind, inca nu se racise. Nu-mi dau seama cum am telefonat dupa medic, cu cine am vorbit si ce am vorbit. Gindeam ca poate mai e o speranta, nu-mi intra in cap ca Mihaela sa moara. Smaranda a zarit pe noptiera doua fiole. Otrava! De unde o procurase? Nici slujnica, nici eu, nu stiam nimic. Doctorul venit in pripa a ridicat neputincios din umeri. El a spus ca-i morfina. Isi facuse singura injectia cu o doza mortala Sarmana, cel putin n-a suferit Apoi a venit procurorul si inca cineva Erau oameni cumsecade, au renuntat la autopsie.

O ascultam tacut, dus pe ginduri, desi in realitate nu ma gindeam la nimic. La un moment dat, Alexei ii paru ciudata aceasta mutenie prelunga si nu se stapini sa nu ma intrebe:

― Ma asculti?

― Ba da, te ascult, cum nu? am replicat brusc, ca trezit din-tr-un somn greu.

Inchipuirea mea ratacea in nestire prin cele mai stranii locuri, aratindu-mi fie un colt de stinca sau un cal slabanog opintindu-se din rasputeri sa traga o caruta intelenita in glod, sau alte locuri la fel de absurde, fara nici o legatura cu clipa actuala.

Intr-un tirziu, am intrebat-o pe Alexa, asa ca sa spun si eu ceva:

― Pe el nu-l anunti de ceea ce s-a intamplat?

― Cred ca n-as face bine. E cu un picior in groapa, saracul! O veste ca asta, atit i-ar trebui ca sa-l dea gata. Dupa un ragaz, adaugase: De ce imi pomenesti de el? Tot pe tine te-a iubit

A spus-o bine Alexa, de asta eram sigur de mult, adica de totdeauna. Dar abia acum aveam certitudinea deplina, cind altcineva, mi-o confirma.

Ea vazind ca nu-i raspund, se uita lung la mine, cu ciuda, apoi spuse mustrator:

― Credeam ca inca mai tii la ea

Trebuia sa ma apar, sa-i dovedesc ca se insala, ca am iubit-o pe sora ei tot atit cit ma iubise ea, poate chiar mai mult. La ce-bun. Ce-as fi cistigat daca ma dezvinovateam invocind nu numai dovezile pe care le cunostea Alexa, ci insasi evidenta? Si ce pierdeam raminind vinovat fata de ea? Mihaela nu mai era pe lume si aceasta plecare fara intoarcere facea zadarnica, fara sens, orice sustinere.

M-am ridicat sa plec.

― N-a lasat nici o scrisoare? Nici un rand? (am evitat sa adaug: pentru mine.)

― Nu, nimic

― Spuneai ca slujnica ar fi surprins-o pe cind scria

― Crede-ma, nu stiu ce sa-ti raspund. Poate i-o fi trimis lui (sotului) un cuvint de adio Aici, in casa, am cautat, nu exista urma de scrisoare.

― Bine, la revedere

― Ce faci? Pleci? facu ea surprinsa.

― Da. Trebuie. Trimit pe secretarul meu sa-ti ajute. E nevoie de un barbat pentru indeplinirea formalitatilor

Fulgere de minie tisnira din ochii ei si Alexa, izbucnind vulcanic, intr-o dezlantuire care nu se potrivea deloc cu fire-ai stapinita, racni la mine:

― Pleaca! Acum stiu cine esti. Tu ai omorit-o pe Mihaela!

Strigatul ei de acuzare fusese rostit numai o singura data, dar eu il auzeam multiplicat de sute de ori in mine, rasfringindu-se in ecouri prelungi, grave, nesfirsite:

― Poate ca am omorit-o, i-am raspuns foarte calm, dar si ea pe mine!

― Se si vede! rinji ea crispat ca o vedenie.

― Se va vedea! am tipat infruntind-o.

Violenta tonului o sperie. Se trase un pas inapoi, privindu-ma ca halucinata. In timp ce ieseam pe usa imi arunca o piatra:

― Ticalosule!

Poate mi s-a parut, nu sint sigur. Oricum ar fi fost, nu ma duru lovitura. Nimerise intr-o chiurasa de otel, ori devenisem complet insensibil?

In dreptul portii, alta scena tare. Smaranda, nevasta soferului care; tocmai se intorcea, dind cu ochii de mine, ma apostrofa cu o excesiva minie:

― Va placu ce facurati, om rau ce sinteti? V-as omori daca as putea, dar o sa va plateasca Dumnezeu cu virf si indesat

I-am intors spatele si mi-am vazut de drum. Ce sa-mi pun mintea cu o toanta? Ii placea sa incaseze doua lefuri si acum ― poftim proces de constiinta Pe Alexa o intelegeam, durerea o silise sa-si iasa din fire. Dar nici ea nu trebuia sa ma acuze ca am ucis-o pe sora-sa, siht limite peste care nu se poate trece. Si pe mine ― ce m-o fi apucat sa-i spun ca si Mihaela m-a ucis la rindu-i? Sincer vorbind imi paru rau de izbucnirea mea ipocrita.

Si pe urma, de ce i-am strigat 'se va vedea?'. Ce noima avea replica asta stupida? Ce are sa se vada, ma rog? O voi lua pe urmele Mihaelei? Ma voi sinucide, la rindu-mi, drept compensatie pentru ca am ucis-o? Haida-de! Nici nu-mi trecea prin gind. Am jucat teatru ieftin, de prost gust Puah, mi-e rusine!

La primul telefon public m-am oprit ca sa dau dispozitii secretarului meu sa se ocupe de formele si operatiile inmormintarii, cumparind tot ce trebuie, fara a cruta banii si timpul.

Scapat de aceasta grija, ca si cum ar fi fost cea mai importanta, m-am simtit intrucitva usurat, as zice chiar bine dispus. Dar in loc sa ma intorc acasa unde Cecilia ma astepta, hoinaream in nestire pe strazi, fara nici o tinta. Vremea prinzului trecuse de mult. Nu-mi era foame. Uitasem si de prinz si de foame. Ajungind pe Lipscani, in dreptul cinematografului Maxim, cineva din spate ma trase de mineca. Era Walewska, poloneza! Volubila, supla, stralucitoare, asa cum fusese Mihaela pe peronul garii, in ajunul escapadei noastre la Constanta. La inceput o scurta explozie de veselie, apoi mustrari:

― De ce nu dat pe la mine, cum fagaduit la Oper, urs reu? Vali (Vali era numele ei de alint) iubesti mult la tine si tu necajesti la ea. Vreau vedem filmul impreuna, este forte frumos. Mergi cu Vali.

Am intrat, incapabil sa ma impotrivesc celui mai firav indemn. In pustietatea mea sufleteasca eram disponibil, la indemina oricui. Sala cinematografului, trista, aproape goala. Citeva perechi rasfirate ici si colo. Ne-am asezat in fund, pe ultimul rind, linga perete, lipindu-ne unul de altul, ca un singur trup. Ea m-a sarutat in intuneric. Am lasat-o, n-avea decit sa faca ce voia cu un obiect ca mine. Nu-mi ardea nici de ea, nici de film, absolut de nimic.

― La tine nu place sarute la Vali? se mira femeia nedumerita ca initiativa tuturor imbratisarilor o lua numai ea. Rideam cu risul altuia si o sarutam inert.

In pauza, am iesit in hol sa fumez o tigara. (Uitasem sa mai fumez de doua ceasuri.) Fumam si priveam zbuciumul strazii prin geamurile usilor de la intrare. La un moment dat mi se paru ca secretarul meu trecuse pe acolp. M-am luat dupa el si strecurindu-ma anevoie prin viermuiala pietonilor l-am ajuns din urma. Ramase uluit zarindu-ma cu capul gol, facindu-i semne disperate si strigindu-l intr-un loc atit de nepotrivit.

― Ce cauti pe aici?

― Ma duceam sa comand o coroana.

― Comanda cinci. Ti-am spus sa nu te uiti la bani.

― Am inteles, domnule secretar general, le trec in contul dumneavoastra.

― De ce in cont? Plateste imediat! Tot! Imediat!

― Bine, dar bani?

Ah, ce lapsus: nu-i dadusem nici o lescaie.

― Uite cheile de la casa. Ia de acolo citi bani iti trebuie. Si de ce n-ai plecat cu masina?

― E in reparatie.

― Ia Buik-ul meu. Iti sta la dispozitie oricit ai nevoie.

― Am inteles, sa traiti

― Asa, du-te si fa treaba. Ba nu, stai Era cit p-aci sa uit. Ce-ai facut cu cavoul? Cind e gata?

― Trebuie cavou? Nu stiam. Nu mi-ati pomenit nimic despre asa ceva

― Astepti sa ti se dea mura-n gura? N-aveai decit sa intelegi.. Sau sa intrebi daca nu poti intelege.

― Va rog iertati-ma, domnule secretar general. Ma pun imediat in legatura cu un arhitect. In mai putin de doua saptamini cred ca va fi gata

― Esti nebun? Ce tot palavragesti aici? In doua saptamini?

Pina miine dupa-amiaza trebuie sa fie gata, pricepi?

― Dar credeti ca e posibil Intr-un timp atit de scurt?

― Orice o posibil cind stii sa vrei. N-au decit sa lucreze zi si noapte cincizeci sau o suta de lucratori Platesc oricit

Secretarul meu se uita la mine alarmat, aproape in panica.

― Vino cu mine Unde gasim un telefon public?

Era unul chiar la spatele nostru, in incinta unui magazin.

― Cheama pe Goiceanu, arhitectul ministerului. Vreau sa vorbesc cu el.

Secretarul facu numarul si ceru directia arhitecturii. Din fericire, Goiceanu era acolo. Am luat receptorul si i-am spus:

― Asculta, dragul meu, te rog sa-mi faci pe socoteala mea un cavou la Belu Pina miine dupa-amiaza trebuie sa fie gata Da, da, miine dupa-amiaza, la orele patru Nici un minut mai tirziu. Dupa cum vezi urgenta extrema E cu putinta, orice-i cu putinta cind clientul nu se uita la pret. Angajeaza o mie de lucratori citi poftesti. Nu ma priveste. Dar nu admit un minut de intirziere, intelegi? Fa un proiect, nu-i nevoie sa-l aprob, ma bizui pe gustul dumitale Ceva simplu, clasic, dar nelipsit de grandoare. Secretarul meu iti pune indata la dispozitie banii de care ai nevoie. Nu-mi trebuie deviz, nu pricepi? De ce sa pierdem timpul cu asta? Capacitatea? Doua morminte, da, doua Ajunge. Bineinteles, pe frontispiciu gravezi numele meu Ne-am inteles? Foarte bine Multumesc.

Cind am depus receptorul in furca, secretarul meu izbucni intr-un elan de admiratie:

― Sinteti formidabil, pe onoarea mea!

― Nu vorbi prostii, l-am admonestat cu o asprime prea excesiva. Hai, sterge-o acum si vezi-ti de treburi.

Inainte de a pleca ramase citeva clipe locului, incurcat:

― Va rog sa ma iertati: pentru ce e nevoie de doua morminte?

― Am spus doua morminte?

― Da, v-am auzit cu urechile mele.

― Nu-i nimic. Lasam si doua. Ce-are a face?

Mda, avea dreptate baiatul. De ce comandasem cavoul cu doua morminte? Mare mirare! Dar ce importanta avea faptul? In tot cazul, nu se construieste un cavou pentru o singura persoana, el trebuie sa adaposteasca o intreaga familie sau macar o pereche Duca-se la naiba.

Am luat-o agale, in sens contrar, pe urmele unei fetiscane care-mi zimbi angajant ca s-o uit dupa trei minute si sa ma opresc pe strada Baratiei in fata unei vitrine ou pusti de vinatoare si arme de tot soiul.

― Ce-ar fi sa cumpar un revolver? Am sa i-l arat Alexei: Nu credeai ca ma sinucid? Ei bine, se va vedea! Deocamdata am facut rost de arma.

Inainte de a ma hotari, intrasem deja in magazin. Patronul imi arata citeva revolvere, si mari si mici, unele vechi, demodate, cu butoi, altele minuscule ca niste jucarioare.

― Nu-mi plac. N-aveti altele mai bune?

― Pentru ce va trebuie?

― Vreau sa-mi zbor creierii, i-am raspuns cu tonul cel mai natural de pe lume.

Negustorul zimbi superior (crede domnul ca ma prosteste?!) si adauga cu cinism:

― Pentru asa ceva oricare e foarte potrivit. Tot treaba aia o face.

Perfect logic omul de dupa tejghea, dar simplist, fara un pic de fantezie. E de-a dreptul barbar sa-si ridice cineva viata tragind de limba un revolver oribil, cu butoi, sau sa se arunce sub rotile unui Ford desuet in loc sa prefere un somptuos Roll's sau macar Cadillac.

Asa ca am ales un Browning mic, cu praselele incrustate in sidef. O adevarata bijuterie in miniatura. Negustorul mi-a facut pe loc un scurt instructaj atragindu-mi atentia sa nu-l lipesc de timpla in momentul sinuciderii, ci sa pastrez o distanta oarecare.

― Stiti, e mai eficace lovitura si nu da gres.

― Foarte amabil din partea dumitale, i-am spus rizind cu pofta.

Bineinteles ridea si el, devenisem subit prieteni.

Iesind din magazin, m-am uitat cu un gest reflex la ceas. Arata 4 fix

― Tiii, la ora asta am curs cu anul III.

Repede am oprit o masina. Dupa citeva minute coboram la facultate. Pe cind strabateam in graba lungile coridoare, citiva studenti ma salutara. Cind sa le raspund ― surpriza ― eram cu capul gol. Mi-am amintit de poloneza, de cinema si de palaria pe care o lasasem pe scaun. Ce-o fi crezut Vali de plecarea mea ciudata? Probabil ca ma asteapta inca Uitasem cu desavirsire sa ma intorc. Poate sa astepte mult si bine. Ce mi-o fi venit sa intru la cinema?

Am chemat asistentul:

― Fii bun, te rog, si anunta studentii ca azi nu tin curs.

Nu ma nedumerea contrazicerea in care ma puneam. Alergasem intr-un suflet la facultate (luind o masina ca sa nu intirzii), iar acum cind nimeni nu m-ar fi impiedicat sa tin cursul, il contramandam din senin, fara nici un motiv.

― Dar nu aveti ours, spuse mirat asistentul.

― Cum n-am? Nu-i astazi simbata?

― Va inselati, e vineri

― Esti sigur?

― Foarte sigur, si imi arata, cu un gest, calendarul din perete. Intr-adevar, era vineri.

― Da, ai dreptate, scapasem din vedere. Sint cam obosit.

Am intrat in cancelarie foarte abatut, nu din cauza lapsusului, ci din cauza palariei (desi as fi putut foarte bine sa ma intorc s-o iau sau mai degraba sa cumpar una noua).

Pe birou, un plic alb, care contrasta violent cu verdele postavului, imi atrase privirile. Parca m-a sagetat un curent electric.

― Scrisoarea Mihaelei! Asta trebuie sa fie scrisoarea Mihaelei!

Plicul nu purta nici o stampila postala. In ce fel ajunsese la mine?

― De unde e asta? am intrebat cameristul.

― A venit azi-dimineata o domnisoara si a adus-o.

― La ce ora?

― Pe la opt, opt si jumatate. Mi-a spus sa v-o dau in mina ca e ceva important.

Asadar, Mihaela fusese. Pentru asta facuse drumul in oras! Sa-mi aduca scrisoarea Se temuse s-o dea la posta, sa nu se piarda sau sa nu cada in miini straine. Asadar, nu plecase in imparatia lui Pluton si a Proserpinei inainte de a-mi lasa un cuvint de adio.

Am desfacut plicul tremurind, apucat de toate frigurile. Citeam cu rasuflarea taiata paginile una dupa alta, parca as fi vrut sa le mistui cuprinsul dintr-o singura ochire.

Cine ar fi putut sa inteleaga ceva in nerabdarea mea care sarea dincolo de timp si in tremurul care invalmasea frazele amestecindu-le alandala? Am reluat lectura dupa o pauza tot fara rezultat. Mihaela scria mare, nervos, unele cuvinte erau cu neputinta de descifrat. Asternuse pe hirtie tot ce avea pe suflet, intr-o graba febrila de parca s-ar fi temut sa n-o surprinda moartea inainte de a ispravi.

N-a fost chip sa citesc scrisoarea decit dupa ce am dormit o ora cu ajutorul unui somnifer. Iat-o mai jos, reprodusa intocmai:

II

Poate ai aflat pina acum ca nu mai sint. Inainte de a pleca in necunoscut voiam sa-ti vorbesc, sa-mi deschid pentru ultima data inima inaintea ta, dar mi-a fost greu, foarte greu. De aceea am ales calea scrisului, mult mai lesnicioasa, cind poti spune tot ce te doare, fara sa te intrerupa nimeni.

Trebuie sa-ti marturisesc din capul locului ca ma simt vinovata fata de tine, da ― vinovata Imi recunosc deschis greseala care a facut sa ni se desparta drumurile pentru totdeauna. Dar nu vinovata fiindca te-am inselat, asa cum ai crezut mereu, ci numai pentru ca am nutrit nebunescul gind de a te insela.

Sa nu-ti inchipui ca incerc sa ma dezvinovatesc. La ce bun? In fata vesniciei, omul leapada masca minciunii si ipocriziei si simte nevoia unei purificari desavirsite, pe care nu ti-o da decit spovedania sincera, deznadajduita. E ceea ce se intimpla cu mine, acum ― in pragul unei lumi necunoscute. Dar s-o iau de la inceput.

Nu, nu pot incepe mai inainte de a-ti spune inca o data ca te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adica gresesc: cum sa fac o comparatie cind nu te-am iubit decit pe tine?

Mereu ma osteneam sa-ti plac, sa fiu aceea pe care o cautai si, cu cit voiam mai mult, cu atit mi se parea ca eram mai putin. Ai sa zimbesti cind ti-oi marturisi ca de cind am fost a ta ma simteam mai buna pina si cu mine insami, si as spune ca eram chiar geloasa pe propria mea persoana.

Tu ai ramas singura mea iubire si, daca as fi trait pina la adinci batrinete, tot n-as fi iubit a doua oara. Este asa de neverosimila si de putin omeneasca povestea acestei iubiri unice, incit oricui i-ar parea o nascocire. Cind am citit Manon Lescaut, om ridicat din umeri zimbind sceptic, neconvinsa. E cu neputinta, imi spuneam, sa iubesti asa de total, numai o singura data in viata?

Destinul a vrut sa-mi dea o lectie aspra; m-a ales tocmai pe mine ca sa confirm realitatea unei povesti, s-o depasesc chiar.

Nu ma pling! O vreme am fost atit de fericita, incit socot ca nu m-am achitat fata de fericire cu pretul tuturor suferintelor pe care le-am indurat dupa aceea.

Iubirea e nesatioasa, de un egoism salbatic, vrea sa-i sacrifici tot fara a-i cere nimic in schimb, multumindu-te doar cu ceea ce-ti ofera. Eu am rivnit totul de la tine pentru ca iti dadusem totul. Oricum, ceva mai bun decit mine nu puteam sa-ti dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb in aparenta just. Dar ce experienta aveam, de unde sa stiu ca iubirea dintre doua fiinte nu e egala, ca balanta atirna cind intr-o parte, cind intr-alta dupa imponderabile de care arar ne dam seama. In cazul nostru balanta atirna in favoarea ta, lanturile cu care ma incatusai erau mai puternice decit ale mele. De ce te-am judecat luindu-ma pe mine drept unitate de masura? Barbatul, datorita se vede eului sau asa-zis 'superior', se da dragostei cu prudenta, pastrind rezerve pentru sine, de aceea isi pastreaza, macar partial, echilibrul. Pe cind noi, femeile, cind iubim, ne dam integral mistuindu-ne in asa fel incit nu ne ramine decit umbra celor ce am fost. Iata de ce prabusirea noastra in lipsa coloanei vertebrale e asa de catastrofala.

La fel s-a intimplat si cu mine. E greu, aproape imposibil, sa-ti insir in ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la rostogolul meu in neant. Nu-mi dau seama daca acest rostogol a inceput atunci cind tu, satul de iubire, ai provocat ruptura sau cind, chinuit de remuscari, te-ai intors pocait? Chestiunea n-are importanta. E sigur ca, inlauntrul acestor doua date, mi-a incoltit un gind feroce de razbunare. Nu te mira, ai citit bine: razbunare. Si inca ceva: trebuie sa stii ca nici o razbunare nu e mai cumplita ca aceea care izvoraste din dragoste.

Ai sa ma intrebi: de ce voiam sa ma razbun? Fiindca ma parasisei tocmai atunci cind credeam mai mult in dragostea ta? Dar ai revenit mai copt, mai subjugat de mine, si dovada cea mai buna e ca-mi dadusei numele. Ah, Dorule! (Lasa-ma sa-ti spun asa, e mult de cind nu mi-a fost ingaduit sa te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte firesc sa judeci asa. Te iubeam prea mult! Si nu stiu daca o femeie indragostita rationeaza vreodata cu creierul. Nu, toate ne lasam duse de-o sensibilitate care nu cunoaste masura. Pe oricare femeie, in conditii identice, daca o paraseai vremelnic, ca s-o iei, dupa aceea, de nevasta, i s-ar fi inchis rana, iar legatura s-ar fi dezvoltat cit se poate de normal. Numai cu mine a fost altfel. Nu puteam accepta umilinta unei parasiri atit de jignitoare. Ei bine, mindria mea, crunt strivita cu calciiul, m-a impins sa ma razbun. Rana pe care mi-o deschisesei in piept nu se vindeca fara balsamul acelei blestemate razbunari.

Niciodata n-o sa-ti dai seama cit am suferit de pe urma gestului tau necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cit am fost de mutilata. Si tocmai atunci, ca o incununare a deznadejdii, s-a ivit sarcina.

Daca am suportat parasirea cu toate chinurile provocate de ea, rusinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n-as fi putut sa-i supravietuiesc. Ma hotarisem inca de atunci sa-mi ridic viata si nu era decit o chestiune de zile ca sa ajung la fapta, cind ai reaparut. Crezi ca as fi primit vreodata sa fiu sotia ta daca n-ar fi fost sarcina? In ruptul capului, dragul meu! As fi putut contracta o casatorie chiar in situatia aceea daca voiam. Ti-am spus ca am intilnit din intimplare pe tinarul acela cu care m-ai vazut vorbind in holul hotelului Palace. Si pentru ca am adus vorba de el, sa-ti povestesc cum l-am cunoscut. Nu l-am cunoscut atunci pentru prima data asa cum iti spusesem, pentru a evita explicatiile, ci cu doi ani inainte, intr-o imprejurare destul de hazlie. Ma intorceam de la Predeal, cu alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o cunosti) unde facusem o excursie de citeva zile prin munti pentru a ne recrea dupa obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Eram singure in compartiment cind, la Sinaia, s-a urcat un tinerel in acelasi vagon. Statea pe culoar la fereastra si fuma. O colega mucalita ne-a propus sa ne batem putin joc de el dindu-ne drept studente grecoaice venite sa viziteze tara. Putin cam naiv el a crezut. Nu-ti spun ce conversatie s-a incins in limba lui Moliere pe care o vorbea destul de stingaci, ce risete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i palavrageam, dar nu-si lua ochii de pe mine. Mi-a cerut adresa de la Athena, chiar mi-a fagaduit ca vine acolo sa ma vada. Colegele mele sa moara de ris! gata, l-ai prins in lat! In Gara de Nord, cind ne-am despartit, mi-a sarutat de citeva ori mina. Era tare trist. Asta a fost absolut tot, adica un simplu si inocent joc.

La Constanta, cind m-a revazut, i-am spus ca sint logodita cu un roman si ca plecam in Grecia. Abia cind ne-am intilnit a treia oara a aflat adevarul, ca nu eram nici grecoaica, nici logodita. De atunci ma astepta ore intregi intr-o bodega din fata casei, pindind sa ies in oras ca sa ma vada si sa-mi vorbeasca. De cite ori nu mi-a propus sa ne casatorim! M-ar fi luat, sint sigura, chiar daca i-as fi marturisit ca sint insarcinata. De ce sa-ti ascund: ma iubea tinarul si nu era o partida de dispretuit. Dar, mai ales, m-ar fi salvat in acea imprejurare grea. N-am primit tot din cauza min-driei mele tiranice. Nu mi-as fi iertat niciodata sa intru in acea casatorie cu o lipsa de prestigiu pe care viitorul sot putea s-o exploateze mai tirziu in favoarea sa. Preferam sa ramin nemaritata toata viata decit sa (urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luindu-te in conditiile acestea, la fel imi calcam mindria. Pentru bunul motiv ca eram silita sa ma marit cu un barbat care nu se mai bucura de stima in ochii mei. De aceea setea mea de razbunare crescu mai aprig datorita acestei acceptari, ca sa rabufnesca mai tirziu cu o putere mult sporita.

Cred ca si vitrega soarta a uneltit ca sa se intimple asa. Daca imi traia copilul viata mea ar fi curs pe alta albie. El mi-ar fi polarizat gindurile si simtirea asupra-i si m-as fi destinat iubirii si cresterii lui. Nu s-a intimplat asa. A trebuit sa lepad copilul ca sa piara, probabil, orice piedica din drumul razbunarii.

Atunci l-am revazut pe el, a patra oara, de asta data nu datorita hazardului, ci din vointa mea. I-am telefonat. Nu stia ca 'grecoaica' se maritase intre timp ― a aflat-o ceva mai tirziu. Si acum imi facea o curte discreta. Ori de cite ori il intilneam, devenea stingaci ca un adolescent. Mi-a placut purtarea si constanta sentimentului sau care presupunea, oricum, o distinctie sufleteasca.

Ce ratiune aveau aceste intilniri discrete? Ei bine, voiam sa-l folosesc ca unealta a razbunarii mele. Era omul cel mai indicat, pentru ca stiam cit singe rau iti facea, cum il urai si te temeai de el.

Planuiam asadar, sa ma despart de tine pentru a ma casatori cu el. Parca vedeam aievea, cu ochii mintii, scena care avea sa se desfasoare: intr-o seara, la cina, ai fi gasit numai un tacim la masa. Intrebare: 'Ce inseamna asta? Tu nu maninci?' Raspuns: 'Eu iau masa in oras'. 'Unde? Cu cine?' Si aici, trasnetul: 'Cu viitorul meu sot! Tinarul de la Constanta! Nenisor!'

Cit doream, cit imi trebuia revolta, deznadejdea, gelozia ta. Toate astea laolalta

Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, sa divortezi pentru a te marita cu cineva pe care nu-l iubesti, numai de dragul unei razbunari. Nu stiu daca femeile care insala au avut vreodata un motiv mai puternic decit mine. Dar motivul nu intereseaza; important este numai gindul ca te stapineste. Cind la mine s-a pirguit acest gind, nimic n-a mai putut sa ma impiedice de a-l pune in aplicare. Principalul se indeplinise.

Vazind incurajarile mele, el isi lua din nou indrazneala si-mi vorbi. Ma indema sa divortez, sa devin sotia lui, sa punem capat acestei situatii neclare. Ii stringeam mina incetisor: 'Ei bine, voi fi a dumitale, ti-o fagaduiesc, inca un bob zabava'

Fagaduisem si asteptam ziua cea mare ca sa te umilesc, ziua razbunarii mele smintite. Dar soarta vitrega, care m-a pascut din leagan, vru altfel, si planul se narui ca un castel durat din carti de joc.

In ziua aceea mi-a propus o plimbare cu masina pina la padurea Baneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu numai pentru ca putea sa ne vada cineva, ci pentru ca nu-mi ingaduiam eu insami asa ceva. El starui si puse atita caldura incit impotrivirea mea incepu sa se clatine. Poate tot n-as fi primit pina la urma daca ghinionul nu facea sa treaca o masina. El o opri si astepta sa ma urc. In fata faptului implinit, n-am mai avut incotro.

Ceea ce a urmat, o stii. Soferul a luat-o razna cu 80 km pe ora si in dreptul Arcului de Triumf, vrind sa ocoleasca o trasura, facu un viraj brusc. Din cauza soselei stropite cu apa masina derapa si se izbi de un pom. Nu stiu ce s-a mai intimplat. M-am trezit in spital, uluita, ingrijorata. Nu-mi pasa de piciorul fracturat, nu ma dureau ranile! Ma inspaimintam de tine, de Alexa, de scandal.

Cum imi imaginasem despartirea noastra si cum avea sa se petreaca in realitate! De unde socoteam ca te voi coplesi de dispret, eu am fost cea dispretuita si a trebuit sa parasesc casa.

Nu m-ai intrebat ce s-a intimplat, cea a fost intre mine si el. Erai prea mindru. Ai tacut tot timpul, te-ai retransat in spatele unei taceri indaratnice si mistuitoare. Poate aveai dreptate. La ce bun sa ma intrebi cind dinainte credeai ca stii raspunsul? Cind te asteptai ca voi tagadui sau voi confirma legatura mea adultera, ceea ce pentru tine era totuna. Nici nu m-as fi ostenit sa ma apar. Imi dadeam seama ca atunci nu m-ai fi crezut. Iti marturisesc insa acum cind sint sigura ca ma crezi:

Ei bine, afla ca relatiile mele cu el, nu numai pina in ziua accidentului, dar chiar pina in ziua nuntii, au fost din cele mai corecte. El n-a indraznit sa ma sarute macar si nici mindria mea nu i-ar fi ingaduit-o. Tot ceea ce mi-as reprosa nu-i decit faptul ca i-am acceptat curtea. Dar se putea altfel? Cum as fi ajuns sa-mi pun planul in aplicare?

Dupa aceea a inceput prabusirea. Am cazut din ce in ce mai jos si aceasta cadere inceata a mers pas cu pas cu limpezirea procesului meu de constiinta. Intr-un fel, as putea afirma ca limpezirea de care vorbesc, in loc sa inlature catastrofa, a provocat-o.

Abia dupa transcrierea divortului, mi-am dat seama ce pierdusem, cit pret aveai tu. E parca un facut sa nu ne dam seama de valoarea unei fiinte sau a unui lucru decit dupa ce-l pierdem. Despartirea mi-a deschis mintea asupra unui simtamint de care nu mi-am dat niciodata seama ca exista cita vreme ai fostul sotul meu: ca te iubeam.

Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am mintit niciodata. Si mai ales in clipele acestea. Te-am iubit si te iubesc cu atit mai deznadajduit, cu cit stiu ca de-acum n-ai sa mai fii niciodata al meu.

Ce s-a intimplat cu mine, ce pinza mi s-a pus dinaintea ochilor incit n-am reusit sa te vad asa cum erai in realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale valente sufletesti? Am inchis intr-adins pleoapele ca sa nu vad decit ceea ce voiam eu? Sau tu imi aratai mai putin decit trebuia? Nu stiu, nu stiu ce sa mai cred.

Te-am socotit flusturatic, rau si josnic, pentru ca m-ai parasit absolut fara nici un motiv; un om fara traire interioara, asemeni milioanelor de vietuitoare ale pamintului menite sa inlesneasca circulatia materiei in natura ca, dupa despartire, sa-mi apari altul, in intregime altul, cu alt suflet, alta infatisare, chiar alt trup, de parca te nascusei a doua oara. Pina si micile tale defecte deveneau acum calitati deosebite si te iubeam si pentru ele.

Cit erai de deosebit fata de ceilalti oameni cind mi-ai daruit casa care trebuia sa fie a amindurora. Cine ar fi facut un gest atit de marinimos pentru fosta lui sotie? Apoi, mai tirziu, cind l-ai scapat pe el de rigorile legii cu pretul atitor jertfe. Alexa mi-a destainuit cum ti-ai riscat situatia pentru a-ti respecta cuvintul pe care mi-l dadusei.

Citeodata aceasta revarsare de generozitate ma revolta. Mai precis: ma durea. Gaseam insa repede o consolare. Imi spuneam: de ce face el toate astea? De ce nu ma ignoreaza ca pe o straina de care nu-l mai leaga nimic? Nu, nu-i sint inca straina, el tot ma iubeste. Daca nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens. Doamne, ce nevrednica eram de iubirea ta! Ma simteam asa de mica fata de tine, mica si neinsemnata ca o ginganie, iar constiinta acestei micimi imi strecura in suflet o suferinta dizolvanta.

Nu, Dor, n-ai sa intelegi niciodata ceea ce am trait. Eram silita sa stau alaturi de un barbat pe care nu numai ca nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodata, dar ajunsesem sa-l consider cauza nenorocirii mele, prin faptul ca aparuse in viata mea. Bietul! In realitate n-avea nici o vina. Facea tot ce-i statea in putinta sa fiu multumita, era indatoritor cu mine, ma coplesea de atentii care ar fi magulit pe orice alta femeie. Ii apreciam rece eforturile si ma sileam sa-l crut de suferinte. Degeaba!

In cele din urma a inteles ca tot pe tine te iubeam. Odata, intr-o seara, mi-a spus-o. Bineinteles, am tacut si asta a fost o confirmare pentru amindoi. Ce era sa faca? Mi-a mai spus: daca vrei sa-ti refaci caminul, n-am dreptul sa ma impotrivesc.

M-a miscat, de ce as minti? Imi parea rau, era bolnav, slabise mult si, cautind o evadare, cazu in patima jocului. Intr-adevar, barbatii fac uneori gesturi admirabile, dar, pentru a-i aprecia, trebuia mai intii sa-i iubesti, sa simti ceva pentru ei. Eu nu reuseam sa-i pretuiesc delicatetea sufleteasca decit rece, rational, ceea ce era egal cu zero.

Da, este adevarat ca in cei doi ani cit a durat aceasta noua casnicie n-a fost zi in care gindurile mele sa nu fie in preajma ta, linga tine.

(Cum era sa ma simta departe cind Mihaela traia intre lucrurile mele, in casa dragostei noastre? O parte ddn fiinta mea salasluia in fiecare coltisor, eram prezent in fiecare bucata de gradina, teiul ii vorbea de mine si peste tot plutea amintirea celor ce au fost)

Citeam articolele tale din ziare, iti urmaream activitatea, des-cosind pe Alexa daca mai stie ceva despre tine. Cind n-aveam fapte noi, coboram in trecut ca sa retraiesc in ore lungi de reverie sarbatorile iubirii noastre. N-aveau sa se mai intoarca niciodata, ca zilele smulse din calendar.

Revedeam plecarea surprinzatoare la Constanta, plecarea si mai surprinzatoare la Constantinopol, frenetica noastra bucurie de viata cu risul ei nepotolit, vizita micutei cinteze care ne-a facut atita bucurie ― si, desprinsa de realitate, surideam trecutului. Parca numai astea erau? Dar calatoria pe mare, cu ultimele clipe ale unor osinditi la moarte, dar Kala-Miche (disparitia si aparitia ta), dar espadon-grille, dar pasarelele din bazar, si Journal d'Orient? Dar cite altele toate!

Cind am aflat ca te-au numit profesor, m-a podidit un plins sfisietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plins atita. De bucurie ca ai ajuns atit de sus sau de durere ca nu mai erai al meu? Poate si de una si de alta. Am inteles, mi-o spunea toata fiinta, ca si asta ai facut-o pentru mine. Stiai cit de mult doream sa ajungi profesor universitar. Si cum te-am jignit in seara aceea, cind dupa conferinta lui Tirnoveanu iti spusesem, in gluma, ca si tu ai fi ajuns profesor ca el, dar ca nu voiai. Iata, ajunsesei. Mi-ai dovedit ca erai capabil sa ajungi.

Doamne, cite lacrimi am varsat in ziua aceea. De cind sint n-am plins atita. Iar seara ma aflam in fata unei hotariri nestramutate. M-am imbracat in pripa si am fugit la tine. Nu stiu ce voiam sa fac: sa te felicit, sa-ti cad la picioare rugindu-te sa ma ierti, sau numai sa te vad si sa ma intorc impacata cu mine. Imi trebuiai in clipele acelea asa de covirsitor, incit mindria, despotica mea mindrie, raminea muta, nu mai avea un cuvint de spus. Nu-mi pasa orice s-ar fi intimplat, mi-era indiferent tot ce ai fi crezut despre mine. N-aveai decit sa ma respingi, imi ajungea doar sa ma uit in ochii tai, sa te simt aproape si sa-ti sorb aerul. Atit!

Daca te gaseam as fi iesit din groaznicul tunel in care orbecaiam, pasii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu erai acasa. Am sunat zadarnic o jumatate de ora. Ca si cind parea de neinchipuit si ireparabil sa lipsesti in ceasul acela, m-a invadat o descurajare vecina cu moartea. Picioarele mi s-au muiat din genunchi si m-am sprijinit de gardul curtii sa nu cad. M-a cuprins atunci o sete nebuna de a muri. M-am culcat jos pe caldarimul rece, cu o voluptate smintita ca sa sfirsesc acolo, pe unde treceam atit de fericita altadata, ca sa ma gasesti fara suflare cind te vei intoarce din oras. Aveam credinta nestramutata ca poti sa-ti ridici viata si fara ajutorul unei arme, ci numai cu vointa de a muri. Poate ca reuseam pina la urma daca nu ma descoperea o batrina. S-a aplecat asupra mea, m-a ridicat de jos, crezindu-ma lesinata. Un barbat, care trecea pe trotuar i-a venit in ajutor. Amindoi m-au urcat intr-o masina si asa m-am pomenit acasa. A doua zi, n-am mai avut curajul sa revin, si nici in zilele urmatoare, niciodata! Cu toate astea cind ai tinut lectia de deschidere, la universitate, m-am furisat printre auditori, pina in fundul salii, ca sa nu ma vezi, si te-am ascultat de acolo. Cind vorbeai mi se parea ca nu mai esti tu. Ma minunam cum de poti vorbi asa de limpede si fluent in fata unui auditor atit de numeros La inceput mi-a fost teama sa nu-ti pierzi sirul si odata, cind ai facut o pauza lunga, am inghetat de spaima. Credeam ca m-ai zarit si de aceea te-ai incurcat. Nu stiam cum sa ma string, sa ma fac mica, mica de tot, sa pier ca un fulg de papadie. In fine, a trecut si asta. Fara' sa vreau am surprins o frintura din conversatie: doua studente din fata mea vorbeau despre tine. Una spunea: 'Ce dascal simpatic, seamana leit cu Garry Cooper. O fi casatorit?' Cealalta a raspuns: 'Nu stiu, parca n-as vrea sa fie. Tare-mi place ca barbat'. Mi-a trecut o sabie rece prin inima. Cum le-as fi strigat ca eu sint sotia ta sau ca macar am fost si numai pe mine ma iubesti. Ah, ce mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea zanatica) pentru ceea ce-mi furasera din trecutul tau, precum si pe cele dupa mine care se vor desfata in intimitatea ta, domeniu altadata al meu.

Ceva mai tirziu, cind s-a intimplat napasta cu banii aceia luati de el si am venit la minister sa-l scap de rigorile legii, ce frumos si mindru mi-ai aparut! Mi-am dat seama ca niciodata n-o sa mai cobori pina la mine, ca nadejdea intr-o intoarcere e o nebunie curata. Am vrut atunci sa te imbratisez cu de-a sila, asa cum facusesi si tu cu mine odinioara, pe scara mansardei, ca sa ma aleg macar cu atita, sa-mi potolesc gura arsa. Ce slaba m-am aratat! Mi s-a taiat dintr-o data curajul si m-am pomenit ca-ti aranjez cravata. Tot era ceva. Stateai asa de aproape, incit ti-am respirat aerul!

(Aveam, asadar, dreptate, cind mi se paruse ca si cu Mihaela s-a petrecut acelasi lucru.)

O, Dorule, inca de la inceputul legaturii noastre erai sigur ca te iubesc. E adevarat, te-am iubit si atunci mult. Dar iubirea la care raspunzi nu e decit jumatate iubire. Chiar mai putin decit atit. Daca te sarutam o data, imi intorceai zece sarutari la loc si nu eram lacoma dupa ele pentru ca mi le dadeai din belsug. Acum, acum sa ma fi lasat sa te sarut, cind nu mai era cu putinta. Ai fi stiut ce inseamna o sarutare. Si as fi stiut, bineinteles, si eu. Sufeream de rau de tine, intelegi? Intrebuintez acest cuvint fiindca nu gasesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfisietoare nostalgie, dar e mai mult decit nostalgie. Acest rau de dragoste ma macina incetul cu incetul, imi ravasea fiinta, imi lua mintile. Umblam pe strazi nauca, buimaca, ca sa consum energia care ma apasa, sau scriam frenetic ceasuri intregi, acoperind zeci de coaie, strigindu-ti dorul meu mistuitor, setea mea de tine, asa cum faceai si tu la inceputul dragostei noastre.

Cit as fi dorit sa ai o nevoie ca sa te pot ajuta cu ceva. Ce spun ― nevoie? Voiam sa te imbolnavesti grav de tot ca sa te' ingrijesc zi si noapte, sa nu ma dezlipesc de capatiiui tau, sa te fac bine cu dragostea mea. Sau sa omori pe cineva, sa te inchida, iar eu sa stau cu tine in celula ani de-a rindul, izolati de-lume, vesnic numai noi doi, tu singur si eu, ca in poezia bardului de la Mircesti.

Ma bateau si alte ginduri la fel de absurde si chiar stupide. Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, induram chinuri cu carul. Dar nu ma dezbaram de ele, cum fac morfinomanii care se afunda tot mai adinc in viciu. Cind nu te poti infrina inseamna ca ai pierdut cirma si plutesti la intimplare, in voia valurilor. Nu mai eram stapina pe mine si as fi indurat poate inca mult timp viata asta de sclava a ta, daca daca nu-mi dadeai lovitura de gratie.

In ziua aceea ma dusesem la sora-mea, sa iau un model de dantela pe care mi-l fagaduise. Stiam ca n-o gasesc acasa, totusi am plecat. Pe masa ei de lucru, un carton alb, imi atrase atentia. Ce-i asta? L-am luat in mina, l-am desfacut. O invitatie-la nunta, la nunta ta cu Cici.

Am simtit cum m-a spintecat o durere groaznica, parca mi-a plesnit fiinta in milioane de bucati. Camera a inceput sa fuga de sub picioarele mele si m-am prabusit pe jos, fara cunostinta. Cind s-a intors Alexa, nu-mi venisem inca in fire. Ingrijorata, m-a luat in brate, m-a scuturat, mi-a dat ceva de baut. 'Ce ai, ce s-a intimplat?' 'Nu stiu, mi-a venit o ameteala mare'. Ce-as fi putut sa-i spun? Voia sa cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toti doctorii de pe lume nu sint in stare sa ma vindece. Mi-a dat modelul (ce-mi mai trebuia?) si am plecat. Mergeam pe strada descompusa, clatinindu-ma ca un om beat. Cind puneam piciorul pe trotuar, mi se parea ciudat ca nu se scufunda pamintul cu mine. Eram frinta de oboseala, desi nu facusem nici o suta de pasi si singura singura Toata lumea ma parasise: si tu, si el, si Alexa, toti. Poate si eu plecasem din mine. As fi vrut sa ma odihnesc, sa ma asez jos, pe bordura trotuarului, dar continuam sa merg; prinsesem de veste ca ma urmarea cineva din spate. Ce crunta ironie! In starea in care ma aflam numai de-o aventura nu-mi ardea. Barbatul ma ajunse, se apropie de mine. Fara sa vreau am ridicat privirea si, in aceeasi clipa, am tresarit de spaima. Semana asa de mult cu tine, incit in primul moment am crezut ca esti chiar tu. Avea trasaturile tale, ochii, nasul, chiar aerul tau. Poate exageram, fiindca eram plina de tine, totusi asemanarea parea de necrezut. N-am asteptat decit sa-mi spuna doua vorbe ca sa ma agat de bratul lui, ca cea din urma prostituata. Ce proces s-a petrecut fulgerator in constiinta mea, ca sa ma arunc orbeste in aventura aceea vulgara? Femeile invinse de viata au uneori o sete nebuna de a cadea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-si distruge ce a mai ramas curat in ele. Nu stiu daca acesta era cazul meu ori daca faptul ca semana cu tine parea sa fie o justificare a gestului. Oricum, voiam sa gust voluptatea propriei mele decaderi.

Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzica, de orice, pentru ca imi era groaza sa ramin numai cu mine.

Nu ti-as fi povestit aceasta intimplare, daca de la inceput nu-mi impuneam linia unei sinceritati nude. Admitind ca as fi ascuns-o, s-ar fi schimbat ceva din destinul meu?

Am intrat amindoi intr-un local, primul iesit in drum. Putin imi pasa unde ma duc. Chiar m-as fi bucurat daca ma recunostea cineva. Da, sa se duca vestea ca sint o desfrinata! Din pacate nu erau decit figuri necunoscute. Ne-am asezat la o masa unul linga celalalt. El a inceput, exuberant, o conversatie simplista, fara nivel, debitind lucruri nesarate. Glasul lui nu semana cu al tau. Era ragusit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam sa-l aud, imi zgiriia urechile. I-am spus:

'Taci! Lasa-ma doar sa te privesc'.

El rise vulgar, zgomotos:

'Ei dracie! N-o sa stam muti!'

'Te rog mult!'

Ma privi lung, nedumerit de insistenta mea, apoi ridica din umeri:

'Esti ciudata, ma parole!'

In clipa aceea, orchestra executa L'invitation la valse. N-am recunoscut bucata chiar de la primele masuri intr-atit imi paru de neasteptat s-o aud in acea imprejurare. Nu ma inselam insa. Era aceeasi melodie pe care o auzisem la cea dintii intilnire a noastra, acolo sus, la mansarda, dupa miezul noptii, strinsi unul linga celalalt, cu miinile impreunate, plutind in extazul pe care il da iubirea. Totul s-a sters din jurul meu, n-am mai vazut pe nimeni, si-n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos, pe care se proiectau scene din poemul pe care il traisem noi doi. Urmaream filmul nostru de dragoste cu inima strinsa, uitind unde ma aflam. Nu stiu ce ma durea, muzica sau dragostea? Parca o mina dusmanca imi spintecase pieptul ca sa-mi smulga de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Si pe aceste fibre treceau, nemilos, arcusurile viorilor Plingeam cu toata fiinta Tot ce ramasese viu in mine plingea angrenat intr-o dezlantuire ce nu mai putea fi stavilita. Si, ciudatenie, plinsul acesta imi facea asa de bine! Gasisem un simbure de fericire chiar in lacrimi.

Cind a tacut orchestra, s-a destramat si vraja care ma smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am ingrozit de aventura in care ma angajasem. Atunci s-a intimplat ceva uluitor: mi s-a parut ca masa noastra a luat foc, ca localul in care ma aflam se aprinsese din toate partile. Poate era o simpla iluzie, dar mi-aduc aminte ca am simtit in nari mirosul de fum. Am tisnit pe usa tipind de spaima. Nici acum cind iti scriu nu-mi dau seama ce-a fost asta. Poate faceam primul pas in nebunie sau (urmeaza citeva rinduri sterse atit de violent, incit hirtia fusese rupta.)

Se sfirsise cu mine! Cit timp erai singur, aveam credinta ca nu m-ai uitat, ca mai tii la mine, cu tot raul pe care ti l-am facut; ca amintirile noastre dragi inca staruiesc in tine, cu mireasma lor atenuata de timp, totusi destul de vii. Pentru mine acest gind constituia o mingiiere, un sprijin, o speranta. N-as putea spune ca ma gindeam la o impacare. Ar fi fost lipsit de sens sa mi-o marturisesc deschis chiar mie insami. Dar in adincul sufletului, spun drept, tot nadajduiam.

Si acum cazuse si asta! Erai de aici inainte al alteia. Si cine indraznise sa mi te rapeasca? Cici! Tocmai ea, buna si nepretuita mea prietena!

Daca nu cunosti sufletul femeiesc, n-o sa intelegi niciodata napraznica mea durere. As fi suportat sa te insori cu toate femeile din tara, de pe glob, din intreg sistemul solar, afara de una singura: de Cici! As fi indurat orice nenorocire ce s-ar fi abatut pe capul meu, oricit de crunta, afara de casatoria ta cu Cici. Asta m-a doborit! A trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pentru ca m-a lovit tocmai in partea cea mai vulnerabila a sensibilitatii: in mindria mea. Am incercat sa-mi adun gindurile rascolite de grozavia acestei napaste. Cu neputinta! Cu neputinta!!!

Stiu ca n-ai luat-o sa te razbuni pe mine si sa ma nimicesti. Esti prea mare si bun ca sa-mi vrei intr-atit raul. Si apoi de ce m-ai ajutat si te-ai jertfit pentru mine? De ce mi-ai dat necontenit atitea dovezi de dragoste?

Ma gindeam-cu spaima ca s-ar putea sa va intilnesc undeva, pe strada, la teatru sau la cinema. Unul linga altul, sorbindu-va din ochi, conversind intim; ea rezemindu-se tandra de bratul tau, asa cum faceam si eu adesea. Ma cutremuram toata si gemeam de durere.

Am vrut sa fug de voi, si gindul acesta m-a stapinit un timp. Sa plec undeva departe, in alt colt de pamant, in strainatate, oriunde! Sa vind tot si sa plec. Sa incep acolo o noua viata cu alti oameni, alt decor, chiar alt aer. 'Une autre vie! Une autre vie!' cum striga odinioara M-me de Stael, fara sa fi fost in pielea mea. N-am putut. Prea tirziu! Ma simteam legata de casa, incatusata de pamint si obosita, obosita, obosita Aveam nevoie de odihna multa si lunga, sa nu se mai sfirseasca. O odihna pe care nu ti-o da altcineva decit moartea. Caci de atitea ori viata e mult mai grtd decit moartea.

O noua dragoste poate m-ar fi salvat, stiu eu? O dragoste coup de foudre, ca aceea dintre Romeo si Julieta. De ce n-a venit?

De ce am fost sortita sa am o singura dragoste si aceea atit de tragica?

Plec mutilata de pe lumea asta, infrinta definitiv. Nu stiu, dar unii oameni sint sortiti sa ispaseasca greu o greseala. Eu sint dintre aceia. Nu ma pling! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi.

Odata, sint multi ani de-atunci, o taranca octogenara mi-a spus: domnisoara frumoasa, sa te pazeasca Dumnezeu si Maica Precista de dragostea neagra. La virsta aceea n-am inteles despre ce era vorba. Acuma stiu prea bine. Invitatia ta la vals n-a fost decit actul de nastere al acelei iubiri negre care sfirseste cu moarte. Sint sigura ca nu te-ai asteptat la un asemenea deznodamint, dar tot pe atit de adevarat ca nici nu l-ai putut impiedica.

Ramii cu bine, dragul meu! Iarta-ma daca aceste rinduri iti vor tulbura clipele de beatitudine cu (scrisese probabil Cici dar s-a razgandit si a sters durerosul nume). N-am avut incotro. Daca nu scriam scrisoarea de fata, n-as fi putut sa mor. Nu-i nimic. Ai sa ma uiti repede si dupa aceea iti vor ramine de trait inca ani multi si fericiti. In plus iti las si partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit.

Inca o data ramii cu bine, Dor! Te sarut aievea, cum te sarutam odinioara de zeci de ori, incit imi spuneai coplesit: 'Nebuno lasa-ma, ma inabusi.'' ― si eu tot mai mult voiam sa te inabus. De ce nu te-am omorit atunci? De ce n-am murit impreuna?

Mihaela Petrican

Aime a ta.

III

Am pus scrisoarea deoparte, automat, ca un om care inca traieste dupa ce viata s-a scurs din el. Privirea mea teapana se lipise de neasteptata ei semnatura. Iscalea: Mihaela Petrican, calcind peste registrul starii civile, pentru a se pune in acord cu simtirea ei. Asadar, trecuse in eternitate ca fiind a mea nu a celuilalt. Oh, am fost atit de bine inspirat cerind sa fie pus numele meu de familie pe frontispiciul cavoului care avea s-o adaposteasca.

Cea dintii impresie care se desprinse din lectura scrisorii fu aceea ca tot ceea ce se intimplase intre noi se datora nu numai unui crincen conflict dintre crincenele noastre orgolii, ci a unei tragedii a erorilor generate de ele. O grava eroare am comis parasind fara motiv pe Mihaela; alta eroare, tot atit de grava, a fost divortul, fara sa stiu sigur daca m-a inselat sau nu. Acum stiam sigur ca nu ma inselase cu omul acela, ci avusese doar intentia s-o faca. Asa fiind, era probabil sa fie pedepsita pentru un gind nepus in miscare, pentru o fapta inca nefaptuita? Daca da, care om dintre noi oamenii n-a gindit sa insele, sa fure ori sa ucida pe semenul sau? Si atunci pamintul trebuie sa se transforme, de la un capat la altul, intr-o imensa inchisoare.

Cu toate astea Mihaela, din prea multa curatie sufleteasca, s-a considerat culpabila chiar gresind cu gindul si a platit. A fost o sfinta si eu ― eu care

'Tu ai ucis-o!' sopti crispat aievea glasul Alexei. (Avea un ton grav, amenintator, de verdict.)

'Da, eu' recunoscu global fiinta mea supusa.

'De ce n-am murit impreuna?' rasuna in urechile mele vocea Mihaelei, reproducind ultimele cuvinte din scrisoarea ei. Imi paru atit de vie draga voce, incit am intors capul crezind ca moarta se afla chiar la spatele meu. Da, ma voia linga ea, ca sa fim pururi impreuna. Cum ar fi putut sa ramina fara mine o vesnicie intreaga? I-am raspuns: 'Asteapta-ma ca vin, Aime Nu te las singura!'

Abia acum, in aceasta clipa, am stiut ca fusesem sortit mortii de marea putere a dragostei. Si ciudatenie: nici o impotrivire de nicaieri, nici urma de revolta. Din contra: acceptare pe toata linia, si nu resemnata, ci chiar bucuroasa. Asa fiind, cine va cuteza sa ma salveze vreodata si pentru ce? Cu un gest reflex am pipait revolverul din buzunar, ca sa confirm fiintei mele: 'Da, da, desigur!'

Cum am ajuns asa de repede la aceasta suprema decizie? Oricine stie ca sinuciderea e o boala a sufletului, ca nimeni nu-si curma zilele inainte ca ea sa fi ajuns la sfirsitul evolutiei. Cind s-a pirguit in mine aceasta maladie ca sa ma trezesc acum in pragul nefiintei fara speranta de tamaduire? Cum s-a intimplat de n-am prins de veste ca sint atit de bolnav? As fi luptat impotriva bolii si poate am fi scapat amindoi: eu si Mihaela.

Era sa adaug: ciudat de tot!

Nu, nu-i ciudat deloc! Acum nu mai e nimic ciudat pentru mine, pentru bunul motiv ca, in sfirsit, am inteles tot ce nu puteam intelege. Toate ciudateniile firii mele, care ma nedumereau atita, nu erau deloc ciudatenii, ci atribute perfect normale si logice, conforme cu gindirea si sensibilitatea mea.

Intr-o pornire infrigurata de a ma salva in ultimul ceas, am dezbatut procesul existentei mele inaintea forului suprem: constiinta. Am disecat in lumina tot ceea ce s-a petrecut intre mine si Mihaela, am cintarit intimplarile, pipaind resortul fiecarei fapte, oricit de neinsemnata ar fi fost. Nu, nu este nimic de facut! Acesta-i adevarul! Sentinta, implacabila ca un destin, ramine in picioare. Si, odata cu ea, toate puntile care ma leaga de viata se trag indarat, ca inainte de plecarea unei nave spre necunoscut. Nici o ispita lumeasca nu ma mai ademeneste sa infrunt verdictul, nici o dorinta, nici un tel, nici o ambitie. Nimic.

Totul in mine e orinduit pentru moarte si aceasta orinduire se dovedeste atit de trainic sudata, incit toate puterile lumii nu s-ar incumeta s-o zdruncine. E opera inconstientului, care mi-a pregatit esafodul, in tacere, vreme indelungata. Nu stiu daca a fost o conspiratie care se temea sa tina piept, pe fata, bucuriei mele de a trai. Cred ca nu. Inconstientul lucreaza dupa legi imuabile, avind radacini adinc infipte in viata si as gresi atribuindu-i un rol de calau.

Ceea ce stiu insa, cu toata luciditatea, e ca inteligenta mea a dat un gres formidabil. Credeam ca stie sa-mi arate drumurile, sa-mi descurce incurcaturile si sa-mi puna la indemina solutiile cele mai bune. Ce-i drept, luminile ei m-au ajutat deseori, insa numai in lucruri marunte, de suprafata. Pe cele importante, marile rascruci si cotituri ale vietii, e neputincioasa sa le rezolve. Iti da numai iluzia ca le-a rezolvat. E neputincioasa prin insusi rostul functiunii, pentru ca se afla in serviciu comandat, slujind acelui urias inconstient unde se fermenteaza orice gind si fapta, unde se face legatura cu mortii si, pe deasupra lor, ou insasi soarta omeneasca.

Daca inteligenta mea se dovedea mai sprintena, as fi avut la timp aceste date. Mi-as fi luat masuri de aparare, n-as fi ramas descoperit ca acum. Drama incepe de acolo ca n-am izbutit sa ma cunosc decit atunci cind era prea tirziu. N-am stiut cind trebuia incotro sa-mi indrept pasii, in ce chip sa-mi stapinesc pornirile inimii si, apucind la intamplare pe un drum gresit, iata-ma ajuns inainte de vreme la sfirsitul sau. Adica in fata prapastiei. Dar sa ma explic:

Spuneam Ia inceputul aceste: spovedanii cum, inca de la cea mai frageda virsta, o pornire irezistibila ma impingea sa parfi-sesc iubitele dupa ce le facusem cele mai fierbinti juraminte. Simteam in asta o voluptate vecina ou nebunia, care nu se poate traduce in cuvinte. La fel am procedat si cu Mihaela. Cine ma indemnase sa-i trimit acea scrisoare de despalrtire dupa ce ne-am intors din calatoria de la Constantinopol? Era o simpla maniera de a ma scutura de legaturi sugrumind sentimentele in fasa? Hotarit, nu! Provocam ruptura de obicei intr-o vreme cind raporturile erau in floare ca sa traiesc acea voluptate bizara cind ele veneau sa ma roage sa revin, sa Se umileasca in fata mea, cersindu-mi dragostea. E adevarat, voluptatea se confunda cu bucuria invingatorului, dar nu pentru asta le intorceam spatele, caci odata cu voluptatea ma chinuia si pe mine suferinta. Atunci? Ei, bine, le paraseam ca sa n-ajung eu insumi la propria mea umilire. Mi-era teama, imensa teama, infricosata teama de infidelitate.

Sa ne intelegem. Va amintiti de mindria mea fara margini? Ma innebunea de placere o lauda oricit de palida, de oriunde ar fi venit. Cind eram la scoala, incercam sa captez admiratia colegilor si a profesorilor. Daca epuizam mijloacele cinstite recurgeam la stratageme uneori destul de reprobabile. Ajunsesem pina acolo incit umileam profesorii numai si numai sa provoc vilva si admiratie in jurul persoanei mele. Voiam sa ma mentin necontenit la suprafata, in atentia tuturor. Amorul propriu imi cerea eforturi prelungite si luptam din rasputeri sa-i aduc satisfactiile de care avea nevoie. Si daca astfel stateau lucrurile, cum ar fi indurat acest amor propriu atit de sensibil, bolnavicios de sensibil, umilinta cumplita a unei infidelitati,. cind el insusi era mai puternic decit dragostea cea mai puternica?

Pornisem, asadar, pe lume avind in centrul fiintei, ca trasatura dominanta, un orgoliu nesabuit, chiar cinic. Voiam sa cuceresc, sa ingenunchez viata, sa fiu pretutindeni in frunte, fie in societate, fie in dragoste, calcind fara scrupule peste invinsi, zdrobind obstacolele care-mi stateau in cale, subordonind universul persoanei mele pentru a-mi asigura fericirea.

Cine ar fi putut sa cistige luptind in astfel de conditii, adica de unul singur impotriva tuturor, fara aliati, fara spate acoperit, pe un ocean de vrajmasi? Era de ajuns o singura infringere, ca toate biruintele dobindite anterior sa se duca pe copca. Si chiar asa s-a intimplat.

Nici vorba, inconstientul imi indemna pasii pe pamint solid, imi sugera ginduri sanatoase si ma ocrotea de acolo din postul lui invizibil de comanda. Asadar, sugrumarea inainte de vreme a iubirilor mele se dovedea a fi un imperativ organic, care tinea de intelepciune si prudenta.

Cita vreme am ascultat poruncile sale mi-a mers bine si n-am avut de ce ma plinge. Iata insa ca a aparut in viata mea Mihaela, care nu semana cu nici una din fetele pe care le cunoscusem pina atunci. Semana mai degraba cu mine, fiind dotata cu un orgoliu la fel de atotputernic. Asa ca hotarirea de a o parasi ca si pe celelalte era perfect indreptatita, pe linie caracterologica.

Numai ca de rindul acesta se intimpla ceva neasteptat, care frinse echilibrul. Gindul despartirii se nascu prea tirziu, cind eram deja iremediabil subjugat de farmecul ei. Fusese o coalitie a simturilor care adormisera inconstientul pururea de veghe? Sau el insusi pierduse masura i

Nu stiu. Adevarul e ca pentru intiia oara pasiunea birui ratiunea, iar eu n-am mai gasit putere de a rezista pina la urma rupturii. (Mai cu seama ca Mihaela nu-mi daduse macar satisfactia de a se umili in fata mea, cersind dragostea.

Mi-aduc si acum aminte de razmerita fiintei mele rascolite, care-mi cerea imperios pe Mihaela. Cine s-ar fi incumetat sa inabuse o asemenea revolta?

Asa am ajuns la solutia casatoriei, unica solutie care rezolva problema. Era un compromis necesar pentru restabilirea echilibrului, insa ca orice lucru impus, ma punea in dezarcord cu intreaga mea fiinta.

De aici incepe eroarea care m-a urcat pe culmile deznadejdii. Ceea ce a urmat e cunoscut: m-am casatorit cu Mihaela pe care o jignisem (desi o iubeam) tocmai pentru ca voiam sa fug de ea. (In realitate fugeam de mine.) Daca n-ar fi intervenit sarcina ei neprevazuta, desigur ca nu consimtea sa se marite cu mine. Am fi fost scapati amindoi, sau macar unul.

Dar soarta noastra era pecetluita. Ea trebuia sa devina sotia mea, totul o silea sa faca pasul acesta, in ciuda vointei ei. Nunta se facu, dar Mihaela tiranizata de mindria ei nu uita, nu putea sa uite jignirea indurata, dupa cum n-as fi uitat-o nici eu, in imprejurari similare. Acum nu-i raminea decit sa se razbune, si razbunarea ei fagaduia sa fie cu atit mai cruda cu cit simtise (instinctul i-o spunea) ca o iubeam iremediabil.

Si aceasta razbunare ne prabusi in neant pe amindoi. Nu dintr-o data, fulgerator, ca biblicul gest al lui Saxnson, ci incet, (calculat, farimitindu-ne bucata cu bucata, dezagregindu-ne ca sub actiunea unei solutii dizolvante.

Nu mi-am dat seama inca de la inceput ce anume urmaream. Mai precis, n-am avut constiinta teribilei razbunari care imi incoltea in minte dupa consumarea tradarii ei imaginare. Ce era mai simplu, mai firesc, decit sa-i pun revolverul in timpla? Poate as fi procedat si asa, daca o prindeam asupra faptului, sau as fi sugrumat-o daca n-as fi fost inarmat. In fierbinteala unor astfel de clipe, ratiunea face mai intotdeauna loc nebuniei. N-o prinsesem insa. Aflasem doar de infidelitatea ei. (Ah, daca stiam in ce consta aceasta 'infidelitate'!) Si apoi trecuse o noapte peste stire. Vreme destula ca sa ma acomodez cu ideea tradarii, sa se produca o destindere in mine, o acceptare silnica a starii de fapt. A doua zi imi lipsea tensiunea sufleteasca de a ucide si, daca as fi facut-o, as fi fost un criminal de rind. Dar, nu! Pedeapsa asta dac-o aplicam era prea usoara, gindeam, in raport cu vina ei; Mihaela n-ar fi suferit decit o clipa, murind in mina mea. Atit, o singura clipa de suferinta fizica! Inconstientul meu voia o pedeapsa mult mai grea: sa moara prin ea insasi, de o moarte totala, intii a sufletului si pe urma a trupului. Iar pe de alta parte constiinta ma indemna sa fac totul ca Mihaela sa regrete ca a trebuit sa se desparta de mine, dindu-mi in felul acesta satisfactiile de care aveam atita nevoie.

Asadar, luptam pe doua planuri: pe planul constient, cautind sa intretin Mihaelei regretul de a ma fi pierdut, si pe planul inconstient, urzind un vast complot care avea drept scop suprimarea ei.

Cea dintii fapta a fost dania casei (daca ar fi banuit scopul perfid al acestui marinimos gest, cu cita spaima trebuia sa-l fi respins!). Cum era insa cu putinta sa prinda asa ceva de veste cind eu insumi n-am reusit sa pricep decit abia acum semnificatia mirsavei danii? Imi amintesc ce bucurie ma coplesea ca reusisem, chipurile, sa ma depasesc, trecind fara efort peste egoismul firii mele nefericite. Si ma simteam mai bun, mai om, mai indragostit de mine. Prin insasi anormalitatea ei, fapta ar fi trebuit sa-i dea de gindit. (Mihaela se obisnuise insa cu ciudateniile mele.)

Daca m-as fi purtat brutal, coplesind-o cu mizeriile ce-si fac de obicei perechile care se despart, fara indoiala ca nu i-ar fi fost greu sa reziste pina la urma. M-ar fi dispretuit si dispretul acesta, intretinut zi de zi, ar fi detasat-o de mine, sugrumind orice ramasita de iubire. Dar, in locul unei purtari menite s-o departeze, ea primea necontenit dovezi de dragoste tot mai mari, care o apropiau.

Intr-o vreme simteam nevoia unei superioritati nete asupra barbatului ei, in ceea ce priveste situatia sociala. Stiam cit sint de sensibile femeile cind e vorba de galoane ierarhice. (Vidra lui Razvan traieste in orice sotie.) Eram avocat, el functionar public. Intre aceste doua cariere nu parea sa fie o diferenta sensibila. Mie imi trebuia una zdrobitoare.

Cu cita rivna si putere de munca am izbutit sa ocup o catedra. (Si asta pentru ca voise ea.) Nu era destul! Ma ridicasem si mai sus, devenind secretar general, dupa cum se stie. Si ori de cite ori obtineam vreo izbinda, aveam grija sa i-o comunic. (Pentru ca, in definitiv, tot ceea ce faceam, era pentru ea exclusiv, nicidecum pentru mine, lucru pe care il observase.) Afara de asta trebuia s-o preocup necontenit de mine, sa fiu mereu in actualitatea ei sufleteasca, evitind orice gol care insemna uitare.

Cel din urma punct al planului era casatoria cu Cici Daca Mihaela rezistase durerii de a ma pierde, cind isi daduse seama de pretul meu, se mingiia cel putin cu gindul ca-mi apartine, ca poate cindva vom incerca o apropiere, o reconciliere. Desigur, o vaga nadejde, totusi o posibilitate. Auzind insa ca m-am recasatorit, abia atunci intelese ca m-a pierdut definitiv pentru ea. (Cit se insela ― nu mai e nevoie s-o spun.)

Ii dadusem atitea dovezi de iubire si le anulam dintr-odata, brutal, necrutator. Imi scria ca as fi putut sa ma insor cu toate femeile de pe pamint, afara de Cecilia: Avea dreptate! Casatoria asta fusese pentru Mihaela lovitura de gratie. Cui i-ar fi trecut prin minte asa ceva?

Dar inconstientul meu calculase cu precizie teribila lovitura, situind-o intr-adins la urma, incredintat de consecinta ei catastrofala.

Acum stau si ma intreb: cum a fost cu putinta sa-mi retez creanga de sub mine fara a avea in vedere urmarile la care ma expuneam? Pentru ca repet, n-am avut absolut deloc constiinta catastrofei care ma astepta sau pe care, mai bine-zis, mi-o pregateam singur, pe indelete.

Ei, bine, toate au fost posibile datorita acelei actiuni de minare a inconstientului. Fiecare fapta a razbunarii mele, luata in parte, avea o anumita semnificatie si un anumit scop; aceleasi fapte insa, considerate in total, prezentau noi semnificatii, duceau la un scop pe de-a intregul opus celui constient.

E ceea ce se intimpla cu culorile spectrului solar: fiecare in parte da rosu, portocaliu, galben, violet etc. Toate la un loc isi pierd proprietatile individuale si alcatuiesc ceva nou: culoarea alba.

Considerata separat si fara perspectiva timpului, daruirea casei avea drept scop, in constiinta mea, o revarsare neobisnuita de generozitate, o anulare a instinctului de razbunare (explicabil in atare situatii), o depasire a mea in inteles bun. Considerata inca in ansamblul faptelor sugerate de inconstient, se dovedea a fi una dintre cele mai rafinate si crude razbunari pe care o poate nascoci o minte omeneasca.

De asemenea, casatoria mea cu Cecilia. Departe de a fi socotita de mine ca o lovitura de gratie impotriva Mihaelei, o credeam, din contra, un omagiu adus ei, iubirii noastre. In Cici iubeam de fapt tot pe Mihaela, deoarece ea imi amintea necontenit de fosta mea sotie, de parca s-ar fi integrat in fiinta ei proprie. Iubirea mea (din cauza obstacolului ivit in cale prin divort) imi cerea acest nevinovat compromis.

Si cu toate acestea, in plina dragoste, sforile nevazute ne trasera in fata a doua morminte proaspat deschise.

Nu-mi pasa daca voi fi invinuit de moartea Mihaelei. Recunosc ca eu am impins-o sa faca supremul gest. Am dezagregat-o mai intii cu abilitatile nascocite de inteligenta (iar cind mi-am dat seama ca o iubesc), cu puterea dizolvanta a iubirii. Dar asta m-a pierdut. Prin proportiile ei uriase, razbunarea mea inconstienta m-a rasturnat si pe mine.

Ma intreb daca o fire ca a mea ar fi fost apta pentru o casnicie obisnuita al carei ideal de fericire e linistea lipsita de surprize, un calm egal de-a lungul anilor, precum si o securitate materiala si morala sau, dupa cum ar spune Palmerston, o viata fara placeri ca s-o putem suporta.

Nu! N-am avut niciodata voluptatea inconstienta a omului sanatos, nici optimismul simplist al celui care scrie pe apa erezind ca face o opera durabila. Ceva in masinaria subtila a fiintei mele a fost dereglat in permanenta, poate chiar din copilaria mea trista cind duceam mortii inchipuiti la cimitir, ori poate inca de la nastere cind mi-a fost transmis orgoliul ingrozitor care a dat peste cap viata bunicului

In orice caz numai dragostea si creatia fac viata vrednica de a fi traita si, totodata, de a fi parasita fara regret. N-am creat nimic care sa ramina generatiilor viitoare, dar am avut dragostea

E de neconceput cit am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atit de integral in mine facind una cu fiinta mea, incit acum cind a plecat in lunga ei calatorie si-a luat numai trupul cu ea, dar in mine a ramas intreaga, mai vie ca niciodata. Voia sa-mi intre in singe si, iata, izbutise mai mult, infinit mai mult decit se asteptase.

Totul, totul imi vorbeste de ea: locurile pe unde am hoinarit, casele, gradinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut impreuna. In toate si in tot parca si-a lasat fiinta ei. (Si risipa aceasta nu mai avea margini.) Cind tac, fiintele si lucrurile din afara incep sa graiasca amintirile din mine. In ginduri si in vis, in iubire si in ura, in bucurie si in suferinta, in fapta si in vorba, e pururea vie, pururi prezenta Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriasa, coplesitoare, trebuinta ca aerul si lumina.

Cine ar putea sa-mi smulga radacinile ei crescute pina in adincurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sint tocmai acelea de care te indoiesti mai mult.

Totusi, in rinduiala aceasta cuminte a mortii, un gind se agata timid de viata. A tras un colt de umbra si mi-a luminat drumul pe care l-as fi strabatut de aici inainte: politica, profesoratul, casnicia. Mi-a aratat perspectivele, bucuriile, victoriile care ma asteptau. Degeaba! Toate imi par sterse, serbede, fara noima. Pentru cine as mai tine prelegeri? Pentru cine as mai smulge onoruri? Pentru cine as mai duce-o cu Cecilia? Mihaela nu mai este si, odata cu ea, dispare sensul tuturor stradaniilor mele, insusi rostul existentei mele. De acum s-a prabusit temelia pe care se cladesc fapte noi, imi lipseste indemnul, scopul, nadejdea, rasplata, visul tot tot!

Sint obosit!

Incerc impresia ca am trait citeva vieti pamantesti, atit de greu mi-e sufletul. Iar copilaria mi se pare asa de indepartata si nebuloasa, incit ma indoiesc ca am fost cindva copil.

Nu, nu-mi pare rau de nimeni, de nimic Nici de parinti, nici de Cecilia (si ea o victima), nici de ceea ce las in urma mea

Am credinta ferma ca viata mea a inceput cu Mihaela si se incheie odata cu ea.

Oricum, a fost prea frumos ca sa se sfirseasca altfel. Adio!

SFIRSIT