ANDR BRETON (1896 - 1966) - PRIMUL MANIFEST AL SUPRAREALISMULUI

ANDR BRETON (1896 - 1966)

PRIMUL MANIFEST AL SUPRAREALISMULUI

Atat valoreaza increderea in viata, in ceea ce viata are mai provizoriu, viata reala bineinteles, ca pana la urma aceasta incredere se pierde. Omul, acest visator definitiv, din zi in zi mai nemultumit de propria-i soarta, da ocol cu neplacere obiectelor de care este constrans sa se foloseasca, si pe care i le-a oferit indiferenta sau efortul sau: mai intotdeauna efortul, pentru ca el a consimtit sa munceasca, sau cel putin nu a refuzat sa-si incerce norocul, ceea ce el numeste norocul lui! Patrimoniul lui este acum o mare modestie: el stie ce femei a avut, in ce aventuri rizibile s-a aruncat nu-l intereseaza catusi de putin bogatia sau saracia sa - in privinta asta el ramane copilul abia nascut si, cat despre aprobarea constiintei sale morale, admit ca trece peste ea cu usurinta. Daca pastreaza oarecare luciditate, el nu poate decat sa se intoarca atunci spre copilarie, care, oricat de masacrata i-a fost de supravegherea educatorilor, nu i-a parut mai putin plina de farmec. Acolo absenta oricarei rigori cunoscute ii lasa perspectiva mai multor drumuri pe care o poate apuca in acelasi timp. El se incapataneaza in aceasta iluzie, nu mai vrea sa cunoasca decat facilitatea momentana, extrema, a tuturor lucrurilor. In fiecare dimineata, copiii o pornesc cu voie buna. Totul e la indemana, cele mai rele conditii materiale sunt excelente. Padurile sunt albe sau negre, nimeni nu va mai dormi niciodata.

Dar e limpede ca nu vom sti sa mergem atat de departe. Nu e vorba numai de distanta. Amenintarile se acumuleaza, cedam, parasim o parte din terenul ce urma a fi cucerit. Iar acestei imaginatii care nu admitea hotare, ii e permis sa se exprime doar dupa legile utilitatii arbitrare; ea este incapabila a-si asuma pentru multa vreme acest rol inferior si, in preajma celor douazeci de ani prefera in general sa-l abandoneze pe om destinului sau fara lumina. Astfel incat, oricat ar incerca mai tarziu, intr-un fel sau in altul, sa se regaseasca, simtind ca-i lipseste putin cate putin orice ratiune de a trai, devenit incapabil a se mai afla la inaltimea unei situatii exceptionale, precum dragostea, nu va reusi de loc s-o infrunte. Aceasta pentru ca el apartine acum cu trup si suflet unei imperioase necesitati practice, ce nu sufera a fi pierduta din vedere. Toate gesturile sale vor fi lipsite de amploare; toate ideile sale de anvergura. Nu-si va reprezenta, din ceea ce i se intampla, si i se poate intampla, decat ceea ce leaga acest eveniment de o multime de evenimente asemanatoare, evenimente la care el n-a luat parte, evenimente ce i-au scapat. Pe care, cred, el le va judeca in raport cu unul din aceste evenimente, mai linistitor in consecintele sale decat celelelte. Si nu va vedea acolo, sub nici un pretext, propria salvare.

Scumpa imaginatie, ceea ce nu-mi place mai cu seama la tine este ca tu nu ierti niciodata.

Numai cuvantul libertate ma mai exalta. Il cred in stare sa intretina la infinit, vechiul fanatism uman. El raspunde, fara indoiala, singurei mele aspiratii legitime. Intre atatea rele pe care le mostenim, trebuie sa recunoastem, totusi, ca ne este lasata cea mai mare libertate de spirit. Depinde de noi sa n-o folosim rau. A inrobi imaginatia, chiar cand este vorba despre ceea ce numim, in mod grosolan, fericire, inseamna a te sustrage justitiei supreme, pe care o aflam in adancul fiintei noastre. Numai imaginatia da socoteala despre ceea ce <<poate fi>> si aceasta imi e de ajuns pentru a ridica putin teribila interdictie; e de ajuns si pentru ca eu sa ma abandonez ei. Fara teama de a ma insela (ca si cum am putea sa ne inselam si mai mult). Unde incepe securitatea spiritului sa devina daunatoare si unde se opreste? Pentru spirit, posibilitatea de a gresi nu este mai de graba contingenta binelui? Ramane nebunia, <<nebunia pe care o inchidem>>, cum s-a spus in mod fericit. Aceea sau cealalta Fiecare stie, intr-adevar, ca nebunii isi datoreaza internarea doar unui mic numar de acte condamnabile din punct de vedere legal, si ca in lipsa acestor acte, libertatea lor (ceea ce se vede din libertatea lor) n-ar fi in joc. Sunt gata sa admit ca ei, intr-o masura oarecare sunt victimele imaginatiei lor in sensul ca ea ii impinge la nerespectarea anumitor reguli, in afara carora genul se simte vizat, lucruri pe care fiecare om este obligat sa le stie. Dar profunda detasare pe care nebunii o marturisesc fata de critica pe care noi le-o facem, de exemplu diferitele corectii care le sunt administrate, ne ingaduie sa presupunem ca ei afla o mare alinare in imaginatia lor, ca ei isi gusta intr-atat delirul incat pot suporta ca el sa nu fie valabil decat pentru ei. Si, in fapt, halucinatiile, iluziile etc. nu sunt un izvor neglijabil de bucurie.

Senzualitatea cea mai ordonata isi afla aici partea ei si eu stiu ca as domestici multe seri aceasta mana delicata care, la ultimele pagini ale Inteligentei lui Taine, se abandoneaza unor curioase delicte. Mi-as petrece viata ca sa provoc confidentele nebunilor, sunt oameni de o scrupuloasa onestitate si a caror inocenta nu este egalata decat cu a mea. A trebuit ca Cristofor Columb sa plece cu nebuni pentru a descoperi America. Si observati cum aceasta nebunie a capatat sens si durata.

Teama de nebunie nu ne va forta insa sa lasam in berna drapelul imaginatiei.

Procesul atitudinii realiste se cere a fi inceput dupa procesul atitudinii materialiste. Aceasta din urma, mai poetica de altfel decat precedenta, implica din partea omului un orgoliu, desigur monstruos, dar nu o noua si mai completa decadere. Se cuvine sa vedem aici, inainte de toate, o reactie fericita impotriva unora din tendintele ridicole ale spiritualismului. In fine, ea nu este incompatibila cu o anume elevatie a gandirii.

Dimpotriva, atitudinea realista, inspirata de pozitivism, de la Sfantul Toma d 'Aquino la Anatole France, imi face impresia ca este ostila oricarui elan intelectual si moral. Am oroare de ea pentru ca e facuta din mediocritate, din pizma si din plata suficienta. O asemenea atitudine genereaza astazi aceste carti ridicole, aceste piese insultatoare. Ea devine tot mai puternica in ziare si tine in sah stiinta, arta, straduindu-se sa linguseasca opinia publica in gusturile sale cele mai josnice si astfel claritatea se invecineaza cu prostia, viata cainilor.

Activitatea celor mai de seama minti sufera din pricina ei; legea efortului minim sfarseste prin a li se impune si lor precum celorlalti. O consecinta nostima a acestei stari de lucruri, in literatura, este de exemplu, abundenta romanelor. Fiecare isi pune in joc mica lui <<observatie>>. Dintr-o necesitate de epurare, Paul Valery propunea recent sa se adune intr-o antologie un numar cat mai mare cu putinta de inceputuri de romane, pe a caror insanitate el sconta mult. Vor fi chemati sa contribuie autorii cei mai faimosi. O asemenea idee face inca o data, cinste lui Paul Valery care, odinioara, in legatura cu romanele, ma asigura ca in ceea ce-l priveste el va refuza intotdeauna sa scrie vreo fraza ca: Marchiza iesi la ora cinci. Dar s-a tinut oare de cuvant?()

Hop! Am ajuns la psihologie, subiect despre care nu e prudent sa faci glume.

Autorului ii casuneaza pe un caracter si acesta fiind dat, il face sa calatoreasca prin lume. Orice s-ar intampla, acest erou ale carui actiuni si reactii sunt admirabil prevazute, trebuie sa nu dejoace, avand totusi aerul ca le dejoaca, calculele al caror obiect este. Valurile vietii pot parea ca-l inalta, ca-l rasucesc, ca-l coboara el va depinde continuu de acest tip uman format.()

Traim inca sub domnia logicii, iata, bineinteles, unde voiam sa ajung. Dar procedeele logice, in zilele noastre, nu se mai aplica decat la rezolvarea unor probleme de interes secundar. Rationalismul absolut care ramane la moda nu permite sa luam in consideratie decat fapte ce se refera strict la experienta noastra. Dimpotriva adevaratele scopuri ne scapa. De prisos sa adaugam ca experienta insasi s-a pomenit inchisa intre limite stabilite. Ea se invarte intr-o cusca din care ne vine tot mai greu s-o scoatem. Si se sprijina, si ea, pe utilitatea imediata si este supravegheata de bunul simt. Sub culoarea libertatii, sub pretextul progresului am ajuns sa gonim din spirit tot ceea ce poate fi taxat, pe drept sau pe nedrept, drept superstitie, drept himera; am ajuns sa proscriem orice modalitate de cautare a adevarului care nu e conforma cu aceea in uz. Printr-o formidabila intamplare, in aparenta a fost pusa recent in lumina o parte a lumii intelectuale, de departe cea mai importanta dupa parerea mea, fata de care se afecta dezinteres. Trebuie sa multumim prin asta descoperirilor lui Freud. Pe baza acestor descoperiri, se manifesta, in fine, un curent de opinie gratie caruia exploratorul uman va putea sa impinga mai departe cercetarile sale, fiind de acum incolo autorizat a nu mai tine seama doar de realitati sumare. Imaginatia este, poate, pe cale sa-si recapete drepturile. Daca adancimile spiritului nostru inchid forte stranii in stare sa le sporeasca pe cele de la suprafata, sau sa lupte in mod victorios impotriva lor avem tot interesul sa le captam, sa le captam mai intai, pentru a le supune ulterior, daca acest lucru ne pare necesar controlului ratiunii noastre. Analistii insisi nu au decat de castigat de aici. Dar este indispensabil sa bagam de seama ca nici un mijloc sa nu fie impus a priori pentru a defini o asemenea actiune, care, pana la noi ordine, poate sa treaca in sarcina poetilor la fel de bine ca in cea a savantilor, si ca succesul ei nu depinde de caile mai mult sau mai putin capricioase ce vor fi urmate.

Pe buna dreptate a facut Freud critica visului. Este inadmisibil, intradevar, ca aceasta parte considerabila a activitatii psihice (pentru ca, cel putin de la nasterea omului la moartea lui gandirea nu prezinta nici o solutie de continuitate, suma momentelor de vis, din punctul de vedere al timpului considerand doar visul pur, cel din somn - nu este inferioara sumei momentelor de realitate, sau, limitandu-ne a momentelor de veghe) a retinut inca atat de putin atentia. M-a surprins intotdeauna extrema diferenta de importanta, de bravitate pe care o prezinta pentru un observator obisnuit evenimentele din starea de veghe si cele ale somnului. Aceasta se datoreste faptului ca omul, cand inceteaza sa doarma, este inainte de toate jucaria propriei sale memorii, si ca in stare normala aceasta se multumeste sa-i schiteze palid circumstantele visului, sa-l lipseasca pe acesta din urma de orice consecinta actuala, si facand sa porneasca numai determinanta din punctul unde crede ca a lasat-o; cu cateva ceasuri mai inainte: aceasta speranta ferma, acest chin. Omul are iluzia de a continua ceva care merita sa fie continuat. Visul se afla astfel inchis intr-o paranteza, ca noaptea; si nu da mai multe sfaturi decat ea, in general.

Aceasta singulara stare de lucruri imi pare ca necesita cateva reflectii:

1. In limitele in care se exercita (sa admitem ca se exercita), dupa toate aparentele, visul este continuu si poarta semne de organizare. Numai memoria isi aroga dreptul de a face taieturi, de a nu tine seama de tranzitii si de a ne reprezenta mai degraba un sir de vise decat visul. In acelasi fel, noi nu avem clipa de clipa despre realitati, decat o figuratie distincta, de a carei coordonare se ocupa vointa. Ceea ce este important de notat este ca nimic nu ne ingaduie sa deducem o mai mare dispersare a elementelor constitutive ale visului. Regret ca vorbesc despre asta dupa o formula ce exclude visul ca principiu. Pe cand logicieni, filozofi cugetand in somn? As vrea sa dorm pentru a ma abandona celor ce dorm, asa cum ma abandonez celor ce ma citesc, cu ochii bine deschisi; pentru a face sa inceteze prevalenta in aceasta materie a ritmului constient al gandirii mele. Visul meu din noaptea asta il urmeaza, poate, pe cel din noaptea precedenta si va fi continuat noaptea urmatoare cu o exactitate meritorie. E foarte cu putinta cum se spune. Si, de vreme ce nu e deloc dovedit ca, in acest mod, "realitatea" care ma ocupa subzista la starea de vis, ca ea nu se afunda in imemorial, de ce n-as acorda visului ceea ce refuz adesea realitatii, adica aceasta valoare de certitudine in ea-insasi, care in temporalitatea ei, nu este deloc expusa negatiei mele? De ce n-as astepta de la indiciile visului mai mult decat astept de la un grad de constiinta cu fiecare zi mai ridicat? Visul nu poate fi, oare, folosit si el la rezolvarea problemelor fundamentale ale vietii? Aceste probleme sunt, oare, aceleasi intr-un caz si in celalalt si, in vis aceste probleme sunt prezente? Visul este mai putin incarcat de sanctiuni decat restul vietii? Eu imbatrinesc si, mai mult decat aceasta realitate careia ma consider supus, cel care ma face sa imbatranesc este poate visul, indiferenta ce i-o arat.

2. Iau, inca o data, starea de veghe si sunt obligat s-o consider un fenomen de interferenta. Nu numai ca spiritul demonstreaza in aceste conditii, o stranie tendinta de dezorientare (e povestea lapsusurilor si erorilor de tot felul, al caror secret incepe a ne fi dezvaluit), dar nu pare ca, in functionarea sa normala, el se supune la cu totul altceva decat sugestiilor ce-i vin din aceasta noapte profunda careia eu i-l asociez. Oricat de bine conditionat ar fi, echilibrul spiritului e relativ. Abia indrazneste sa se exprime si, daca o face este pentru a se limita la constatarea ca cutare idee, cutare femeie ii fac efect. Ce efect, ar fi incapabil s-o spuna, el da prin asta masura subiectivismului sau, si nimic mai mult. Aceasta idee, femeia aceasta il tulbura, il inclina spre mai putina severitate. Are drept scop sa-l izoleze, pentru o clipa, din dizolvantul sau si sa-l depuna in cer, ca pe un inger cazut, cum ar fi, cum este. In disperare de cauza, el invoca atunci hazardul, divinitate mai obscura decat celelalta, careia ii atribuie toate ratacirile sale.

Cine imi poate spune ca unghiul sub care se prezinta aceasta idee care il socheaza, ceea ce iubeste in ochiul acestei femei e in mod sigur tocmai lucrul ce-l leaga de visul sau, il inlantuie de acele date pe care el le-a pierdut din vina sa. Si daca o atare pierdere nu ar fi asa, oare de cate n-ar fi in stare? Eu as vrea sa-i dau cheia acestui culoar.

3. Spiritul omului care viseaza este satisfacut din plin de ceea ce i se intampla. Problema obsedanta a posibilitatii nu se mai pune. Ucide, zboara mai iute, iubeste cat ti-o placea. Si daca mori, nu esti sigur ca te vei scula din morti? Lasa-te purtat, evenimentele nu sufera ca tu sa le diferentiezi. Tu n-ai nume. Usurinta oricarei actiuni este inestimabila.

Ce motiv ma intreb ce ratiune, cu atat mai cuprinzatoare decat cealalta, confera visului aceasta tinuta naturala, ma face sa accept fara rezerve o multime de episoade a caror ciudatenie, acum cand scriu, m-ar trasni? Totusi pot sa ma incred in ochii mei, in urechile mele: a venit aceasta zi frumoasa, aceasta fiara a vorbit.

Daca trezirea omului este mai dura, daca el rupe violent farmecul, aceasta se datoreste faptului ca omul are o idee prea meschina despre ispasire.

4. Din clipa cand visul va fi supus unui examen sistematic cand prin metode determinate vom reusi sa ne dam seama de vis in integritatea lui (si asta presupune o disciplina a memoriei exercitata de-a lungul catorva generatii; sa incepem totusi prin a inregistra faptele evidente), cand curba lui se va dezvolta cu o regularitate si o amploare fara pereche, atunci putem spera ca misterele inexistente vor face loc marelui Mister. Eu cred in viitoarea rezolvare a acestor doua stari atat de contradictorii, in aparenta, care sunt visul si realitatea, intr-un fel de realitate absoluta, de suprarealitate, daca i se poate spune asa. Catre aceasta cucerire merg eu, sigur ca nu voi ajunge niciodata acolo, dar prea nepasator de moartea mea pentru a nu calcula cat de cat placerile unei asemenea posesiuni.

Se povesteste ca in fiecare zi, inainte de a adormi, Saint-Pol-Roux cerea, candva, sa i se plaseze pe usa castelului sau din Camaret un carton pe care se putea citi: POETUL LUCREAZA.

Ar mai fi multe de spus, dar eu n-am vrut decat sa ating, in treacat, un subiect care ar necesita el insusi un expozeu foarte lung si o cu totul alta rigoare; voi reveni asupra lui. De data asta, intentia mea era sa fac dreptate urii pentru uimitor care bantuie printre unii oameni, si acestui ridicol sub care ei vor sa-l surpe. Sa concludem: uimitorul este mereu frumos, nu are importanta care uimitor, ba chiar numai uimitorul este frumos.

In domeniul literaturii, numai uimitorul este capabil sa fecundeze opere legate de un gen inferior, precum romanul, si in general tot ce se refera la anecdota. Calugarul, de Lewis, este o pilda admirabila in acest sens. ()

Poate parea arbitrar ca eu propun acest model, atunci cand vorbim despre uimitor, caruia literaturile Nordului si literaturile orientale ii sunt atat de indatorate, fara a mai vorbi despre literaturile propriu-zis religioase din toate tarile. Procedez asa pentru ca cele mai multe din exemplele pe care mi le-ar fi putut oferi aceste literaturi sunt intesate de puerilitate, pentru singurul motiv ca ele se adreseaza copiilor. Curand, acestia sunt indepartati de uimitor si mai tarziu nu mai pastreaza o atat de mare virginitate de spirit pentru a simti o prea mare placere citind Pielea de magar. Oricat de fermecatoare ar fi ele, omul crede ca se micsoreaza pe sine nutrindu-se cu povesti cu zane, si eu sunt de acord ca acestea nu se potrivesc toate cu varsta sa. Tesatura adorabilelor neverosimilitati se cere a fi ceva mai lina, pe masura ce inaintam, iar specia de paianjeni care ar putea-o face se lasa inca asteptata Dar facultatile nu se schimba in mod radical. Teama, atractia insolitului, riscul, gustul pentru lux, sunt resorturi la care nu se va face niciodata apel zadarnic. Povesti pentru oameni mari, povesti inca aproape fabuloase, asteapta sa fie scrise.

Uimitorul nu este acelasi pentru toate epocile: in mod obscur el face parte dintr-un fel de revelatie generala din care ne parvine doar un detaliu: acestea sunt ruinele romantice, manechinul modern sau orice alt simbol in stare a misca sensibilitatea umana pentru un timp. In aceste cadre care ne fac sa zambim, se reproduce mereu iremediabila neliniste omeneasca, si de aceea eu tin seama de ele, le consider inseparabil legate de cateva creatii geniale pe care le afecteaza mai dureros decat pe celelalte, sunt furcile lui Villon, grecoaicele lui Racine, divanele lui Baudelaire. Ele coincid cu o eclipsa a gustului, pe care o suport, eu care am despre gust ideea unei mari pete. In prostul gust al epocii mele eu ma straduiesc sa merg mai departe decat oricare altul. ()

Automobile stationeaza la poarta ascunsa in umbra arborilor. Unii dintre prietenii mei au venit sa locuiasca aici: iata-l pe Louis Aragon care pleaca: n-are timp decat sa va salute: Philippe Sotapault se trezeste o data cu stelele, iar Paul Eluard, marele nostru Eluard inca nu s-a intors. Iata-i pe Robert Desnos si pe Roger Vitrac, care descifreaza in parc un vechi edict despre duel: Georges Auric, Jean Paulhan, Max Morise, care vasleste atat de bine si Benjamin Peret in ecuatiile sale de pasari; Joseph Delteil si Jean Carrive si Georges Limbour, si Georges Limbour (exista un sir intreg de Georges Limbour si Marcel Noll; iata-l pe T. Fraenkel care ne face semn din balonul sau captiv, Georges Malkine, Antonin Artaud, Francis Gerard, Pierre Naville, J. A. Boiffard, apoi Jacques Baron si fratele sau, frumosi si cordiali, atatia altii inca si, pe legea mea, femei superbe).

Si ce doriti sa-si refuze acesti tineri? Dorintele lor sunt ordine date bogatiei!

Francis Picabia vine sa ne vada iar saptamana trecuta, in galeria oglinzilor, l-am primit pe un anume Marcel Duchamp, pe care inca nu-l cunosteam. Picasso vaneaza in imprejurimi. Spiritul de demoralizare si-a ales drept domiciliu castelul si la el recurgem de fiecare data cand este vorba sa avem relatii cu semenii nostri: dar usile sunt mereu deschise si nu se incepe prin a multumi oamenilor, o stiti. In rest, singuratatea este vasta si nu ne intalnim prea des, si apoi, esentialul nu este oare ca noi suntem stapani pe noi insine si stapani ai femeilor si ai iubirii?

Ma veti convinge ca este vorba de o minciuna poetica: fiecare va pleca repetand ca eu locuiesc in strada Fontaine si ca el nu inghite asemenea poveste. Drace! Dar este sigur cineva ca acest castel, ale carui onoruri le fac este doar o imagine? Si daca acest palat ar exista, totusi? Oaspetii mei sunt acolo gata sa raspunda; capriciul lor este traseul luminos care duce acolo. E intr-adevar fantezia noastra aceea care ne face sa traim, cand suntem acolo. Si cum l-ar putea jena pe un altul ceea ce face cineva, acolo la adapost persecutia sentimentala si la intalnire cu prilejurile?

Omul propune si dispune. Nu depinde decat de el sa-si apartina in intregime adica de a mentine in stare anarhica banda, cu fiecare zi mai de temut, a dorintelor sale. Poezia il invata acest lucru. Ea poarta in sine compensatia perfecta a mizeriilor pe care le induram. Ea poate fi de asemenea, ordonatoare, cand, sub lovitura unei deceptii mai putin intime, inclinam sa luam in tragic. Va veni timpul cand ea va decreta sfarsitul banului si va rupe singura painea cerului pentru pamant! Vor mai fi inca adunari in piete publice si miscari la care n-ati sperat sa luati parte. Adio, absurde selectii visuri de abis, rivalitati, lungi rabdari, fuga a anotimpurilor, ordine artificiala a ideilor, rampa a primejdiei, timp pentru tot! Sa ne dam doar osteneala de a practica poezia.

Nu depinde oare de noi, care traim deja prin ea, sa cautam a impune lucrul despre care noi consideram ca suntem mai amplu informati? N-are importanta daca exista vreo disproportie intre aceasta aparare si ilustrarea care-i va urma. Era vorba de a urca din nou spre izvoarele imaginatiei poetice si, ceea ce este si mai important, de a ramane acolo. Nu pretind ca am facut asa. Este nevoie sa iei mult asupra ta, pentru a voi sa te stabilesti in aceste regiuni indepartate, unde la inceput totul pare ca se comporta rau, mai cu seama daca dorim sa conducem acolo si pe altcineva. Inca nu suntem niciodata siguri ca am sosit acolo. Incat, daca nu suntem satisfacuti, ne oprim aiurea. Dar exista mereu o sageata care arata directia spre aceste tari, acum cand atingerea adevaratului scop nu mai depinde decat de rezistenta calatorului.()

In aceeasi perioada, un om, cel putin tot atat de plicticos ca si mine Pierre Reverdy, scria:

"Imaginea este: o creatie pura a spiritului.

Ea nu se poate naste dintr-o comparatie: ci din apropierea a doua realitati mai mult sau mai putin indepartate. Cu cat raporturile a doua realitati apropiate vor fi mai departate, si mai juste, cu atat imaginea va fi mai puternica - si cu atat puterea ei emotiva si realitatea poetica vor fi mai mari etc."

Aceste cuvinte, desi sibilice pentru profani, erau foarte revelatoare si am meditat indelung asupra lor. Dar imaginea imi fugea. Estetica lui Reverdy, estetica in intregime a posteriori, ma facea sa consider efectele drept cauze. In aceste imprejurari a trebuit sa renunt, in mod definitiv, la punctul meu de vedere.

Deci intr-o seara inainte de a adormi percepui, articulata limpede incat era imposibil sa schimbi vreun cuvant, dar, distrasa totusi de zvonul oricarei voci, o destul de bizara fraza care imi parvenea fara nici o urma a evenimentelor in care, dupa marturia constiintei mele, ma aflam amestecat in clipa aceea, o fraza ce-mi paru insistenta, o fraza care as indrazni sa spun batea la fereastra. Mi-am dat seama de asta pe data si ma pregateam sa trec peste ea cand caracterul organic al acestei fraze ma retinu. Intr-adevar, aceasta fraza ma surprindea; din nefericire n-am retinut-o pana astazi, dar era ceva in genul: "Exista un om taiat in doua de fereastra"; dar ea nu putea suferi vreun echivoc insotita fiind de o slaba reprezentare vizuala a unui om care umbla taiat in doua, la semiinaltime, de o fereastra perpendiculara pe axa corpului sau. Nu incape indoiala ca era vorba de simpla ridicare in spatiu a unui om care sta aplecat pe fereastra. Dar, deoarece aceasta fereastra urmase deplasarea omului, mi-am dat seama ca aveam de-a face cu o imagine de un tip foarte rar si indata nu mai avui alta idee in afara aceleia de a o incorpora la materialul meu de constructie poetica. De cum i-am acordat acest credit ea a facut loc unei succesiuni abia intermitente de fraze care nu m-au surprins mai putin si mi-au lasat impresia unei gratuitati atat de mari incat stapanirea ce o avusesem atunci asupra mea mi-a parut iluzorie si n-am mai visat decat sa pun o data capat nesfarsitei certi ce are loc in mine.

Cum eram cufundat inca, la acea epoca, in atmosfera lui Freud si familiarizat cu metodele sale de examinare, pe care avusesem intrucatva ocazia sa le practic asupra unor bolnavi in timpul razboiului, am hotarit sa obtin de la mine ceea ce se incearca a se obtine de la ei, adica un monolog cu un debit cat mai rapid cu putinta, pe care spiritul critic al subiectului sa nu-l stanjeneasca cu nici o judecata, care sa se debaraseze deci, de orice reticente si care sa fie cat mai exact posibil, gandul vorbit. Mi se parea, si imi pare inca, maniera in care-mi parvenise fraza despre omul taiat in doua, drept marturie ca viteza gandului nu este superioara celei a cuvantului, si ca ea nu deschide in mod obligatoriu limba, nici macar penita care o goneste. Cu aceasta dispozitie, Philippe Soupault, caruia ii impartasisem aceste prime concluzii, si cu mine ne apucaram sa innegrim hartia cu un laudabil dispret pentru ceea ce s-ar fi putut insirui in chip literar. Usurinta realizarii facu restul. La sfarsitul primei zile noi puteam citi vreo cinzeci de pagini obtinute prin acest mijloc, puteam sa incepem a compara rezultatele. In ansamblu, cele ale lui Soupault si ale mele prezentau o remarcabila analogie: acelasi viciu de constructie, defecte de aceeasi natura, dar de asemenea, de amandoua partile, iluzia unei verve extraordinare, multa emotie, o selectie de imagini de o asemenea calitate cum n-am fi fost capabili sa facem macar una in mod obisnuit, un pitoresc foarte special, si, ici-colo cate o propozitiune de un caraghioslac ascutit.

Singurele deosebiri pe care le prezentau cele doua texte imi parura a tine in mod esential de caracterele noastre deosebite, cel al lui Soupault mai putin static decat al meu si, daca el imi ingaduie aceasta usoara critica, prin aceea ca el comisese eroarea de a pune in fruntea unei pagini, in spirit fara indoiala de mistificare, cateva cuvinte in chip de titluri. Eu trebuie in schimb sa-i dau dreptate pentru ca s-a opus intotdeauna din toate puterile, celei mai mici refaceri, celei mai mici corectari a unor pasaje care-mi pareau nereusite. Desigur in aceasta privinta, el a avut dreptate.

E, intr-adevar, foarte dificil de apreciat la justa valoare diferitele elemente componente, se poate spune chiar ca e imposibil sa le apreciezi la prima lectura. Tie insuti, care scrii, aceste elemente in aparenta tot atat de straine ca tuturor celorlalti si le suspectezi in mod natural. Poetic vorbind, ele se recomanda mai ales printr-un foarte inalt grad de absurditate imediata, iar caracterul acestei absurditati la un examen mai aprofundat, este acela de a ceda locul la tot ce este admisibil, legitim in lume: divulgarea unui anumit numar de proprietati si, de fapt, nu mai putin obiective, la urma urmelor, decat celelalte.

Ca un omagiu lui Guillaume Apollinaire, care murise cu putin timp in urma si care, in mai multe randuri, ne paruse a se fi supus unui antrenament de acest fel, fara totusi a-i fi sacrificat mediocre mijloace literare, Soupault si cu mine am desemnat cu numele de SUPRAREALISM noul mod de expresie pura pe care-l pastram inca pentru noi si de care eram nerabdatori sa-i facem sa beneficieze pe prietenii nostri.

Cred ca este inutil sa revenim astazi asupra acestui cuvant si ca acceptia in care l-am luat noi a prevalat in general asupra conceptiei lui Apollinaire. Cu si mai mare dreptate am fi putut sa ne folosim de cuvantul SUPERNATURALISM, folosit de Gerard de Nerval in dedicatia la Filles du Feu. Pare, de fapt, ca Nerval poseda de minune spiritul pe care-l revendicam noi, Apollinaire posedand dimpotriva, doar litera, inca imperfecta a suprarealismului si dovedindu-se incapabil a-i da fundamentarea teoretica ce ne preocupa. Iata doua fraze din Nerval care-mi par in aceasta privinta foarte semnificative:

"Am sa-ti explic, dragul meu Dumas, fenomenul despre care ai vorbit mai sus. Exista sa stii, anumiti povestitori care nu pot inventa fara a se identifica cu personajele inchipuirii lui. Si cu cata convingere vechiul nostru prieten Nodier povestea cum a avut nefericirea sa fie ghilotinat in vremea Revolutiei: eram atat de convinsi de asta incat ne intrebam cum reusise sa-si lipeasca la loc capul.

Si, de vreme ce ai facut imprudenta sa citezi un sonet din cele compuse in acea stare de reverie SUPERNAturalista, cum ar spune germanii, trebuie sa le asculti pe toate. Le vei gasi la sfarsitul volumului. Ele nu sunt deloc mai obscure decat metafizica lui Hegel sau Memorabilele lui Swedenborg, si si-ar pierde din farmec daca ar fi explicate, de cumva asa ceva ar fi cu putinta; dar acorda-mi cel putin meritul expresiei"

Numai cu multa reavointa ni s-ar putea contesta dreptul de a folosi cuvantul SUPRAREALISM in sensul foarte particular in care il intelegem noi, pentru ca e limpede ca inaintea noastra acest termen nu avusese succes. Deci, il definesc o data pentru totdeauna:

SUPRAREALISM substantiv masculin, Automatism psihic pur()