Conceptia lui Mihai Eminescu despre poezie si misiunea poetului

Conceptia lui Mihai Eminescu despre poezie

si misiunea poetului

Eminescu n-a fost teoretician literar.El n-a scris studii speciale in care sa-si exprime conceptia sa despre arta scrisului si despre misiunea poetului.Ideile sale in aceasta privinta se regasesc in citeva articole, dar mai ales in poezii cu caracter de adevarate 'ars poetica'.

Unele dintre acestea au ca tema arta insasi, iar altele, desi trateaza alte teme, lasa sa razbata conceptia lui Eminescu despre conditia poetului si destinul sau.

O parte dintre aceste poezii sint antume (Epigonii, Glossa, Oda --in metru antic, Criticilor mei), dar majoritatea sunt postume, desi apartin perioadei de inceput si de mijloc a activitatii poetului (Icoana si privaz, Eu nu cred nici in Iehova, Odin si poetul, Iambul, Numai poetul, In zadar in colbul scolii).

In poezia 'Eu nu cred nici in Iehova' Eminescu se situeaza pe sine ca poet in categoria romanticilor, facind in patru versuri o adevarata profesiune de credinta romantica:

' Nu ma-ntoarceti nici cu clasici,

Nici cu stil curat si antic -

Toate-mi sunt deopotriva.

Eu raman ce-am fost: romantic.'

Si totusi, ca orice geniu, Eminescu nu poate fi incadrat doar intr-un singur curent - cel romantic. El este un romantic ce are nostalgia clasicismului. Acest fapt este pus in evidenta de admiratia sa fata de cultura antichitatii, de preocuparea pentru perfectiunea formei, pentru echilibru, pentru stilul concis si sobru.

Astfel, in 'Odin si poetul' Odin il indeamna pe un poet sa caute frumusetea nu in furtuna si durere, ca romanticii, ci in seninatatea sufleteasca, precum clasicii:

'In linistea adinca sufleteasca,

Acolo vei gasi adevarata,

Unica frumusete'.

Conceptia lui Eminescu despre poezie este dominata de trei idei fundamentale:

1. Necesitatea ca poetul sa aiba un ideal inalt.

2. Necesitatea unei concordante perfecte intre continutul de idei si forma de expresie poetica.

3. Arta nu trebuie sa fie o copie a naturii, ci o transfigurare a lumii reale intr-o lume fictiva, un produs al geniului poetic.

Necesitatea ca poetul sa aiba un ideal inalt

a. Necesitatea primordiala a artei autentice - dupa Eminescu - este existenta idealului. Daca poetul este lipsit de un ideal inalt, creatia lui va suferi, chiar daca el va dovedi o virtuozitate formala deosebita.

b. Idealul poetic este incompatibil cu compromisul in vederea obtinerii de avantaje materiale.

Aceasta idee apare in versurile poemului 'Odin si poetul':

'Ei cer sa cint..durerea mea adinca

S-o lustruiesc in rime si-n cadente

..

Damele sa suspine.

..

..Si juni natingi cu tigarete-n gura

.

Sa reciteze versurile mele

Spre-a coperi cu-expresia adinca

Unei simtiri adevarate - niste mofturi .

Creatia este deci rodul unei simtiri autentice, intruparea artistica a unui ideal inalt, nu marfa de ocazie.

In 'Epigonii 'precursorii sunt opusi antitetic urmasilor tocmai pe acest criteriu al existentei idealului:

'Voi, pierduti in ginduri sinte convorbeati cu idealuri,

Noi cirpim cerul cu stele, noi minjim marea cu valuri.

Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic.'

Reluind problematica din 'Epigonii', in 'Scrisoarea II' Eminescu ii satirizeaza pe versificatorii carieristi din vremea sa, ce urmareau prin scrisul lor sa obtina doar avantaje materiale:

'Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi

Care-ncearca prin poeme sa devina cumularzi

Inchinind ale lor versuri la puternici, la cucoane,

Sint cintati in cafenele si fac zgomot in saloane,

Iar cararile vietii fiind strimte si inguste,

Ei incearca sa le treaca prin protectie de fuste,

Dedicind brosuri la dame a caror barbati ei spera

C-ajungind cindva ministri, le-a deschide cariera'. In 'Scrisoarea II' Eminescu combate mercantilismul in arta, exprimind nefericirea creatorului onest, care crede cu patima in nobila menire a poeziei:

'Acea tainica simtire care doarme-n a ta harfa

In cupletele de teatru s-o desfaci ca pe o marfa.

Cind cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa

Sa le scrii, cum cere lumea, vreo istorie pe apa?'

Necesitatea unei concordante perfecte intre

continutul de idei si forma poetica.

Pentru Eminescu poezia adevarata, adica cea care exprima sentimente profunde, acele 'doruri vii si patimi multe', cere un perfect acord intre idee si expresia poetica.

a. Gasirea expresiei adecvate, a acelui cuvint unic, de neinlocuit, care da glas trairii interioare, necesita un efort titanic - sugereaza Eminescu in poezia 'Criticilor mei':

Dar cind inima-ti framinta

Doruri vii si patimi multe

Si-a lor glasuri a ta minte

Sta pe toate sa le-asculte,

Ah! atuncea ti se pare

Ca pe cap iti cade cerul.

Unde vei gasi cuvintul

Ce exprima adevarul?'

b. Numai astfel poetul va invinge nemarginirea timpului, participind la frumosul etern ('Numai poetul.'):

'Numai poetul

Trece peste nemarginirea timpului

In ramurile gindului,

In sfintele lunci,

Unde pasari ca el

Se intrec in cintari'.

c. A fi poet inseamna - pentru Eminescu - a te inchina perfectiunii. Aceasta reiese din poezia 'Icoana si privaz':

'Si eu, eu sint copilul nefericitei secte

Cuprins de-adinca sete a formelor perfecte'.

d. Eminescu a fost permanent preocupat de perfectiune, atit in continut, cit si in forma. In 'Oda - in metru antic' el scrie:

'De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari'.

Preocuparea lui Eminescu pentru arta poetica se manifesta si in cercetarea valentelor expresive ale versificatiei, in special ale ritmurilor poetice. In postuma 'Cum negustorii din Constantinopol' diversitatea ritmurilor este evocata metaforic prin imaginea colorata a unei piete orientale:

'Dactilu-i cit, troheele sunt stambe,

Si diamant peonul, indraznetul.

Dar astazi, cititori, eu va vind iambe'.

In poezia 'Iambul' (picior metric ce consta dintr-o silaba neaccentuata si una accentuata) poetul isi marturiseste preocuparea pentru perfectiunea versificatiei:

'De mult ma lupt catind in vers masura'. e. In postuma 'Odin si poetul' este exprimata suferinta creatorului de arta care se vede despartit de opera sa in constiinta cititorului. Ca mai toate marile creatii, aceasta opera capata o existenta autonoma, tinzind sa devina anonima.

Eminescu enunta aici ideea catharsisului (a purificarii prin arta), existenta

si in 'Poetica ' lui Aristotel.

'Voi le cititi, ca sa puteti a plinge,

Caci prin izvor de lacrimi mor dureri '.

Arta nu trebuie sa fie o copie a naturii, ci o transfigurare a lumii reale intr-o lume fictiva, un produs al geniului poetic.

In postuma 'Icoana si privaz'Eminescu deplinge cu amara ironie soarta poetilor care nu pot fi originali, ci trebuie sa reia teme tratate de Homer si alti scriitori ai lumii. El considera ca aceasta este o 'trista meserie'.

Meditind la menirea poetului in lume, Eminescu, scriitor de factura romantica, concepe arta ca fiind o opera de fictiune, o creatie a fanteziei.

Arta adevarata, care infrunta timpul, este opera geniului, nu a mestesugarului. Ea nu copiaza lumea reala, ci o foloseste ca sursa de inspiratie pentru a o transfigura intr-o alta lume. Arta autentica presupune deci recreare.

In aceeasi poezie Eminescu respinge ideea unei arte pur formale. El scrie:

'Sa reproduci frumosul in forme,ne inveti.

De-aceea poezia-mi ma umple de dispret'.

Imaginea cartilor cu foi unse si slove strimbe sugereaza eruditia seaca si inutila, cunoasterea artificiala ce sta la baza multor opere contemporane. Acest motiv va reveni in postuma 'In zadar in colbul scolii', in care poetul sustine ca izvorul artei adevarate consta in trairea interioara profunda si nefalsificata:

'Nu e carte sa inveti

Ca viata sa aiba pret -

Ci traieste, chinuieste

Si de toate patimeste

S-ai s-auzi iarba cum creste'.