Polaris - Howard Philips Lovecraft

Polaris

Howard Philips Lovecraft

Ma numesc Basil Elton si sunt paznicul farului din North Point, de care tata si bunicul au avut grija inaintea mea. E un far cenusiu, construit destul de departe de tarm, pe stancile alunecoase, dezvelite doar de reflux. Vreme de un veac, navele cele mai aratoase de pe sapte mari au trecut falnic prin fata lui. Cand traia bunicul, erau foarte multe, insa in anii tatalui meu se imputinasera in mare masura. Acum vin atat de rar ca uneori ma simt infiorator de singur, de parca as fi ultimul om de pe pamant.

Navele acelea vechi, cu panze albe, soseau de pe coaste indepartate unde straluceste un soare fierbinte si miresme ametitoare plutesc deasupra gradinilor si templelor viu colorate. Batranii capitani veneau adesea sa-l vada pe bunicul meu, sa-I vorbeasca de lucrurile pe care el le-a povestit tatalui meu iar tata mi le-a povestit mie in lungile seri de toamna, cand vantul dinspre est urla nebuneste. Iar despre lucrurile pomenite si despre multe altele eu am citit in cartile primite cand eram tanar si foarte curios. Exista insa ceva si mai maret decat stiinta batranilor si decat cea din carti. Asta-I stiinta secreta a oceanului. Albastru, verde, cenusiu, alb sau negru, calm, agitat sau cu mici valuri inspumate, oceanul nu-I niciodata tacut. il observ dintotdeauna, il ascult si-l cunosc bine. La inceput imi spunea numai povesti simple despre plajele linistite si porturile din vecinatate, dar cu trecerea anilor a devenit mai preitenos, vorbindu-mi si despre altceva. Despre subiecte mai stranii si mai indepartate in spatiu si timp. Cateodata, in amurg, aburii suri de deasupra orizontului s-au retras intr-o parte si-n alta ca sa-mi ingaduie sa descopar ce se afla dincolo de lumea reala. Iar alteori, noaptea, apele adanci ale marii au devenit limpezi si fosforescente, ca sa pot intrezari ce ascundeau in strafundurile lor. Si lucrurile pe care le-am vazut adesea m-au facut sa inteleg ce a fost, ce va fi si ce este, fiindca oceanul e mai vechi decat muntii si plin de amintirile si de visele timpului.

Corabia alba avea obiceiul sa vina dinspre sud, cand luna era plina si inaltata mult pe cer. Venea dinspre sud, alunecand incet si tacut pe suprafata marii. Si fie ca marea era agitata sau calma, fie ca vantul era favorabil sau nu, plutea mereu cat se poate de normal, cu toate panzele desfasurate, cu lungile ei siruri de vasle lovind apa in acelasi ritm. intr-o noapte, am zarit pe punte un om cu o barca, echipat cu o tunica lunga, si care parea ca-mi face semne sa ma imbarc pentru o calatorie spre tarmuri departate si necunoscute. L-am revazut adesea dupa aceea, pe luna plina, si de fiecare data imi facea semne. in noaptea cand am raspuns chemarii lui, luna stralucea din cale-afara de viu. Am traversat valurile pana la corabie pe un pod alcatuit din raze de luna. Omul care imi facuse semne mi-a urat bun venit intr-o limba ce-mi parea perfect cunoscuta. Orele urmatoare fura pline de cantecele vaslasilor. Navigam spre sudul misterios, calauziti de sclipirea aurie a lunii pline. Iar la ivirea zorilor rosietici ai zilei, am zarit tarmul verde al unor tinuturi indepartate, limpezi si frumoase, pe care nu le stiam. Terase impunatoare, presarate cu arbori, lasau sa se vada ici-colo acoperisuri albe, stralucitoare, si coloanele unor temple ciudate, ridicate din mare. Pe cand ne apropiam de tarmul inverzit, omul cu barba mi-a vorbit despre tinutul acela, tara Zar, unde se gaseau adunate laolalta toate visele si toate gandurile minunate traite candva de oameni si apoi uitate. Cercetand iarasi terasele, mi-am dat seama ca spusese adevarul, caci multe din spectacolele ce mi se ofereau privirii le mai vazusem printre ceturi, dincolo de orizont, sau in adancurile fosforescente ale oceanului. Erau, de asemenea, forme si fantezii mai incantatoare decat tot ce privisem pana atunci: viziuni ale tinerilor poeti morti inainte ca lumea sa poata afla ce vazusera si ce visasera. Noi n-am ancorat insa linga pajistile valurite din Zar, deoarece se zice ca acela care pune piciorul acolo nu se mai intoarce nicicand in locurile sale natale.

in vreme ce corabia alba se indeparta fara zgomot de terasele si templele din Zar, am observat departe, la orizont, turlele unui oras. Omul cu barba mi-a spus:

- Thalarion, orasul celor o mie de minuni, acolo se alfa toate misterele pe care omul a incercat zadarnic sa le patrunda.

Cand am ajuns aproape, am vazut ca asezarea era mai mare decat toate orasele visate de mine inainte. Turlele templelor sale strapungeau cerul, nu le puteai zari varful. Pana dincolo de orizont se intindeau ziduri severe, cenusii, pe deasupra carora reuseai sa distingi doar cateva acoperisuri, stranii si nelinistitoare, insa decorate cu frize bogate si cu minunate sculpturi. Ma ardea dorinta de a intra in orasul acela fascinant, dar si respingator, si l-am rugat pe barbos sa ma debarce pe jetela, langa enorma poarta sculptata Akariel. El a refuzat, vorbindu-mi cu blandete:

-Multi sunt cei intrati in Thalarion, orasul cu o mie de minuni, insa nici unul dintre ei n-a mai revenit vreodata. Caci acolo nu traiesc decat demoni smintiti care au fost candva oameni, iar strazile sunt albe de osemintele celor ce si-au ridicat privirea spre zeita Lathi, stapana orasului.

Corabia alba trecu, asadar, pe dinaintea zidurilor din Thalarion si, timp de mai multe zile, se tinu pe urmele unei pasari care zbura spre sud, avand penajul sclipitor, de culoarea cerului. Apoi am ajuns pe o coasta ademenitoare, cu tufe inflorite in toate nuantele, si unde, cat vedeai cu ochii, nu intalneai decat cranguri vesele si copaci scaldati din plin de lumina soarelui ajuns la zenit. Din niste boschete ascunse, ajungeau pana la noi franturi de cantec si de melodii armonioase, intrerupte prin rasete atat de placute incat, nerabdator, I-am indemnat pe vaslasi sa mine mai repede. Omul cu barba n-a scos un cuvant, insa ma observa pe cand ne apropiam de malul coplesit de crini. Deodata, vantul care adia peste pajistile inflorite si peste copacii stufosi aduse un miros ce m-a facut sa ma infior. Suflarea lui se intari si aerul se umplu de mirosul fetid si carnal al oraselor lovite de ciuma si al cimitirelor abia sapate. in vreme ce ne indepartam rapid de coasta blestemata, barbosul mi-a vorbit in sfarsit:

- - Asta e Xura, tara placerilor de neatins.

inca o data, corabia alba urma pasarea cerului pe mari calde, mangaiate de brize usoare si inmiresmate.

Zi dupa zi, noapte dupa noapte am tot plutit, iar pe luna plina ascultam cantecele vaslasilor, unduioase ca noaptea indepartata in care imi parasisem ainutul natal.

Pe un incantator clar de luna, am aruncat ancora in portul Sona-Nyl, marginit de promontoriile de cristal, gemene, care se inalta din mare si, intalnindu-se, formeaza un arc splendid. Era Tara inchipuirii. Am ajuns la tarmul inverzit pe un pod de aur alcatuit din raze de luna. in tinutul Sona-Nyl nu exista nici timp, nici spatiu, nici suferinta, nici moarte, iar eu am ramas acolo vreme de mai multe eternitati. Crangurile si pajistile sunt verzi, florile vii si parfumate, raurile albastre si cantatoare, fantanile limpezi si racoroase. Minunate si marete sunt templele, palatele si orasele din Sona-Nyl! Pamantul acesta n-are margini, caci dupa fiecare spectacol al frumusetii imi oferea altul inca si mai frumos. La tara si in splendoarea oraselor, multumiti, oamenii traiesc dupa placul inimii lor. Toti locuitorii sunt inzestrati cu o gratie nepieritoare si au parte de o fericire neumbrita de nimic.

Pe parcursul eternitatilor petrecute de mine acolo m-am plimbat cu sufletul rapit prin gradinile ce lasau sa se vada printre palcuri de arbusti pagode cu acoperisul avantat in sus la ambele capete si unde pe marginea aleilor albe cresc tufe gingase cu flori. M-am catarat pe dealuri din al caror varf puteam contempla imprejurimile de un farmec subtil: targuri dominate de clopotnite se cuibareau in scobiturile vailor pline dde verdeata, iar cupolele aurii ale unor orase imense scanteiau pe orizontul nesfarsit. Am admirat pe clar de luna marea sclipitoare, promontoriile de cristal si portul linistit unde statea la ancora corabia alba. Si tot intr-o noapte cu luna plina, in anul imemorial Tharp, am remarcat silueta pasarii cerului. imi facea semne si m-a cuprins iarasi dorul de duca. I-am vorbit atunci omului cu barba, marturisindu-I dorinta mea de a vizita indepartata Cathurie, pe care n-a vazut-o nimeni, dar se credea ca ar fi situata dincolo de coloanele de bazalt din apus. Tara aceea e a Sperantei si in ea lumineaza in toata stralucirea lor reprezentarile ideale ale lucrurilor cunoscute de noi - cel putin asa isi inchipuie lumea. insa barbatul mi-a zis:

- - Ia aminte la marile primejdioase unde se spune ca se afla Cathuria. in Sona-Nyl nu exista nici durere nici moarte, dar cine poate sti ce-I dincolo de coloanele bazaltice de la apusa

in luna urmatoare m-am imbarcat pe corabia alba si am parasit portul acela pasnic, insotit de batran.

Pasarea cerului, zburand inaintea noastra, ne-a condus pana la coloanele de bazalt din apus, insa de data asta vaslasii nu si-au mai cantat cantecele duioase sub luna. Ma gandeam adesea la aara necunoscuta a Cathuriei, la boschetele ei, la palatele ei minunate, intrebandu-ma ce placeri noi ma aateptau.

Cathuria, imi repetam, este lacaaul zeilor ai ainutulunor oraae de aur, fara numar. Padurile sunt de santal ai de aloe, ca boschetele inmiresmate de camorin, iar prin arbori ciripiesc vesel pasari colorate.

Pe inalaimile verzi ai inflorite se inalaa temple din marmura roz, bogat sculptate, iar in curaile lor se afla fantani de argint prin care aaanesc, cu un susur incantator, apele parfumate ce coboara de la izvoarele raului Narg. Iar oraaele Cathuriei sunt incinse cu ziduri de aur, strazile lor tot cu aur sunt pavate. in gradinile acestor oraae cresc orhidee stranii, ai mai gaseati acolo lacuri placut mirositoare cu fundul de coral ai ambra. Noaptea strazile ai gradinile sunt luminate de felinare meateaugit fasonate din carapae de broasca aestoasa, in trei culori, ai auzi sunetele melodioase ale unui solist ai ale unui cantarea din lauta.

ai toate casele din Cathuria sunt palate, fiecare construit la marginea unui canal plin de miresme pe unde curg apele sacre ale raului Narg. Cladirile sunt din marmura ai porfir, iar acoperiaurile sunt din aur sclipitor ce rasfrange razele soarelui, sporind splendoarea oraaelor, pe cand zeii paanici le privesc de pe piscurile unor munai indepartaai.Mai stralucit decat toate celelalte este palatul marelui monarh Dorieb, despre care unii afirma ca-i un semizeu, iar alaii ca-I zeu de-a binelea.

Zidurile inalte ale palatului sau au deasupra o mulaime de turnuleae din marmura. in sali spaaioase se aduna popor nenumarat ai tot acolo stau agaaate trofee vechi de secole. Iar acoperiaul este din aur pur, aaezat pe stalpi inalai cu rubine ai lapislazuli. Pardoseala este din sticla ai pe sub ea curg apele iluminate ale raului Narg, prin care inoata peati multicolori, necunoscuai dincolo de incantatoarea Cathurie.

Aaa imi inchipuiam eu Cathuria, insa omul cu barba ma sfatuia mereu sa fac calea-ntoarsa ai sa revenim pe aarmurile fericite din Sona-Nyl, fiindca Sona-Nyl le este cunoscuta oamenilor, pe cand Cathuria n-o vazuse nimeni, niciodata.

Iar in a treizeci ai una zi a calatoriei noastre pe urmele pasarii, am zarit coloanele de bazalt din apus. Ceaaa le invaluia, pentru ca nimeni sa nu poata strabate cu privirea dincolo de ele sau sa le distinga varful, despre care se spune ca strapunge cerul.

Iar omul cu barba m-a implorat din nou sa fac cale-ntoarsa. Dar nu l-am ascultat, fiindca de dincolo de pacla ce inconjura coloanele am avut impresia ca aud melodii cantate din gura ai din lauta, slavindu-ma pe mine, cel ce calatorisem atat de departe pe luna plina ai traisem in aara inchipuirii.

Iar pe sunetele acestui cantec corabia alba s-a afundat in ceaaa, intre coloanele de bazalt din apus. ai pe cand muzica inceta, iar ceaaa se ridica, nu Cathuria ni s-a ivit dinaintea ochilor, ci o mare agitata ai de neimblanzit, care ne-a antrenat ambarcaaiunea fragila spre un loc necunoscut.Curand urechile noastre au perceput vuietul indepartat al unor caderi de apa; iar la orizont am observat izbucnirea colosala a unei cascade monstruoase, unde toate oceanele lumii se adunau laolalta ca sa se prabuaeasca in neantul abisului.

Atunci omul cu barba mi-a zis, cu lacrimi curgandu-I pe obraji:

--Am plecat din aara minunata ai n-o s-o mai revedem nicicand. Zeii sunt mai mari decat oamenii, zeii au caatigat.

Mi-am inchis ochii inainte de socul care, stiam, urma sa se produca, ferindu-mi astfel privirile de pasarea cerului, ramasa sa-si agite aripile albastre cu un aer batjocoritor.

Dupa ciocnire a venit intunericul, si am auzit urlete de oameni si de fapturi neomenesti. Vanturile din est bateau cu violenta furtunii si imi inghetasera pana si oasele, cum stateam ghemuit pe piatra umeda ce-mi aparuse sub picioare. Apoi, auzind alte bubuituri, mi-am deschis ochii si m-am trezit pe postamentul farului de unde plecasem cu o eternitate in urma. In bezna de sub mine se puteau distinge contururile neclare ale unui vas mare care se zdrobea de stancile nemiloase, iar cand am privit in sus am vazut ca -- pentru prima data din clipa in care bunicul isi asumase grija functionarii lui, lumina farului se stinsese.

Iar mai tarziu in noapte, cand am intrat in turn, am descoperit pe perete un calendar ramas exact aaa cum il lasasem eu in ziua plecarii mele in calatorie. in zori, am coborat din turn ai am cautat urmele naufragiului pe stanci, dar tot ce am putut gasi au fost o ciudata pasare moarta, la fel de albastra cum e cerul, ai o vasla sfaramata, de un alb mai viu decat al spumei de pe valuri ori al zapezii de pe inalaimi.

ai din ziua aceea oceanul nu-mi mai povesteate secretele lui, iar luna a stralucit de multe ori de atunci incoace, plina, inalaata mult pe firmament, insa corabia alba venita din sud n-a mai aparut niciodata.