Interpretari ale tranzitivitatii in lucrarile de gramatica romaneasca

Interpretari ale tranzitivitatii in lucrarile de gramatica romaneasca

Definitia "clasica" a verbelor tranzitive este urmatoarea: "Verbele care pot primi un complement direct sint tranzitive" (GRL, vol. I, 1960, p. 207). Evident, in formularea data prevaleaza perspectiva pur sintactica. I. Coteanu propune o alta definitie: "Cand un verb are nevoie de completarea intelesului printr-un obiect direct pentru a preciza ce anume face subiectul, acel verb este considerat tranzitiv" [Coteanu, 1982, p. 166]. Aparent, cea de-a doua definitie nu se deosebeste cu mult de prima. Insa o diferenta totusi este. Si ea a fost observata in lucrarile de specialitate. Definitia verbelor tranzitive, propusa de I. Coteanu o completeaza pe cea "clasica". Ea exprima "ideea ca obiectul direct este o completare a intelesului verbului necesara pentru organizarea unui enunt. Verbul este tranzitiv nu pentru ca este insotit de obiectul direct (asa cum se afirma in toate definitiile semantice sau formale), ci, invers, obiectul direct apare, fiindca verbul are nevoie de o complinire a structurii sale semantice" [Manea, p. 333].

Mioara Avram: "Dupa o trasatura sintactica legata de sensul lexical, verbele se clasifica in tranzitive si intranzitive. Sunt tranzitive verbele care pot primi un complement direct: Bea apa. Coase un nasture (cand complementul direct nu este exprimat, verbele sint tot tranzitive, dar folosite absolut: Bea prea mult, A cusut toata ziua). Sunt intranzitive verbele care nu pot avea un complement direct: Stau in Bucuresti, Iti apartin)" [Mioara Avram, 1997, p.195].

Stefania Popescu: "Verbele care pot avea un complement direct sint tranzitive, iar cele care nu pot avea un complement direct sunt intranzitive. [Popescu Stefania, 1995, p.240].

Gh. Constantinescu-Dobridor: "Sunt tranzitive acele verbe care au capacitatea de a realiza in mod obisnuit relatia cu obiect direct sau cu o completiva directa. Sunt intranzitive acele verbe care nu poseda capacitatea de a guverna un obiect direct sau o completiva directa". [Constantinescu -Dobridor, p. 134].

Iorgu Iordan: "Relatia verb - obiect, deci relatia verb - substantiv in acuzativ, constituie criteriul altei clasificari a verbelor: clasificarea in verbe tranzitive si intranzitive. Sunt tranzitive verbele care au capacitatea de a realiza aceasta relatie, deci a guverna un substantiv (pronume) in acuzativ, si intranzitive cele caracterizate negativ sub aspectul acestei relatii." [Iordan, Gutu- Romalo, Niculescu, 1967, p. 181].

O definire mai exacta a tranzitivitatii si o mai buna intelegere a opozitiei tranzitiv/intranziziv poate fi efectuata pe baza analizei relatiei semantice intre procesul exprimat de verb, agentul si pacientul lui S-a constatat ca unele verbe exprima procese "care raman legate de agentul autor, adica se marginesc, in efectul lor, la insusi autorul procesului" [Iordan, Robu, p. 442]. Despre aceste verbe se spune ca sunt suficiente din punct de vedere semantic, actiunea lor consumandu-se in sfera subiectului, fara a necesita compliniri. Aceste verbe admit in plan sintagmatic doar relatia verb - subiect, nu si relatia verb - obiect. Verbe ca a merge, a sta, a dormi, a plange, a rade etc. Exprima procese al caror efect este suferit de insusi agentul actiunii. Astfel de verbe se mai numesc subiectuale. Verbele din aceasta categorie sunt intranzitive.

Marea majoritate a verbelor exprima procese care admit ambele relatii: verb - subiect si verb - obiect. Se considera ca aceste verbe sunt insuficiente din punct de vedere semantic, ele avand nevoie de compliniri pentru a se realiza plenar. Verbe ca: a citi, a spala, a taia etc exprima procese care se extind, trec asupra obiectului. Acestea sunt verbe obiectuale. Verbele din aceasta categorie sunt tranzitive. Conform parerii unor lingvisti, "caracterul tranzitiv sau nontranzitiv apartine naturii intrinsece a fiecarui verb, fiind legat de sensul lexical, deoarece tranzitivitatea nu se marcheaza prin morfeme ca celelalte categorii gramaticale; dar in enunt verbele tranzitive pot avea un complement direct, iar cele intranzitive nu pot avea un asemenea obiect. Am putea considera ca relatia sintactica cu un complement realizat prin substantiv (sau substitut) in acuzativ constituie marca distinctiva a tranzitivitatii" [Iordan, Robu, p. 442].

D. Irimia considera ca tranzitivitatea este o trasatura lexico-gramaticala a verbelor - componenta a planului lor semantic. Opinia reputatului lingvist vine sa clarifice conceptul de tranzitivitate si sa-i dea o interpretare complexa. Citam un pasaj din lucrarea domniei sale: "Avand punct de plecare (cauza, origine), cel mai adesea, in exterior, intr-un subiect (sintactic sau numai semantic), dimensiunea semantica a verbului isi cauta o limita externa, un punct de sosire, prin care se fixeaza si totodata determina semantica si sintaxa enuntului in functie de prezenta acestei trasaturi lexico-gramaticale; tranzitivitatea este o componenta semantica permanenta a verbului (realizata pozitiv sau realizata negativ), preexistenta [subl. noastra] inscrierii acestuia intr-un context sintactic, care ii conditioneaza si ii orienteaza pozitia si rolul in desfasurarea relatiilor si in dezvoltarea functiilor sintactice. [] Conceptul de tranzitivitate implica, intr-o complementaritate absoluta semantica-sintaxa, ideea de transfer - conditie a realizarii unui tot semantic: transferul actiunii verbale dinspre punctul de plecare (subiectul) spre un punct de sosire cerut si asumat ca un complement necesar" [Irimia, Morfo-sintaxa verbului romanesc, p. 45].

Gabriela Pana Dindelegan delimiteaza verbele tranzitive pe baza urmatoarelor teste formale ale tranzitivitatii:

a) constructia cu un complement direct realizabil printr-un clitic pronominal cu forma

de acuzativ;

b) dublarea obiectului;

c) pasivizarea.

Cercetatoarea demonstreaza ca "Hotarator in determinarea tranzitivitatii este testul (b); satisfacerea numai a testului (a) este insuficienta pentru incadrarea verbului, iar nesatisfacerea testului (c), in conditiile in care (a) si (b) sunt indeplinite, nu determina pierderea caracterului tranzitiv. Verbe si locutiuni ca: a o tuli, a o lua la fuga, desi accepta un clitic pronominal cu forma de acuzativ, nu sunt tranzitive, neadmitand dublarea si pasivizarea. Verbe ca: a avea, a durea, desi nu satisfac testul pasivizarii sunt tranzitive, acceptand testele (a) si (b) de tranzitivitate (ex. Pe Ion il doare capul; Cartea o are de la parinti). Verbele considerate de traditia gramaticala ca dublu tranzitive nu satisfac testele tranzitivitatii decat pentru unul din obiectele, cel personal, ceea ce inseamna ca sunt monotranzitive, nu ditranzitive" [DSL, p. 552].

Dupa cum se poate vedea din cele discutate pana aici, tranzitivitatea este considerata o trasatura universala care "asigura coeziunea semantica a propozitiei, precum si coeziunea ei sintactica, explicand, pe de o parte, atribuirea rolurilor tematice, iar, pe de alta, impunerea restrictiilor de forma (diferite de la o limba la alta) de catre verb / predicat obiectului" [DSL, p.554].

Separarea neta a claselor tranzitiv / intranzitiv prezinta dificultati, mai ales, de ordin semantic. A fost emisa ideea "gradelor de tranzitivitate", [ibidem, p. 554] propunandu-se o treapta intermediara, cea a verbelor necauzative, care ar servi drept liant intre verbele tranzitive si cele intranzitive. Ulterior, Gabriela Pana Dindelegan distinge subclase de verbe cu tranzitivitate forte si cu tranzitivitate slaba. [Pana Dindelegan, 2003, p. 103-115].

Dintre testele de recunoastere a tranzitivitatii, am tratat in lucrarea noastra doar pasivizarea. Exprimarea complementului direct prin forma scurta a pronumelui personal si dublarea obiectului nu s-au inscris in cercul nostru de preocupari, ele tinand mai mult de planul expresiei. Din aceasta cauza nu am dezvoltat decat partial ideea tranzitivitatii forte si a tranzitivitatii slabe.

Dumitru Irimia constata ca "sunt transitive verbele al caror plan semantic are nevoie de o complinire, iar aceasta se realizeaza, la nivel sintactic, prin intermediul unui complement obiectual (direct sau indirect)" [Irimia, 1997 b., p. 175]. Sub aspect semantic verbele tranzitive exprima o relatie dintre doi participanti: subiectul care initiaza si realizeaza procesul si obiectul care suporta efectele procesului.

Ana Vulpe, referindu-se la dubla orientare a verbelor tranzitive, remarca urmatoarele: "tranzitivitatea se prezinta ca un fel de sinteza a doi constituenti, dintre care unul tine de aspectul continutal, gasindu-si materializare in faptul ca desemneaza o actiune orientata asupra obiectului, iar al doilea - de aspectul formal al limbii si-si gaseste concretizare (in limba romana si in alte limbi) in forma cazului acuzativ a termenului subordonat. De exemplu, in imbinarea a construi o cladire elementul a construi e legat de elementul cladire din punct de vedere atat formal, cat si semantic, adica e vorba de doua feluri de valenta - una formala si alta continutala. Daca ne referim la planul continutului, aceasta inseamna ca actiunea exprimata de verbul a construi este orientata asupra obiectului denumit de substantivul o cladire. Daca insa ne referim la planul formal (in masura in care acuzativul este socotit deja caz aparte), constatam o subordonare totala a substantivului o cladire de verbul a construi." [Vulpe, 2002, p., 34 - 35].

In cadrul verbelor tranzitive relatiile dintre proces si actantii lui se refera la doi actanti: cel subiectual si cel obiectual. Primul este actantul activ, care initiaza procesul, iar al doilea este actantul pasiv care suporta efectele procesului. Pentru clasa verbelor tranzitive este caracteristica orientarea procesului catre .actantul obiectual. Acesta poate aparea in diferite ipostaze: poate reprezenta un obiect diferit de agent; poate fi acelasi cu agentul; si poate fi in acelasi timp si agent, si pacient. Pornindu-se de la aceasta configuratie ontica, in literatura de specialitate se disting trei tipuri de procese tranzitive:

-procese tranzitive-directe (care sunt infaptuite de un participant activ si care se extind asupra unui obiect diferit de subiect): a sapa (o fantana), a construi (o casa), a constitui (o comisie);

-procese tranzitive-reflexive (care sunt infaptuite de un actant asupra sa): a se imbraca, a se spala, a se lauda.

- procese tranzitive-reciproce (care sunt infaptuite concomitent ori succesiv de doi sau mai multi actanti unul asupra celuilalt):a se ajuta, a se respecta, a se saluta. [Barbuta, Constantinovici, 1997, nr. 4, p.41].

Informatia oferita de gramaticile curente cu referire la verbele dublu tranzitive se reduce la constatarea faptului ca exista un grup restrans de verbe ce exprima actiuni care se extind asupra a doua obiecte directe. Aceste verbe pot avea in calitate de determinanti obligatorii doua complemente directe: unul al persoanei (cu trasatura semantica uman) si unul al obiectului (cu trasatura semantica nonuman). Drept exemplu se aduc, de obicei, verbele: a intreba, a invata, a ruga, a examina etc. In contexte de tipul: Profesorul il intreaba pe elev tema [Constantinescu- Dobridor, p. 134].

Gabriela Pana Dindelegan considera deasemenea ca in constructiile analizate ocurenta complementului direct al obiectului (denumit de cercetatoare obiect secundar) presupune in mod necesar ocurenta complementului direct al, nu si invers. Adica nu orice verb tranzitiv care guverneaza un complement al persoanei admite si un complement direct al obiectului.