PUTERI SI STRATEGII

PUTERI SI STRATEGII

"Pouvoirs et stratgies" (convorbire cu J. Rancire), Les Rvoltes logiques, nr. 4, iarna 1977, pp. 89-97.

- Nu cumva exista o rasturnare care face din critica intemnitarii cuvintul cheie al neoliberalismelor sau al neopopulismelor ?

- Ma tem intr-adevar de o anumita intrebuintare a apropierii gulag-intemnitare, O anumita intrebuintare care consta in a spune: fiecare avem gulagul nostru, e aici la usile noastre, in orasele noastre, in spitale, in inchisori; e aici in mintile noastre. Ma tem ca nu cumva sub pretextul "denuntarilor sistematice" sa se instaleze un eclectism binevoitor. Si ca nu cumva sa vina sa se adaposteasca aici o multime de manevre. Sint imbratisate, intr-o vasta indignare, intr-un mare "suspin Lamourette", toate persecutiile politice din lume, si se permite astfel P.C.F. sa participe la un miting la care trebuie sa vorbeasca Pliouchtch. Ceea ce-l autorizeaza pe numitul P.C.F. sa tina trei discursuri:

- adunarii: iata-ne, pe noi si pe voi, cu totii laolalta, foarte nefericiti; problemele U.R.S.S.-ului sint aceleasi ca si cele ale tuturor tarilor din lume, nici mai mici si nici mai rele, si reciproc. Sa ne impartim luptele, adica sa le divizam;

- partenerilor electorali: vedeti cit de liberi sintem, si noi ca si voi, fata de U.R.S.S.. Ca si voi, denuntam gulagul: lasati-ne sa o facem;

- in interiorul P.C.: vedeti cit de abili sintem in a evita problema gulagului sovietic. O dizolvam in apa tulbure a intemnitarilor politice in general.

Mi se pare ca trebuie distins intre institutia gulag si problema gulagului. Ca toate tehnologiile politice, institutia gulag isi are istoria sa, transformarile si transferurile sale, functionarea si efectele sale. Inchiderea in epoca clasica face parte pe cit se pare din arheologia sa.

In ce priveste problema gulagului, ea marcheaza o alegere politica. Sint cei care pun problema gulagului si cei care n-o pun. A pune problema gulagului inseamna patru lucruri:

a) Inseamna a refuza sa examinam gulagul pornind de la textele lui Marx sau ale lui Lenin, intrebindu-ne prin ce eroare, deviatie, nesocotinta, distorsiune speculativa sau practica, a putut fi tradata in asa hal teoria.

Inseamna dimpotriva a examina toate aceste discursuri, oricit de vechi ar fi, pornind de la realitatea gulagului. Mai degraba decit sa cautam in texte ceea ce ar putea condamna de dinainte gulagul, problema e mai bine sa ne intrebam ce anume din ele a permis, ce anume continua sa-l justifice, ce anume permite astazi sa fie in continuare acceptat intolerabilul sau adevar. Problema gulagului nu trebuie sa se puna in termeni de eroare (rabat teoretic), ci de realitate.

b) Inseamna a refuza sa localizam interogatia doar la nivelul cauzelor. Daca intrebam de indata: care este "cauza" gulagului (intirzierea dezvoltarii Rusiei, transformarea Partidului in birocratie, dificultatile economice proprii U.R.S.S.-ului), facem din gulag un fel de boala-abces, infectie, degenerescenta, involutie. Nu il gindim decit negativ; obstacol de indepartat, disfunctie de corectat. Gulagul, boala de maternitate in tara care naste in dureri socialismul.

Problema gulagului trebuie sa se puna in termeni pozitivi. Problema cauzelor nu poate fi disociata de cea a functionarii: la ce serveste el, ce functionare asigura, in ce strategii se integreaza?

Gulagul trebuie sa fie analizat ca operator economico-politic intr-un stat socialist. Nici un rabat istoricist. Gulagul nu este un rest, sau o urmare. E un prezent plin.

c) Inseamna a refuza sa stabilim, pentru a face critica gulagului, un principiu de filtraj, o lege care ar fi interioare propriului nostru discurs sau propriului nostru vis. Vreau sa spun prin asta: sa renuntam la politica ghilimelelor; sa nu ne eschivam afectind socialismul sovietic cu ghilimelele infamante si ironice care sa puna la adapost bunul, adevaratul socialism - fara ghilimele - singurul care va da punctul de vedere legitim pentru a face o critica valabila din punct de vedere politic a gulagului. De fapt, singurul socialism care merita ghilimelele deriderii, e cel care, in mintea noastra, traieste viata visatoare a idealitatii. Trebuie dimpotriva sa deschidem ochii la ceea ce permite, acolo, la fata locului, sa se reziste gulagului; acel ceva plecind de la care el devine insuportabil si acel ceva care poate da oamenilor anti-gulagului curajul sa se ridice si sa moara pentru a putea rosti un cuvint sau un poem. Trebuie sa aflam ce-l face pe Mikael Stern sa spuna: "Nu ma voi preda"; si de asemenea sa aflam cum acesti barbati si aceste femei "aproape analfabeti" care fusesera adunati (sub ce amenintari?) pentru a-l acuza, au gasit forta sa-l disculpe in mod public. Pe ei trebuie sa-i ascultam si nu mica noastra romanta de dragoste seculara cu "socialismul". Pe ce se sprijina ei, ce le da energia, ce lucreaza in rezistentele lor, ce ii face sa se ridice? Si mai ales sa nu-i intrebam daca sint, totusi si in ciuda tuturor, "comunisti", ca si cum asta ar fi conditia pentru ca noi ceilalti sa acceptam sa-i intelegem1. Pirghia impotriva gulagului nu e in mintea noastra, ci in trupurile lor, in energia lor, in ceea ce ei fac, spun si gindesc.

d) Inseamna a refuza disolutia universalista in "denuntarea" tuturor inchiderilor posibile. Gulagul nu e o problema de pus in mod uniform oricarei societati, indiferent care ar fi ea. Ea trebuie pusa in mod specific fiecarei societati socialiste, in masura in care nici una dintre ele din 1917 incoace nu a ajuns de fapt sa functioneze fara un sistem mai mult sau mai putin dezvoltat de gulag.

In fond, trebuie pusa in evidenta, mi se pare, specificitatea problemei gulagului impotriva oricarui rabat teoretic (care face din el o greseala lizibila plecind de la texte), impotriva oricarei rabat istoricist (care face din el un efect de conjunctura izolabil plecind de la cauze), a oricarei disocieri utopice (care l-ar plasa, o data cu pseudo-"socialismul", in opozitie cu socialismul "insusi"), a oricarei disolutii universalizante in forma generala a inchiderii. Toate aceste operatii au acelasi rol - si nu e pe masura lor sa asigure o sarcina atit de dificila: a continua, in ciuda gulagului, sa facem sa circule printre noi un discurs de stinga ale carui principii organizatorice ar ramine aceleasi. Mi se pare ca analiza lui Glucksmann scapa tuturor acestor rabaturi care sint practicate cu atita drag*.

Acestea fiind zise despre specificitatea problemei gulagului, ramin doua probleme:

- cum sa legam in mod concret, in analiza si in practica, critica tehnologiilor de normalizare care deriva istoric vorbind din inchisoarea clasica, de lupta impotriva gulagului sovietic, ca pericol ascendent din punct de vedere istoric? Unde sint prioritatile? Ce legaturi organice putem stabili intre cele doua sarcini ?

- cealalta problema, care se leaga de precedenta (raspunsul la aceasta din urma conditionind partial raspunsul la prima), vizeaza existenta unei "plebe", tinta permanenta si mereu muta a dispozitivelor de putere. La prima intrebare mi se pare in prezent imposibil de dat un raspuns peremptoriu si individual. Trebuie sa incercam sa elaboram un raspuns prin conjuncturile politice pe care le avem acum de traversat. La cea de-a doua, in schimb, mi se pare ca putem da cel putin o schita de raspuns. Fara indoiala, "plebea" nu trebuie conceputa ca fondul permanent al istoriei, obiectivul final al tuturor aservirilor, vatra niciodata intru totul stinsa a tuturor revoltelor. Fara indoiala, nu exista realitate sociologica a "plebei". Ci exista intotdeauna ceva, in corpul social, in clase, in grupuri, in indivizii insisi care scapa intr-un anumit fel relatiilor de putere; ceva care nu e nicidecum materia prima mai mult sau mai putin docila sau indaratnica, ci care e miscarea centrifuga, energia inversa, scaparea.

"Plebea" nu exista, fara indoiala, dar exista "plebe". Exista plebe in corpuri, in suflete, exista in indivizi, in proletariat, exista in burghezie, dar cu o extensiune, forme, energii, ireductibilitati diverse. Aceasta parte de plebe nu e atit exteriorul in raport cu relatiile de putere, cit limita lor, reversul lor, reactia lor; e ceea ce raspunde oricarei ofensive a puterii printr-o miscare de eliberare de aceasta; e asadar ceea ce motiveaza orice noua dezvoltare a retelelor de putere. Reducerea plebei se poate efectua in trei feluri: fie prin subjugarea sa efectiva, fie prin folosirea sa ca plebe (cf. exemplul delicventei in secolul XIX), fie atunci cind ea se fixeaza ea insasi conform unei strategii de rezistenta. A lua acest punct de vedere al plebei, care e acela al reversului si al limitei in raport cu puterea, e asadar indispensabil pentru a face analiza dispozitivelor sale; de aici plecind pot fi intelese functionarea si dezvoltarile sale. Nu cred ca asta s-ar putea confunda in nici un fel cu un neopopulism care ar substantia plebea, sau cu un neoliberalism care i-ar cinta drepturile primitive.

- Problema exercitiului puterii e gindita cu mare placere astazi in termenii iubirii (stapinului) sau dorintei (maselor pentru fascism). Poate fi facuta genealogia acestei subiectivizari? Si pot fi specificate formele de consimtamint, "motivele supunerii" a caror functionare ea o travesteste ?

In jurul sexului se instituie dupa unii ineluctabilitatea stapinului, dupa ceilalti subversiunea cea mai radicala. Puterea e atunci reprezentata ca interzicere, legea ca forma, iar sexul ca materie a interdictiei. E legat acest dispozitiv - care autorizeaza doua discursuri contradictorii - de "accidentul" descoperirii freudiene sau trimite el mai degraba la o functiune specifica a sexualitatii in economia puterii?

- Nu mi se pare ca pot fi abordate in aceeasi maniera aceste doua notiuni: iubirea stapinului si dorinta maselor pentru fascism. Desigur, in ambele cazuri, gasim o anumita "subiectivizare" a raporturilor de putere; dar ea nu se produce si intr-o parte si in cealalta in acelasi fel.

Ceea ce deranjeaza, in afirmarea dorintei maselor pentru fascism, e faptul ca afirmarea acopera lipsa unei analize istorice precise. Vad in asta efectul unei complicitati generale in refuzul de a descifra ceea ce a fost cu adevarat fascismul (refuz care se traduce fie prin generalizarea: fascismul e pretutindeni si mai ales in mintile noastre, fie prin schematizarea marxista). Non-analiza fascismului e unul din faptele politice importante ale acestor ultimi treizeci de ani. Ceea ce permite sa se faca din el un semnificant flotant, a carui functie e esentialmente de denuntare: procedeele oricarei puteri sint banuite de a fi fasciste tot asa cum masele sint banuite a fi la fel in dorintele lor. Sub afirmarea dorintei maselor pentru fascism zace o problema istorica ale carei mijloace de rezolvare nu le-am descoperit inca.

Notiunea de "iubire a stapinului"* pune, cred, alte probleme. Ea e o anumita maniera de a nu pune problema puterii sau mai degraba de a o pune in asa fel incit sa nu poata fi analizata. Si asta prin inconsistenta notiunii de stapin, bintuita doar de fantomele diverse ale stapinului cu sclavul sau, a maestrului (maitre) cu discipolul sau, a maistrului (maitre) cu muncitorul sau, a stapinului care pronunta legea si care rosteste adevarul, a stapinului care cenzureaza si interzice.

Asta pentru ca de aceasta reducere a instantei puterii la figura stapinului se leaga o alta: reducerea procedurilor de putere la legea de interzicere. Aceasta reducere la lege joaca trei roluri principale:

- ea permite sa fie pusa in evidenta o schema a puterii care este omogena la orice nivel ne-am situa si in orice domeniu ar fi: familie sau stat, raport de educatie sau de productie;

- ea permite sa nu fie gindita niciodata puterea decit in termeni negativi: refuz, delimitare, baraj, cenzura. Puterea e ceea ce spune nu. Iar infruntarea cu puterea astfel conceputa nu apare decit ca transgresiune;

- ea permite sa fie gindita operatia fundamentala a puterii ca un act de vorbire: enuntare a legii, discurs al interdictiei. Manifestarea puterii imbraca forma pura a lui: "nu trebuie sa".

O atare conceptie aduce un anumit numar de beneficii epistemologice. Si asta prin posibilitatea de a o lega de o etnologie centrata pe analiza marilor interdictii ale aliantei, si de o psihanaliza centrata pe mecanismele refularii. Una si aceeasi "formula" de putere (interdictia) este astfel aplicata tuturor formelor de societate si tuturor nivelurilor de supunere. Or, facind din putere instanta lui nu, sintem condusi spre o dubla "subiectivizare": de partea in care se exercita, puterea e conceputa ca un fel de mare Subiect absolut - real, imaginar, sau pur juridic, putin conteaza - care articuleaza interdictia: suveranitate a tatalui, a monarhului, a vointei generale. De partea in care puterea este suportata, se tinde in egala masura la o "subiectivizare", determinind punctul pe care se face acceptarea interdictiei, punctul in care se spune "da" sau "nu" puterii; si exact astfel, pentru a da seama de exercitiul suveranitatii, se presupune fie renuntarea la drepturile naturale, fie contractul social, fie iubirea stapinului. De la edificiul construit de juristii clasici pina la conceptiile actuale, mi se pare ca problema e mereu pusa in aceiasi termeni: o putere esentialmente negativa care presupune pe de o parte un suveran al carui rol e sa interzica si de cealalta parte un subiect care trebuie intr-un anumit fel sa spuna da acestei interdictii. Analiza contemporana a puterii in termeni de libido e articulata tot de aceasta veche conceptie juridica.

De unde privilegiul secular al unei astfel de analize? De ce puterea e in mod atit de regulat descifrata in termenii pur negativi ai legii de interzicere? De ce e puterea imediat gindita ca sistem de drept? Se va spune fara indoiala ca, in societatile occidentale, dreptul a slujit intotdeauna de masca puterii. Se pare ca aceasta explicatie nu este cu totul suficienta. Dreptul a fost un instrument efectiv de constituire a puterilor monarhice in Europa, si timp de secole gindirea politica a fost ordonata problemei suveranitatii si a drepturilor sale. Pe de alta parte, dreptul a fost, mai ales in secolul XVIII, o arma de lupta impotriva aceleiasi puteri monarhice care se servise de el pentru a se afirma. In sfirsit, a fost modul principal de reprezentare a puterii (iar prin reprezentare nu trebuie inteles ecran sau iluzie, ci mod de actiune reala).

Dreptul nu este nici adevarul nici alibiul puterii. E un instrument deopotriva complex si partial al acesteia. Forma legii si efectele de interdictie pe care le poarta sint de resituat printre multe alte mecanisme non juridice. De aceea sistemul penal nu trebuie analizat pur si simplu ca un aparat de interzicere si de represiune a unei clase asupra alteia si nici ca un alibi care adaposteste violentele fara de lege ale clasei dominante; el permite o gestiune politica si economica prin diferenta intre legalitate si ilegalitati. La fel, pentru sexualitate: interdictia nu e fara indoiala forma majora dupa care o investeste puterea.

- Analiza tehnicilor de putere se opune discursurilor despre iubirea stapinului sau dorinta fascismului. Dar oare nu le face ea loc absolutizind puterea, presupunind-o ca dintotdeauna deja data, perseverind in fiinta sa in fata unei gherile la fel de perseverente a maselor, si abandonind intrebarea: cui si la ce serveste? Nu ar exista in spatele acestui fapt un raport duplicitar al anatomiei politice cu marxismul: lupta de clasa refuzata ca ratio a exercitiului puterii functionind totusi ca si garantie ultima de inteligibilitate a dresarii trupurilor si spiritelor (producere a unei forte de lucru apte pentru sarcinile pe care i le impune exploatarea capitalista, etc.)?

- E adevarat, mi se pare, ca puterea este "dintotdeauna deja data"; ca nu sintem niciodata "in afara", ca nu exista "margini" pentru topaiala celor care sint in opozitie. Dar asta nu inseamna ca trebuie admisa o forma inconturnabila de dominare sau un privilegiu absolut al legii. Ca nu putem fi niciodata "in afara puterii" nu inseamna ca sintem oricum prinsi in capcana.

As sugera mai degraba (dar astea sint ipoteze de explorat):

- ca puterea e coextensiva corpului social; nu exista, intre ochiurile retelei sale, plaje de libertati elementare;

- ca relatiile de putere sint intricate in alte tipuri de relatii (de productie, de alianta, de familie, de sexualitate) in care ele joaca un rol deopotriva conditionant si conditionat;

- ca ele nu se supun formei unice a interdictiei si a pedepsei, ci ca sint de multiple forme;

- ca incrucisarea lor contureaza fapte generale de dominare, ca aceasta dominare se organizeaza intr-o strategie mai mult sau mai putin coerenta si unitara; ca procedurile disparate, heteromorfe si locale de putere sint reajustate, intarite, transformate prin aceste strategii globale si toate acestea cu numeroase fenomene de inertie, de decalaje, de rezistente; ca nu trebuie asadar presupus un fapt prim si masiv de dominare (o structura binara cu "dominanti" pe de o parte si cu "dominati", de cealalta), ci mai degraba o producere multiforma de raporturi de dominare care sint partial integrabile in strategii de ansamblu;

- ca relatiile de putere "servesc" intr-adevar, dar nicidecum pentru ca sint "in slujba" unui interes economic dat ca primitiv, ci pentru ca ele pot fi utilizate in strategii;

- ca nu exista relatii de putere fara rezistente; ca acestea din urma sint cu atit mai reale si mai eficiente cu cit se formeaza tocmai acolo unde se exercita relatiile de putere; rezistenta la putere nu trebuie sa vina de altundeva pentru a fi reala; ci ea nu e prinsa in capcana deoarece e compatrioata puterii. Ea exista cu atit mai mult cu cit e acolo unde e si puterea; ea e asadar asemeni acesteia, multipla si integrabila in strategii globale.

Lupta de clasa poate deci sa nu fie acea "ratio a exercitiului puterii" si sa fie totusi "garantia inteligibilitatii" unor mari strategii.

- Analiza gherilei mase/putere poate scapa oare gindirilor reformiste care fac din revolta semnalizatorul care obliga in sus la o noua adaptare sau amagirea prin care se instituie o noua forma de stapinire? Poate fi gindit refuzul in afara dilemei intre reformism si angelism? Convorbirea cu Deleuze din L'Arc1 dadea teoriei functiunea unei cutii de unelte in serviciul subiectilor politici, pe baza unor experiente precum cea a GIP. Astazi, cind partidele traditionale si-au reinstalat hegemonia la stinga, cum sa facem din lada de scule altceva decit un instrument de cercetare asupra trecutului ?

- Trebuie distinsa critica reformismului ca practica politica de critica unei practici politice prin banuiala ca ea poate face loc unei reforme. Aceasta a doua forma de critica e frecventa in grupurile de extrema stinga, iar intrebuintarea sa face parte din mecanismele de micro-terorism cu care au functionat adesea. Ea consta in a spune: "Atentie! Oricare ar fi radicalitatea ideala a intentiilor voastre, actiunea voastra e atit de locala, obiectivele voastre atit de izolate, incit adversarul va putea sa aranjeze situatia in acest punct precis, sa cedeze daca e nevoie, fara a compromite nimic din situatia sa de ansamblu; mai mult, va repera, plecind de aici, punctele de transformare necesare; si iata-va recuperati". Blestemul e aruncat. Dar mi se pare ca aceasta critica "prin" reformism se bazeaza pe doua erori:

- nesocotirea formei strategice pe care o imbraca procesele luptei. Daca se admite ca forma deopotriva generala si concreta a luptei e contradictia, e sigur ca tot ce o poate localiza, tot ce permite o intelegere cu ea va avea valoare de frina sau de blocaj. Dar problema e de a sti daca o logica a contradictiei poate servi ca principiu de inteligibilitate si ca regula de actiune in lupta politica. Atingem aici o considerabila problema istorica: cum s-a facut ca din secolul XIX s-a tins in mod atit de constant spre disolutia problemelor specifice luptei si strategiei sale in logica saraca a contradictiei? Exista pentru asta o serie intreaga de motive pe care va trebui cu siguranta sa incercam sa le analizam intr-o buna zi. Trebuie in orice caz sa incercam sa gindim lupta, formele sale, obiectivele, mijloacele, procesele sale conform unei logici care va fi trecut peste constringerile sterilizante ale dialecticii. Pentru a gindi legatura sociala, gindirea politica "burgheza" a secolului XVIII si-a atribuit forma juridica a contractului. Pentru a gindi lupta, gindirea "revolutionara" a secolului XIX si-a atribuit forma logica a contradictiei: una nu e cu nimic mai buna decit cealalta. In schimb, marile state ale secolului XIX si-au atribuit o gindire strategica, in vreme ce luptele revolutionare, nu si-au gindit strategia decit intr-un mod foarte conjunctural, si incercind mereu sa o inscrie in orizontul contradictiei;

- fobia de replica reformista la adversar e legata si ea de o alta greseala. E privilegiul acordat celei ce se numeste fara gluma "teoria" verigii celei mai slabe; un atac local n-ar trebui sa aiba sens si legitimitate decit daca e indreptat spre elementul care, cedind, va permite ruptura totala a lantului: actiune locala asadar, dar care prin alegerea situarii sale, va actiona, in mod radical, asupra intregului. Si aici inca, ar trebui sa ne intrebam de ce aceasta propunere a avut un asemenea succes in secolul XX si de ce a fost erijata in teorie. Bineinteles, ea a permis sa fie gindit ceea ce fusese pentru marxism imprevizibilul: revolutia din Rusia. Dar, in general, trebuie sa recunoastem ca e vorba aici de o propunere nu dialectica, ci strategica - foarte elementara, de altfel. Ea a fost minimul strategic acceptabil pentru o gindire guvernata de forma dialectica si ea a ramas inca foarte aproape de dialectica deoarece enunta posibilitatea, pentru o situatie locala, de a trece drept contradictie a intregului. De aici solemnitatea cu care a fost erijata in "teorie" aceasta propunere "leninista" care releva cu adevarat de primele invataturi ale unui sublocotenent in rezerva. Si in numele acestei propuneri, orice actiune locala e terorizata de urmatoarea dilema: sau atacati local, dar trebuie sa fiti siguri ca e veriga cea mai slaba a carei rupere va face sa sara totul in aer; sau nu a sarit totul in aer, veriga n-a fost cea mai slaba, adversarul n-a trebuit decit sa-si reorganizeze frontul, reforma v-a resorbit atacul.

Mi se pare ca toata aceasta intimidare prin frica de reforma e legata de insuficienta unei analize strategice specifice luptei politice - luptei in cimpul puterii politice. Rolul teoriei astazi mi se pare tocmai acesta: nu sa formuleze sistematicitatea globala care repune totul la loc; ci sa analizeze specificitatea mecanismelor de putere, sa repereze legaturile, extensiunile, sa edifice din aproape in aproape o cunoastere strategica. Daca "partidele traditionale si-au reinstalat hegemonia la stinga", si mai ales asupra diverselor lupte pe care nu le controlasera, unul din motive - printre multe altele - a fost ca nu s-a oferit, pentru a le examina derularea si efectele, decit o logica profund inadecvata.

Teoria ca lada de scule, asta inseamna:

- ca e vorba de a construi nu un nou sistem, ci un instrument: o logica proprie raporturilor de putere si luptelor care se angajeaza in jurul lor;

- ca aceasta cercetare nu se poate face decit din aproape in aproape, plecind de la o reflectie (necesar istorica in unele din dimensiunile sale) asupra situatiilor date.

N.B.: Aceste intrebari mi-au fost adresate in scris. Am raspuns in acelasi fel, dar improvizind si fara a schimba nimic practic din prima redactare. Nu din incredere in virtutile spontaneitatii, ci pentru a lasa un caracter problematic, voit nesigur, afirmatiilor avansate. Ceea ce am spus aici nu e "ceea ce gindesc eu", ci lucruri despre care ma intreb adesea daca nu le-am putea gindi.