Comentariu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi

Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi

Camil Petrescu contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeana prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul si prin crearea personajului intelectual, lucid si analitic. El propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a autorului.

În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi” (1930), Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd vazut ca iminenta a mortii.

Romanul este structurat în doua parti, cu titluri semnificative, surprinzând doua ipostaze esentiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta si „Întâia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a mortii.

Romanul este scris la persoana întâi, naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativa se reamarca asadar, prin prezenta marcilor formale ale naratorului de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, pâna la substituirea lui de catre personaj. Perspectiva temporala este discontinua, iar cea spatiala reflecta un spatie real, frontul, Bucuresti, Odobesti, Câmpulung, dar mai ales un spatiu imaginar închis, al framântarilor, chinurilor si zbuciumului din constiinta personajului.

Romanul este un monolog liric, deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine si incertitudine, atât în plan erotic cât si în planul tragediei razboilui, când omenirea se afla între viata si moarte. Este alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, în care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv, acestea fiind cele doua planuri compozitionale ce-l motiveza pe Camil Petrescu.

Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu îl începe o data cu experienta frontului consemneaza drama iubirii adusa în memoria eroului de o discutie pe aceasta tema, purtata de ofiteri la popota regimentului.

Cuvântul „noapte” repetat în titlu reda simbolic incertitudinea, îndoiala, irationalul, nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele firii umane. Cele doua „nopti” din titlu sugereaza si doua etape din evolutia personajului principal, dar nu si ultimele, întrucât Stefan Gheorghidiu este disponibil sufleteste pentru o noua experienta existentiala.

Incipitul romanului îl constituie prezentarea lui Stefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspat sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valeea Prahovei si din apropierea Dâmbovicioarei.

Scris la persoana I, naratorul-personaj incrimineaza cu ironie usturatoare incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, în preajma primului razboi mondial.

Discutia ofiterilor pa popota se poarta în jurul unui fapt  divers comentat de presa privind achitarea a unui barbat care îsi ucisese sotia surprinsa în flagrant de adulter.

Prin dialog, fiecare opinie este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului.

Discutiile stârnite minimalizeaza superioritatea sentimentului de dragoste în conceptia eroului si-i declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea simtiita cu forta si dominata de incertitudini.

Memoria involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu aduce în prezent prin discontinuitatea temporala, experienta erotica, pe care o noteaza în jurnalul de campanie: „Eram însurat de doi ani si jumatate u o colega de la Universitate si banuiam ca ma însala”.

Casatoria lor este linistita o vreme, mai ales ca duc o existenta modesta.

Moartea unchiului Tache îi aduce lui Stefan Gheorghidiu o mostenire substantiala, fapt care surprinde pe toata lumea si schimba radical viata tânarului cuplu, societatea moderna capatând pentru Ela o mare importanta.

Gheorghidiu este incapabil sa se descurce în paienjenisul afacerilor, îsi da seama ca nu poate face parte din aceasta lume si se reîntoarce cu sete nepotolita la studiul filozofiei si la cursurile de la Universitate.

Sub influenta unei verisoare al lui Stefan, Ela este atrasa într-o lume mondena lipsita de grij, preocupata numai de moda, de distractii nocturne sau escapade. În casa Anisoarei, cunoscusera „un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei”, domnul G. si Ela pare foarte fericita în preajma lui, ba mai mult se straduia sa se afle alaturi de el.

Fire reflexiva si pasionala, Stefan Gheorghidiu diseca si analizeaza cu luciditate noua comportare a Elei, acumulânnd progresiv nelinisti si îndoieli interioare, care devin sfâsietoare, pe care le exprima prin monologul interior: „nu mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea”. Stefan se chinuie îngrozitor la petrecerile mondene, cântarind fiecare vorba, fiecare gest al Elei. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei, considerând-o neconforma cu normalul si realitatea.

Excursia la Odobesti declanseaza criza de gelozie a personajului, care pune sub semnul îndoielii fidelitatea sotiei, orice element exterior provoaca în sufletul sau catastrofe chinuitoare. Compania insistenta a domnului G., asezarea Elei la masa lânga el, gesturile familiare sunt tot atâtea prilejuri de observatie atenta si framântare interioara care provoaca eroului o chinuitoare suferinta, nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si pentru ca se sileste sa-si ascunda chinurile: „ma chinuiam launtric ca sa par vesel Si eu ma simteam imbeciil si ridicol”.

Sosind pe neasteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua saptamâni nu-si gaseste sotia acasa, drama se amplifica iar casa goala i se pare „ca un mormânnt fara nevasta-mea”. Servitoarea nu poate oferi nici o informatie, el o cauta cu disperare pe la rude, este înnebunit de deznadejde, iar când Ela soseste acasa pe la opt dimineata, o goneste fara sa-i asculte explicatiile, convins ca „niciodata femeia aceasta nu ma iubise”, propunându-i sa divorteze „fara formalitati, fara explicatii multe”. Suferinta lui este mistuitoare, fiind framântat de incertitudini, deoarece gaseste întâmplator un bilet de la Anisoara, care purta data noptii respective si prin care îi cerea sa petreaca noaptea la ea, deoarece sotul plecase la mosie.

Fiind concentrat în armata ca sublocotenent, aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Câmpulung, aproape de regimmentul sau. Capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste” încheie „cartea întâi” a romanului, Stefan Gheorghidiu consemnând întâlnirea cu Ela care se arata îngrijorata ca ar putea ramâne saraca în caz ca el va muri în razboi si îi cere sa-i treaca pe numele ei „o parte din lirele englezesti de la Banca Generala”. Totul se întuneca definitiv când îl vede în oras pe domnul G. Planuieste sa-i omoare pe amândoi, dar se întâlneste cu locotenent-colonelul care îl sileste sa mearga în aceeasi zi la regiment.

„Cartea a doua” a romanului începe cu capitolul „Întâia noapte de razboi”, care ilustreaza o imagine de groaza a frontului, cu o armata dezorganizata, ofiteri incompetenti si ostasi cu totul dezorientati.

Adevarata drespindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptând pentru eliberarea Ardealului. Ofiterul Stefan Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, ordine date napoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete si mai ales iminenta mortii.

Autenticitatea specifica naratorului-personaj reda momente reale din razboi, episodul surorilor Maria si Ana Manciulia, în capitolul intitulat „Întâmplari pe apa Oltului”, fiind sugestiv. Dupa ce sunt arestate sub acuzatia de spionaj, Maria Manciulia este decorata cu „virtutea militara”, deoarece calauzise armata româna sa treaca Oltul si sa învinga inamicul.

Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul „Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu”.

În conditiile frontului, timpul exterior si cel interior coincid, razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fos tîntre el si Ela.

Ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se întoarce în Bucuresti si este primit de Ela cu dragalasenie, dar el o simte ca pe o straina si-i propune sa se desparta.

El îi daruieste Elei casele de la Constanta si bani.

Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste în nici un fel cu societatea mediocra, necinstita la care încearca sa se adapteze, fara succes.

Stefan Gheorghidiu traieste drama singuratatii intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca „o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie”. El traieste, asadar, în lumea ideilor pure, caci vede idei.