SUBSTANTELE FILMOGENE (VERNIURILE)

SUBSTANTELE FILMOGENE

(VERNIURILE)

PLANUL LUCRARII

1. Introducere

2. Clasificarea verniurilor dupa functiile lor:

vernis de pictura

vernis de ulei

vernis de succin

vernis de copal

alte verniuri

vernis de retus

vernis cu esenta de terpentina

vernis cu alcool

vernis izolant

vernis din albus de ou

vernis de tablou sau final

vernis din ceara

vernis cu rasini sintetice

3. Clasificarea substantelor filmogene:

substante dispersabile in apa

rasini termostabile

rasini alcoolice

uleiuri sicative

rasini sintetice

4. Proprietati fizice ale solutiilor de vernis:

culoarea

transparenta

vascozitatea

uscarea

5. Proprietatile peliculei de vernis:

elasticitatea peliculei

luciul peliculei

reversibilitatea

comportarea in conditii de umiditate

ingalbenirea peliculei

6. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

1. Introducere

Definitie: substantele filmogene sunt substantele folosite la prepararea straturilor de protectie (verniuri) pentru pictura. Se folosesc unele substante dispersabile in apa, unele rasini sau uleiuri sicative.[1]

Verniurile (itl. vernice, frc. vernis, ger. lack) sunt lichide mai mult sau mai putin dense, transparente sau slab galbui, compusi din rasini naturale sau sintetice solubile in solventi organici sau uleiuri sicative si care formeaza o pelicula prin uscare.

Verniurile isi au numele dupa rasinile sau dupa solventul pe care il contin si doar unele din materiale sintetice, folosite in industrie, pot infrunta intemperiile.[2]

2. Clasificarea verniurilor dupa functiile lor

2.1. Vernis de pictura - se adauga in culori pentru a imbogati liantul si pentru modificarea fluiditatii culorii care, astfel, devine transparenta si se usuca mai repede. In acest scop sunt folosite verniurile pe baza de rasini moi (damar, terebentina de Venetia), ulei de in si un solvent (esenta de terebentina):[3]

2.1.1. vernis de ulei - este cel mai simplu ulei gras, este insusi uleiul vegetal sicativat (fiert la soare sau fiert cu materii oxidante). Intrucat acest ulei este prea gros, el trebuie subtiat cu esenta de terebentina sau cu toluen, intins cald si uniformizat. Din Erminie aflam urmatoarea reteta pentru verniul de ulei:

100 dramuri[6] ulei alb fiert la soare se amesteca cu 100 dramuri pgola si 50 dramuri mastica. Daca este prea inchegata si nu se poate intinde, se pun 20 dramuri de unt de neft sau ulei nefiert ca sa se subtieze.

2.1.2. vernis de succin (chihlimbar)- este cel mai dur. Aceasta calitate o are nu numai din cauza proprietatii de soliditate a succinului ci si a dizolvantului uleios care intra in cantitate apreciabila in pelicula. O reteta mai economica ar fi:

"se fierbe 3 parti ulei de in, ca sa elimine orice umiditate, si din el se pune peste 2-ua parti succin pisat pana il acopera, apoi se fierb impreuna pana se topeste succinul si se adauga si restul de ulei. In timpul fierberii, amestecul se umfla si se degaja vapori care se aprind foarte usor. De aceea vasul, gol 2/3, se fereste de flacari Daca este prea gros, se pune si esenta de terpentina sau un solvent nafta, si se mesteca mai departe cu vergeaua de fier, pana se omogenizeaza complet."[7]

2.1.3. vernis de copal - se prepara la fel ca verniul de succin, este dur si creeaza o pelicula fara culoare. Daca se fierbe cu o vopsea rezulta vopseaua email. In cazul in care aceste verniuri grase se folosesc la pictura in ulei, in caz de restaurare, inlaturarea lor va prezenta dificultati.

2.1.4. alte verniuri- se pot prepara tot cu ulei de in sicativat dar cu rasini mai putin dure cum ar fi: sandaraca, mastix, damar si chiar colofoniu.

Prezenta uleiului in cantitate mare deranjeaza pentru tonurile deschise sau reci datorita tendintei lui de ingalbenire la uscare.

2.2. Vernis de retus - patrunde cu usurinta in culoare (necesar fiind un vernis diluat) si reda culorilor profunzimea initiala umpland spatiile ramase libere. Pentru lucrari mai vechi se folosesc solventi cum sunt esenta de petrol sau alcoolul etilic cu o putere de patrundere mai mare decat esenta de terebentina.

2.2.1. vernis cu esenta de terebentina - se pare ca dintre verniurile slabe mai intai, in trecut, s-a folosit cel preparat din pgola si unt de neft. In Erminie s-au pastrat cateva retete care au fost practicate pana in sec. al XIX-lea.

2.2.2. vernis cu alcool - la inceput alcoolul a fost folosit la verniuri in amestec cu neft si apoi singur.

Verniurile de retus diluate se mai folosesc si ca verniuri temporare prin aplicarea acestora in straturi subtiri.[10]

2.3. Vernis de izolant - se foloseste pentru a evita reactiile nedorite intre doua straturi de culoare sau de vernis precum si pentru a izola suporturile, grundurile, sau chituirile prea absorbante. Cele mai folosite verniuri in acest scop sunt cele obtinute din selac (gumi-lac) si alcool, emulsiile acrilice sau cele de ou.[11]

2.3.1. vernis din albus de ou - s-a folosit de unii pictori in secolul trecut si se obtine batand un albus de ou proaspat, pana se face spuma si amestecandu-l cu putin zahar candel pisat (cam de lingurita). Se adauga o lingurita de spirt denaturat si se lasa sa se limpezeasca timp de 10-12 ore.

2.4. Vernis final (vernis de tablou, vernis de protectie) - se folosesc pentru rolul lor principal care e de protectie, de izolare a straturilor de culoare de atmosfera inconjuratoare deoarece opera de arta este expusa actiunii umiditatii, oxigenului, gazelor poluante (dioxid de sulf, dioxid de carbon), particulelor de praf si de fum. Acest vernis are rolul de a impiedica patrunderea la elementele constitutive ale picturii a factorilor nocivi care au rol distructiv asupra operei de arta.

2.4.1. vernis din ceara sau parafina - acest vernis, in loc sa dea luciu, el da matitate picturii peste care se asterne. Pentru obtinerea lui, se topeste ceara albita sau parafina in esenta de terbentina (20%) la cald in baie de apa sau la rece in benzina (50%). Se usuca intr-o zi dar nu se poate inlatura cu usurinta in caz de nevoie.

2.4.2. vernis cu rasini sintetice - in general sunt pe baza de rasini sintetice sau alchidalice avand ca solvent esenta de terbentina, uleiuri sicative precum si sicativanti. Exemple de astfel de verniuri sunt:

- zaponlack- este un vernis transparent fabricat din nitroceluloza cu adaos de rasini si mladiante precum si diferiti solventi foarte volatili. La nevoie se poate subtia cu acetona sau celodiluant.

- nitrolacul (lac nitrocelulozic) - se obtine din nitroceluloza in amestec cu solventi volatili si substante mladiante. Se usuca foarte repede si se poate subtia cu acetona, alcool, benzen.

- duco - este un vernis tot pe baza de nitroceluloza cu aceleasi calitati si defecte ca si celonlacul.[13]

Aceste verniuri se pot adesea distinge de verniurile de retus datorita concentratiei mai mari in rasina. In general se folosesc verniuri moi (in special damar) dizolvate in esenta de terebentina si diluate dupa nevoie cu white-spirt sau solvent nafta.[14]

Verniurile din rasini tari (copal si chihlimbar) care s-au folosit in trecut (unele varietati de opal semidur se folosesc si astazi) au unele calitati remarcabile dar ridica probleme atat la preparare cat si la inlaturarea lor datorita dificultatilor de solubilizare.

Sunt foarte rar folosite verniurile finale din ratini tari (copal, chihlimbar) sau cu ulei care se indeparteaza in conditii mai energice, cu solventi (ca alcoolul, acetona) care afectaza stratul de culoare.[15] Posibilitatea indepartarii cu usurinta, la nevoie, a verniurilor finale, presupune folosirea verniurilor din rasini moi (damarul sau masticul) care sunt solubile dar prezinta rezistenta scazuta. Regenerarea lor cu vapori de alcool (metoda Pettenkoffer) trebuie repetata des.

Verniurile din damar cu ceara de albine (mate sau semilucioase) prezinta o rezistenta mai mare la umiditate. Ceara de albine precum si silicea coloidala (dioxid de siliciu micronizat - un praf alb care nu afecteaza transparenta culorilor) prezinta o stabilitate deosebita si pot fi folosite pentru protejarea verniului final si sunt considerate verniuri foarte bune acolo unde nu se cere o pelicula lucioasa.[17]

3. Clasificarea substantelor filmogene

3.1. substante dispersabile in apa - sunt substante a caror uscare se realizeaza prin evaporarea apei ca de exemplu: albusul de ou, gume vegetale, cleiurile, emulsiile din materiale naturale si sintetice. Albusul de ou prin imbatranire tinde sa se coloreze in galben-brun, devine greu solubil, rigid, se exfoliaza.[18]

3.2. rasini alcoolice - sunt rasinile (ex.: masticul, damarul, sandaracul) care se disperseaza in solventi organici (esenta de terebentina, alcool). Pot fi folosite pentru fixarea acuarelelor si a unor lucrari in tempera.

3.3. rasini termostabile - sunt rasinile (copalul si chihlimbarul) care se disperseaza in uleiuri sicative cu ajutorul caldurii (cand se descompun partial). Uscarea lor se realizeaza prin procese de oxidare si polimerizare a uleiurilor respective. Verniurile sunt lucioase, rezistente la agentii atmosferici, dar culoarea lor deranjeaza uneori.[19]

3.4. uleiuri sicative (de in si de mac) - cu toate ca verniurile rezultate in urma imbunatatirii calitatii prin adaugarea de rasini moi (damar sau mastic si diluanti) sunt lucioase, elastice si rezistente la actiunea agentilor atmosferici, indepartarea lor este anevoioasa si riscanta. Uscarea se realizeaza prin reactii de oxidare si polimerizare.

3.5. rasini sintetice de policondensare si polimerizare - sunt rasinile (cilohexanonice, poliacrilice si vinilice) a caror uscare se realizeaza prin evaporarea solventilor. Se recomanda utilizarea acestora pentru picturile cu lianti acrilici iar pentru pictura in ulei ar putea avea "reactii imprevizibile in timp"[20].

Solutiilor respective li se adauga rasini naturale pentru imbunatatirea adeziunii in cazul picturilor in ulei. Se poate obtine si o imbunatatire a elasticitatii peliculei prin adaugarea plastifiantilor.[21]

4. Proprietati fizice ale solutiilor de vernis

4.1. culoarea - solutiile de vernis sunt incolore, uneori pot avea diferite nuante de galben-brun. Datorita faptului ca stratul de vernis este subtire, culoarea se poate observa doar daca vernisul este prea inchis si in acea situatie vernisul actioneaza ca un glasiu, modificand culoarea picturii.

Verniurile colorate au in componenta rasini sau coloranti naturali de origine organica cum sunt: Guma gut, sange de dragon, santal, sabur, sofranuri cu care se face mai intai o tinctura galbena (cu alcool) si apoi se pune in verniul incolor, idigo, negru de fum.[22]

4.2. transparenta - verniurilor este importanta deoarece pentru a da pelicule optic corespunzatoare, solutiile de vernis trebuie sa fie perfect transparente.

4.3. vascozitatea - in functie de rasinile si solventii folositi, solutiile de vernis au vascozitati diferite. Pelicule mai subtiri se obtin folosind cele cu viscozitate redusa care patrund in interiorul stratului de pictura imprimand culorilor o saturatie mai mare in comparatie cu verniurile cu vascozitate mare care raman pe suprafata formand pelicule mai groase si prea lucioase si care produc putine modificari optice.[23] Acestea pot fi utilizate pentru tempera, desen, gravura si substrat poros.

4.4. uscarea - se realizeaza in functie de compozitia solutiilor de vernis si anume:

4.4.1. prin evaporarea solventului - proces fizic datorita continutului de solvent.

4.4.2. prin reactii de oxidare si polimerizarea - proces chimic datorita componentilor initiali (uleiurilor).

4.4.3. prin ambele procese - cand verniul contine atat solventi cat si uleiuri.

5. Proprietatile peliculei de vernis

5.1. elasticitatea - trebuie sa fie suficienta pentru a putea prelua tensiuni provocate de variatii de temperatura si umiditate produse in special asupra suportului.

5.2. luciul peliculei - trebuie sa asigure profunzimea maxima a culorilor scotand in evidenta si detaliile mai fin nuantate iar pentru asta, pelicula de vernis, trebuie sa reflecte lumina in mod regulat.

5.3. reversibilitatea - presupune posibilitatea indepartarii cu usurinta a peliculei de vernis, fara a afecta integritatea straturilor de culoare.

5.4. comportarea in conditii de umiditate - este importanta deoarece datorita factorilor de mediu se pot altera functiile pentru care pelicula de vernis a fost aplicata.

5.5. ingalbenirea peliculei - este efectul descompunerii partiale a verniurilor, sub actiunea oxigenului din aer si a razelor ultraviolete. Din acest motiv se recomanda introducerea in solutiile de vernis a unor cantitati mici de antioxidanti care prelungesc viata verniurilor avand ca rezultat posibilitatea observarii tendintei de ingalbenire doar dupa o perioada mare de timp.[25]

6. Concluzii

Un vernis ideal (stabil optic, solubil si rezistent) nu exista.

Emulsiile de ou se folosesc ca verniuri izolante iar cleiurile proteice solubile in apa (gelatina), devin rigide si necesita adaugarea unor plastifianti.[26]

BIBLIOGRAFIE

• Istudor, I., Notiuni de chimia picturii, Daim Publishing House, Bucuresti 2006

• Sandulescu-Verna, C., Material si tehnica picturii, Ed. Marinesa, Timisoara 2000

• Erminia Picturii Bizantine, dupa versiunea lui Dionisie din Furna, Ed. Mitropoliei Banatului, Timisoara 1979

Jones, H. E., The effect of aging and re-forming of the case of solubility of certain resins, in Thomson G. Recent Advances in Conservation Butterworts, London

• Havel, M., Tehnica tabloului, Ed. Meridiane, Bucuresti 1980

• Vibert, J. G., La science de la peinture, Paul Ollendorff Editeur, Paris

• Langlais, X., La tehniqu de la peinture l'huile, Flamarion, Paris

• Bazzi, M., Abecedario Pitorico, Longanesi & C., Milano 1956

• Slnschy, B., Tehnika Malby, Průzkum A Restaurovni Obraz , St tni Nakladatelstvi Krsn Literatury, Hudby a Uměrri, Praha 1956