'Baltagul' de Mihail Sadoveanu - monografie a vietii muntenilor

'Baltagul',

de Mihail Sadoveanu

In 1930 literatura romana se imbogateste cu o noua capodopera sadoveniana. Este vorba de romanul 'Baltagul', o alta 'Miorita' a prozei noastre.

Romanul isi are punctul de plecare in balada 'Miorita

In ambele opere este vorba de un cioban pe care alti doi il omoara pentru a-i lua oile, de o femeie (mama sau sotie) care-l cauta, de rolul unui animal (oaia nazdravana si cainele Lupu) care este alaturi de cel disparut.

Ca scriitorul s-a gandit la celebra balada ne-o dovedeste si motto-ul romanului:

'Stapane, stapane,

Mai cheama s-un cane'.

Acesta imprima inca de la inceput povestirii un ton de balada.

Dar 'Baltagul', aceasta 'Miorita' a lui Sadoveanu, este de fapt o continuare pe plan epic a baladei.

In balada, ideea mortii era exprimata la modul prezumtiv (in versul 'si de-o fi sa mor'), pe cand, in roman, moartea pastorului a devenit realitate.

Balada se incheie cu ideea uciderii ciobanasului 'mai ortoman', in timp ce romanul incepe cu moartea lui Lipan.

Aceasta capata o semnificatie sociala si etica si devine intriga capodoperei sadoveniene, determinand odiseea cautarii lui de catre Vitoria.

Intr-o opera profund originala, Sadoveanu reintegreaza mitul din balada, conferind femeii rolul principal si activ din roman.

Accentul cade acum pe efortul acesteia de a restabili dreptatea, de a pedepsi faptasul si de aceea 'Baltagul' poate fi considerat ca o replica adusa 'Mioritei'.

Titlul este simbolic.

Nechifor Lipan a fost ucis cu baltagul, dar tot cu baltagul este razbunata moartea lui.

Subiectul:

Actiunea este simpla si se petrece la inceputul secolului al XXlea.

Naratiunea se desfasoara pe parcursul a trei parti:

Partea I-a cuprinde primele sase capitole, scriitorul surprinzand asteptarea lui Nechifor Lipan de catre Vitoria.

Romanul incepe cu un fel de cosmogonie populara , in care Nechifor Lipan prezinta sintetic viata muntenilor, cu vechimea, felul de viata si psihologia lor.

Nechifor Lipan, oier din muntii Tarcaului, a plecat la Dorna sa cumpere oi si sa coboare apoi cu ele in baltile Jijiei.

Aici il asteapta fiul sau Gheorghita, sa plateasca fanul si simbriile.

Deoarece lipsa sa de acasa depaseste orice asteptare si oierul nu da nici un semn, sotia sa, Vitoria, presimte ca i s-a intamplat ceva rau si se hotaraste sa plece in cautarea lui, impreuna cu,Gheorghita.

Se consulta cu parintele Danila, se spovedeste, se imparta-

seste si sfinteste baltagul.

Ii cere ajutor si babei Maranda (vrajitoarea satului), desi ii priveste vrajile cu ironie, pentru ca ii spune ca Nechifor ar fi cu alta femeie.

Apeleaza chiar la ajutorul icoanei Sfintei Ana de la Manastirea Bistrita.

Partea a II-a:

Cea de a doua parte a romanului cuprinde calatoria Vitoriei pe urmele lui Lipan.

Convinsa deja ca barbatul ei a fost ucis, cu sufletul ravasit de o 'crancena durere', femeia il roaga pe parintele Milies sa trimita o jalba prefectului de Piatra.

Isi pune apoi ordine in gospodarie, pe care o lasa in grija argatului Mitrea: vinde o parte din oi negustorului David, banii ii duce de acasa de teama hotilor, iar pe Minodora o rimite cu zestrea la manastirea Varatec, la maica Melania.

Firul naratiunii urmeaza popasurile facute de Vitoria la Bistrita, la Bicaz, la han la Donea, la Calugareni la crasma domnului David, la Farcasa, la Borca, la carciuma lui Iorgu Vasiliu, la Cruci, la Vatra Dornei .

Pornind de la Dorna si mergand din han in han, pe urmele turmelor, munteanca aduna date si reface - cu agerime si spontaneitate - intregul itinerar parcurs de oier.

Astfel, de la cancelaria din Dorna afla despre vanzarea de oi din toamna, la care Nechifor a cumparat 300 de capete.

Functionarul isi mai aminteste ca oierul vesel si generos mai era insotit de doi tovarasi si ca urma sa coboare spre baltile Jijiei, la iernatic.

Confruntand informatiile, Vitoria ajunge la concluzia ca barbatul i-a fost ucis intre Sabasa si Suha, unde-i gaseste si pe cei doi ucigasi (Calistrat Bogza si Ilie Cutui).

Cu ajutorul lui Lupu, cainele lui Lipan, pripasit acum pe la casa unui gospodar, il descopera pe oier intr-o prapastie, in locul numit Crucea Talienilor.

Partea a treia cuprinde intoarcerea Vitoriei la Magura Tarcaului pentru randuirea praznicului si a celor cuvenite pentru mort, demascarea si pedepsirea vinovatilor.

La praznic ea il determina pe Bogza sa se autodemaste si-i porunceste lui Gheorghita sa-l loveasca cu baltagul.

'Baltagul' - monografie a vietii muntenilor:

Tragedia lui Nechifor Lipan nu este obiectul cartii, ci numai pretextul evocarii obiectiv-realiste a lumii de tip arhaic a muntenilor.

Suntem la inceput de secol XX, caci se vorbeste de tren, de telefon, de prefect, notar , jandarm, dar gospodaria Lipanilor, casa lor cu prispa, tinda, ograda cu adapost pentru vite si sura, face parte dintr-un sat cu uliti lungi si cotite, cu carari printre gradini, cu crasma si biserica.

Ne intoarcem in vremuri stravechi, in care se practica totusi schimbul de produse.

Scriitorul spune ca Lipanii aveau 'avere cat le trebuia: 'poclazi in casa, piei de miel in pod, oi in munte.

Aveau si parale stranse intr-un cofaiel de cenusa.'

Cand se saturau de carne si branza, faceau schimb si aduceau de la campie legume si faina de porumb.

Plasandu-si actiunea intre Muntii Tarcaului si regiunea Dornei, Sadoveanu reconstituie o lume arhaica, coplesita de datini si obiceiuri stravechi cu putere de lege, ce conduc intreaga existenta pastorala.

Cartea devine astfel o adevarata monografie a vietii locuitorilor din muntii Moldovei.

Ca roman al transhumantei, 'Baltagul' evoca o lume de dimensiuni mitice.

Este un spatiu mioritic, o lume ce descinde din mit si legenda, in care viata oamenilor pare a curge pe aceleasi fagasuri de la inceputurile lumii.

Cititorul are senzatia ca lumea aceasta se desprinde de un timp si un spatiu anume, ca real si mitic se interpatrund.

Elementele mitice se subsumeaza dramei personajului feminin, caci adevarul pe care-l cauta Vitoria este reclamat deopotriva de dragostea ei pentru Nechifor si nevoia de dreptate.

Este un adevar al ei, dar si al lumii in care traieste.

Romanul se deschide intr-o atmosfera destinsa, cu anecdota pe care Nechifor Lipan obisnuia sa o spuna la petreceri.

Soarta muntenilor este prezentata pe un ton legendar si ironic, solemn si familiar, intr-un gen de cosmogonie populara.

La inceputul capitolului al X-lea caracterizarea lor este reluata de Sadoveanu.

'Locuitorii acestia de sub brad' sunt obisnuiti cu natura aspra a muntelui.

Ei isi petrec timpul in singuratati, ceea ce explica firea lor tacuta si aspra, dar si comuniunea sufleteasca dintre om si natura, chiar daca aceasta este adesea vitrega:

'Umblam domol; suim poteci oable si coboram prapastii. Asa ostenim zi si noapte, tacem si dau zvon numai talangile'.

Scriitorul le prezinta mentalitatile, traditiile, obiceiurile si viata cotidiana .

Oamenii acestia isi lasa nevestele si pruncii 'la locuri stramte, intre stanci de piatra' si - desi ar dori 'stapaniri largi, campuri cu holde si ape line', ei pornesc 'cu oile si cu asinii' in pustietatile muntelui.

Pana obiectiva a scriitorului inregistreaza caracteristicile acestor oameni izolati de cei de la campie, ducand o existenta patriarhala.

Termenul de comparatie pentru aceste 'fapturi de mirare' sunt elementele naturii.

Muntenii sunt 'iuti si nestatornici ca apele, ca vremea'.

Natura i-a inzestrat insa cu o 'inima usoara', i-a facut optimisti si veseli, ca sa se bucure 'de ce-i al lor' si sa li se para 'toate bune'.

Traind intr-o regiune in care deasupra lor 'fulgera, trazneste si bat puhoaiele', muntenii 'isi castiga painea.cu toporul ori cu cata', doborand brazii pe care-i trimit pe plute 'pana la Galati, la marginea lumii'.

Cei mai vrednici isi intemeiaza stani in munti, unde stau 'cu Dumnezeu si cu singuratatile'.

Datina determina randuielile gospodaresti : barbatii se ocupa de oi, iar femeile de gospodarie si de copii, care invata din experienta de viata a parintilor.

Ducand pe umeri greutatile familiei, femeile trebuie sa fie energice si viguroase, sa aiba brat de barbat, ca Vitoria Lipan.

Aceasta calareste barbateste si incarca singura faina in desagi.

Oieri, plutasi sau tapinari, muntenii duc o existenta singuratica.

Acolo, sus, existenta se regleaza dupa un ancestral sistem pastoral, viata alternand intre doua limite capitale: plecarea turmelor la pasunat pe plaiuri si coborarea - in toamna - 'la iernatic'.

Oierii stiu ca la cutare data trebuie sa se produca migratia din sate si ca, in alta zi dinainte hotarata, incepe coborarea la adapost.

Practicile vechilor pastori au devenit automatisme si abaterea de la regula nu este posibila.

In aceasta lume inchisa pe inaltimi de munte, mai aproape de soare, locuitorii cred in natura cea mare.

O mistica naturista da fiori acestor oameni care isi vad viata legata de ritmurile cosmice.

Sadoveanu spune ca mama si fiuul 'isi facura de trei ori semnul sfintei cruci, inchinand fruntea spre lumina', atunci cand 'izbucni soarele in rasarit catre Bistrita'.

Invatati sa inteleaga limbajul naturii, muntenii se orienteaza dupa anotimpuri si dupa rotirea astrelor.

Migratia oilor se produce dupa semne meteorologice consacrate.

Astfel, ciobanul Mitrea se intoarce mai devreme acasa, deoarece multi oameni isi coboara oile si vacile, fiindca au vazut 'dumbravencile zburand in carduri spre soare'.

Cufundarea in ancestral contrasteaza totusi cu initiativa si dinamismul acestor oameni cu sange fierbinte si cugetare rece.

Ei pribegesc cu oile la iernatic pana in sesurile Jijiei, de unde vin 'cu burdufuri de bani'.

Obiceiurile se mostenesc sub forma unor legi nescrise.

In aceasta lume izolata, in care viata sufleteasca si indeletnicirile par incremenite ca si muntii, 'toate urmau ca pe vremea lui Burebista', caci 'stapaniri se schimbasera, limbile se prefacusera, dar randuielile omului si ale stihiilor staruisera'.

Muntenii au o fire deschisa si de aceea iarna este anotimpul descatusarilor si al petrecerilor.

In caslegi si la sarbatori carciumele sunt pline de barbati si de lautari, iar bucuria nuntilor si cumetriilor ,care se tin lant, muntenii o impart cu toti cei din jur.

Acum isi descarca ei prinosul dragostei de viata si de libertate.

Datini fixate de veacuri le guverneaza cele mai importante momente ale vietii: botezul, nunta, inmormantarea.

Sadoveanu surprinde ceremonialul acestor evenimente.

Astfel, la Farcasa, oameni 'aprinsi la obraz' o poftesc pe Vitoria la o cumetrie, iar femeia, desi este necajita, se opreste si-i pune femeii 'rodin' sub perna si bani pe fruntea copilului.

La Cruci este poftita la o nunta.

Ea primeste plosca, inchina cu olacarii, facandu-i mirelui o frumoasa urare.

Discuta apoi despre calendarul cel nou, in care randuiala sarbatorilor se schimba.

Scriitorul surprinde portul muntenilor in aceste imprejurari.

Astfel, mireasa si drustele au capetele impodobite cu flori, iar nevestele poarta catrinte si bondite.

Apoi, cand descopera ramasitele lui Lipan, femeia ii aprinde o lumanare la capatai si-l boceste dupa obicei.

Ea cheama la inmormantare trei preoti, trei oameni cu buciume, patru femei bocitoare si face pomeni, pe care le pune in caruta dascalului.

Ramasitele disparutului le stropeste cu vin si le acopera cu un lavicer, iar inaintea mortului merg steagurile si crucea.

La fiecare rascruce convoiul funebru se opreste pentru a se imparti podurile si pentru slujba, iar la poarta cimitirului se imparte paine si vin.

Din traditie si datini se intemeiaza conduita morala a oamenilor.

Chiar si ucigasul are un comportament dupa datina.

Dupa ce si-a marturisit vina, Calistrat Bogza ii cere Vitoriei sa-l ierte si preotului sa-l dezlege.

Mai puternica decat legea scrisa este norma de conduita impusa de colectivitate.

Incalcarea traditiei, a datinii, a randuielilor pastrate din mosi-stramosi inseamna pentru locuitorii de aici moarte spirituala si de aceea este sanctionata prompt.

Cand Minodora arunca gunoiul afara, in fata soarelui, Vitoria o admonesteaza pe loc:

'N-ai mai invatat randuiala? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun, de cand iti umbla gargauni in cap si te cheama domnisoara?'

Traind intr-un mediu natural izolat, uneori ostil, oamenii muntelui sunt adesea reticenti in fata schimbarilor.

Vitoria tuna si fulgera impotriva tentatiilor moderne ale fetei, caci acestea ar putea-o abate de la fagas.

Apelativul 'domnisoara' i se pare o injurie, 'rasul satului', iar inovatiile de provenienta citadina 'coc' , 'valt' si 'bluza' devin sacrilegii, caci - dupa randuiala- fata trebuie sa poarte camasa alba si catrinta neagra, varstata cu rosu, parul impletit cununa, fara broboada.

Ciubotelele se poarta doar la hora si nunti, ori la drumurile facute la targ:

'Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea - ii spune Vitoria - n-am stiut de acestea si in legea noastra trebuie sa traiesti si tu. Altfel, iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau'.

Minodora trebuie sa urmeze randuielile ei de fata de maritat: sa scuture pernele si laicerele de zestre, pana cand mama ii va gasi un barbat din sat, cu casa noua si oi multe.

In aceasta lume femeile cred in vise, semne rele si vraji.

Astfel, ca sa-l scape de la moarte pe Nechifor, cand avea patru ani si era bolnav de 'hidroptica', parintii l-au vandut pe fereastra pentru 'un banut de arama'.

O vrajitoare l-a descantat si i-a schimbat numele, 'ca sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea'.

Vitoria este ,deasemenea, pastratoarea unei gandiri arhaice.

Ea crede in posibilitatea dialogului cu sufletul lui Lipan, in impacarea pe care ritualul o poate aduce.

Lumea oierilor din 'Baltagul' este conservatoare, traieste dupa niste legi proprii, dar nu pastreaza atributele lumii ancestrale din 'Miorita'.

In acest univers traditional, arhaic, de o moralitate sanatoasa, se infiltreaza elemente ale civilizatiei noi, corupatoare.

Traind la inceput de secol XX, oamenii fac comert, merg in targuri sa-si vanda produsele, intrand astfel in relatie cu lumea moderna.

Patima banului, setea de inavutire a oierilor duce la crima, semn al degradarii morale, care trebuie pedepsita.

De teama ca va fi pedepsit de colectivitate, faptasul pribegeste 'prin stancile muntilor si se hraneste cu zmeura ca ursii', pana cand frigul iernii il obliga sa coboare, este prins de sateni si predat autoritatilor.

Drumul Vitoriei Lipan are ca scop tocmai restabilirea adevarului, salvarea acestei lumi, prin scoaterea in afara legii a mortii brutale, prin reantemeierea ordinii morale de la inceput.

Moartea lui Nechifor Lipan este un fel de jertfa, intrucat prin ea renaste o lume, se restabileste moralitatea lumii pastoresti.

Astfel, 'Baltagul' incepe cu mitul crearii unei lumi si se incheie, simbolic, cu cel al re-crearii.

Cuvintele Vitoriei, din final, sugereaza tocmai reasezarea lumii pastoresti in tiparele ei stravechi:

'Om aduce atuncea - ii spune ea feciorului - de la manastirea Varatecului si pe sora-ta Minodora, ca sa cunoasca mormantul.

Si-apoine-om intoarce iar la Magura, ca sa luam de coada toate cate am lasat. Iar pe sora-ta sa stii ca nici c-un chip nu ma pot invoi s-o dau dupa feciorul acela nalt si cu nasul mare al dascalitei lui Topor.'

Vitoria Lipan:

Eroina de prima marime, Vitoria Lipan este tipul reprezentativ al muntencei romane de acum cateva decenii, pastratoare neabatuta a traditiilor si obiceiurilor pamantului, iubitoare de adevar si dreptate.

Cele trei parti ale romanului (asteptarea, calatoria si praznicul) se deosebesc in functie de comportamentul acestui personaj.

In primele doua parti femeia are un comportament mitologic, gesturile ei sunt incadrate in tipare stravechi.

Scena praznicului insa indica o psihologizare in sens realist a personajului.

Desi este o femeie simpla, Vitoria se dovedeste a fi un caracter complex, care-si dezvaluie frumusetile si slabiciunile de-a lungul unui drum care face cat o viata omeneasca.

Aceasta taranca analfabeta inmagazineaza si repeta, de fapt, experienta milenara a clasei sale.

Stie ce se cuvine si ce nu, descifreaza psihologia oamenilor si - din relatiile sociale - retine esentialul.

Vitoria este munteanca dintotdeauna.

Obisnuita cu viata aspra, ea calareste 'barbateste' si incarca singura faina in desagi.

Supusa, ea indura 'fara sa cracneasca puterea omului ei' si ramane mai departe 'neanduplecata, cu dracii pe care-i avea'.

Dragostea pentru cel care i-a fost tovaras de viata explica - pe de o parte - hotararea acestei femei 'aprige' si 'indarjite' de a-l cauta:

'N-am sa am hodina - spune ea - cum n-are paraul Tarcaului, pana ce l-oi afla., caci eu.am trait pe lumea asta numai pentru omul acela al meu'.

Treptat, asteptarea chinuitoare se transforma in banuiala, banuiala in neliniste si nelinistea in presimtire.

Manifestarile exterioare ii tradeaza framantarile.

Astfel 'fusul se invartea harnic, dar singur'.

Agera, cu o sensibilitate ascutita, femeia se zbuciuma si se chinuie, presimtind ca barbatului ei i s-a intamplat ceva grav, la care nu indrazneste sa se gandeasca.

Primele semne rauprevestitoare sunt visele.

Cel dintai vis care 'a impuns-o in inima s-a tulburat-o' i-l arata pe Lipan calare, cu spatele catre ea. Altadata l-a visat trecand , tot cu capul intors, o apa neagra.

Spatele intors al disparutului ii sugereaza femeii trecerea lui in nefiinta.

Tot ca pe un semn inerpreteaza munteanca glasul lui Nechifor, venit insa numai din memoria ei afectiva, caci 'nu putea sa-i vada chipul'.

Framantata de indoieli, Vitoria cauta sfaturi, traind o stare de tensiune launtrica.

Mergand la parintele Danila, in sprijinul nelinistii ei, Vitoria aduce dragostea sa statornica pentru barbatul caruia - in douazeci de ani - ajunsese sa-i cunoasca 'drumurile si intoarcerile'.

In aceste ceasuri de cumpana, munteanca isi aminteste de tineretea ei, bantuita de dragostea pentru Nechifor, de necazurile familiale, invaluite intr-o unda umoristica.

Marea descoperire a Vitoriei ramane faptul ca si-a pastrat tineretea iubirii, a carei taina a traieste retrospectiv.

Disparitia lui Nechifor, 'dragostea ei de douazeci si mai bine de ani', alaturi de care s-a simtit 'multumita si inflorita', o ajuta sa inteleaga ca 'dragostea i se pastrase ca in tinerete'.

Dar femeia nu-si marturiseste sentimentele decat 'siesi, noptilor si greierului din vatra'.

Urmaririle si cautarile Vitoriei vor fi permanent insotite , ca o umbra , de aceasta dragoste, navalnica ori retinuta, evitand marturisirile.

Privit din acest punct de vedere, 'Baltagul' poate fi interpretat ca un roman de dragoste.

Femeia incearca sa inteleaga semnele naturii atotstiutoare - pentru ea glasul si directia vantului, infatisarea brazilor) ori visul cu cocosul asezat cu pliscul spre poarta, care i se pare ca 'da semn de plecare'.

Framantarile sufletesti o determina sa-si imagineze ce s-ar fi putut intampla cu omul ei.

De cand si-a dat seama ca Nechifor a murit, pentru ea 'timpul statu; il insemna totusi cu vinerele negre , in care se purta de colo-colo fara hrana, fara apa, fara cuvant, cu broboada cernita peste gura.'

Vitoria 'se desfacuse incet-incet de lume si intrase oarecum in sine', devenind astfel un fel de chip al durerii.

Ea se considera moarta ca si barbatul ei, care nu mai era langa dansa.

Dar nenorocirile nu-i frang taria.

Cand intelege ca barbatul ce nu s-a mai intors la 'salasul lui' a murit, femeia isi pregateste 'din vreme si cu randuiala' plecarea.

Posteste vinerea, se spovedeste si se impartaseste, dupa randuiala, ii cere preotului sa-i 'blagosloveasca' baltagul, iar in finalul romanului o vom vedea restabilind randuiala cea veche.

De fapt, aproape la fiecare fapta a Vitoriei, Sadoveanu foloseste cuvantul 'randuiala'.

Un cuvant complementar 'randuielii' este 'datoria'.

Vitoria vine dintr-o lume in care fiecare om are o datorie de implinit, iar datoria ei este aflarea adevarului asupra mortii omului ei si pedepsirea ucigasilor.

Cu o vointa otelita, femeia se hotaraste sa-i afle pe ucigasi si sa infaptuiasca dreptatea conform principiului arhaic    ' dupa fapta rasplata si napasta pentru napasta'.

Vitoria isi gandeste scenariul razbunarii dupa vechile legi morale, intrucat este urmarita de umbra lui Nechifor, care nu-si gaseste alinarea decat dupa oficierea inmormantarii crestinesti.

Conform traditiei, femeia stie ca omul ei trebuia sa treaca prin cutare locuri si in anume timp.

Descoperirea mortului , pedepsirea ucigasilor si implinirea legii nescrise a muntelui - privind razbunarea mortii lui Lipan si respectarea randuielilor legate de inmormantare - reprezinta acum scopul ei 'neclintit'.

In slujba acestui tel isi pune inteligenta nativa.

Acest om al muntelui, pur si sincer, care s-a condus toata viata dupa legile pamantului, manifesta neancredere fata de autoritati.

In dragostea pentru cel disparut gaseste taria de a se baza pe propriile sale forte si pe bratul inca tanar al lui Gheorghita si ia pe umerii sai povara cercetarilor, de care autoritatile par a fi depasite.

Pentru atingerea scopului sau , femeia face tot ce poate: ii cere un sfat parintelui Danila, rugandu-l sa faca rugaciuni pentru Lipan, apeleaza deopotriva la ajutorul babei Maranda - vrajitoarea satului, dar si la icoana Maicii Domnului de la Manastirea Bistrita, ori trimite o jalba autoritatilor, nu din convingere, ci 'asa, ca sa fie, sa stie si altii'.

Face totul cu o atentie concentrata, ca intr-un ritual.

Voluntara Vitoria stie ca ea trebuie sa-l descopere pe Lipan, fata de care are datoria de a-l inmormanta dupa datina:

'Atata am vrut. Pe urma faca ei ce-or sti, ca eu n-astept de la dansii sprijin' - spune ea.

Energica si hotarata, isteata si neresemnata, femeia isi ascunde durerea si ingrijorarea, gasind o mare forta launtrica in atingerea scopului ei.

Perseverenta, ea cauta peste tot sprijin si gaseste pretutindeni intelegere.

Comuniunea cu natura o ajuta sa inteleaga semnele timpului si sa le foloseasca spre binele gospodariei, ori sa le interpreteze semnificatiile profunde, ce insotesc sau prevestesc intotdeauna ceva.

Imbinand inteligenta cu diplomatia, ca un adevarat detectiv, munteanca recompune mental, pas cu pas, drumul celui ucis, cu popasurile si randuielile lui.

Carciumari, femei, oameni cinstiti, toti ii dau ajutor intr-un fel sau altul, cand ea intreaba cu dibacie pe unii si pe altii despre omul calare pe un cal negru tintat in frunte si-n cap cu caciula brumarie.

Cautand sa indeparteze de sine orice banuiala, femeia se preface ca-l urmareste pe Lipan pentru niste bani si are o comportare retinuta si inchisa.

Munteanca trage de limba, dar da putine informatii despre ea, face uz de bacsis cand e cazul, simuleaza umilinta si modestia.

Buna cunoscatoare a firii oamenilor, Vitoria stie sa maguleasca vanitatea subprefectului Anastase Balmez, pentru ca acesta sa n-o intrebe prea multe despre drumul ei.

In realitate, nu subprefectul conduce ancheta, ci munteanca, a carei ingeniozitate il determina pe omul legii sa actioneze cum vrea ea.

La un moment dat, acesta se simte condus de logica Vitoriei, care - pentru a nu-l supara - spune ca vorbeste 'ca o minte slaba' ce este.

La cancelaria din Dorna afla de vanzarea de oi, de faptul ca oierul cel vesel si generos era insotit de doi tovarasi.

Dupa ce bausera adalmasul, plecasera spre baltile Jijiei.

Mai tarziu, la Sabasa, i se confirma ca era vorba de trei oieri, dar la Suha n-au ajuns decat doi.

Confruntand datele si intamplarile, femeia trage concluzia ca barbatul ei a fost ucis intre Sabasa si Suha.

De la Iorgu Vasiliu afla cum aratau tovarasii lui Lipan.

Cu ajutorul lui Lupu, cainele lui Lipan, pripasit acum la casa unui gospodar, munteanca isi descopera barbatul intr-o prapastie.

Stapanind perfect arta disimularii, munteanca nu-si tradeaza adevaratele intentii.

Ii invita pe cei doi ucigasi la praznic, nu pentru ca ar avea ceva cu dansii, ci pentru a participa la aceasta indatotire a ei fata de cel disparut.

Aplicand tactica hartuielii morale, Vitoria nu reclama si nu acuza direct, dar tot ce spune are un substrat adanc.

Pe baza reconstituirii faptelor, ea exercita o puternica presiune psihologica asupra celor doi criminali, ii pune in deruta, obtinand in final reactia scontata.

Intrebarile formulate de Vitoria la praznic si adresate cu atata tact, cu atata rabdare si stapanire de sine, ii provoaca principalului vinovat, Calistrat Bogza, un soc psihologic.

Exactitatea cu care femeia reconstituie crima, care il uimeste pana si pe criminal, dovedesc cultul pe care aceasta femeie, ce vine dintr-o lume bazata pe respectul unor valori fundamentale, il are pentru adevar.

Scena praznicului se remarca prin arta cu care scriitorul surprinde psihologia criminalului, dar si pe cea a Vitoriei.

Ea gandeste acum ca un detectiv, disimuleaza, vorbeste aluziv, talmaceste si rastalmaceste cuvintele lui Bogza, avanseaza idei si rationamente si aduce probe incriminatorii.

In demersul ei detectivistic Vitoria manifesta o otelita incrancenare, stiind sa actioneze in functie de reactiile omului din fata ei.

Daca la inceput - sigur pe sine - Bogza rade ironic de spusele femeii, cand aceasta ii cere baltagul ca 'sa citeasca pe el', el se nelinisteste.

Cuvintele invaluitoare ale femeii il infurie, facandu-l sa-si piarda cumpatul. El striga si bate cu pumnul in masa, nedumerindu-i pe ceilalti.

Dupa ce l-a tinut intr-o stare de incordare maxima, calmul si siguranta Vitoriei il innebuneste, facandu-l sa-si piarda cumpatul si sa rastoarne totul de pe masa.

In acest moment, cand dovada vinovatiei s-a facut, femeia - cu o ultima lovitura - da drumul razbunarii.

'Gheorghita - ii spune ea feciorului - mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau'.

Cuprins de o furie oarba impotriva femeii care-si permite sa-l judece, acesta marturiseste ca faptele s-au petrecut intocmai cum a povestit munteanca.

Aparatoare a legilor nescrise si a obiceiurilor pamantului, Vitoria se comporta cu cinste si demnitate chiar si cand il are in fata pe ucigasul sotului ei.

Ea ii porunceste lui Gheorghita sa-l loveasca pe acesta cu baltagul, pe care 'scrie sange', nu pentru a ucide, ci pentru a asigura linistea celui mort, care - dupa randuiala - isi astepta razbunarea.

Simtind ca are de indeplinit o grava indatorire fata de cel disparut, pentru ca acesta sa-si gaseasca linistea vesnica, Vitoria supravegheaza indeaproape totul.

Astfel, ascunzandu-si lacrimile si lasandu-le sa cada numai la momentul potrivit, femeia se ocupa de slujbele preotilor, de priveghi, de tocmirea bocitoarelor, de darea peste groapa a gainii negre, de praznic etc.

Dupa incheierea judecatii, cand ordinea morala a lucrurilor a fost restabilita, viata Vitoriei isi urmeaza cursul dupa acelasi tipic de nezdruncinat.

Simtind parca mai puternic pe umerii ei treburile gospodariei, munteanca se intoarce acasa, ca sa duca mai departe ceea ce infaptuise cu barbatul ei si sa pastreze neantinate datinile si obiceiurile mostenite din strabuni, asa cum reiese din vorbele adresate lui Gheorghita, cu care se incheie romanul.

Ea ii spune feciorului ca, dupa ce vor face praznic mare de patruzeci de zile, vor merge la Magura ca sa ia 'din coada' toate cate au lasat si sa se ingrijeasca de viitorul Minodorei, respectand vechile randuieli.

Daca in primele doua parti ale romanului Vitoria fusese dominata de instinctul spitei, in final ea apare ca o fiinta cu grijile si pasiunile ei, are viata proprie.

Femeia care la inceput urmeaza semnele marii naturi, asculta acum doar de natura ei launtrica.

Dupa ce-l iarta pe criminalul muribund, viata ei particulara se incheie.

Ea devine din nou membrul unei colectivitati arhaice, care simte ca, prin efortul sau justitiar si prin respectarea cultului mortilor, salveaza o umanitate de la degradare.

Vitoria face parte din categoria oamenilor tari.

Prin constiinta datoriei morale si, mai ales, prin prin vointa neclintita, ea se apropie de Anca, eroina dramei 'Napasta', de i.l.Caragiale.

Prin modul necrutator in care restabileste adevarul si-i pedepseste pe vinovati, prin credinta nestramutata ca acest adevar iese intotdeauna la lumina, Vitoria se apropie de eroinele tragediilor antice.

Nechifor Lipan:

Imaginea lui Nechifor Lipan se contureaza din amintirile celor care l-au cunoscut. .

El este munteanul oier dintotdeauna, care-si duce viata dupa niste reguli stabilite parca de la inceputul lumii, de anotimpuri.

Primavara isi urca turmele la pasune, toamna le duce la iernatic in partile Jijiei.

La anume date fixe, tot calendaristice, ii pica vesti cu bani de la negustorii care-i cumpara produsele.

Atunci, cu chimirul plin, impreuna cu tovarasii de afacere, petrece in crasme, 'stupind' galbenul intre lautari.

Din cand in cand spune aceeasi poveste, auzita de la un baci batran, despre soarta muntenilor.

Pentru orice imprejurare are cate o vorba cu talc.

Intarzie uneori si in casa straina, furat de stralucirea cate unor ochi verzi, dar se intoarce totdeauna la salasul lui.

Portretul pastorului care trebuia sa se intoarca acasa cu chimirul plin de bani se contureaza retrospectiv, din lumina amintirilor Vitoriei, si este dominat sentimental de dragostea ei pentru cel disparut.

Femeia isi aminteste cu drag de mustata lui neagra, groasa si adusa a oala, de infatisarea spatoasa si indesata.

Se fac simtite ,in aceasta descriere, elemente ale portretului din 'Miorita'.

Imaginea lui Nechifor traieste prin Gheorghita, asa cum remarca nevasta negustorului David, care sesizeaza ca 'feciorul seamana cu tata-sau'.

Din aceasta asemanare se alimenteaza dragostea deosebita a femeii pentru feciorul ce poarta numele pe care l-ar fi purtat barbatul ei, daca nu s-ar fi imbolnavit in copilarie.

Dar - ca sa-l salveze- mama sa l-a vandut pe fereastra si i-a schimbat numele.

Superstitia n-o impiedica insa pe Vitoria sa-l strige pe Lipan Gheorghita, cand erau singuri.

Proiectata pe un fundal mai indepartat, imaginea acestuia, desi impunatoare, ramane mai estompata decat accea a Vitoriei.

Nechifor este omul pe care Vitoria il iubeste 'de douazeci de ani si mai bine', il intelege si-l iarta, in ciuda tuturor necredintelor lui, caci il stie aprig, neostenit si cautator de petreceri.

Semet si ager, oierul nu este un resemnat, ci are un comportament de haiduc.

Vitoria stie ca el 'avea baltag' si ca - incoltit de 'oameni rai, iesiti dintr-o rapa la un corn de drum', oierul 'si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele' si i-a infruntat maret cu baltagul, devenind astfel o aparitie de balada.

Imaginea sa din visul Vitoriei, cu capul intors, 'trecand spre asfintit o revarsare de ape', sugereaza trecerea in nefiinta.

Celelalte personaje:

Desi figura Vitoriei domina romanul, Sadoveanu stie sa individualizeze si alte personaje, in spiritul romanului realist traditional.

Scurte prim-planuri reliefeaza figuri ce traiesc prin cateva gesturi sau trasaturi.

O vedem pe Minodora, fata Vitoriei, aflata la varsta primei iubiri, mare amatoare de declaratii amoroase versificate.

Il intalnim apoi pe taciturnul Mitrea, comunicand mai mult cu natura si cu animalele, decat cu semenii sai.

La anumite semne meteorologice, pe care nu le-ar putea talmaci nimeni, coboara turmele din munte si iarna vine numaidecat.

El nu cere decat tohoarca si piele pentru opinci.

Mananca in sura, ferit de lume, printre animalele lui.

Il vedem pe parintele Daniil Milies, sfatuitor al satenilor si povatuitor pe calea unui trai impacat, bine rostuit.

Inalt, plesuv, cu pantecele revarsat, el compune scrisori in stil oficial-administrativ.

O vedem, de asemenea, pe baba Maranda, vrajitoarea satului, o aparitie amuzanta, saraca lipita pamantului, dar lasand sa se inteleaga ca lucreaza cu necuratul, care ar salaslui intr-o catelusa neagra, pe care o tine dupa soba.

Il intalnim apoi pe staretul Visarion de la Manastirea Bistrita, care apreciaza respectul muntencei pentru cele sfinte, dar o sfatuieste sa apeleze si la 'stapanirea pamanteasca', adica la politie si prefectura, ori pe doamna Vasiliu, cea mestera in a pune intrebari si in a fierbe oamenii.

Un loc aparte il ocupa Gheorghita, fiul Vitoriei, care sta mereu in umbra mamei.

Prin acest personaj Sadoveanu creioneaza traseul unei maturizari, 'Baltagul' putand fi considerat ca roman al formarii unui caracter.

Confruntarea lui cu moartea si cu raul reprezinta un drum initiatic, necesar trecerii de la varsta libera a tineretii la cea activa, responsabila, a maturitatii.

Vitoria stie ca - in aceasta trecere de la tinerete la maturitate - feciorul cel 'sfios si nesigur' trebuie sa se patrunda de spiritul tatalui sau, pe care il privegheaza in final.

Cu rabdare, dar si cu asprime, ea il calauzeste, obligandu-l sa-si invinga oboseala, foamea, placerile, nesiguranta, frica, sa descifreze adevarul din vorbele oamenilor si semnele naturii (glasul vantului, tipatul pasarilor, scheunatul dihaniilor, umbletul ganganiilor) si sa actioneze cu hotarare.

Gheorghita este un novice, care la inceput nu prea pricepe 'viclenia' mamei lui, care este 'plina de ganduri, de patima si durere'.

Dar aceasta ii aplica o pedagogie practica, bazata pe puterea exemplului.

Totusi intre mama si fiu nu exista un conflict de caractere, ci unul intre doua varste.

Din momentul plecarii din Magura Tarcaului si pana cand flacaul manuieste baltagul in infruntarea cu Calistrat Bogza se petrece procesul de initiere, de formare a unei constiinte.

Convertirea sa are loc in rapa cu lumini si umbre enigmatice, unde au descoperit osemintele lui Lipan:

'Sangele si carnea lui Nechifor Lipan se intorceau asupra lui in pasi, in zboruri, in chemari'.

Confruntarea cu moartea ii da un sentiment de teama, exprimata in acele 'cuvinte fara noima' adresate cainelui si calului.

Cand Gheorghita manuieste baltagul, actul de initiere s-a incheiat, flacaul intrand in randurile barbatilor.

Trecerea de la tinerete la maturitate este exprimata prin acea 'putere mai mare si mai dreapta' pe care feciorul Vitoriei o simte crescand in el.

Limba romanului:

Desi exista multe moldovenisme in text, nu se poate spune ca limba romanului reprezinta o adaptare a acestui grai.

G.Calinescu spunea ca este vorba aici de 'o limba ireala', un amestec de Neculce, de grai taranesc, de limba culta si limba bisericeasca.

Cititorul observa un anume ceremonial al rostirii, care da cuvantului greutate si putere de sugestie.

Exista multe constructii metaforizante si arhaizante ca 'tine taina' , 'n-a zvonit catra nimeni' , 'i-am aratat mare parere de rau' , 'a fulgerat un cuvant'etc.

Stilul solemn si festiv, nu neaparat oral, este al rapsodului popular.

Povestitorul isi apleaca urechea la melodia cuvintelor si propozitiilor, venite parca dintr-un trecut indepartat.

Fraza este ritmata de ceremonialul spunerii.

Spre deosebire de operele de tinerete, in 'Baltagul' Sadoveanu renunta la desele si lungile descrieri de natura, care amplificau lirismul.

Notatiile despre natura sunt succinte, dar sugestive.

Ele nu mai dau senzatia descrierii, dar raman totusi stari de suflet:

'Vremea aera calduta si abia adia vantul, aducand in opgrada, ca pe niste fluturi tarzii, cele din urma frunze de salcie si mesteacan', sugerand parca faptul ca gandurile Vitoriei, desi presimtea nenorocirea, nu se innegurasera inca.

Mai apoi, natura isi schimba infatisarea, femeia receptandu-i zvonurile cu toate semnele lor:

'Deodata vantul trecu susuind prin crengile subtiri ale mestecenilor din preajma. Padurea de braziclipi din cetini si dadu si ea zvon.Vitoria simti adierea rece dinspre munte'.

Nu este vorba aici de personificarea elementelor naturii pentru a exprima comuniunea om-natura.

Natura isi trimite semnele, pe care fiinta umana le recepteaza si le interpreteaza.

In felul acesta firea protejeaza existenta umana care - intelegandu-i semnele - isi vesniceste existenta.

Descrierea de natura nu mai este solemn-pitoreasca, ci creeaza atmosfera, natura si omul avand o existenta comuna.

Pitorescul descrierii din operele de tinerete este inlocuit acum prin senzatia de viata palpitanta.

Aceasta epopee a vietii pastoresti - care este 'Baltagul' - cuprinde toate elementele fundamentale ale prozei sadoveniene: cunoasterea sufletului rural, comuniunea om-natura, poezia naturii, traditii si obiceiuri, sentimentul arhaicului.