TEORIA SUPRASATURARII

Teoria suprasaturarii

Roghinski a propus teoria suprasaturarii ca pe o teorie a prepararii catalizatorilor, a generarii caentrilor activi pe suprafata acestora. Pentru un anumit catalizator optim din punct de vedere al naturii chimice, teoria isi propune sa indice caile de obtinere a catalizatorului optim din punct de vedere al compozitiei, suprafetei accesibile reactiei, rezistentei mecanice si stabilitatii in timp. Spre deosebire de alte teorii ale centrilor activi, teoria suprasaturarii isi propune sa stabileasca unele principii generale de reglare a activitatii catalizatorilor in functie de starea lor termodinamica.

Premisa de baza a teoriei poate fi formulata astfel: activitatea catalitica este in mare masura mijlocita de formatii superficiale instabile, caracterizate puin valori anormale ale energiei libere, diferite de valorile de echilibru. Energia libera de exces a suprafetei poate fi masurata prin suprasaturare ce consta din variatia energiei libere care insoteste trecerea de la starea instabila, din punct de vedere termodinamic, la starea stabila.

Potrivit teoriei suprasaturarii, corpurile active din punct de vedere catalitic sunt si termodinamic active, fiind caracterizate prin valori anormale ale efectelor termice care insotesc dizolvarea, false echilibre si valori anormale ale proprietatilor fizice (capacitatea calorica, conductibilitatea electrica, etc.)

Se disting patru forme principale de suprasaturare:

Suprasaturarea de faza, ce se datoreste prezentei pe suprafata

catalizatorului a unor faze nestabile in energie.

Suprasaturarea de dispersie, conditionata de energia libera

suplimentara asociata cu suprafata materialelor in stare de dispersie inaintata.

Suprasaturarea structurala, atribuita existentei defectelor structurale,

cresterii neregulate a cristalelor sau valorilor anormale ale densitatii.

Suprasaturarea de adaos (chimica), conditionata de includerea de

impuritati in reteaua catalizatorului.